Cu timpul, ideea a îndrăznit să-şi ceară tot mai insistent dreptul la viaţă: ce-ar fi să...? Da, chiar aşa, ce-ar fi să adunăm într-o carte câteva, măcar câteva dintre aceste amintiri atât de interesante? Pentru că multe dintre ele sunt fascinante, chiar fermecătoare prin culoarea, ineditul şi importanţa lor de natură istorică, socială, culturală, psihologică.
În cele din urmă, ideea a prins a se închega, dar anevoie, după ce a fost agreată cu toată convingerea de ambele părţi, adică şi de trăitorul faptelor povestite, şi de subsemnatul, eu urmând să le dau acestor amintiri ţinuta cerută de condiţiile şi exigenţele apariţiei editoriale.
Ceea ce e de spus de la început însă este faptul că trăitorul şi povestitorul savuroaselor amintiri din această carte - venerabilul veteran de război Petre Georgescu - nu este un erou, cu merite de excepţie în ceva anume. Nu şi-a propus şi nici n-a vrut, cu niciun chip, să transpară aşa ceva din aceste Amintiri.
De fapt, acesta a fost şi motivul pentru care a acceptat extrem de greu să apară „viaţa" sa într-o carte: fiindcă nu voia să se creadă că şi-a dorit cumva să se dea grozav, aşa cum s-a întâmplat/se întâmplă frecvent să braveze unii în genul de a face din ţânţar armăsar, nu numai în lumea de astăzi, ci şi în lumea de până la noi! Sigur că eroi sunt în primul rând cei care au murit/mor pe câmpul de luptă pentru apărarea sfântului pământ străbun sau pentru alte cauze eminamente 1 nobile, eroice, patriotice. Dar sunt şi numeroase fapte şi acţiuni cu caracter absolut eroic, prin care sunt evitate catastrofe, sunt salvate vieţi omeneşti sau valori de patrimoniu naţional ori de altă natură, nefiind obligatoriu ca respectivii autori ai acestui gen de fapte cu adevărat eroice să fi şi murit "eroic" atunci când au riscat, înfăptuindu-le! Nu, chiar nu trebuie să mori neapărat, ca să poţi fi considerat erou!
Din agenda vieţii de război a veteranului nonagenar Petre Georgescu am relatat în conţinutul cărţii - deloc ostentativ - câteva fapte semnificative ale eroului cărţii noastre, fără pretenţia de a le încadra neapărat în categoria faptelor eroice: a salvat, la propriu, viaţa poetului Radu Gyr; a salvat, de asemenea, un tânăr soldat de la amputarea unui picior care-i fusese zdrobit de explozia unui obuz, transferându-l urgent pe rănit, dintr-un spital de campanie din Transnistria - unde întâmplarea divină a făcut să ajungă acolo tocmai când medicul chirurg se pregătea să-i taie piciorul -, aşa că i-a salvat viaţa trimiţându-l urgent pe rănit la un spital din Viena, cu o avionetă a aliaţilor noştri germani, unde i-a fost recuperat integral şi definitiv piciorul; când, în Transnistria, ostaşii din tranşee au rămas două zile fără pâine, din cauza împotmolirii şi scoaterii din funcţiune a brutăriilor noastre de campanie, sublocotenentul Petre Georgescu a executat un "ordin imposibil" şi, într-o noapte câinoasă de noiembrie 1941, a făcut rost de 10.000 de pâini de câte un kg (10 tone de pâine!) de la populaţia ocupată din zonă, rezolvând astfel o problemă foarte delicată pentru front (acel ordin imposibil nu l-ar fi putut executa nimeni altcineva decât el, locotenentul Petre Georgescu - aşa cum a mărturisit comandantul său, care, în disperare de cauză, îi ordonase. imposibilul! - vezi "Colonelul Cosma Angelo"); la terminarea războiului, după capitularea Germaniei, printr-un act eroic/patriotic, a trimis din Cehoslovacia în România, din proprie iniţiativă, în secret şi extrem de riscant, o garnitură sovietică de 40 de vagoane de tren pe care a încărcat-o cu materiale din zestrea armatei române: echipament cazon - haine, încălţăminte şi alte bunuri, precum şi material de război de mare importanţă şi valoare, ce aparţineau armatei noastre - pe care el, ca şef al Grupului de Subzistenţă al Diviziei a XI-a a Armatei a IV-a Române, le avea în gestiune. Bunuri care, altminteri, ar fi rămas în depozitele de acolo, din Munţii Tatra, cum au şi rămas, de altfel, multe, foarte multe alte valori materiale de mare preţ şi de stringentă necesitate pentru Ţară, valori care nu este deloc exclus să fi ajuns toate - de la toate ţările! - tot în posesia tovarăşilor şi prietenilor noştri sovietici, care au strâns şi au expediat în URSS cam tot ce s-a putut strânge...
