Câineni-Vâlcea între stăpânirea austriacă (1718-1739) şi Revoluţia de la 1821 + foto din 1968

Foto: Placa de la Ganga – azi. În 1722 placa era chiar la marginea Viei Carolina. E 81/DN 7 şi calea ferată sunt la baza stâncii

După pacea de la Passarowitz din 1718, Oltenia devine provincie austriacă1,39,48,49,116. De fapt, stăpânirea austriacă în Oltenia a început efectiv în a doua jumătate a anului 1716, după ce vestitul general Eugeniu de Savoia învinge definitv oastea sultanului care pornise împotriva împăratului Carol al VI-lea cu intenţia de a redobândi Ungaria, pierdută de turci în anul 1686.

În comuna Câineni, această stăpânire, care a durat până în anul 1739, şi-a lăsat amprenta prin două construcţii impunătoare: vestita cetate Arxavia (de la latinescul Arx-a-via = cetatea de la drum), sau cu numele german Strassburg şi calea imperială Via Carolina, drumul de pe Valea Oltului, vechea Cale a lui Traian, refăcută cu unele devieri (Calea lui Traian urma numai malul stâng al Oltului).


Din ordinul contelui Steinville, inginerul arhitect Friedrich Schwantz construieşte în perioada 1718 – 1722, pe Malu Podului (toponimul actual), în partea sa de nord, lângă Câinenii Mari, cetatea Arxavia (Strassburg). Alegerea acestui loc, descris ca un “tăpşan … de o netezime surprinzătoare”, nu a fost deloc întâmplătoare, el fiind “ca un fel de poartă naturală care închide perfect Valea Oltului, de la Câineni în sus”, scopul construcţiei fiind acela de a împiedica “definitiv accesul pe Valea Oltului, în sus, a unui duşman care intrat în Loviştea, ar fi răzbit până aici”117. Schwantz pomeneşte de o fortificaţie romană pe care ar fi întâlnit-o el în acel loc, cu prilejul construcţiei, se pare – alta decât Pons Vetus. Datorită poziţiei ei strategice, I. Conea117 spune următoarele despre această posibilă fortificaţie romană de pe Malu Podului: “N-am putut identifica aceste ruine. Este cu neputinţă, însă, ca Romanii să nu fi avut în adevăr un castru în acest loc. Staţiunea Pons Vetus ştim că era tocmai în acest loc”. Este, de asemenea, posibil, ca această fortificaţie romană să fi făcut parte chiar din castrul Pons Vetus, ceea ce în acest caz, indică faptul că amenajarea romană era mult mai complexă decât consideră unii arheologi40, doar pentru că în prezent nu se găsesc urme arheologice mai bine conservate aşa cum este cazul altora (am amintit deja că pe Malu Podului s-au găsit, mult după Schwantz, cărămizi romane). Într-o notă de subsol, acelaşi autor arată: “Ba această denumire de Pons Vetus ne face să bănuim existenţa nu numai a unui pod, ci chiar a unei fortificaţii dace aici. Un loc de trecere ca acesta – cap de pod prin excelenţă – se cerea numaidecât întărit. Şi dacă l-au întărit Austriecii şi, înaintea lor, Romanii – e foarte probabil că şi Dacii vor fi făcut la fel”117. 

Prof. Ioan St. Lazăr, aseară, la TVR Cultural

„Opera profesorului Ioan St. Lazăr este o replică polemică a istoriei pe care a trăit-o atât în perioada comunistă, cât şi în cea a post-postmodernismului în care ne aflăm. El refuză cu încăpățânare să abdice în fața unei lumi acaparate de lipsă de aspirații, de negare a culturii și relativizare a valorilor. Dacă privim din această perspectivă, moștenirea pe care ne-o oferă nouă, tuturor, cărturarul Ioan St. Lazăr este extrem de valoroasă”, spune realizatorul Rafael Udriste.

Ceramica populară în centrul Vlădești/ Vâlcea

Meşteşugul olăritului apărut în epoca neolitică ca o necesitate practică legată de prepararea şi păstrarea alimentelor s-a transmis pînă în zilele noastre, în prezent (1982 – n. V.S.) existînd în zona Vîlcea multe sate în care se mai practică pe scară largă, deşi concurenţa produselor industriale a restrîns mult sfera de utilizare a ceramicii populare.

Între centrele actuale de ceramică populară vîlceană de veche tradiţie ne-am oprit asupra centrului Vlădeşti, important atît sub raportul numeric al meşterilor, cît şi sub aspectul formelor de vase şi a realizării lor artistice.

Comuna Vlădeşti situată pe valea rîului Olăneşti, afluent al Oltului, delimitată de dealuri subcarpatice este atestată documentar pentru prima dată în timpul domniei lui Vlad Călugărul, la 1480—1490, cînd acesta dă hrisovul de stăpînire al schitului Sf. Arhangheli asupra moşiei Vlădeşti pe care era clădit (1). În anii 1677—1679, prin hrisovul emis de Şerban Cantacuzino se pomeneşte de moşia Vlădeşti care aparţinea logofătului Badea (2).

Din secolul al XVII-lea, informaţii preţioase referitoare la Vlădeşti, le întîlnim în memoriile generalului von Bauer în care sînt descrise printre altele, condiţiile istorico-geografice, precum şi unele aspecte economice ale localităţii (3).

