Faceți căutări pe acest blog

27 feb. 2024

Legendele/ poveștile oamenilor Vâlcii: marea și puternica familie Simian

- din averile celebrilor industriaşi/ negustori/ politicieni a supravieţuit comunismului şi post-comunismului doar o componentă culturală: «Muzeul de Artă «Casa Simian» din Râmnicu Vâlcea; îl „datorăm” gusturilor rafinate ale soţiei lui Nae, Tita (născută Tudorache), medic de profesie

*
„- Da, cine e?, întrebase Mitică Simian, cu un glas de om sfârşit, după ce văzuse prin vizor trei haidamaci cu haine de piele şi pălării cu boruri mari. Erau călăii noului regim.
- Noi, Siguranţa Statului. Deschideţi!
- Imediat, aşteptaţi un moment, să deschid...

Şi Mitică Simian, ştiind ce-l aşteaptă, n-a deschis noului regim uşa de la intrare, ci a deschis uşa de la drumul spre cele veşnice, sărind în gol de la etajul 8, de pe balconul locuinţei sale din Cişmigiu. Era în anul 1948…” (clic pentru vizualizare foto din colaj)
Dinu Simian - poate cea mai reprezentativă persoană din marea şi puternica familie. Arestat în 1951, a murit la 14 mai 1955, în groaznica puşcărie de la Sighet.
În fotografia colajului – Dinu şi Mira Simian/ tată şi fiică.
 
„Binecunoscuta familie Simian şi-a început existenţa la Râmnicu-Vâlcea pe la jumătatea secolului al XIX –lea, venită din Ardeal, de la Săliştea Sibiului, unde se ocupa, ca mai toţi săliştenii, cu creşterea oilor şi prelucrarea laptelui, a lânii şi a pieilor. În micile lor ateliere manufacturiere lucrau, între altele, şi opinci, frânghii, bice, pentru a căror vânzare treceau periodic munţii, venind la marele şi renumitul târg din Râmnicu-Vâlcea.

Văzând condiţiile prielnice creşterii oilor în zona vâlceană şi simţind că poate beneficia şi de golul de piaţă pentru desfacerea bunurilor produse de el, Oprea Simian s-a stabilit definitiv cu familia la Râmnic pe la anul 1860, întemeindu-şi gospodărie trainică şi continuând să facă ce ştia el mai bine: să crească oi şi să le prelucreze produsele pentru comercializare. Mica lui industrie de tăbăcire a pieilor de ovine a început foarte modest, rudimentar, cu o putină în care punea pieile şi soluţiile pentru argăseală. Putina o roteau manual, din timp în timp, după o reţetă „a lui”, care îi asigura produse finite - piei tăbăcite - de calitate excepţională şi foarte căutate pe larga şi avida piaţă de desfacere din zona întregii Oltenii.

Aşa s-a întâmplat începutul a ceea ce avea să devină celebra Fabrică de piele şi încălţăminte „Oprea Simian şi fiii”, cu o dezvoltare explozivă în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Mai târziu, s-a numit Fabrica de piele şi încălţăminte „11 Iunie” (data naţionalizării fabricii - 11 iunie 1948 -, a trecerii ei în mâinile poporului muncitor; apoi - Fabrica de piele şi încălţăminte „Vâlceana”, care se părea că a murit după sângeroasele evenimente din România lui decembrie 1989, când s-a prăbuşit aproape întreaga economie a ţării.

Marea şi puternica familie Simian de mai târziu i-a fost foarte familiară tânărului economist Petre Georgescu, cel care, în ultimul an de facultate (1939) la Academia Comercială Cluj, fusese „recrutat” de Mitică Simian pentru a lucra în imperiul său de afaceri industriale şi comerciale de la Râmnicu-Vâlcea.

Apropierea lui sufletească de această familie s-a datorat şi faptului că Mitică Simian avea doi copii adolescenţi - Dora (Doralina) şi Radu, cu vârste sensibil apropiate de a lui Petrişor, el fiind cu doi ani mai mare decât Dora şi cu vreo 4 – 5 ani decât Radu. Între cei trei tineri s-a produs din prima clipă o apropiere care s-a transformat într-o prietenie statornică, foarte strânsă, fapt care a făcut, un timp, ca familia Simian să cocheteze cumva cu ideea de a şi-l face ginere pe tânărul licenţiat cu rezultate excepţionale la Cluj. Însă drumurile vieţii celor doi tineri au fost cu totul altele.