Astfel de lucruri se petreceau în condiţiile tovărăşeşti în care România fusese obligată să dea tot ce era posibil ca material rulant de cale ferată, fiind nevoită/ obligată să dea URSS-ului în luna mai 1945, imediat după încheierea războiului, 55.000 de vagoane de cale ferată şi 115 locomotive, multe, multe camioane, avioane şi nave maritime pentru a-şi transporta ea, scumpa şi nepreţuita noastră tovarăşă URSS, armatele, materialul propriu de război şi cel capturat de pe front, dar şi alte bunuri militare şi "nemilitare" - pe care le-a expediat gospodăreşte în vastul său Imperiu Sovietic. Cumplit de dureros este faptul că militarii armatei române, din lipsa mijloacelor de transport, a trebuit să se întoarcă acasă pe jos, din Munţii Tatra ai Cehoslovaciei, mărşăluind pe căldura toropitoare a verii, fără hrană şi apă de ajuns, condiţii în care mulţi ostaşi epuizaţi cădeau şi mureau pe marginile drumurilor.(Garnitura de 40 de vagoane de tren a sovieticilor era garată de multă vreme, cu o intenţie dubioasă, pe o linie ferată înfundată undeva, în munţi, în apropierea unei peşteri în care sovieticii bănuiau că ar fi ascunsă o comoară - a cui?! -, un depozit de lingouri de aur!).
Tot un gest eroic poate fi considerat şi comportamentul prin excelenţă umanitar al ofiţerului Petre Georgescu faţă de cetăţenii din Transnistria - zonă ocupată de armata română, un teritoriu cu oameni extrem de sărmani, pe care ofiţerul român i-a ajutat cu tot ce s-a putut de la armata noastră, ameliorându-le cât de cât condiţiile precare de trai, gest care, apreciat la superlativ, i-a salvat viaţa la un moment de răscruce - aşa cum vom vedea în episodul despre Întâlnirea cu un spion sovietic.
Dar, în sfârşit, dacă nu era şi nici ca sugestie nu voia să pară erou, venerabilul veteran de război nu era nici un personaj comun, banal, din viaţa noastră cea de toate zilele. Nonagenarul Petre Georgescu era ceva mai mult, chiar mult peste media generală: era un distins şi respectabil intelectual, cu o inteligenţă sclipitoare, care-i dădea instantaneu formule salvatoare de a ieşi cu bine din situaţii dificile, intelectual format la şcoala aspră a vieţii de după Primul Război Mondial şi a celei din perioada interbelică. Vorbim aici de şcoala ca instituţie de instruire, dar şi de formare şi educare, de civilizare a omului pentru o viaţă demnă. Însă vorbim şi despre acea şcoală a vieţii, şi ea la fel de aspră şi hotărâtoare în actul profund social de creare a unei temelii trainice şi sănătoase a societăţii -, lucru care e demn de luat în seamă cu toată seriozitatea. Cu atât mai mult astăzi, când calitatea actului de învăţământ şcolar s-a depreciat, a degenerat şi se prăbuşeşte îngrijorător de la un an la altul, în primul rând prin promovarea în structurile înalte ale Ministerului Educaţiei şi în alte sfere înalte de conducere a ţării, promovarea unor inşi politici cu grave carenţe de educaţie şi instrucţie profesională, care nu au nimic a face cu exigenţele gestionării compartimentelor în care sunt învestiţi, nu au a face cu educaţia, cu învăţământul, cu ştiinţa, cu caracterul uman, ei înşişi fiind nişte incompetenţi, agramaţi, certaţi la cuţite cu limba română şi cu nevoile impuse de cerinţele educaţiei şi instrucţiei civice!... Incompetenţi străini de cerinţele imperative ale promovării societăţii noastre în sferele comunităţilor înaintate, progresiste, militante pentru îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de viaţă civilizată!
De ce îl cuprindem pe nonagenarul Georgescu Petre în acest imens şi „pitoresc" tablou existenţial, prezentându-i amintirile din război şi din viaţă? Pentru că, mai întâi, fiind contemporan cu numeroase şi importante evenimente din viaţa poporului nostru, era depozitarul unor informaţii de valoare în primul rând prin caracterul lor inedit - ca noutate absolută, el fiind în acelaşi timp şi depozitarul unor lecţii de viaţă impresionante; mai apoi, pentru că, în foarte bogata sa viaţă - bogată şi în sens temporal, fiindcă se apropia să intre în dimensiunea centenarului, dar, cum ziceam, bogată şi sub aspect existenţial, cu întâmplări şi trăiri într-un spectru foarte larg de culori şi cu ecouri sentimentale de înaltă rezonanţă, cu secvenţe marcate sensibil de amprenta umană, socială, camaraderească, istorică şi de alte felurite nuanţe.