Epoca modernă, prin documentele sale istorice ne crează posibilitatea unei cunoaşteri mai exacte a situaţiei răspîndirii diferitelor meşteşuguri în satele Ţării Româneşti. La sfirşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului XX, locuitorii din Vlădeşti se ocupau cu agricultura în primul rînd, precum şi cu practicarea unor meşteşuguri, cum ar fi: dulgheritul, dogăritul, ţesutul şi olăritul, acesta din urmă practicat ca o anexă în cadrul gospodăriei (4).

În perioada aceasta, cînd ne este semnalată pentru prima oară existenţa olăritului, arta olarilor din Vlădeşti atinsese un înalt nivel de măiestrie, fapt consemnat de documentele vremii, precum şi de participarea meşterilor olari la concursul de olărie din 1908 (5), organizat de „Societatea Domniţa Maria”, al cărui scop era sprijinirea şi răspîndirea în România a artei naţionale. La acest concurs premiul II a fost atribuit olarului Constantin Niţă Moraru din Vlădeşti (6).

La Serviciul Judeţean Vâlcea al Arhivelor Naţionale a avut loc ieri ceremonia de dezvelire şi sfinţire a bustului arhivistului Ion Soare, la trei ani de la plecare sa dintre noi

- în prezența fiicelor fam. Soare și a cca 100 de prieteni, apropiați și colaboratori, s-a săvârșit - cu acest prilej – și slujba de pomenire a cunoscutului filolog și om de cultură vâlcean...

Inițiativa și realizarea monumentului i le datorăm dlui Eugen Petrescu, președinte Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria”, Filiala Județeană Filiala Judeţeană „Matei Basarab” Vâlcea.
Prin gestul de recunoștință, dl Eugen Petrescu s-a conformat - domnia sa însăși - îndemnului* pe care l-a adresat astă-primăvară autorităților vâlcene, cu prilejul lansării vol. al III-lea/ Așezările rurale/ din Enciclopedia Județului Vâlcea, reluat și astăzi:

<<...ridicați monumente în memoria eroilor și martirilor neamului, dar și în memoria acestor oameni care și-au sacrificat totul pentru știința și cultura românească.
Înnobilați școlile și sălile de clasă cu numele acestora, înnobilați casele, străzile și blocurile în care au trăit cu plăcuțe care să amintească de numele lor, înnobilați-i pe acești oameni cu titlurile ce le merită – chiar și în timpul vieții – pentru a trăi pe viu recunoștința dumneavoastră.
Este un semn de respect și respectându-i pe ei vă respectați pe dumneavoastră.
Domnule președinte, domnilor primari, județul Vâlcea – ținut de o rară frumusețe, o spun toți ce ce îl vizitează – cu o istorie impresionantă, o spun documentele, pe care noi am reprezentat-o sumar în această lucrare, merită un viitor la fel de impresionant, despre care vor scrie cei ce ne vor urma.

Însă, de dumneavoastră depinde ce se va scrie și cum va rămâne Vâlcea în istorie. Eu consider că sunteți pe drumul cel bun, că faceți lucruri frumoase, lucruri care se văd la tot pasul, și numai cine nu vrea nu le vede.

Râmnicu Vâlcea 1910-1916/ Școala de grădinărit Aranghel din zona Stadionul Oltchim – U.M. Vlădești (Batalion de Vânători de munte + Divizion de Artilerie Vânători de munte), înființată de ,,Asociaţiunea comunelor”; programa școlară pe trei ani (v. nota 11) era cât se poate de adecvată obiectivelor vizate

- și despre profunzimea implicării/ gândirii unuia dintre cei mai buni prefecți ai Vâlcii din toate timpurile, dr. Gheorghe Sabin, inclusiv în apariția acestei instituții...

&&&

<<Istoricul horticulturii este o poveste lungă, plină de farmec, pentru cei îndrăgostiţi de natură, un izvor nesecat de cercetări nedeslipite de ştiinţă şi un nepreţuit îndemn pentru punerea în valoare a bogăţiilor sale, ce pot rămîne secrete nepătrunse, cînd sînt necunoscute, nevulgarizate, neaplicate (1).

La noi în ţară învăţămîntul inferior agricol a luat naştere mai mult din iniţiativa particulară şi a avut o scurtă durată.
Şcoala de grădinărit din Rîmnic a fost înfiinţată de către Asociaţiunea comunelor din judeţul Vîlcea (2) în anul 1910, în conformitate cu art. 172 din Legea organizării comunelor rurale şi administraţia plăşilor ce se pot asocia între ele pentru executarea şi întreţinerea unor lucrări de utilitate regională (3).

Şcoala a luat fiinţă în cartierul Arhanghel, la 2 km de centrul oraşului, într-o poziţie admirabilă înconjurată spre nord de pădurile statului, spre răsărit de Capela, iar spre miazăzi cu rîul Olăneşti. Pe un teritoriu de 14 ha, din care: 4 ha pepiniere, 1 ha lacul, 3 ha plantaţie de arbori roditori, 3 ha pădure, 1 ha vie, 1 ha grădină de legume, iar restul arboretul, parcul şi curtea şcolii (4). Şcoala a luat fiinţă pe teritoriul fostei pepiniere a judeţului (5).

Edificiile cuprindeau două dormitoare pentru 36 de paturi, camera de meditaţie, locuinţa şefului de cultură şi direcţiunea, o sală de clasă, sufrageria, lăptăria, biroul, atelierele. Şcoala mai poseda trei sere de flori pentru înmulţiri forţate şi încercări, pivniţe, grajduri, coteţe sistematice de avicultură (6). în piaţa oraşului avea un chioşc care servea pentru desfacerea produselor (7).