Tatăl Simian, având gânduri mari cu copiii lui, i l-a încredinţat lui Petrişor pe Radu, să-l pregătească pentru admiterea la Academia Comercială din Cluj şi să încerce şi el, pe cât se poate, să-l... aducă pe drumul cel bun în viaţă, fiindcă era tare mâhnit de calea pe care apucase această... odraslă. Pentru că Radu, care era un copil foarte inteligent (ca şi Dora, de altminteri, care a urmat medicina cu pasiune şi cu rezultate excepţionale), era un copil dificil, cu apucături ştrengăreşti, care uneori depăşeau limitele suportabilului. Era cumva un copil scăpat din mână, cum se spune. Un copil cam... drăcos din fire, cam teribilist. În atare situaţie, Mitică Simian l-a convocat între patru ochi pe tânărul său prieten şi i-a spus următoarele: Dragă Petrică, pe lângă treburile tale de serviciu, de care noi suntem foarte mulţumiţi, te rog să te ocupi serios şi de copilul ăsta, aşa cum trebuie, cum ştii tu mai bine, fiindcă vreau să scot om din el, nu derbedeu, nu golan. De tine văd că se simte parcă mai apropiat, mai legat ca de noi. Pe tine te ascultă mai bine, te priveşte cu respect, îţi ascultă sfaturile şi e posibil să iasă ceva bun din colaborarea asta a noastră. Ai toată libertatea de acţiune în ceea ce te rog acum, dar îţi dau un sfat părintesc: atunci când e Radu în preajma ta la birou, să nu laşi niciodată, nici o secundă, casa de bani deschisă! Fiindcă are năravul de a da lovitura cât ai clipi, fără să prinzi de veste. Are o dexteritate nemaipomenită în privinţa asta. Şi îţi mai fac o rugăminte, tot părintească: poţi folosi în raporturile cu el orice mijloace de... educare, de constrângere sau de corecţie pe care le crezi de cuviinţă, dar să ţii întotdeauna seama, totuşi, că Radu e copilul meu. Să nu uiţi treaba asta, te rog din suflet!...

Pe acest fond al trecutelor întâmplări, nonagenarul de astăzi, Petre Georgescu, îşi aminteşte: Mergeam odată la Sibiu, pe Valea Oltului, cu domnul Mitică Simian la volanul limuzinei lui de lux - un Maybach cum cred că mai erau la vremea aia doar două sau trei în toată România. Pe bancheta din spate stăteam eu cu Radu, care era mare acum, era deja student. Drumul era foarte greu, era periculos, cu întortocheri şi capcane care te obligau, ca şofer, la manevre bruşte, la frâne şi viraje care-ţi făceau părul măciucă. Şi asta, pe tot Defileul Oltului, de la Câineni până dincolo, la ieşirea din munţi.

La un moment dat, Radu, care „fierbea” lângă mine de neastâmpăr, îşi face de lucru:
- Tati, mă laşi să conduc şi eu pe aici?
- Poftim?!
- Vreau să conduc şi eu pe aici, că e foarte spectaculos! Te rog!...
- Ei, nu mai spune! Zici că chiar vrei să conduci tu pe aici?!!!
- Da, vreau, chiar insist să mă laşi... Te rog!...
- Serios, mă, tu chiar vorbeşti serios acum?!
- Da, vorbesc foarte serios, tati!..., insista el trepădând nervos din picioare.
- Bine, dacă insişti neapărat, poftim!

Domnul Simian a oprit maşina, a coborât şi a trecut Radu la volan, timp în care eu am rămas de-a dreptul stupefiat: nu se poate, îmi ziceam, nu se poate să facă domnul Simian una ca asta, un asemenea gest de sinucidere! Asta e nebunie curată, nu ştiu ce să mai înţeleg! Dar nu, nu cred, nu se poate ca domnul Simian, pe care-l văd foarte crispat, să-și fi pierdut minţile!...

