- intensul comerţ cu vite făcut cu Imperiul Otoman şi cererile mereu crescânde ale acestei pieţe l-au determinat pe Brâncoveanu să impună (anii 1689, 1704, 1707 şi 1713) ,,văcăritul”, ceea ce a creat o stare de nemulţumire generală, atât în rândul ţărănimii cât şi al boierimii
«Abordând problema comerţului din judeţul Vâlcea se cuvine să precizăm că acesta trebuie privit în contextul mai larg al Olteniei, ca provincie istorică a Ţării Româneşti bogată în resurse agricole care a constituit o importantă bază de aprovizionare a Imperiului Otoman în cadrul obligaţiilor tributare.
Cultivarea şi vânzarea de cereale, îndeosebi grâu, pe piaţa otomană a constituit o ocupaţie veche a locuitorilor din Valahia Mică. Alături de cereale, locuitorii pro¬vinciei de la vest de Olt vindeau pe pieţele sud dunărene numeroase turme de vite aşa cum menţionează documentele vremii sau cum remarcau în însemnările lor o serie de călători străini1, care descriau atmosfera de epocă din bâlciurile care se organizau în oraşele, târgurile şi satele din Oltenia, unde veneau negustori din Turcia, din Imperiul Habsburgic sau Transilvania.
Negustorii de vite, cunoscuţi sub denumirea de gelepi, unii recrutaţi dintre localnici, achiziţionau cirezi de vite pentru turci la preţuri destul de reduse, ajungând în multe cazuri la situaţii materiale bune.
Intensul comerţ cu vite făcut cu Imperiul Otoman, precum şi cererile mereu crescânde ale acestei pieţe, l-au determinat pe domnitorul Constantin Brâncoveanu, forţat şi de Poartă, să introducă în Ţara Românească în anii 1689, 1704, 1707 şi 1713 o dare, văcăritul, care a creat o stare de nemulţumire generală atât în rândul ţărănimii cât şi al boierimii.
În cadrul comerţului cu vite un segment important îl constituia vânzarea cailor, necesari Imperiului Otoman pentru numeroasele războaie pe care le purta cu Imperiul Habsburgic şi Rusia. De aceea, în Ţările Române în vederea acoperirii necesarului de cai, s-a introdus şi în acest caz o dare specială pentru „cai domneşti şi împărăteşti şi cai de olac”, ce va fi plătită atât de ţărănime dar şi marea boierime, de reprezentanţii mănăstirilor şi dregătorii domneşti. Din judeţul Vâlcea, avem informaţii documentare că la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul sec. al XVIII-lea, rumânii din satul Costeşti, ai mânăstirii Bistriţa, erau scutiţi de domnitorul Constantin Brâncoveanu, de darea pentru „cai domneşti şi împărăteşti şi cai de olac”.
În cadrul comerţului cu Imperiul Otoman în mod deosebit judeţele Vâlcea, Goij şi Mehedinţi erau mari producătoare şi furnizoare de ceară şi miere, având un număr mare de apicultori. Astfel, călătorul sirian Paul de Alep în trecerea lui prin Oltenia, remarca atât averea considerabilă a boierului Preda Brâncoveanu, dar şi veniturile substanţiale pe care le realiza acesta din ceara şi mierea de albine realizate pe domeniul său, care dispunea de „trei sute de şiruri de stupă, cu roiuri de albine, fiecare şir aducând mai mult de un butoi mare de ceară şi vreo sută de vedre de miere”.
Pentru strângerea dării de ceară şi miere, domnitorul Constantin Brâncoveanu prin hrisovul său de k 24 august 1707, va stabili „rânduiala cerii împărăteşti” pentru judeţele de peste Olt. În acest sens judeţul Vâlcea trebuia să colecteze pentru turci o cantitate de 600 ocale* (768 kg – n V.S.).