Şcoala de agricultură deschidea perspective instruirii fiilor de ţărani din judeţ. Se urmărea ca absolvenţii să desfăşoare o agricultură raţională pe micile lor proprietăţi. (citește tot)

Cruci la poartă/ de Dumitru Zamfira/ în vol. Povestiri din spatele oglinzii

 Cruci la poartă

de Dumitru M. Zamfira

Motto: „Eu simt că un Dumnezeu există şi nu pot înţelege că s-ar putea să nu existe. Sunt,  însă, spirite care se depărtează de credinţă; aceasta dovedeşte că în lume lume sunt şi monştri” La Bruyere

În vremuri de război, în sate şi în oraşe, poştaşii sunt cei mai înjuraţi oameni. Probabil că aşa gândea şi Ionică Poştaru în timp ce pedala bicicleta greoaie către casele pe unde trebuia să ducă scrisorile din geanta maronie, a cărei piele se lustruise de atâta purtat. Nenorocirea era că trebuia să le ducă şi înştiinţările prin care familiile celor plecaţi pe front erau anunţate că aceştia erau daţi dispăruţi sau că muriseră la datorie.

Când trebuie să dai o veste tristă, întotdeauna cuvintele devin mai grele decât plumbul cu care au fost tipărite telegramele. însă, în astfel de vremuri, poştaş fiind, devii un mecanism, iar omul care aşteaptă o scrisoare de la copilul sau de la bărbatul de pe front, te urăşte vrând- nevrând, asociind moartea acestora cu vestitorul.

Ionică Poştaru descălecă bicicleta, rezemând-o de podeţul lui Ştefan Vergu şi, şovăind, se apropie de porţile frumos lucrate şi date cu var:

„Genă!... Măi, Genă, mă!”, strigă de câteva ori şi un soi de bucurie i se strecură în suflet, văzând că femeia subţirică şi frumoasă nu-i răspunde.

Gena i-a răspuns totuşi, coborând scările casei, al cărei pridvor era acoperit cu viţă-de-vie arătându-şi strugurii printre frunzele pe care toamna începuse să le rărească.

„Vino, mă, să-ţi dau ceva! E o înştiinţare de pe front: Fănel al tău e dat dispărut!”, îi zise, anticipându-i întrebarea.

Gena a rămas stană de piatră între stâlpii porţii:

„Dispărut nu înseamnă mort... Poate a căzut prizonier... Nu moare el, Fănel, cu una, cu două!... Se întoarce, ai să vezi tu!”.

I-a dat plicul galben cu însemnele Ministerului de Război iar ea a început să plângă, un plâns ce, după câteva momente s-a transformat în ţipăt. Obişnuit cu asemenea situaţii, poştaşul a plecat în grabă, lăsând-o în seama Măriei, cumnată-sa, care sta la vreo trei case mai la deal şi care a venit destul de repede, înţelegând că se întâmplase o nenorocire.

Vâlcea/ '38-'39: C. Tănase susținea spectacole în Zăvoi, unde aveam și un ,,admirabil ștrand” • neîntrecutul parc natural al „Capelei” – și el verde și la locul lui...

 ...• se căutau soluții pentru mărirea debitului/ presiunii apei (încă nu exista APAVIL SA), prin ,,captarea de noui izvoare de către Olăneşti” • în fine, presa centrală anticipa că ,,Râmnicul-Vâlcei va prezenta un interes de atracţie pentru cetățenii ţării noastre precum prezintă Münchenul şi alte localităţi muntoase din Germania • și un amănunt amuzant: autorul celebrului cuplet (parcă premonitoriu), „Rău a fost cu «was ist das»/ Da-i mai rău cu «davai ceas» a avut – în clasa a II-a de liceu – media generală 3,50, la lb. germană (mai multe capturi)...

&&&
<<Râmnicul-Vâlcea
Oraşul Râmnicul Vâlcea, una din plăcutele staţiuni climatice de pe Valea Oltului, sub poalele Carpaţilor, înconjurat de cunoscutele staţiuni balneare, începe să se afirme din ce în ce mai mult şi în laturea sa edilitară.

Astfel, în grădina parc public „Zăvoiu”, lângă pârâul Râmnicului (râul Olănești – n. V.S.), sub plăcutul peisagiu al dealurilor împădurite vecine, se află un admirabil ştrand, executat după cele mai moderne cerinţe. Iar în afară de parcul primăriei locale, se ridică neîntrecutul parc natural al „Capelei”, care înconjoară oraşul cu o cunună verde de brad, ce se desprinde poetic din pădurile munţilor vecini. Actuala administraţie comunală, condusă de d. primar Ogrezeanu, ajutat de d. inginer tehnic P Orleanu, a luat iniţiativa înfrumuseţării edilitare a oraşului, nu numai pentru interesul localnicilor, ci mai ales pentru a atrage și din afară public, în chip deosebit de ospitalier. Între proectele frumoase de viitor ale oraşului, este perfecţionarea parcului de brazi al „Capelei”, prin crearea de noui alei bine îngrijite și ridicarea de vile comunale, în care să se adăpostească pe timpul verii oaspeţii oraşului.