Eram împietrit, mă gândeam să cobor şi să mă întorc la Râmnic pe jos, cu ocazie, cu ce-oi putea, cum oi putea, cale de vreo 60 de kilometri...

Radu a trecut foarte radios la volan şi când să rotească cheia în contact, domnul Mitică Simian l-a oprit: stai un moment, nu porni! A coborât, a venit la el, l-a luat de guler, l-a tras jos de la volan şi i-a trântit două palme de i-au trosnit fălcile. După care a scos din portmoneu o hârtie, o notă de pe care i-a citit - a câta oară?! - lunga
listă cu cheltuielile enorme pe care le suportase până atunci pentru repararea maşinii în urma numeroaselor şifonări şi cruzimi la care o supusese Radu de câte ori o furase şi fugise cu ea de acasă.

- Până acum am tot reparat la ea, am tot plătit, o avere întreagă, dar acum n-am mai avea ce repara, am muri cu toţii, dacă ne-am lăsa pe mâna ta, inconştientule!... Ăsta e drum pe care să te aventurezi tu să conduci maşina?! Radu Simian era inteligent, însă rămăsese cu apucături ştrengăreşti, care făceau adesea din el un om recalcitrant,dur,necontrolat. În urma unui conflict „fizic” prin care i-a tras o bătaie zdravănă unui muncitor de la fabrica de încălţăminte a firmei Simian, în vremea de după 1944, dar până la naţionalizarea din iunie 1948, l-a pus la grea cheltuială pe taică-său, pentru a-l scăpa de mânia proletar-comunistă, care-l putea trimite la puşcărie. Atunci, spre a scăpa de belea, marele şi redutabilul capitalist Mitică Simian a sponsorizat partidul comunist cu o sumă imensă de bani: trei milioane de lei, după ce Petre Chirtop, şeful comuniştilor vâlceni, îi refuzase prima ofertă de un milion! Radu s-a căsătorit cu o fată bună, Carmen Fuchs - fata unui ofiţer de armată, col. ing. Fuchs, dar, după numai câţiva ani, a intervenit divorţul şi tânăra familie s-a destrămat.


Mitică Simian, preşedintele organizaţiei liberalilor vâlceni, şef al Sfatului Negustoresc în judeţ, membru marcant al multor comitete şi comiţii în Vâlcea şi în ţară, a fost primar al Râmnicului în două mandate: 1922 - 1926 şi 1931 - 1932, deputat în 1939, puternic şi influent om de afaceri în ţară. Era coproprietar la cea mai mare tăbăcărie din zonă – la Fabrica de piele şi încălţăminte „Oprea Simian şi fiii”, dar avea şi ateliere de tâmplărie şi dogărie în care lucra în serie mare, producţie industrială - diverse ambalaje şi butoaie. Avea angajaţi meşteri dogari vestiţi din Câmpulung Muscel şi făcea butoaie care se umpleau cu fructe conservate special la Fabrica de marmeladă şi conserve Râureni - celebră încă de pe atunci în România, butoaiele respective fiind trimise tocmai în Africa de Nord, la trupele mareşalului german Rommel, în baza unor contracte cu nemţii, foarte avantajoase. Era, de asemenea, un coproprietar important şi la puternica societate forestieră pe acţiuni “Carpatina” Brezoi, Simian deţinând 40% din acţiuni, iar statul român, 60%.
De la firma de tâmplărie şi dogărie a lui Mitică Simian a plecat Petre Georgescu prima dată pe front, în iunie 1941, ca ofiţer rezervist. Era începutul unui lung calvar al vieţii...

