Mihai Gherghina/ Tipografii și tipografiile Râmnicului din toate timpurile până în 1963

Sub forma tiparului, gândirea omenească e nepieritoare. Astăzi, cercetătorii sunt în unanimitate de acord că inventatorul tiparului este Johann Gutenberg, născut în Germania, la Maiența (c. 1400 – 1468), părinții lui locuind într-o veche clădire, care purta inscripția “La Gutenberg”. De aici provine numele pe care l-a adoptat tânărul Johann, meșter gravor și șlefuitor de oglinzi.

Macarie (sec. XV – XVI), ieromonah și tipograf, înființează prima tipografie din Țara Românească, în timpul domniei lui Radu cel Mare (1495 – 1508). El tipărește, la Târgoviște, trei cărți în limba slavonă, care sunt considerate primele tipărituri apărute pe teritoriul românesc: Liturghierul (1508), Octoihul (1510) și Tetraevangheliarul (1512).

În anul 1512, Tipografia lui Macarie își încetează activitatea.

Râmnicul Vâlcii cunoaște o ascensiune în domeniul tiparului, în perioada următoare, așa cum grăiesc hrisoavele, ctitoriile și tiparnițele. Aici au văzut lumina tiparului multe manuscrise, care au rezistat veacurilor și au ajuns, până în zilele noastre, mărturii ale eforturilor depuse de vestiți cărturari ca:Vlad Grămăticul, Mihail Moxa, Antim Ivireanul, Grigore Râmniceanu și mulți alții.

Ion Soare/ Particularități ale graiului locuitorilor din Vâlcea

«Cu unele excepţii, atunci când se vorbeşte despre istoria sau geografia unui spaţiu determinat, argumentele de ordin lingvistic – limbajul comun şi onomastica - sunt neglijate sau se amintesc doar în treacăt, undeva la urmă, pentru diversitate. În realitate, zonele geografice se disting nu numai prin forme de relief specifice, ci şi prin trăsături de limbă ale locuitorilor lor, care le conferă individualitate. Atât cuvintele comune, cât şi cele proprii (de persoane şi de locuri – în sensul cel mai general al cuvântului) pot lumina uneori, în lipsa documentelor corespunzătoare, perioade întregi sau aspecte esenţiale din istoria unui popor, a unei zone, a unei colectivităţi.

În ansamblu, graiul viu (limba vorbită) din zona Vâlcii se încadrează în subdialectul muntean al dacoromânei, alături de celelalte judeţe din Oltenia, de cele din Muntenia şi Dobrogea, precum şi de partea de sud a Transilvaniei (în primul rând, judeţele Sibiu şi Braşov) – subdialect care, se ştie, a stat la baza limbii române literare. Această realitate se poate exemplifica în toate compartimentele limbii: fonetică, morfologie, sintaxă, vocabular (aici incluzând – ca un compartiment separat - şi onomastica, adică numele proprii)

1. FONETICĂ

Atrage atenţia, aici, accentul corect (literar) – pe ultima silabă, în cuvinte precum bolnav, duşman, firav, gingaş, miros, mârşav, spurcat etc.(comparativ cu dialectele din partea de nord a ţării, unde accentul cade pe prima silabă: bolnav, duşman etc.); de asemenea, se practică accentul pe tema cuvântului, în cuvinte ca gărgăriţă, veveriţă, bivoliţă ş. a., spre deosebire de alte zone ale ţării, de pildă Oltenia vestică, în care aceste cuvinte sunt accentuate pe penultima silabă, precum şi redarea corectă a vocalelor e şi i, care nu se transformă în ă sau î după consoane ca s, ş, j: semn, şes, jelesc (nu sămn, şăs, jălesc, ca în alte zone)[3].

Sunt încadrabile, de asemenea, la „corespondenţe” cu limba literară, următoarele aspecte vocalice.