Printre produsele de importanţă vitală în cadrul relaţiilor comerciale ale ţărilor române cu Poarta şi cu statele vecine un loc aparte îl deţine sarea. Din cele mai vechi timpuri principala ocnă de sare a Ţării Româneşti a fost cea cunoscută sub denumirea de „ocna de la Râmnic” sau, denumită din secolul al XVI-lea, „Ocna Mare sau Vel Ocna”, exploatare care a deţinut supremaţia până în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu când s-au deschis alte cinci saline8. De la Ocnele Mari sarea era transportată la schelele şi punctele vamale de la Dunăre de către locuitorii satelor vâlcene din zonă, ţăranilor plătindu-se pentru suta de ocale transportate la schela de la Vidin, aproximativ 40-50 de creiţari9.
Sarea exploatată la Ocnele Mari era transportată în secolele al XVIII-lea, al XIX-lea ca şi în trecut, atât pe binecunoscutele drumuri ale sării, cât şi cu plutele pe apa Oltului. Numeroase documente din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea pomenesc despre transportul sării cu plutele pe Olt, iar locuitorii satelor din apropierea Ocnelor Mari erau scutiţi de procurarea de plute necesare transportului de sare. Începând cu secolul al
XVII- lea sarea va fi transportată pe Olt cu luntrele cunoscute sub numele de „năvrăti”. Încă de la jumătatea secolului al XVII-lea, învăţătorul Evlia Celebi, vizitând Oltenia, remarcă intensa navigaţie pe Olt: „Pe apa Oltului navighează unele corăbii mici şi caice şi bărci uşoare, care duc şi aduc diferite mărfuri din Ţara Românească înspre vilaeturile otomane10.
Datorită faptului că în decursul timpului, sarea de la Ocnele Mari, va fi concurată pe piaţa otomană de către cea exploatată prin Moldova, va determina pe domnitorul Constantin Brâncoveanu să solicite Porţii să-i recunoască monopolul comerţului cu sarea din Muntenia11.
Judeţul Vâlcea a intrat într-o perioadă de declin economic odată cu desfăşurarea războiului austro-turc din anii 1716-1717, perioadă în care stăpânirea austrică a determinat agravarea considerabilă a regimului de obligaţii economice şi fiscale a producătorilor de bunuri din mediile urbane şi rurale. Pe parcursul ostilităţilor militare la Râmnicu Vâlcea a fost sediul comandamentului austriac de război, ca o dovadă a importanţei geo-strategice a localităţii. Oraşul a fost condus în timpul stăpânirii austriece de un judeţ care avea în subordinea sa patru juraţi, doi aprozi şi un notar12.
Harta din anul 1722 prezintă hotarele judeţului bine conturate şi un număr de 196 localităţi13, dintre care 33 sunt însemnate ca fiind părăsite din cauza conflictelor armate. Se regăsesc aici multe localităţi din harta tipărită la 1700, iar stema judeţului este reprezentată printr-un pom roditor, semn că această regiune deluroasă permitea cultivarea pomilor fructiferi, iar comerţul cu fructe era bine dezvoltat.
Pe baza documentelor diplomatice şi cartografice studiate de noi, la jumătatea secolului al XVIII-lea am putut reconstitui un număr aproximativ de 335 de aşezări pe cuprinsul judeţului Vâlcea, fapt ce îl situa pe locul trei din Oltenia, după judeţele Mehedinţi şi Gorj.
După revenirea judeţului sub administrarea Ţării Româneşti (1739), la conducerea administraţiei acestuia au fost păstraţi ispravnicii, iar documentele vremii îi pomenesc pe Manu - fost mare cămăraş la Ocnele Mari şi pe Sandu Bucşănescu - fost logofăt al doilea, în anul 175014.
Târgurile şi bâlciurile
Un rol important în dezvoltarea schimburilor comerciale l-au avut în această perioadă târgurile şi bâlciurile organizate în oraşele şi satele din Ţara Românească.
Târgurile şi bâlciurile au cunoscut o creştere numerică începând din secolul al XVIII-lea, ca urmare a intensificării relaţiilor comerciale din societatea românească.