În privinţa activităţii politice, în calitate de lider al liberalilor vâlceni, Mitică Simian era în dispută directă cu fratele său Dinu, şeful naţional-ţărăniştilor - partide puternice, rivale, care, în campaniile electorale, îşi disputau de fiecare dată întâietatea prin acţiuni de violenţă, adesea barbare, sângeroase, aplicându-şi cu exaltare democraţia pumnului şi a ciomagului. Taberele de liberali şi ţărănişti, mereu într-o vrajbă acerbă, provocau scandaluri „de masă”, aceste răzmeriţe devenind tradiţionale în fierbinţile campanii electorale, când, mai ales în vehementele confruntări decisive, îi aveau în frunte şi pe cei doi lideri - Mitică şi Dinu Simian, fraţi de sânge, dar duşmani de moarte pe câmpul de luptă politică. În toiul acelor campanii electorale incendiare, ei mergeau în fruntea gloatelor, ca la război. Trupele porneau din direcţii opuse, în acordurile asurzitoare ale unor famfare improvizate, cu „comandanţii” pe platformele unor camioane, instalaţi ca pe nişte estrade, stând în picioare şi agitându-se cu pistoalele în mâini, suduind de mama focului şi ameninţându-se reciproc cu moartea, în urlete lozincarde. În acele momente, mulţimile partizane din spatele lor scoteau flăcări pe nas şi pe gură, şi, la întâlnirea şi ciocnirea trupelor, se aplicau gospodăreşte bâte şi pumni în stânga şi-n dreapta, sub înfierbântarea şi seducţia mirajului câştigării alegerilor, care, sigur, le-ar fi adus şi lor privilegiile atât de mult jinduite...

Încăierări tribale în urma cărora taberele respective, epuizate şi hămesite – cu „eroi” cu capetele sparte -, umpleau la refuz cârciumile celor ce formau anturajul respectabililor şi redutabililor lideri. Acolo îşi înecau gloatele amarul, în fumul abundent de grătare şi-n tovărăşia îmbietoare a pocalelor cu vin de Drăgăşani, proslăvindu-şi conducătorii, care, chipurile, fuseseră gata-gata să-şi ciuruiască ţestele cu revolverele pe care le fluturau războinic, mânuindu-le gangstereşte, de ochii lumii înfierbântate, în timpul aprigei dispute electorale.

Apoi, după confruntarea cu scântei şi potolirea zaverei, cei doi lideri, împreună cu invitaţi de soi din ambele tabere, se întâlneau în secret şi analizau situaţia la rece, benchetuind şi punând ţara la cale, frăţeşte. Bâlci, mascaradă în toată regula!
(într-unul dintre numeroasele momente de taină, la ceas de confidenţe, omul politic şi omul-om Mitică Simian l-a sfătuit prieteneşte pe tânărul colaborator Petre Georgescu, pentru care manifesta o simpatie declarată, din bogatul său registru sentimental: Măi, dragă Georgică, măi copile, te sfătuiesc părinteşte, prieteneşte, cum vrei s-o iei, dar îţi spun aşa, cu mâna pe inimă, îţi dau un sfat: cât ai fii tu în viaţă, să nu faci politică, măi, să nu intri în politică, te rog eu, fiindcă politica e cea mai a dracu’ curvă din lume! Să ţii minte de la mine chestia asta!...).

După 23 august 1944, fiind apreciat pentru experienţa şi rezultatele spectaculoase în probleme de afaceri comerciale şi pentru relaţiile interne şi internaţionale foarte importante în domeniu, regimul lui Dej i-a încredinţat lui Mitică Simian misiunea de reprezentant al statului român pentru afaceri comerciale. A primit şi locuinţă, la etajul 8, ultimul al unui bloc din Parcul Cişmigiu, vizavi de Primăria Generală a Capitalei.

Dar, cu timpul, cu schimbarea vremurilor, se accentuase prigoana împotriva capitaliştilor şi moşierilor care au supt sângele bietului popor... Aştepta şi el să fie într-o noapte săltat de oamenii regimului de partea căruia, chipurile, se dăduse (poate se dăduse doar pentru a-şi salva pielea, nicidecum pentru că ar fi simpatizat cu comunismul!), regim care acum nu mai avea nevoie de el... Aşa cum s-a şi întâmplat, de fapt, când, într-o noapte târzie, pe la ora două, a bătut cu violenţă noul regim la uşă.

- Da, cine e?, întrebase Mitică Simian, cu un glas de om sfârşit, după ce văzuse prin vizor trei haidamaci cu haine de piele şi pălării cu boruri mari. Erau călăii noului regim.