Veniamin Micle/ Identificarea tipografului Macarie Ieromonahul (1508-1512)

 Biografia tipografului Macarie ieromonahul prezintă mari lacune[1], singurele mărturii documentare despre viaţa şi activitatea sa fiind cele trei cărţi, Liturghierul, Octoihul şi Tetraevanghelul, apărute între anii 1508-1512. Cercetătorii istoriei tiparului românesc, introdus în Ţara Românească la începutul secolului al XVI-lea, au emis numeroase opinii contradictorii privind acest tipograf. Pentru identificarea sa, vom realiza, pe temeiul studiilor şi, în special, al celor mai recente descoperiri în domeniu, o analiză a tuturor ipotezelor, încercând să oferim unele repere concludente în vederea identificării acestei personalităţi marcante din istoria culturii şi civilizaţiei româneşti.  

---

MACARIE MUNTENEGREANUL

Macarie tipograful din Ţara Românească a fost identificat în primul rând cu Macarie tipograful din Muntenegru, despre care există însă date biografice extrem de sărace. Majoritatea biografilor săi, precum I. Karataev, L. Tomić, L. Stoianović, V. Jagić, sunt de comun acord că el a învăţat arta şi tehnologia imprimării cărţilor la Veneţia, în oficina ilustrului tipograf Aldo Manuzio cel Bătrân.[2] Un studiu recent,[3] apărut în anul 2004, privind vlahii din Muntenegru, se referă şi la ieromonahul Macarie tipograful. Autorii recunosc că despre personalitatea lui nu există prea multe date, decât faptul sigur că a fost faţă bisericească şi un foarte bun tipograf.[4]

Se ştie că între Veneţia şi ţara vasală a Cernoievičilor existau relaţii foarte strânse, împrejurări care, se presupune, l-au determinat pe mitropolitul Vasile al Zettei să împuternicească plecarea ieromonahului Macarie la Veneţia, în căutarea unor cărţi necesare slujbei bisericeşti; firesc era să se îndrepte spre tipografia lui Thorresano, unde se tipărise, în anul 1483, prima carte în limba slavonă, cunoscutul Missale catolic.[5] Ajuns acolo, unii cred că a devenit consilierul acestei întreprinderi editoriale pentru limba slavă, adică „revizor de texte şi supraveghetor de tipar”, cum se numeau aceşti cărturari,[6] desfăşurând o bogată activitate, ca: îndrumarea gravorilor la confecţionarea literelor, supravegherea zeţarilor la culegerea textelor şi tălmăcirea înţelesului literelor din alfabet; de asemenea, a corectat şi a revizuit zaţul, încât nu-i exclus să fi învăţat şi tehnica zeţuirii. Mai mult, Macarie a fost „poate şi meşterul tipograf al secţiei slave patronate de Thorresano”,[7] şi se crede că el a tipărit, tot acolo,[8] în anul 1493, cunoscutul Breviarium croaticum sau Breviarium illyricum.[9] Cert este că, înainte de 1492, ieromonahul Macarie se afla la Veneţia, unde învaţă meşteşugul tiparului.[10]

Aniversare: Doru Moțoc din tinerețea Teatrului vâlcean

premiera „Dialog nocturn despre o piesă nescrisă” (1978) a rămas un reper semnificativ (scurte referițe din presa vremii)

„Piesa de față – mărturisea autorul înainte de premieră – s-a născut din pasiunea mea pentru istorie și din tentația de a surprinde și configura nu numai destine dramatice în acțiune, ci și acel spațiu inefabil în care gândurile, faptele, acțiunile, gesturile cele mai anodine ale oamenilor devin istorie. Poate exagerez, dar am sentimentul că prea des vorbim despre istorie ca despre o abstracțiune; că uneori, conștient sau nu, ignoram un adevăr elementar: acela că istoria o fac oamenii; că, până la un punct, ea se confundă cu însuși destinul lor; că, uneori, viața oamenilor nu e o durată determinată de istorie, ci e chiar prețul unei noi istorii. Prețul ei în aur.”

(Doru MOŢOC, Cum am scris ,,Înainte de revărsatul zorilor”, Programul premierei).

&&&

Prefațând piesa editată în volum, Liviu CERNĂIANU, redactor-șef al revistei „Îndrumătorul cultural” (în paginile căreia a apărut, mai întâi, piesa), proiecta debutul lui Doru Moţoc într-o perspectivă revelatoare pentru viitorul carierei sale de dramaturg: "O asemena izbândă a personalităţii care se descoperă pe sine atestă şi creaţia dramatică a ziaristului Doru Moţoc, generată în climatul deosebit de fertil pe care noua realitate a Vâlcii îl dezvoltă astăzi din îndelungi şi nobile rădăcini de ambiţioasă tradiţie spirituală. […] Cea dintâi lucrare dramatică a promiţătorului talent vâlcean certifică încă o dată, cu sigiliul artei autentice, că virtutea celor care creează iubind doar pentru răsplata iubirii.