Iar ceeace este în curs de realizare, sub înaltul sprijin al d-lui rezident regal D. Simian, este mărirea cantităţii de apă precum și a puterii de ascensiune la cele mai înalte locuinţe, prin captarea de noui izvoare de către Olăneşti. Lucrarea prezintă deosebit interes şi suma la care s’au ridicat lucrările este de aproape 10 milioane lei.

Excepționala conferință susținută la Biblioteca Județeană Vâlcea, de către prof. univ. dr. ing. Paul Șerban Agachi/ Universitatea Babeș-Bolyai Cluj (video integral)

- <<Ingineria chimică și calculatorul pretutindeni/ ,,Opt ani în Africa. Botswana între trecut și  viitor”>>

Lansarea volumului Povestea apei grele/ The Story of Heavy Water in Râmnicu Vâlcea, autor prof. dr. Dorel Mihai Constantinescu, din 26 oct. a.c. și conferința ,,alăturată” ne-au prilejuit ,,întâmplarea” în instituția noastră a unui eveniment cultural-științific cum ne-am dori să avem cât mai multe cu putință.

Invitat de dl Dorel Mihai Constantinescu, dl. Paul Șerban Agachi – vechi colaborator al cercetătorilor de pe Platforma Chimică vâlceană de odinioară - ne-a încântat și uimit, deopotrivă, relatându-ne ceea ce a trăit și văzut în Africa, pornind de la momentul ,,T0” al optării d-sale pentru un post de profesor universitar în Botswana, pe când avea 68 ani - acum are 76!

,,Aromele Vâlcii” vor fi promovate pentru a doua oară/ cu și mai mare vizibilitate de către Charlie Ottley

 

- în 2018, ne reamintim, cunoscutul realizator TV britanic a poposit la Firijba, Costești* și Horezu...

<<...am mai zis că ce a făcut și face Charlie prin Wild Carpathia, Flavours of Romania și multe altele mai nevăzute pentru promovarea României frumoase, nu au făcut toți politicienii noștri și aututoritățile la un loc.

Asta e în primul rând pentru că el percepe, înțelege și apreciază adevăratele valori ale României, anume natura, cultura și oamenii ei minunați, mai bine decât cei mai mulți dintre români. Și în plus față de aceștia, el mai și face ceva pentru ele.

Clic pentru 44 capturi video cu explicații/ subtitrare
Dar ce mi-a plăcut cel mai mult zilele astea când i-am fost ghid prin Oltenia de sub Munte, a fost căldura lui umană. A fost recunoscut peste tot pe unde-am umblat și de la săteni la primar, de la turiști la muncitori, a stat cu toți de vorbă, a făcut fotografii cu toți care au dorit și le-a transmis direct sau indirect să-și iubească și prețuiască valorile locale.

Cred că românii ar trebui să ajungă să-și iubească țara cel puțin la fel de mult ca străinii care au ajuns să ne-o iubească și care vor să ne ajute să învățăm să ne-o iubim, cel puțin prin a nu repeta greșelile din țările lor.

Și da, colaborarea noastră cu Charlie pentru Oltenia de sub Munte depășește cadrul realizării unui film frumos și o să mai auziți de el și-o să-l mai întâlniți pe-aici, pentru că el iubește regiunea și rezonează cu ce facem și vrem să facem aici prin Geoparcul Oltenia de sub Munte...>> (Florin Stoican, președinte Asociația Kogaion și ,,Rețeaua pentru Natură Urbană”/ director ,,Oltenia de sub Munte - geoparc aspirant U N E S C O” s.a.)

&&&
<<...cineva se va fi întrebat: păi dacă nu ne lăudăm cu „asta” și cu „ailaltă”, dacă nu „condimentăm” cu fantezii gen «Copilul sărac din Firijba Vâlcii, ajuns cercetător la NASA», cu ipotetice „festivaluri gen Gărâna”, cu tineri atrași „să asculte rock, să bea cola sau bere, să doarmă în corturi și să aducă bani la bugetul local”, cum (ne) promovăm Vâlcea? Se mai poate și altcumva?

Da, se poate, și încă bine de tot! O demonstrează Charlie Ottley, culmea ironiei, chiar la Firijba, Costești, Horezu ...unde a mers cu motocicleta nu după cai verzi pe pereți, ci să ne promoveze tradițiile, autenticitatea, originalitatea, memoria și cunoașterea locală. Adică, adevăratele atuu-uri, pe care le dezvăluie lumii, cu o audiență uriașă.

Ah, uitasem! Și să ne sugereze, elegant, cum ar trebui să (ne) vedem trecutul, prezentul și mai ales viitorul...>>*

Vâlcea/ ,,trecute vremi de doamne și domnițe” reînviate prin renovarea Culei Zătreanu

 

- locuința fortificată a fost construită la jumătatea sec. al XVIII-lea de către un ,,Radu” căruia izvoarele nu i-au reținut rangul...

Explicații imagini, cu link-uri către mai multe informații.

«...Boierii Zătreni
pentru o mai completă informare asupra tabloului social al
trecutului acestei aşezări (referire la satul Mierea al com. Crușeț/ jud. Gorj, unde Zătrenii au avut moșii - n. V.S.), trebuie să subliniem locul şi rolul dominant al boierilor Zătreni, cu moşii în satele din Slăvuţa şi Mierea Bimicii.