- Noi, Siguranţa Statului. Deschideţi!
- Imediat, aşteptaţi un moment, să deschid...
Şi Mitică Simian, ştiind ce-l aşteaptă, n-a deschis noului regim uşa de la intrare, ci a deschis uşa de la drumul spre cele veşnice, sărind în gol de la etajul 8, de pe balconul locuinţei sale din Cişmigiu. Era în anul 1948.

În activitatea politică şi de afaceri, Mitică Simian s-a bizuit pe mulţi prieteni de nădejde, puternici, care-l susţineau şi la bine, dar îndeosebi la greu, când avea nevoie de sprijin, cu precădere în campaniile electorale, unde era nevoie de sume enorme de bani şi de acţiuni propagandistice care să menţină curentul liberal mereu deasupra liniei de plutire şi să consolideze organizaţia liberală vâlceană ca lider politic în zonă, în apriga confruntare cu puternica tabără naţional-ţărănistă a fratelui său, Dinu Simian.

Dintre cei mai de „soi” prieteni ai lui Mitică, trei sunt neapărat de amintit: Emilian Pribeanu, Nicu Enescu şi Nicu Vlădescu. Emilian Pribeanu era un mare şi puternic negustor, cu afaceri de anvergură la Chişinău, până în 1940, când Basarabia a fost iarăşi răpită de Imperiul Roşu de la Răsărit. Avea o cârciumă selectă în Râmnicu-Vâlcea, lângă Cetăţuia, cu saloane de lux, unde se organizau chermeze de răsunet, petreceri de mare ţinută, primiri de oaspeţi înalţi şi de prieteni cu „afaceri secrete sau discrete”, întâlniri sentimentale de ranguri înalte şi de mare taină... De multe dintre problemele localului se ocupa, cu o măiestrie desăvârşită, marea şi iscusita doamnă Pribeanu, dotată şi ea cu un extraordinar fler şi spirit negustoresc.
Nicu Enescu era şi el proprietarul unei cârciumi vestite, lângă gară, vizavi de Regimentul 2 Dorobanţi-Vâlcea.

Nicu Vlădescu, de fel din Vlădeşti, fusese directorul închisorii Ocnele Mari. Se ocupase cu afaceri care-i aduceau venituri însemnate. Dintre afacerile sale, pe timpul directoratului la puşcării, făceau parte şi acelea prin care valorifica bunurile realizate de puşcăriaşi în atelierele meşteşugăreşti. La puşcăria Ocnele Mari, de exemplu, deţinuţii executau diverse obiecte artizanale din lemn – mic mobilier, casete pentru bijuterii, cu inserţie de modele tematice; obiecte din os - cuiere din coarne de animale, diverse sculpturi miniaturale; executau şi sculpturi în blocuri de sare, toate fiind lucrate cu gust, valoarea lor artistică dându-le şi acea valoare materială care făcea tare bine la buzunarul celui ce se ocupa de soarta lor.

Nicu Vlădescu avea şi el o fată, Mira, cam de-o seamă cu Mira Simian, tot de condiţie bună şi foarte inteligentă. Mira Vlădescu ajunsese directoare a unei filiale CEC în Bucureşti, pe lângă Foişorul de Foc. Intrase şi în politica noului regim popular.