Veteranul Petre Georgescu a călătorit mult în spaţiu şi timp, şi - ceea ce este foarte important! - a călătorit cu ochii larg deschişi printr-o lume mai mereu agitată, mai mereu măcinată de frământări de toate tipurile, unele dintre ele de importanţă crucială pentru ţară; a cunoscut şi a fost în contact direct cu oameni de diferite condiţii sociale, morale, politice, diplomatice, culturale, ştiinţifice., trăind experienţe de luat-aminte, unele cu încărcătură dramatică, din peisajul umbros şi dureros al tragediei. Într-un cuvânt, se poate spune că venerabilul veteran Petre Georgescu era o adevărată enciclopedie, o carte vie, veritabilă, vibrantă, carte a unei vieţi cu de toate, o carte de învăţătură ce merită a fi citită. (Celebrul scriitor columbian Gabriel Garcia Marquez - posesor al Premiului Nobel pentru literatură, spunea că „Nu este suficient să trăieşti. Trebuie să trăieşti astfel încât să ai ce să povesteşti").
Ei bine, protagonistul cărţii noastre, veteranul ofiţer nonagenar, intelectualul Petre Georgescu era tocmai un astfel de om, care avea ce povesti şi o făcea simplu şi firesc, fără ostentaţie, dar cu un farmec anume, cu o (re)trăire pusă meşteşugit în vorbe care îl cuceresc pe cititor, îl captivează, îl fac părtaş, parcă, la trăirile lui, care i-au frământat viaţa, i-au dus-o în piscuri înalte şi luminoase, ori i-au coborât-o dramatic în lumea tenebrelor.
Petre Georgescu s-a născut la Drăgăşani şi a crescut la Râmnicu-Vâlcea, deci, tot la oraş, dar a cunoscut îndeaproape şi viaţa satului, îndeosebi în vacanţele copilăriei, până târziu, la vremea studenţiei, vacanţe petrecute cu o imensă plăcere în lumea bucolică a satului, de unde s-a încărcat cu acea zestre de frumuseţe şi curăţie spirituală, cu trainicul sentiment de puritate ancestrală.
Cartea aceasta cu Amintiri din război - Amintiri din viaţă este cartea unui om, a unei vieţi bogate în timp şi în trăiri, în fapte, în informaţii dintre cele mai diverse, de interes general. Este cartea omului Petre Georgescu, a intelectualului de un anumit calibru, cum ziceam. Faptul că a fost numit director de Bancă la vârsta de numai 33 de ani şi că, după numai doi ani, a devenit directorul primei Bănci de Investiţii din Râmnicu-Vâlcea vorbeşte lămuritor despre calibrul său intelectual şi uman. Este cartea cetăţeanului Petre Georgescu, a cărui viaţă romanţată se poate spune că s-a derulat - deloc rectiliniu - sub steaua unei zodii norocoase, Amintirile acestea cuprinzând, evident, doar câteva pagini din impresionanta Carte a vieţii sale. Zicem zodie norocoasă, fiindcă noroc se poate numi faptul că a scăpat cu viaţă, nevătămat, din atâtea situaţii dramatice de pe front, în perioada anilor de război 1941 - 1945. Şi tot noroc se poate numi faptul că l-a cunoscut personal pe scriitorul Mihail Sadoveanu, pe care l-a avut ca oaspete la Brezoi şi pe care l-a găzduit chiar în sediul Băncii al cărei director era, când Maestrul Sadoveanu s-a dus acolo, la pescuit de păstrăv, în vara anului 1949.
La acelaşi capitol ce stă sub lumina binefăcătoare a norocului se înscrie şi faptul că a fost bun prieten, încă din copilărie, cu Virgil Ierunca (Untaru), cu care se ştia de la Lădeştii de Vâlcea; sau episodul absolut inedit şi extrem de important cu întâlnirea pe front, în vara anului 1941, a poetului Radu Gyr (noroc imens pentru poet, în primul rând!), pe care Petre Georgescu l-a scos din linia întâi a morţii, de pe frontul de la asediul Odesei, unde fusese trimis din puşcărie, ca legionar, şi introdus în batalioanele de sacrificiu, batalioanele morţii.