După natura proprietăţii pe care erau organizate, bâlciurile erau moşneneşti, mânăstireşti şi boiereşti. Cele moşneneşti existau din cele mai vechi timpuri şi funcţionau în virtutea „drepturilor pământului”.
La rândul lor, înfiinţarea târgurilor se făcea cu aprobarea domnitorului şi cu îndeplinirea unor condiţii:
a) „De a nu face cu această batere de la nizam;
b) şi de nu este acel bâlci în dauna altor bâlciuri sau târguri mai vechi;
c) de este cu învoirea tuturor de obşte”.
În afară de aceste târguri existau şi cele organizate în oraşele mari, ale căror venituri erau strânse de către domnie sau de către mânăstirile care deţineau acest monopol: În Oltenia, cele mai importante dintre acestea au fost târgurile săptămânale de la Craiova, Slatina, Caracal şi Râmnic.
Totodată, trebuie menţionat că până la domnitorul Alexandru Moruzi în Ţara Românească nu s-au catagrafiat târgurile şi bâlciurile. Abia în anul 1794, acest domnitor a dat poruncă ispravnicilor din cele 17 judeţe ale ţării să întocmească „o foaie” cu toate bâlciurile unde să se specifice locul şi pe moşia pe care se organizează, dacă sunt noi sau vechi, precum şi dacă au sau nu „oboare de vite”15.
Pe baza documentelor de arhivă am putut stabili o listă aproximativă a bâlciurilor şi târgurilor din Vâlcea existente la finele secolului al XVIII-lea16: Câineni - menţionat la anul 1778, Călimăneşti - 1785, Drăgăşani - 1791, Amărăşti - 1793, Lăpuşata - 1794, Slăviteşti - 1794, Stăneşti - 1795, Zătreni - 1795.
Cercetând izvoarele cartografice din această perioadă vom constata că în Oltenia erau consemnate 8 oraşe printre care din judeţul Vâlcea erau pomenite Ocnele Mari şi Râmnicu Vâlcea. Aceste aşezări urbane în deceniile următoare îşi vor dubla numărul populaţiei, datorită în primul rând amplificării comerţului prin târgurile sau bâlciurile pe care le organizau săptămânal.
În preajma Râmnicului, bâlciul Râureni era unul din cele mai mari din Ţara Românească, care la începuturile sale a fost organizat la poarta Mânăstirii Govora17.
Domnitorul Matei Basarab este acel care a mutat acest bâlci de la Govora la poarta de sud a oraşului Râmnic unde era organizat pe o perioadă de 2-3 săptămâni.
În secolul al XVIII-lea la bâlciul Râurenilor soseau negustori din Ardeal, Viena, Lipsca, bulgari din Chiprovăţ şi Rusciuk, raguzani, armeni, galiţieni şi evrei18.
Dar, în 1738 când începe războiul dintre Turcia şi Austria, Râmnicul a fost ars şi pustiit, populaţia s-a refugiat în munţii din apropierea oraşului.
În cadrul târgului de la Râureni, mărfurile se etalau în jurul carelor cu coviltir sau în „şetre”, iar vânzările-cumpărările se făceau pe bani („peşin”). Bâlciul săptămânal de la Râureni la care participau negustori din toate judeţele Ţării Româneşti se deschidea cu târgul de vite şi se continua cu târgul de mărfuri19. Deoarece, de-a lungul timpului, creşterea vitelor a rămas ocupaţia principală a poporului român, vânzarea animalelor mari şi mici va constitui obiectul principalelor tranzacţii comerciale din sfera bâlciului de la Râureni. După mărturiile contemporanilor vremii, la deschiderea târgului de vite treceau de obicei 3 (trei) zile până „se rupea preţul”, iar comercianţii din Ardeal cumpărau mai ales boi de tracţiune, vaci şi porci. Negustorii turci cumpărau mai ales oi, seu, grăsime, lână, brânză, unt, miere şi sare. Pentru cumpărarea oilor, negustorii turci (denumiţi casapi-bosă) îşi trimiteau în prealabil „casapii” şi „gealapii”, ca oameni ai lor de încredere, să testeze piaţa târgului. Alte produse ca mierea şi ceara de albine erau achiziţionate prin intermediul „capanliilor”, o speţă de negustori care de multe ori plăteau preţuri mici şi bani falşi20.