Deşi lista poate fi incompletă, îi redăm mai jos:
- Constantin Zătreanu, stolnic, brat paharnicului Brăiloiu (frate);
- Dincă Zătreanu, stolnic;
- Preda Zătreanu, vornic în 1730
- Radu Zătreanu 1754 (nu se menţionează rangul boieresc)
- Costache Zătreanu (în 1839 reprezentat în Obşteasca Adunare);
- spătar Zătreanu - sârdar Dumitrache Zătreanu
- armăşoaica Linca Zătreanu (Elena, soţia armaşului...)
- vistierul Ştefan Zătreanu
- Zamfirache Zătreanu şi Maria Zătreanca, pentru care nu se arată rangurile boiereşti).

În comuna Zeicoi: Nae şi D-tru Zătreanu, moşieri şi un colonel Dinu Zătreanu.

Povestea apei grele/ The Story of Heavy Water in Râmnicu Vâlcea și istorisirea unui greu, dar promițător început pentru Botswana- aseară, la Biblioteca Județeană ,,Antim Ivireanul”...

Două excelent îmbinate teme s-au constituit într-unul dintre cele mai importante evenimente cultural-științifice ale anului 2023, în instituția noastră: 

- conferința <<Ingineria chimică și calculatorul pretutindeni/ ,,Opt Ani în Africa. Botswana între trecut și viitor”>> - susținută de prof. univ. dr. Paul Șerban Agachi/ Universitatea Babes-Bolyai Cluj-Napoca și bazată pe propria-i experiență profesională (și de viață), cu accent îndeosebi în Africa

- lansarea volumului <<Povestea apei grele la Râmnicu Vâlcea/ The Story of Heavy Water in Râmnicu Vâlcea>>, autor și prezentator – vâlceanul dr. fiz. Dorel Mihai Constantinescu.

  

Pentru astăzi ne propunem să vă oferim sub formă de resursă Biblioteci Valcene ,,doar”  volumul integral în PDF (română și engleză) lansat aseară + destăinuirile făcute cu acest prilej de către autorul cărții, bine-cunoscut publicului nostru - primul absolvent de Fizică repartizat la Uzina „G”/ Râmnicu Vâlcea, al șaptelea angajat al (numim astăzi, cu îndreptățită mândrie locală, chiar națională) Institutului de Criogenie și Separări Izotopice Vâlcea ...o carte de vizită/ o carieră de excepție, girat/ susținut - și o spunem având deplina proprietate a termenilor - nu doar de toți cei cu care a lucrat, i-a condus, dar inclusiv chiar de regretatul acad. Marius Peculea (dl Constantinescu dă amănunte în discurs inclusiv despre aceasta).

Pentru vizualizare/ citire în engleză, de la pagina 152 încolo cartea online trebuie ,,rotită” 180 grade și parcursă de jos în sus (așa a fost editată/ paginată).

&&&

Pentru că dl. prof.univ. dr. Paul Șerban Agachi ne-a oferit inclusiv slide-urile pe baza cărora a susținut (de asemenea) apreciata-i prelegere, și acestea - împreună cu înregistrarea video a discursului d-lui Agachi - vor fi puse în curând la dispoziția cititorilor fideli ai resurselor Biblioteci Valcene.

   

În sfârșit, tot cât mai devreme cu putință, vom constitui o resursă și cu înregistrarea cap-coadă a excelentului eveniment de aseară, cu toți vorbitorii - inclusiv cu interacțiunea ad-hoc dintre dnii Paul Șerban Agachi, Dorel Mihai Constantinescu și Marian Pătrașcu, unul dintre cei mai importanți (dacă nu chiar cel mai important!) cercetători de pe Platforma Chimică vâlceană de odinioară (cum, de altfel, s-a recunoscut public și aseară).  

Povestea apei grele/ The Story of Heavy Water in Râmnicu Vâlcea. - spor la citit! ❤🙏👏

Valentin Smedescu 

Pe când Colegiul Lahovari era la ,,grupa mică” și începea să ,,crească”, iar Râmnicul Vâlcii - un oraș de 10 ori mai mic...

- poza publicată în online de dl. Costel Crăciun este mult mai veche și mai interesantă decât pare la prima vedere/ distribuire/ apreciere entuziastă cu like: în imagine vedem DOAR prima aripă a prestigiosului lăcaș de învățământ vâlcean, inaugurat în 1911...

<<...istoria acestui liceu începe în 1891, când la Râmnicu-Vâlcea se înființează un gimnaziu „clasic”, condus de Alexandru Teodoru. Cursurile încep în același an, la data de 7 septembrie. Dintr-o singură clasă la înființare, gimnaziul va ajunge să numere în 1894 patru clase. Tot atunci, se hotărăște ca gimnaziul să fie numit „Mircea-Vodă”, însă nu se știe cu siguranță dacă a purtat acest nume.

(descrierea fiecărei imagini din colaj - aici)

În 1899, prin Decretul Ministerial nr. 2533, se decide ca, pe viitor, gimnaziul să poarte numele „Alexandru Lahovari”. La începutul secolului XX, gimnaziul era situat în vechiul local al seminarului din curtea Episcopiei. Clădirea nu îndeplinește condițiile unei școli secundare, așa că, în urma intervențiilor locuitorilor, se hotărăște construirea unui nou local, începând cu anul 1909. Finalizată în 1911, noua școală va adăposti 155 de elevi și va reprezenta din acel moment un simbol al orașului...Citește tot

Cele 22 cărți ale col. (r) ing. Gheorghe Constantinescu integral în PDF și alte resurse în conexiune

  La legăturile de mai jos sunt cărțile autorului Gheorghe Constantinescu începând cu cele mai noi și continuând cu lucrările publicate pe vechiul site istorielocala.ro (din 2014 încoace), republicate ulterior în #memoriavalceana.