Bogdan Dumitru Aleca/ Declanșarea ,,Operațiunii 1111” din Basarabia (19 martie 1944) - Aspecte cu privire la evacuarea Basarabiei

După bătălia de la Stalingrad, era evident că maşina de război a U.R.S.S., mergea mai bine decât îşi putuseră închipui conducătorii celui de-al Treilea Reich. În ciuda încercărilor Wermachtului de a prelua iniţiativa pe frontul de răsărit după înfrângerea de la Stalingrad, forţele germane s-au aflat într-o defensivă continuă în faţa tăvălugului roşu care ameninţa să cucerească Europa.

Conducerea statului român a luat în considerare în faţa realităţii o posibilă retragere a autorităţilor militare şi civile din Transnistria, Basarabia şi Bucovina. Prin instrucţiunile nr. 1/1943 (Operaţiunea 1111 A) şi nr. 2 şi 3/1944 (Operaţiunea 1111B) s-au trasat liniile principale ale acestei acţiuni.

Aceste instrucţiuni trasau o serie de principii care trebuiau respectate de instituţiile statului român ce se evacuau, în eventualitatea unei înfrângeri a forţelor româno-germane pe front. Acţiunea era coordonată de Guvernământul Basarabiei, care dădea ordinul de evacuare a localităţilor din Bucovina şi Basarabia în funcţie de înaintarea forţelor sovietice.

Se stabileau categoriile de persoane admise a fi evacuate prin grija Statului Român:

- ofiţerii şi subofiţerii activi cu familiile lor;

- ofiţerii şi subofiţerii concentraţi sau mobilizaţi cu familiile lor;

- familiile ofiţerilor şi subofiţerilor aflaţi în misiune specială sau în formaţiuni armate speciale peste Nistru;

- funcţionarii civili sau personalul asimilat aflat în Serviciul Armatei (bugetar sau diurnist, cu familiile lor);

- ofiţerii şi subofiţerii diurnişti cu familiile lor, înscrişi în controalele unităţilor spitaliceşti;

- copiii orfani de război cu tutorii lor legali;

- personalul Societăţii Naţionale de Cruce Roşie şi al Consiliului de Patronaj care nu se afla în serviciul activ într-una din zonele de evacuare;

- toţi funcţionarii bugetari sau diumişti din Departamente, Guvemământe şi Directorate Generale cu familiile lor. (1) 

Pr. Ioan D. Ciucă, prof. Domnica Ciucă, prof. Ion M. Ciucă/«1821 Drăgășani/ Mormântul regimului fanariot», Capitolul III, subcap. 7

Fuga/ „Noi ţi-am slujit aşa după cum ne-ai comandat tu”

(urmare carte în foileton)

„Noi ţi-am slujit aşa după cum ne-ai comandat tu” - i-au reproșat lui A. Ipsilanti căpeteniile Statului său major; ,,generalisimul” și-a pierdut complet autoritatea în fața unei armate numeroase, însă complet derutată/ îngrozită; s-a ajuns în situația ca proprii oameni să-i ia cu forța prânzul pregătit de bucătar și nu a putut trece în Transilvania fără să-i plătească, împrumutându-se, pe cei mai insistenți dintre mercenari: ,,bimbaşa Anastasie Arghirocastrit, care, cu armele în mână şi în putere de silă, au cerut să-i plătească leafa lui şi Arnăuţilor de supt dânsul”; arnăuții călări au ajuns să își jefuiască proprii camarazi pedeștri, mai slabi sau răniți, în condiții de ploi, grindină și revărsarea Oltului

> dincolo incapacitatea organizatorică a comandanților lor, grecii au pierdut războiul pentru că ,,se purtau împotriva oamenilor înarmaţi şi antrenaţi în luptă - turcii - ca şi împotriva celor lipsiţi de apărare - ţăranii români, pe care îi jefuiseră...”