Pentru bâlciul de la Râureni, mărfurile străine se aduceau cu carele de la Sibiu, care treceau prin „vama de la Genune”-Câineni, apoi drumul lor se continua prin Titeşti, Şuici, Jiblea până la Râmnic. Tot pentru acest bâlci, multă marfă se aducea de la Braşov, urmând drumul Bran-Rucăr-Câmpulung-Piteşti-Curtea de Argeş-Tigveni- Goleşti-vama de la Runcu-Fedeleşoiu-Râmnic21.
În drumul lor spre bâlciul de la Râureni, carele ardeleneşti cu coviltire trase de 6 cai încărcate cu mărfuri de la Sibiu şi Braşov erau de multe ori atacate de bande de tâlhari, îndeosebi în depresiunea Titeştilor sau zona „Valea Rea” înainte de Malul Alb de peste Olt. De aceea, din cauza acestor tâlhari, convoaiele ardeleneşti erau însoţite de o pază puternică capabilă să respingă asemenea atacuri.
Negustorii ardeleni cumpărau de la Râureni, vite, porci, piei crude de vite, miere, ceară şi alte produse agricole.
Şeptelul de vite din Oltenia va fi afectat în perioada 1720-1725 de grava boală de animale, care va duce la sărăcirea populaţiei acestei regiuni. După această perioadă de impas ocupaţia creşterii animalelor în Vâlcea se va revitaliza şi pe la anul 1725, documentele vremii pomenesc din nou de intensificarea comerţului cu vite şi în acest sens este menţionat un cunoscut negustor de vite din Râmnic, GHIORGHIE LAMBOVICI OT RÎMNIC22, care făcea negoţ cu boi la Sibiu, cu Peter Ianoş.
De la mijlocul secolului al XVIII-lea, creşte numărul negustorilor pomeniţi de documentele vremii, ca urmare a intensificării comerţului în urma prevederilor tratatului de la Kuciuk-Kainargi din anul 1774 despre care Dionisie
Ecleziarhul scria că: „acum s-a redus dreptul de prioritate la cumpărări al turcilor, iar negustorii se lăţia cu alişverişurile lor la câştig ”. Din această perioadă documentele vremii amintesc de negustorii: Iovipali, Antonie, Constantin (ambii din Rm. Vâlcea), Nica mătăsarul (din Ocnele Mari) şi alţi negustori care în ultimele decenii ale secolului al lea făceau comerţ cu toptangii (angrosiştii) din Bucureşti, Braşov şi Sibiu.
O caracteristică a vieţii economice a oraşelor din Ţara Românească, implicit şi a celor vâlcene, din secolul al XVIII-lea a constituit-o întrepătrunderea atelierelor meşteşugăreşti cu practicarea comerţului de către meşteşugari. Aceştia, fie că îşi valorificau singuri produsele în propriile prăvălii, fie în târguri. Făcând o statistică a acestora pe categorii, cei mai numeroşi au fost bărbierii, lumânărarii, săpunarii, brutarii sau pitarii, cizmarii, cojocarii şi croitorii. Mulţi dintre aceşti meşteşugari ajunseseră să aibă o situaţie materială foarte bună fiind proprietari de case, locuri de case în oraşe, deţinători de livezi, vii sau mai ales prăvălii.
Unii dintre aceştia au rămas cunoscuţi, alături de negustorii bogaţi, în calitate de ctitori ai unor biserici de mahala.