Volumele pot fi lecturate online și descărcate gratuit, accesând linkurile către fișierele PDF. Sunt incluse și recenzii, un interviu și alte referințe despre autor și cărțile sale. Imaginile alăturate, incărcate la actualziarea din 12 octombrie 2026, pot fi vizualizate una câte cu descrieri și mai multe informații interesante - la această legătură.

22. Gheorghe Constantinescu / Timpul prins în amintiri — Editura Pim, Iași, 2026.

Volumul integral în PDF

&&&

21. Gheorghe Constantinescu / Rătăcit printre gânduri și amintiri — Editura Pim, Iași, 2025.

Volumul integral în PDF.

Pe când Asociația Sportivă Vâlceană și Iorgu Arsenie fondau precursoarea Federației Române de Bobsleigh, Tobogga-ning și Ski-kjorning*

- în 1934, cunoscutul campion și animator sportiv și cultural vâlcean visa un stadion în Râmnic...

<<Am urmărit cu toții manifestaţia foot-ballistă de Duminică, în cadrul căreia, Juventus a învins reprezentativa Capitalei.

Dar nu despre rezultat vrem să vorbim.


Am amintit despre matchul de Duminică pentru a-i releva scopul: reteta organizării a fost afectată fondului adunat de Iorgu Arsenie, in fruntea unui comitet local, pentru construirea unui stadion la R. Vâlcea.

Aceiași energică acțiune, aceiași neoprită dorinţă de realizare, găsim mereu la destoinicul sportiv vâlcean.

Și Iorgu Arsenie nu e produsul sportiv al comitetelor...

Visul american pentru vâlceanca Anca Bălăceanu, designer și artist în San Francisco

 - până ,,mai ieri” liceană la ,,Matei Basarab” și ,,de-a casei” în Biblioteca Județeană ,,Antim Ivireanul” Vâlcea, concitadina noastră adună acum inspirație de pe coastele de vest și de est ale SUA, gândește, creează, expune și la rându-i inspiră...

  

Ceea ce veți citi mai jos este o poveste adevărată despre învățătura și performanța inevitabil asociate strădaniei și pasiunii; este, practic, o poveste despre viața care bate visul, o poveste despre descoperirea ,,chemării”, despre creativitate și competiție întâi de toate cu sine, într-o cultură în care studenții nu sunt învățați ce să gândească/ urmeze, ci ,,doar” să-și dezvolte gândirea critică și independența intelectuală...

Anca Bălăceanu se autodescrie ca artist vizual și designer de produse software. În prezent locuiește în California, în Silicon Valley, cunoscutul leagăn al inovației tehnologice.
Este în Statele Unite ale Americii din 2016, a studiat la una dintre cele mai prestigioase facultăți din lume, a predat design thinking la nivel universitar, a lucrat ca director de design la un startup și a început să expună picturi la galerii de artă în San Francisco și New York.

Începuturile
Povestea Ancăi începe la Râmnicu Vâlcea, orașul care îi este foarte drag și în care a crescut până la 18 ani. A studiat la Colegiul Național de Informatică ,,Matei Basarab”, din clasa întâi, iar la liceu a optat pentru profilul ,,Matematică-Informatică, intensiv Engleză”...

IN MEMORIAM Adrian Păunescu. Pete pe o biografie, nicidecum pe o operă!/ de Mihai Mustățea

Astăzi se împlinesc nouă ani de când nu mai este printre noi (informații publicate în 5 nov. 2019 - n.n.). S-a născut la 20 iulie 1943 în Copăceni, judeţul Bălţi, unde părinţii lui, Constantin şi Floarea, fuseseră trimişi ca tineri învăţători, spun istoriile şi dicţionarele literare; se pare, însă, că adevărul e altul, în ceea ce o priveşte pe mamă, adică n-ar fi aceasta adevărata mamă. Îşi părăsiseră toată agoniseala, când Armata Roşie reocupa Basarabia în înaintarea ei spre Berlin; e drept că din cauza aceluiaşi apostolat, pierduseră, deja, o altă gospodărie la Sălaj, în urma Arbitrajului Diktatului de la Viena. Omul nu va scăpa de anatema de proscris politic decât după 1960. Despre mama sa nu se ştiu multe, dar va avea o mamă vitregă bună, care se va ocupa, la Bârca, de copilăria lui.

Face şcoala elementară în comuna Bârca, judeţul Dolj, de unde era originară ramura dinspre tată, învăţător şi fiu al unui neam de ţărani şi învăţători din această comună. Mama se trăgea dintr-o familie de olteni din Ioneşti – Vâlcea. Şi-a început studiile medii la Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova, în 1956, a trecut la „Nicolae Bălcescu”/Sf. Sava (1957-1958) şi le-a terminat la Şcoala Medie nr. 10 din Bucureşti, în 1960 (numită, în epocă, „Zoia Kosmodemianskaia”). Este şi anul debutului şi anul în care începe să se vânture în mediile literare bucureştene, deocamdată înalt şi deşirat, prost îmbrăcat, cu piese vestimentare din vinilin (tatăl era la „răcoare”), însoţit pretutindeni de soţia sa, poetă, cu numele Constanţa Buzea, mai mare decât el cu doi ani, cu care se căsătorise, minor fiind, cu dispensă. 