– documente inedite/ completare resurse anterioare #memoriavalceana –

Bătălia de la 7 iunie a fost hotărâtoare. Cine învingea acela stăpânea pe mai departe aceste teritorii. Dacă învingeau eteriştii, alta ar fi fost soarta nu numai a românilor, dar şi a Balcanilor. Turcii au fost mai buni. Au trimis aici, la Drăgăşani, cele mai bune trupe pe care le aveau atunci timp. Ştiau că o bătălie hotărâtoare determină şi viitorul lor. Aşadar ar fi un nonsens să credem că turcii au învins, aşa, din întâmplare. Comandanţii lor au calculat corect şansele de reuşită, în nici o altă parte din zonă nu puteau fi victorioşi, decât aici la Drăgăşani. Aici existau cele opt drumuri pe unde se puteau retrage; aici erau mănăstirile cu toate proviziile de care aveau nevoie şi o populaţie ostilă eteriştilor şi călugărilor greci.

Sorin Oane în vol. ,,Poveștile Rîmnicului”: ,,Muzica, de la cea psaltică la cea de petrecere...” și ,,0 tranziţie interesantă: Anton Pann promovează şi muzica psaltică «românizată» şi... manelele”

«Muzica, de la cea psaltică la cea de petrecere

Despre muzica bisericească la Rîmnic, adică despre Şcoala de psaltichie, Şcoala de cîntăreţi şi despre Seminarul teologic

Mult timp, muzica bisericească de la noi a fost psaltică, adică a fost doar omofonă (adică a exclus cîntarea pe mai multe voci), spre deosebire de muzica bisericească occidentală care era corală. Şi asta pînă spre mijlocul secolului XIX. Modernizarea muzicală care a apărut atunci a privit însă doar partea de text, care trebuia să fie tradus în româneşte. Dar să o luăm cu începutul.

Pentru o bună pregătire a psalţilor, din punct de vedere teoretic şi practic, au apărut şcolile de muzică bisericească. Cea din cadrul Episcopiei Rîmnicului a fost deschisă în 1825 (era a doua din Oltenia, după cea de la Craiova, deschisă în 1819). Dar aceste şcoli au fost desfiinţate în 1864, odată cu reforma învăţămîntului realizată de Cuza. Între 1864- 1894, muzica bisericească cunoaşte o perioadă de criză, cîntarea bisericească fiind uitată: „biserica nu mai vibra din tot sufletul şi de multe ori stătea goală, fără credincioși”. (768) Puţinii cîntăreţi care mai rămăseseră erau recrutaţi din rîndul elevilor seminarişti... ,,mai slabi la învăţătură”.

Dar, în 1894, la presiunile episcopului Romanului, Melchisedec, reapar „Şcolile de cîntăreţi", care vor funcţiona pe lîngă fiecare episcopie. La Rîmnic asta se întîmplă chiar în 1894, datorită stăruinţei lui Athanasie Mironescu, pe atunci profesor de Morală la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1887-1897), dar viitor episcop al Rîmnicului şi viitor mitropolit al României. Şcoala a funcţionat în clădirea Episcopiei Rîmnicului pînă în 1925, cînd se mută la Mănăstirea Cozia, sub conducerea arhimandritului Efrem Enăcescu. Funcţionează aici pînă în 1933, cînd este mutată la Craiova. În 1935 revine la Rîmnicu Vîlcea, ca după doi ani se apuce iarăşi drumul spre Mănăstirea Cozia... ,,după care tînjea”. (769)

Călușul din Șirineasa/ Vâlcea (jocul explicat)

Tradiţiile şi obiceiurile au fost ca nişte diademe de aur care au strălucit de-a lungul veacurilor.

Câteva obiceiuri care încă se mai întâlnesc in satele din comuna Şirineasa cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Crăciunului sunt obiceiuri frumoase care coboară din străfundul veacurilor la casele creştinilor. Întâlnim obiceiuri ca: Sorcova, Steaua, Pluguşorul etc.

Alte tradiţii întâlnite in comuna Şirineasa sunt: fagul de la porţi de Sf. Gheorghe, ramurile de salcie aduse de la biserică în ziua de Florii, ramurile de tei de la Rusalii, Gurbanele, udatul la nuntă, căluşul, datul de grindă, ouăle roşii de Paşti etc.