În circuitul economic al pieţei interne s-au mai integrat şi reprezentanţii altor clase sociale, alături de negustori, precum ţărănimea şi boierimea locului. Transformă¬rile sociale în cadrul acestor două clase fundamentale s-au corelat cu gradul de dezvol¬tare a pieţei interne şi cu cuprinderea cvasitotală a societăţii de către economia de schimb.
Spre mijlocul secolului al XVIII-lea, documentele vremii pomenesc de exis¬tenţa unor companii comerciale în Ţara Românească. O asemenea companie este menţionată la Rm. Vâlcea la 24 aprilie 1737 cu prilejul iscării conflictului dintre negus¬torul vâlcean Radu Eftimie şi Ion Marcu din Sibiu, pentru o sumă de 103 galbeni23.
La Râmnicu Vâlcea în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Antonie (Antonică) Nicolantin a fost negustorul care s-a bucurat de un mare prestigiu, el ocupându-se cu comerţul de untdelemn, piei, lână, vin, marfă englezească, mătase, bumbac, în toată Oltenia şi chiar în sudul Transilvaniei. De altfel, în anii 1785-1786 documentele vremii îl pomenesc ca staroste de negustori în Rm. Vâlcea sau cumpărător în localitatea Păuşeşti a pădurii Ştiubei, a livezilor de pomi Busuroiu, Strungile şi Părăsiştea24.
În secolul al XVIII-lea, transhumanţa a ocupat un loc important în cadrul schimburilor economico-comerciale între Transilvania şi Ţara Românească, păstoritul reprezintă o sursă importantă de venituri rezultate din vânzarea animalelor şi a produselor lor.
Tot în această perioadă, dominaţia habsburgică a determinat trecerea a numeroşi păstori transilvăneni în sudul Carpaţilor, într-o serie de aşezări din Oltenia, cunoscute sub denumirea de ungureni (Novaci, Vaideeni, Băbeni), faţă de cei localnici numiţi pământeni. În perioada stăpânirii habsburgice, relaţiile de schimb dintre Oltenia şi Transilvania au fost încurajate de către Curtea de la Viena, care urmărea prin politica sa să integreze provincia din dreapta Oltului în economia imperiului.
În acest sens s-au intensificat schimburile comerciale dintre Oltenia pe de o parte şi Banatul şi Transilvania pe de altă parte, unde erau desfăcute mari cantităţi de produse agricole (cereale, brânză, unt, miere, piei, lână), precum şi multe turme de oi, porci, cirezi de vaci şi boi.
În ultimele trei decenii ale secolului al XVIII-lea, schimburile comerciale ale negustorilor din Vâlcea cu Banatul şi Transilvania se realizează prin intermediul casei sibiene Ioan Marcu care avea clienţi numeroşi în rândul negustorilor vâlceni cum ar fi: Băluţă Nica Teişanu, Constantin David, Gheorghe Golescu, Nicoliţă Iovipali, Dimitrie Iordan, Ghiţă Braşoveanu, Atanasie Gheorghiu25.
Întemeietorul acestei case sibiene, Ioan Marcu, originar din Macedonia, se sta¬bilise la jumătatea secolului al XVIII-lea, o vreme la Râmnicu Vâlcea, unde împreună cu fraţii săi Dimitrie şi Gheorghe vor contribui la sprijinirea financiară a şcolii locului.
Tot această casă sibiană va contribui la perfecţionarea pregătirii profesionale a negustorilor şi copiilor lor în cadrul şcolilor din Sibiu şi Braşov. De la Rm. Vâlcea o serie de copii ai negustorilor (cei trei fi ai lui Nicoliţă Iovipali sau fiul negustorului Stroia Teodor) erau şcoliţi pe la anul 1791, la Sibiu, pe cheltuiala casei sibiene Ioan
Marcu26.
O altă casă comercială transilvăneană, Casa Hagi Constantin Pop din Sibiu a îndeplinit un rol deosebit în amplificarea relaţiilor comerciale cu Oltenia, având numeroşi clienţi în rândurile negustorilor şi boierimii.