Dinu Simian este poate cea mai reprezentativă persoană din marea şi puternica lor familie. Născut în Săliştea Sibiului – 1887. Ca lider al puternicei organizaţii naţional-ţărăniste vâlcene, licenţiat şi cu doctorat în drept, la Paris, avocat de profesie, a ajuns în funcţii importante în aparatul de stat şi în viaţa politică a ţării: deputat şi vicepreşedinte al Camerei deputaţilor, subsecretar de stat în Ministerul de Interne al guvernului Octavian Goga, rezident regal în Transnistria (1938-1939), rezident regal al ţinutului Olt (regiunea Oltenia) – care cuprindea judeţele Romanaţi, Olt, Vâlcea, Dolj, Mehedinţi, Gorj. Împreună cu soţia sa Constanţa (Tanţi Bejan, farmacistă, fiica vestitului farmacist Bejan, cu ascendenţă poloneză), a avut doi copii – Mira şi Sergiu. Mira a fost nevoită să urmeze Facultatea de Farmacie Bucureşti, pentru a păstra tradiţia onorabilă a familiei, deşi nu era atrasă nicicum de această îndeletnicire. Fire foarte romantică, Mira era înclinată spre poezie, spre artă. După o căsătorie de numai vreo două luni cu un locotenent de armată, Vlad Otetelişanu, a divorţat şi s-a căsătorit cu iubitul ei de mai ’nainte, ziaristul şi scriitorul Ştefan Baciu, cu care a plecat în 1946 în Elveţia, unde a fost trimis ca ataşat cultural la Berna. După trei ani au plecat în Brazilia, unde, vreme de 13 ani, au avut o viaţă frumoasă, chiar tumultuoasă ca stare de spirit, deşi destul de strâmtorată din punct de vedere financiar.

Apoi, au ajuns în Statele Unite ale Americii, după care s-au stabilit definitiv la Honolulu, în celebrele insule Hawaii. Aici au reuşit s-o aducă şi pe Tanţi, mama Mirei, pe care o scoseseră în 1960 din puşcărie, cu ajutorul preşedintelui şi ministrului de externe ai Braziliei. Aici a murit Tanţi Bejan, în 1971. Soţul ei, Dinu Simian, arestat în 1951, murise la 14 mai 1955, în groaznica puşcărie Sighet.


*
Fraţii Nae şi Aurel Simian erau băieţii lui Oprea - întâiul descălecător, dintre Simieni, la Râmnicu-Vâlcea. Veri buni cu Dinu şi Mitică Simian, au dus şi ei faima familiei mai departe, cu afacerile economice şi comerciale pe care le-au dezvoltat până la dimensiuni de podium. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, celebra firmă Oprea Simian şi fiii – cea mai mare fabrică de piele şi încălţăminte din zona Olteniei, a confecţionat bocanci de calitate excepţională pentru armata germană, durabili, cu talpă şi piele foarte rezistente, cusuţi cu aţă specială, adusă din Elveţia.

*
La revenirea din concentrare, în noiembrie 1941, după frontul din Odesa, economistul Petre Georgescu s-a angajat la firma lui Nae și Aurel. Aici, a fost instalat într-un birou imens, împreună cu patronul cel mare - Nae Simian, cu contabilul-şef al firmei şi cu doamna Munteanu - secretara patronului. Războiul era în plină desfăşurare şi comenzile de la numeroasele firme germane pentru confecţionarea de bocanci şi diverse echipamente pentru militarii de pe front curgeau cu nemiluita. Şi, toate, sub imperiul calităţii desăvârşite şi al urgenţei! Firma avea contracte ferme și foarte avantajoase de confecționare a sute și sute de mii de perechi de bocanci pentru militarii nemți de pe front.

Când suna telefonul din Germania, după o scurtă conversaţie, patronul cerea secretarei: doamna Munteanu, repede, dosarul firmei Cutare! Şi doamna secretară, precipitată, sărea, lua agenda cu repertoarul sutelor de firme amestecate, căutând cu febrilitate şi pierzându-se prin puzderia de nume și numere de firme de toate felurile. „Hai, doamnă, mai repede, că e urgent, plus că telefonul ăsta îi costă pe oameni o groază de bani! Şi cu nemţii nu e de joacă!...”. Era o situaţie mai mult decât jenantă, care s-a repetat de peste zece ori în prima zi de lucru a noului angajat, aşa cum se va fi întâmplat în fiecare zi până atunci. Văzând acea situaţie extrem de penibilă, acel stil de lucru mai mult decât precar, Petre Georgescu s-a oferit s-o ajute pe secretară; să ajute, în definitiv, firma, care avea şi ea - trebuia să aibă! - prestigiul și credibilitatea ei, nu? La sfârşitul programului de lucru, i-a cerut secretarei, pentru acasă, fără știrea patronului, agenda/repertoarele cu situaţiile respective.