„Căluşul” este un joc moştenit din străbuni, care are loc de sărbătoarea Rusaliilor. Ansamblul este compus dintr-un vătaf care comanda jocul, 9-11-13 (întotdeauna număr impar) jucători, stegarul (purtătorul de steag) şi în final alt personaj este mutul. Mutul poartă o mască cu mustăţi şi barbă atârnând pe față. El poartă peste costumaţie un brâu roşu. În timpul jocului, acest personaj nu are voie sa vorbească.

Dansul căluşarilor, cel mai spectaculos din folclorul românesc, pare o adevărată dezlănţuire de forţe supraomeneşti, este un dans complex şi plin de mister, care supravieţuieşte de mii de ani pe meleagurile vâlcene. Cândva, Căluşarii, fraţi de cruce, cutreierau satele, intrau în curţile oamenilor să alunge relele şi bolile. Din vremuri străvechi căluşul este un ritual tămăduitor, în care sunt folosite plante de leac şi descântece de boală. Nu întâmplător se joacă de Rusalii, când ielele coboară printre oameni, să semene boli şi dureri. Căluşarii erau încredinţaţi că sunt înzestraţi cu puteri magice şi că vrăjile pe care le făceau pot alunga năpasta ielelor.

Domeniul și veniturile Mânăstirii Cozia în timpul urmașilor lui Mircea cel Bătrân

De la urmaşii lui Mircea cel Bătrân, din secolul al XV-lea, ni s-au păstrat 21 de acte referitoare la proprietăţile şi veniturile mănăstirii Cozia, majoritatea datând de la începuturile domeniilor, când călugării, care cunoşteau importanţa documentelor ce le asigurau drepturile materiale, le păstrau cu sfinţenie şi se prezentau cu „cărţile bătrâne” pentru confirmarea lor de către noul domnitor. În unele hrisoave, sunt confirmate danii anterioare, pentru care nu ni s-au păstrat acte de la cei care le-au făcut. Astfel, în hrisovul din 19 iunie 1421, prin care Radu Praznaglava întăreşte mănăstirii „…câte a dat şi a dăruit părintele domniei mele, sfântrăposatul Mircea Voievod…”[1] sunt menţionate şi satele Vădăstriţa şi Ciocăneşti care nu apar în actele rămase de la înaintaşul său. Din acelaşi hrisov, aflăm că averea mănăstirii sporise considerabil cu noi „ocine”, mai multe vii la Spinet, Bistriţa şi Slatina, o ocnă la Ocna de Sus, 45 de sălaşe de ţigani la Râmnic şi 10 la Târgovişte, iar numărul morilor mănăstirii ajunsese la 13, dintre care cinci la Râmnic, câte una la Cătălui şi Bistriţa şi câte două la Târgovişte, Piteşti şi Slatina.

Documentele nu ne spun în ce mod a intrat mănăstirea în posesia acestora, dar putem presupune că e vorba de danii, fie domneşti, fie boiereşti sau ale unor moşneni, întărite de domnitor. În mod asemănător, în hrisovul prin care Dan al II-lea confirmă, deşi textul spune „…am dăruit sfintei mănăstiri…”, satele mănăstirii, apare, pe lângă cele menţionate în documentele anterioare, satul Stănceşti[2], iar în hrisovul dat de Alexandru Aldea, la 25 iunie 1436, apar satele Olteni, Lumineni şi Cornul lui Ujog[3]. Nu ştim cum au ajuns în stăpânirea mănăstirii nici satele Călugăreni, Pleşoiu şi Şerbăneşti, confirmate prin hrisovul lui Basarab cel Bătrân din 15 iulie 1475[4]. Singura danie domnească atestată clar este cea din hrisovul lui Alexandru Aldea din 15 ianuarie 1432: „…am adaos satul ce să numeşte Goleştii, care să fie metoh călugărilor”[5].