Episodul cu Radu Gyr este prezentat ceva mai în detaliu în Amintirile din război, întâmplarea comportând aici şi precizarea că, din modestie, tânărul ofiţer rezervist de atunci - Petre Georgescu - nu şi-a arogat neapărat meritul singular (şi eroic!) de a fi fost salvatorul vieţii poetului, apreciind că adevăratul salvator ar putea fi socotit locotenentul Nicolae Negrici (tatăl prestigiosului critic şi istoric literar de astăzi - prof. univ. dr. Eugen Negrici), ofiţer pe care îl cunoştea din civilie, amândoi fiind din Râmnicu-Vâlcea.
Întâlnindu-l întâmplător pe Radu Gyr, care fusese trimis pe front la Odesa, în Regimentul 2 - Vâlcea, cu un pluton de sacrificaţi pentru a lupta în linia întâi a frontului, Petre Georgescu, în modul cel mai discret posibil, l-a luat pe poet din acel pluton şi l-a pus la adăpost în siguranţă, la el în cantonament. Acolo a făcut poetul baie, apoi a primit mâncare pe săturate (doamne, ce minune cerească pentru poet!), i s-au dat haine bune în locul zdrenţelor de pe el şi s-a odihnit, fiindcă era epuizat total. După care, Petre Georgescu l-a informat pe locotenentul Nicolae Negrici - ofiţer de carieră, care a preluat imediat şi entuziast cazul şi s-a prezentat urgent la comandantul Regimentului, al cărui aghiotant era. Aşa a fost săvârşită minunea scoaterii poetului Radu Gyr din tranşeele morţii şi mutarea lui la Cancelaria Regimentului.
Dar veteranul Petre Georgescu a fost şi în tovărăşia şi prietenia pictorului Constantin Iliescu - artist plastic vâlcean de reală valoare, însă, din păcate, prea puţin cunoscut, faţă de adevărata lui dimensiune în aria fascinantei arte a penelului; a fost coleg de bancă la Liceul Alexandru Lahovari din Râmnicu-Vâlcea şi intim prieten cu Decebal Vasiu din Călimăneşti (cine o mai fi şi ăsta?!!!) - un foarte bun sportiv şi temerar acrobat, care avea să ajungă pilotul mareşalului Ion Antonescu în vreme de război. Decebal Vasiu a simţit pericolul instalării noului sistem politic în România, a fugit la Paris, şi, ca bun patriot ce era, a făcut în aşa fel încât avioneta lui Antonescu să fie recuperată de statul român. Puţină lume ştie (dacă e totuşi cineva care ştie aşa ceva!) că Decebal Vasiu este pilotul român de înaltă performanţă şi de un excepţional profesionalism, care a devenit şi cetăţean francez şi căruia Franţa i-a încredinţat extraordinara misiune de a-i organiza puternicele baze ale flotei sale aeriene din Tahiti!
Ca un element de decor, se poate spune şi faptul că acest Decebal Vasiu, în anul 2000, la vârsta de numai 84 de anişori, încă în plină vigoare, a venit de la Paris la Bucureşti cu motocicleta, pentru a-şi revedea rudele apropiate şi prietenii. Era ultima sa vizită în România, ultima întrevedere a celor doi prieteni de-o viaţă - Decebal Vasiu şi Petre Georgescu.
Aşadar, cartea aceasta de Amintiri musteşte de întâmplări cu un registru ce vibrează pe diverse tonalităţi, de la vibraţie sentimentală, candoare şi emoţie, până la crudul tragism al morţii barbare în tranşeele unui război total, absurd şi demenţial.
Şi fiindcă bogatul şi impresionantul tezaur al amintirilor sale din copilărie n-a fost decât în mică măsură cuprins în Amintirile din viaţă selectate pentru această carte, am alcătuit separat, pentru o cât de cât echilibrare a tabloului vieţii omului Petre Georgescu, o Postfaţă bogată, în care am prezentat şi alte întâmplări şi imagini din viaţa lui de copil şi de adolescent, imagini sugestive din drumul de început al formării puternicei sale personalităţi, care nu este deloc o personalitate a unui simplu om de rând.
Interesant! La finalul lucrării “Nicu Negrici: Amintiri de război, 1941/1944”, București, Humanitas, 2019, criticul literar Eugen Negrici, cel care s-a îngrijit de publicarea volumului, a inclus și un fragment din “Amintiri din război – Amintiri din viață”, în care Gheorghe Stancu menționează întâmplarea cu Radu Gyr.
RăspundețiȘtergere