A doua zi, iarăşi: telefoane, telefoane şi iar telefoane din Germania, de la firmele contractante. „Doamna Munteanu, repede, dosarul firmei Cutare!”, cerea patronul. ”Dosarul 308”, a zis Petre Georgescu imediat, calm, şi secretara a sărit la raft, a luat iute dosarul 308 şi i l-a prezentat şefului, spre uimirea şi satisfacţia celorlalţi. „Dosarul cu firma Cutare!”, a cerut iarăşi patronul, la următoarea solicitare germană. ”259”, a răspuns liniştit Petre Georgescu, văzându-şi de treburile lui de contabilitate. Şi tot aşa, ziua întreagă, lucrurile au mers impecabil, foarte operativ. Ceva de vis! Întrebat de unde şi până unde această ispravă, noul angajat le-a spus că, nemulţumit şi chiar jenat de felul cum se lucra în situaţia dată, a luat acasă repertoarele respective, le-a separat pe cele germane de celelalte firme, le-a pus în ordine şi, până către dimineaţa acelei zile, a memorat toate indexurile firmelor nemţeşti, pe fiecare dosar care necesita urgențe de lucru, el fiind şi bun prieten cu limba germană, care-i era familiară. Rezultatul a fost că, începând cu ziua a treia de la angajare, tânărul economist Petre Georgescu, care, şi aşa, era în graţiile patronilor, s-a „trezit” cu creşterea salariului de la 6.000 de lei, cu cât fusese angajat, la 20.000 de lei pe lună!

*

Nae Simian a cumpărat o casă veche, impozantă - un conac boieresc al familiei Otetelişanu, clădire pe care a modernizat-o, refăcând-o aproape din temelii şi devenind ceea ce astăzi adăposteşte Muzeul de Artă din Râmnicu-Vâlcea. Tita Simian, soţia lui Nae (născută Tudorache), medic de profesie, dar care n-a practicat medicina, era totalmente implicată în problemele de afaceri ale familiei, dezvoltând relaţiile şi în plan internaţional, reuşind, spre exemplu, să aducă în ţară garnituri întregi de vagoane de piei de animale - uneori tocmai din Argentina, pentru prelucrarea lor şi valorificarea produselor finite în ţară şi străinătate. Era înzestrată şi cu un dezvoltat şi rafinat gust artistic, pe care şi-l cultiva în permanenţă prin marile muzee ale ţărilor din Europa şi din alte zone ale lumii pe care le vizita cu aviditate şi plăcere insaţiabile. De pe acolo a fost inspirată în planurile de modernizare, de construcţie a noii sale case de sub dealul Capela, într-un stil ciudat pentru vremea aceea - de fapt, o astfel de construcţie în stil renascentist hispano-maur este şi astăzi un unicat în panoplia arhitectonică vâlceană -, stil pe care Tita Simian i l-a cerut în mod expres arhitectului Gheorghe Simotta, profesor la Şcoala Superioară de Arhitectură Bucureşti, care este autorul de fapt al proiectului respectivei construcţii. Proiect la care a lucrat şi arhitectul Nicolae Lupu, coleg şi prieten cu Simotta.

Se poate ca Tita Simian să se fi îndreptat spre arhitectul Simotta îndemnată de impresionantele lui creaţii din Capitală, precum Palatul Patriarhiei, Casa Oştirii, Biserica Schitul Darvari şi alte construcţii monumentale a căror măreţie arhitectonică le conferă caracterul de unicat. Pentru proiectul solicitat de clienta sa, Gheorghe Simotta a făcut câteva călătorii de studii şi documentare în străinătate - Italia, Grecia, Spania -, pe cheltuiala lui Nae şi a Titei Simian, se înţelege, astfel încât proiectul respectiv să răspundă întocmai gustului, pretenţiilor şi fanteziilor artistice ale doamnei Tita Simian. Din Italia, arhitectul a comandat şi a adus pentru Casa Simian o sculptură în lemn cu celebra legendă Răpirea sabinelor, pe care stăpâna casei îşi dorise s-o aşeze pe frontonul uşii de la intrarea principală în clădire. În cele din urmă, se pare că, din motive tehnice, lucrarea nu şi-a găsit locul destinat iniţial, ea aflându-se astăzi în interiorul clădirii, imediat în dreapta, după intrare, încastrată în partea de jos a peretelui, într-un loc nu tocmai fericit, un loc „în umbră”, am zice, ea neavând o expunere care să-i scoată în evidenţă valoarea la adevărata ei dimensiune artistică.