S-a arătat de la început talentat şi sociabil – era ceea ce se numea un „băiat de comitet” – şi aşa va rămâne un timp, înainte de a deveni el „şef de comitet”. În jurul lui 1970, numele îi este cunoscut de cititorii de poezie din toată ţara; în jurul lui 1980 este românul despre care se vorbeşte în ţară cel mai mult, după, împreună cu, pentru, contra şi alături de cuplul Ceauşescu, iar după 1990 este cel mai anatemizat după, împreună şi alături de Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor. 

Horezu/ Vâlcea/ 1948-1989

Situaţia localităţii sub aspect economic şi cultural

Anul 1948 vine cu un control al comuniştilor în toate domeniile de activitate ale societăţii. Instaurarea regimului comunist va aduce cu sine măsuri drastice, după care se va conduce întreaga economie românească între anii 1948-1989. În domeniul industriei, prin Legea nr. 119 din iunie 1948 votată de Marea Adunare Naţională, au fost naţionalizate toate bogăţiile subsolului care nu se aflau sub proprietatea statului, precum şi întreprinderile individuale, societăţile de orice fel şi asociaţiunile particu­lare industriale, bancare, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii. Scopul acesteia a fost crearea sectorului socialist de stat şi asigurarea premiselor trecerii la conduce­rea planificată a economiei naţionale şi aplicarea politicii de industrializare forţată de mai târziu. La Horezu, trece în proprietatea statului fabrica „Tăbăcăria Românească”, evacuată din Bacău în virtutea ordinului Ministerului Economiei Naţionale nr. 201 din 24 martie 1944 şi sosită la Horezu la data de 20 iunie 19442. Aceasta era o fabrică de talpă, pielărie şi harnaşamente, care a ajuns în scurt timp o unitate economică reprezentativă a judeţului şi care, în anul 1949, a fost înglobată în cadrul Cooperaţiei Meşteşugăreşti Horezu3. În aceeaşi perioadă se desfiinţaseră obştile săteşti de pe teri­toriul comunelor Romani şi Horezu, precum şi băncile (Banca Populară „Progresul” din Horezu, Banca Populară „Văleanu” din Romani, Cooperativa „Brăduleţul” din Romani şi Cooperativa „Ţăranilor” din Horezu)4.

Vâlcea/ Proclamația din 1738 a episcopului Climent către egumeni, preoți, diaconi și pârcălabi

 - ,,să meargem cu plecăciune înaintea ostașilor Otomăneștii Înpărății” • ,,Kesariĕştia Înpărăție” abandonase Oltenia, iar provincia devenise zonă dominată de anarhie ,,controlată” de cete de haiduci și de hoți
- cu girul boierimii, din astfel de grupări s-a constituit o ,,miliție a pământului”/ ,,poteră” sub comanda lui Neagu Papură; a fost una dintre cele două situații care au dat naștere expresiei ,,Țara lui Papură Vodă” - atât de actuală și în zilele noastre... 
foto: Petrovaradin, unde Eugeniu de Savoia a învins forţele Imperiului Otoman, la 5 august 1716. Victoria a însemnat sfârşitul ameninţării turcești asupra Europei Centrale.


Contextul:

La 21 iulie 1718, prin tratatul de la Passarowitz/ Pozarevac (Serbia), Imperiul Otoman ceda Oltenia Austriei habsburgice. Avuseseră loc mai multe lupte, turcii repurtând câteva victorii asupra venețienilor, dar fiind învinși la Petrovaradin (parte din Novi Sad de azi), în 5 august 1716, de către armata habsburgică de sub comanda lui de Eugeniu de Savoia. Imperiul Otoman și-a luat, atunci, gândul de la cucerirea Europei Centrale și, totodată, au fost cedate Austriei Banatul Timisoarei, zona de nord a Serbiei și Bosniei și Oltenia de la vest de Olt.

În Kleine Walachei/ Valahia Mică, însă, austriecii nu putuseră guverna, cu atât mai puțin instaura ordinea socială, iar turcii încă nu reveniseră...

Climent a fost ultimul episcop al Eparhiei Râmnicului sub stăpânire austriacă.


Potrivit DEX, Prin Zaharea, zăhărele, s. f. (termen întâlnit în proclamație) înțelegem: (turcism învechit; și în formele zahara, zaherea) Hrană, merinde, provizii (pentru armată). Neîncetate cereri de zaherea erau cea mai mare pacoste pe care o aducea asupra țării atîrnarea ei de împărăția turcească. Camil Petrescu, O. I 66. Din limanul Brăilei, porneau în răsărit corăbiile turcilor, încărcate cu zaherele strînse cu hapca de pe mănoasele noastre ținuturi. Vlahuță, R. P. 34. S-a făcut obiceiu... ase da pe fieșce an zaharea îmbelșugată din țară, la serhaturile turcești de pe malul Dunării. Odobescu, S. I 326. (Regional) Tain pentru vite, preparat din tărîțe, sfeclă de zahăr, sare etc.; p. ext. nutreț, furaj. Eu vă dau... zahara de mîncare. I. CR. XI 51. – Variante: zaherea, zahara s. f.

Capturi de ecran cu Proclamația episcopului Climent - preluate din ProEuropeana/ Biblioteca Digitală a Publicațiilor Culturale și mai multe imagini și descrieri surse/ link-uri către alte informații - aici.