Carol Terteci/ Câteva pricini de judecată din Vâlcea secolelor XVI-XVII

Scurtă prezentare a sistemului judiciar din Ţara Românească

La o primă privire asupra cuprinsului documentelor adunate în colecţii ca DRH (1) şi DIR (2), cercetătorul va fi surprins de numărul mare de danii, întăriri de danii, întăriri făcute în urma unei judecăţi şi alte acţiuni născute in jurul domeniului feudal. Ca stăpânitor al acestuia domnul ajungea să dăruiască sate întregi, mai ales mănăs­tirilor, împreună cu o serie de facilităţi cum ar fi scutirile de bir, lucru care astăzi poate fi interpretat ca o lovitură serioasă pe care o primea vistieria domnească şi o atitudine ipocrită a Bisericii faţă de cele lumeşti. Aceasta din urmă devenea preocupată de obţinerea de venituri în defavoarea ţărănimii pe care o exploata şi cu care ajungea în instanţă pentru drepturi de stăpânire sau neexecutarea obligaţiilor feudale.

Actul de judecată avea loc la toate nivelele puterii, de la cea locală la cea centrală, domnul ţării, care reprezenta instanţa supremă. Cu toate că aceasta din urmă este cea mai cunoscută, datorită documentelor domneşti de judecată păstrate, ea era doar cea din urmă treaptă a procesului de judecată, care cunoştea un şir de instanţe, cea domnească fiind doar ultima. Judecăţile începeau la nivelul sătesc, al obştilor ţărăneşti libere sau aservite, existau la cel orăşenesc, apoi la cel ai dregă­torilor cu însărcinări în acest sens şi la cel al clericilor cu competenţe specifice, pentru a se ajunge în final la ultima instanţă, cea a domnului şi a marelui divan de judecată. (3)

Domnul judeca de unul singur pricinile, chiar fără prezenţa unei părţi adverse, dând cărţi de voinicie, de supunere şi de ascultare în folosul boierilor şi al mănăstirilor, mai ales. Boierii din Sfatul domnesc, îndeplinindu-şi obligaţia de consilium, puteau avea o opinie, dar decizia finală era luată de domn. În teritoriu, atribuţiile judiciare ale domnului (mai puţin aplicarea pedepsei capitale) erau delegate dregătorilor domneşti, urmând ca cel care se considera nedreptăţit să se adreseze instanţelor superioare, ajungând până la judecata domnească.

Procesele care ne interesează - cele civile - se desfăşurau după proceduri mai mult sau mai puţin complicate şi care au suferit modificări de-a lungul timpului. Dar una din probele cele mai des întâlnite era proba cu jurătoni, cu trei proceduri de judecată, după cum urmează:

- prin jurători adeveritori ce aveau rolul de a garanta veridicitatea spuselor unui împricinat; ei jurau împreună cu una din părţi în diverse litigii civile:

- prin jurători tocmelnici, cu rol de a arbitra şi de a împăca mai apoi părţile,

- prin jurători hotarnici care, în final, mergeau în teren şi fixau hotarele.

Învățământul vâlcean în perioada 1864-1918

De Ziua Învățătorului (vâlcean)

între 1864-1918, Educația/ Instrucția publică își găsise calea-imperativ al vremurilor de-atunci...

> o datoram/ se datora unor ,,luminători ai satelor” județului nostru și unui ministru providențial

>> legile elaborate de Spiru Haret şi mai ales aplicarea lor sub controlul, supravegherea şi îndrumarea acestui adevărat ctitor al învăţământului românesc modern îşi vor arăta roadele după Primul război mondial...

Legea instrucţiunii publice din 25 noiembrie 1864 a reprezentat un mare progres pentru dezvoltarea învăţământului din ţara noastră, în special prin statuarea celor două principii esenţiale: obligativitatea şi gratuitatea acestuia. Referitor la aplicarea principiului privind obligativitatea învăţământului, este elocventă adresa din 20 martie 1865, a revizorului şcolar I. Eliade, prin care acesta se adresa prefectului cu rugămintea de a ordona recenzarea tuturor copiilor de vârstă şcolară din toate localităţile judeţului, motivând că numai astfel se poate respecta prevederea din Legea instrucţiunii publice privind obligativitatea învăţământului „pentru toţi copiii de amîndouă sexele, începând de la opt până la doisprezece ani împliniţi” ⁶⁶. Totodată, acest important act normativ a însemnat şi desprinderea totală de biserică a învăţământului, precum şi unificarea completă a programei de cunoştinţe, aceeaşi pentru sate şi oraşe, pentru băieţi şi fete.