Hagi Constantin Pop avea agenţi permanenţi la Rm. Vâlcea pe negustorii Nicoliţă Iovipali şi Antonie Nicolantin, care vor atrage la rândul lor alţi negustori din târgurile şi oraşele Olteniei. Trebuie remarcat de asemenea, că Hagi Constantin Pop şi urmaşii săi au fost proprietarii unor moşii în Oltenia şi tot de aici au achiziţionat cantităţi mari de vin de la Bengeşti (jud. Goij), Drăgăşani şi Suteşti (Vâlcea), Vulcăneşti (Dolj)27.
Gospodăriile ţărăneşti din Vâlcea furnizau pentru casele de negoţ din Sibiu mari cantităţi de lână, piei de oaie şi capră, blănuri de animale sălbatice, etc.
Relaţiile comerciale ale casei Hagi Pop din Sibiu cu gospodăriile ţărăneşti au dus la apariţia meşteşugarilor rurali care au lucrat pentru negustori, ca o necesitate a producţiei de mărfuri. De aceea, putem afirma că pe măsură ce relaţiile de producţie feudale intră în criză, constatăm o lărgire a sferei relaţiilor capitaliste în mediul rural prin intermediul activităţii negustorilor; cât şi prin lărgirea şi diversificarea producţiei meşteşugăreşti, care va cuprinde un număr tot mai mare de gospodării ţărăneşti.
Comerţul din Vâlcea în secolul al XIX-lea
Economia Ţării Româneşti din care făcea parte şi a judeţului Vâlcea, în prima jumătate a secolului al XIX-lea are încă puternice trăsături feudale; dar sunt evidente premizele unor elemente capitaliste. Orientarea producţiei din mediul rural către schimbul de piaţă, creşterea numărului negustorilor; tentativele, unele reuşite, de înfiin¬ţare a unor manufacturi, sunt câteva din trăsăturile caracteristice ale acestei perioade istorice.
Pe plan extern din cauza unor rivalităţi şi conflicte militare dintre marile puteri din zonă, Principatele Române au de suferit din cauza imixtiunii acestor puteri în economia şi chiar în administraţia lor pentru a-şi asigura poziţii privilegiate.
Convenţia de la Akkerman din anul 1826, stipulează că „Sublima Poartă va acorda locuitorilor celor două provincii, libertatea comerţului pentru toate produsele pământului şi ale industriei lor”28, act internaţional care n-a desfiinţat monopolul turcesc ci doar l-a îngrădit şi a impus negustorilor turci obligaţia de a se aproviziona la schele, în târgul liber şi la preţul pieţei. Dar în realitate, poarta va căuta să eludeze actele amintite, iar negustorii turci vor comite în continuare o serie de abuzuri în dauna producătorilor locali. Cu toate aceste neajunsuri şi abuzuri din partea Turciei, în această perioadă se înregistrează o creştere a comerţului intern şi extern al Ţării Româneşti, înregistrându-se o creştere a veniturilor vamale, prin prezenţa negustorilor români atât în ţările din apus, cât şi în sudul Dunării.
Acum, la începutul secolului al XIX-lea, reţeaua căilor de comunicaţie din Oltenia s-a menţinut din necesităţile economice, şoseaua Via Carolina construită de austrieci în perioada 1718-1739 fusese distrusă de turci după tratatul de la Belgrad (1739), iar starea celorlalte drumuri din Vâlcea era deplorabilă, constituind un obstacol în calea dezvoltării comerţului.
De altfel, în politica lor turcii s-au opus cu înverşunare la încercările domni¬torilor şi negustorilor de a repara drumurile vechi sau de a construi altele noi, încercând să împiedice în acest fel relaţiile ţărilor române cu Austria.
Este semnificativ în acest sens, că sub pretextul că a reparat drumurile vechi şi a construit altele noi pentru a uşura pătrunderea austriecilor în Ţara Românească, turcii l-au mazilit pe Alexandru Ipsilanti, dar care în realitate doar reparase câteva poduri pe Valea Oltului din judeţul Vâlcea.