Valentin Smedescu

Primarul Iancovescu şi Consiliul Orăşenesc înființează noua Piaţă (asigurată!) și Hala, făcând exproprieri la valoarea de 2 lei mp; autoritatea locală, comercianții și oamenii simpli (și cei înstăriți) ai locului conlucrează din plin pentru interesul public...

„Printr-o întâmplare fericită, târgul anual, ţinut la 29 iunie 1869 (de Sf. Petru; se ținea în zona actualei Terase - n. V.S.), a fost vizitat de pictorul conte Amedeo Preziosi, care l-a imortalizat pe pânză, tabloul devenind un document de istorie . În prim-planul tabloului, sunt ilustrate ţărăncile din zonă, îmbrăcate în portul specific Vâlcii, podoaba capului fiind pieptănătura în conciu sau coc. Gâturile lor de marmură sunt împodobite cu bogate salbe de poli de aur sau cu şiraguri de mărgele multicolore. Negustorii ardeleni îşi fac prezenţa îmbrăcaţi în costumele lor semeţe cu chimire late şi cu pălării cu borul mare trase pe o sprânceană şi cu marfa lor pe umăr, gata de a negocia o afacere. Nu lipseşte nici „sigla” negustorului oltean, „cobiliţa”, şi nici „baniţele” purtate pe cap de femei cu multă siguranţă şi supleţe a capului. În dreapta pieţei, avem imaginea hanului Mănăstirii Franciscane care se continuă cu strada Mihai Bravu, sau, cum se mai spunea popular, „Lipscanii Râmnicului”, cu un lanţ cu magazine care serveau interesele comerciale ale orăşenilor. La poalele dealului Capela, se profilează biserica Cuvioasa Paraschiva, ridicată de Pătraşcu Voevod şi terminată de Mihai Viteazul la 1557.”

   

- regulamente proprii ale breslelor completează regulile/ dispozițiile oficiale, sunt impuse condiții de igienă, este introdus nartul, iluminatul, pavajul cu lespezi de piatră, care dirijează apele către ,,Iazul  Morilor”... 

  

- pe ,,Lipscanii Vâlcii” se găseau cele mai multe prăvălii, ateliere, dughene, cafenele, pe care le vizita I. L. Caragiale în perioada cât a funcţionat ca revizor şcolar (1882)... 

Vâlcea/ sec. XVIII-XIX/ ce se exporta (la prețuri derizorii, pe timp de pace): turme de vite și cai, sare, ceară și miere, lână, piei și blănuri...

- în drumul lor spre bâlciul de la Râureni, carele ardeleneşti de la Sibiu şi Braşov erau de multe ori atacate de bande de tâlhari (îndeosebi în depresiunea Titeştilor sau zona „Valea Rea” înainte de Malul Alb de peste Olt); din cauza tâlharilor, convoaiele erau însoţite de pază puternică

- intensul comerţ cu vite făcut cu Imperiul Otoman şi cererile mereu crescânde ale acestei pieţe l-au determinat pe Brâncoveanu să impună (anii 1689, 1704, 1707 şi 1713) ,,văcăritul”, ceea ce a creat o stare de nemulţumire generală, atât în rândul ţărănimii cât şi al boierimii

«...aflăm că suntem în ascunzătoarea culei! Aci se refugiau ai casei, femeile, copiii şi se ascundeau obiectele de preţ, pe când bărbaţii se luptau pe jos în foişoare până ce izbutiau să îndepărteze pe prădători...

Cu respiraţia oprită ne aşezăm pe patul de scânduri şi pe vatră şi ca purtaţi de vraja unor puteri nevăzute, ascultăm în taină cum se deapănă domol legenda acestor ziduri vechi...

 

«Către sfârşitul veacului al 18-lea trăiau prin aceste locuri neamul Măldăreştilor. Cel mai de seamă era dumnealui jupân Gheorghe sân Constandin Măldărescu şi dumneaei jupâniţa Eva, soţia lui, cari, cu ajutorul dumnealor Radu, Barbu şi Ion Brat, rubedenii de ale dumnealor, au pus de au ridicat biserica din sat ce se vede şi azi.
«Apoi, după ce au ridicat casa Domnului, s'au gândit să-şi ridice şi lor o casă, spre a le fi de adăpost, lor şi urmaşilor lor, şi aşa au pus de au zidit această culă.

Pr. Gheorghe Petre-Govora/ «genius loci»*/ spiritul protector al memoriei/ istoriei locului, deopotrivă și al oamenilor • binemeritată distincție ,,Drept între popoare” din partea statului Israel - în misionarism ortodox în jud. Golta/ Transnistria (1942), a ajutat/ salvat evrei din ghetourile „Crivoi-Ozero” şi „Trei Dube”...

Motto:„A cui este mâna care se întinde spre tine atunci când eşti căzut la pământ? Şi al cui este sufletul care aleargă, nestrigat, să-fi dea o fărâmă de speranţă, atunci când ştie că eşti deja pierdut? Numele bunului samarinean nu va fi trecut nici în documentele vremii, nici în manualele de istorie... Se va şterge de pe pământ, dar va rămâne mereu pe buzele lui Dumnezeu.” (3)

În dimineaţa zilei de 2 martie 2012 preotul Gheorghe I. Petre-Govora a trecut de la vremelnicie la veşnicie, la vârsta de 102 ani. Articolul de faţă prezintă câteva frânturi de gânduri şi sentimente ale părintelui, dezvăluite de el însuşi autorului acestui material, cu patru ani înainte de a deceda.