 

În perioada care a urmat promulgării legii, au fost construite o serie de şcoli, altele fiind reparate sau recondiţionate. În anul şcolar 1864/1865, în judeţul Vâlcea funcţionau „126 de unităţi şcolare, cu câte patru clase, frecventate de 3483 de elevi”⁶⁷. Din analiza planurilor de şcoli care s-au păstrat în arhive, rezultă că “cele mai multe localuri erau clădiri simple, cu o cameră sau două şi prispă, mai ales cele construite în perioada 1838-1842”, iar “Edificiile şcolare realizate în perioada 1857-1864, au mai multe încăperi: sala de clasă, cancelaria, cameră pentru învăţător, o sală pentru organul administrativ local (sfatul sătesc, apoi comunal şi primăria), arestul şi, într-o singură excepţie, toaleta”⁶⁸. Dintr-ordin al Ministerului de Interne, trimis prefectului de Vâlcea la septembrie 1865, aflăm că Ministerul de Justiţie, al Cultelor şi Învăţământului Public „a încredinţat dumnealor revizori[lor] şcolari de judeţe, planurile necesare pentru construcţiile de şcoli săteşti”⁶⁹. Ca revizor al judeţului, în luna octombrie 1865, a fost numit, în urma unui examen, Constantin Ion Codreanu⁷⁰. În general, însă, aspectul şi dotarea şcolilor nu erau cele mai bune, din moment ce la 30 ianuarie 1865, Ministerul de Interne, Agricultură şi Lucrări Publice îi atrăgea atenţia prefectului că „mai toate şcoalele comunelor rurale din acel judeţ, se află în proastă stare şi în lipsă de locale (sic!), de mobilare, lemne de foc etc., ceea ce cauzează dauna instrucţiunei, căci o şcoală, fiind lipsită de toate trebuinţele sale, nu poate progresa” ⁷¹. Cere să se ia măsuri în acest sens. Relativ la seminarii, legea prevedea organizarea unor seminarii de gradul I – cu patru clase şi de gradul II – cu şapte clase, ambele urmând să fie întreţinute de stat; şcolile profesionale trebuiau să fie îngrijite de autorităţile judeţene şi comunale. Pregătirea şi perfecţionarea cadrelor didactice urmau să se facă, la fel ca înainte, prin şcoli normale.

,,Anunciu” al Primăriei Râmnicului/ 1 iunie 1896

Primăria urbei Râmnicu Vâlcea/

A N U N C I U

Se publică spre cunoștința generală că, pe ziua de 1 Iunie a.c. 1896 s’a deschis stagiunea băilor comunale din grădina zăvoiu din acest orașiu, care va dura până la 1 Septembre 1896, unde se potu lua băi reci și calde de pucioasă și de sare.

Publicul va avea la dispoziția sa pentru cură apele minerale din zăvoi pentru boalele învechite ale căilor respiratorii și urinare, precum și apă de Căciulata de la Călimănești, apă de Vichy și ori ce ape minerale streine.

Domnul Dr. Sabin este la disposiția publicului pentru a da explicațiunile necesarii și a conduce tratamentul bolnavilor pe tot timpul acestui seson.

Primăria a mai pus la dispoziția onor. visitatori ai acestor băi

MUSICA MILITARĂ

A

REG. 2 DOROBANȚI

Care va distra pe onor. public cântând în grădina băilor de la ora 7 până la ora 10. dimineața și de la ora 4 până la ora 7 seara.

Primar, P. SLĂVITESCU

Secretar, I.D. CERNĂTESCU

No. 2530

Anul 1896, Iunie 1

***

Imaginile vechi din colaj sunt din resursa «Cum a fost înființat Parcul Zăvoi» – și din resursa «Contribuția românească la Biblioteca Digitală Europeana prin proiectul LoCloud» - aici întreaga colecție vâlceană - explicație foto: Rm. Vâlcea - Iazul Morilor din Parcul Zăvoi și Baia populară

________

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #IstoriaRamnicului #ParculZăvoi