*
În imaginile secundare:
- Muzeul de Artă «Casa Simian»
- ansamblul sculptural Răpirea sabinelor, cu o superbă dantelărie în lemn, ilustrând o măiestrie artistică desăvârşită.
- detalii ale tabloului cu actul răpirii frumoaselor fecioare şi femei sabine. Conform legendei din mitologia romană, fraţii gemeni Romulus şi Remus au fost născuţi „din flori” de preoteasa Rhea Silvia, fiica regelui Numitor, care fusese osândită să-şi ducă toată viaţa în celibat. Ea însă, „păcătuind” cu Marte - zeul războiului, i-a născut pe cei doi gemeni, care au fost apoi aruncaţi, într-o copaie, pe apele Tibrului şi care,ieşind la mal,au fost alăptaţi de o lupoaică şi apoi crescuţi în familia unui cioban. Destinul a făcut ca aceşti fraţi legendari să întemeieze cetatea Roma (~ 753 î.Hr.), după care, în urma unui conflict fratricid, Remus a fost ucis de fratele Romulus, care a rămas conducătorul cetăţii. Dar, fiindcă noua cetate ducea lipsă de femei - ceea ce punea sub semnul întrebării viitorul oraşului -, Romulus a organizat un impresionant festival de distracţii, la care a invitat şi triburile vecine ale sabinilor, cu femeile şi fecioarele lor. În toiul fastuoaselor petreceri, frumoasele sabine au fost răpite şi sechestrate, spre înflorirea cetăţii...

*

După naţionalizarea din 1948, Casa Simian a fost expropriată şi trecută în domeniul statului, ea fiind redobândită de urmaşii Simienilor şi vândută de aceștia Consiliului Judeţean Vâlcea în anul 2007, cu suma de 43 de miliarde de lei (sumă imensă!), Consiliul reuşind astfel să-şi păstreze în continuare impozanta clădire - Secţia de Artă a Muzeului Judeţean „Aurelian Sacerdoţeanu”. Clădire care e ea însăşi o excepţională operă de artă. Operă de patrimoniu.

Familia Tita şi Nae Simian n-a avut copii. Aurel Simian a fost logodit mai întâi cu Niculescu Ecaterina, colegă de serie la şcoală cu Petrişor Georgescu, fată foarte frumoasă şi inteligentă, dar logodna s-a stricat şi Ecaterina (Beba) i-a trimis înapoi lui Aurel imperialul cadou de logodnă, spre imensul regret al fostului viitor ginere. Apoi, Aurel s-a căsătorit cu una dintre cele două fete ale Generalului Stavrat, comandantul Garnizoanei militare Vâlcea.

În anul 1947, pe fondul marilor frământări politice şi sociale şi al pericolului care îi pândea pe foştii capitalişti, Tita şi Nae Simian au plecat din ţară, ajungând în Argentina, unde aveau relaţii foarte apropiate cu partenerii lor de afaceri. Se spune că, de acolo, mijlocind printr-o stratagemă extrem de ingenioasă, Nae a trimis oficial, cu documente în regulă, o echipă de emisari în România, care, chipurile, au arestat familia lui Aurel Simian din Râmnicu-Vâlcea şi au extrădat-o în Argentina, cele două familii reîntregindu-se astfel acolo, departe, într-o ţară cu multe afinităţi de structură latină.”

*
Sursa: «Amintiri din război - Amintiri din viaţă»/ Gheorghe Stancu, Editura Rotipo, Iaşi, 2018 - citește cartea  în format PDF 

Valentin Smedescu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

„Cine uită, nu merită/ blestemul generalilor români exterminaţi în temniţele comuniste, în perioada 1944 -1964)” vol. I și II integral în pdf

Lucrarea „Cine uită, nu merită (blestemul generalilor români exterminaţi în temniţele comuniste, în perioada 1944 -1964)” constituie un pios...