Chiar în primii ani ai secolului al XIX-lea, austriecii au refăcut drumul pe valea Oltului până la Câineni şi au cerut şi Ţării Româneşti să-l continue până la Dunăre. Dar, domnul Ţării Româneşti nu a îndrăznit să accepte propunerea austriecilor, menţinând în continuare drumul pe Valea Oltului cu numeroase obstacole naturale, mai ales în sectorul Turnu Roşu-Câineni.
Încercarea folosirii navigaţiei pe Olt era îngreunată de aceleaşi cauze arătate mai sus. În septembrie 1800, ispravnicul judeţului Vâlcea dispunea să se construiască „10 caice ca tot caicul să poată ridica 5000 sau 6000 de oca de porumb când Oltul va fi mare [ ] fiindcă pe Olt numai când plouă poate să umble caicele că este apă mai
Totuşi, în această perioadă, se remarcă creşterea preocupărilor autorităţilor pentru întreţinerea şi repararea podurilor de peste ape, pentru creşterea şi înmulţirea staţiilor de poştă.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea în economia judeţului Vâlcea, predo¬minau agricultura, meşteşugurile, iar o parte dintre locuitori se ocupau cu activităţile comerciale. Abia după aplicarea în Ţara Românească a tratatului de la Adrianopol s-au creat premizele pentru o serie de forme incipiente de tip capitalist în industrie şi comerţ. Odată cu adoptarea unor măsuri stimulative de încurajare a industriei naţionale, din anii de după câştigarea independenţei de stat a României, se constată în judeţul Vâlcea o serie de iniţiative şi progrese în dezvoltarea unor activităţi industriale de prelucrare a materiilor prime, concomitent cu creşterea forţei de muncă.
Aşa de exemplu, potrivit catagrafiei din 1831, în Râmnic existau 26 de profesiuni cu un număr de 187 meseriaşi şi negustori30. Totodată, la nivelul judeţului se constată în aceiaşi perioadă încercări de organizare în bresle a unor categorii de meşteşugari şi negustori prin care urmăreau reglementarea producţiei de mărfuri precum şi desfacerea acestora în cadrul pieţei interne.
Negustorii şi meseriaşii primeau în schimbul unei taxe plătite la vistierie, patenta, o autorizaţie de liberă practică a profesiei lor. Din Darea de seamă asupra judeţului Vâlcea publicată la 20 iunie 185831, rezultă că exista o populaţie de 96382 de locuitori din care 22186 birnici săteşti şi 461 orăşeneşti, 749 manzili şi 543 patentari. Din analiza datelor rezultă că cei mai mulţi negustori şi meseriaşi îşi desfăşurau activitatea în ramurile alimentară şi textilă32.
Stabilimente industriale mai importante încep să prindă viaţă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea la Brezoi unde funcţiona o fabrică de cherestea „Lotru” (1873), la salinele de la Ocnele Mari şi o tipografie dotată cu toate utilajele ce funcţiona la Râmnicu Vâlcea. La aceasta se adăugau o serie de unităţi manufacturiere, aşa - zisele fabrici de lumânări şi săpun, mori de apă şi cu aburi, tăbăcării, abale, cazane de ţuică. Din rapoartele întocmite de autorităţile vremii rezultă că, stabilimentele industriale şi atelierele meşteşugăreşti se aflau într-o stare necorespunzătoare sub raportul diversificării producţiei de bunuri şi pentru satisfacerea calitativă şi cantitativă a cerinţelor pieţii.
Cu toate acestea, din partea judeţului Vâlcea cresc solicitările la export pentru o serie de produse cu ar fi: lemnul prelucrat sub formă de cherestea şi buşteni fasonaţi. Ca urmare a acestor solicitări constatăm o preocupare pentru modernizarea unor utilaje şi creşterea numărului de joagăre moderne la 17 „maşini” ce erau acţionate de forţa apei33. Cu toate aceste „progrese industriale” economia judeţului continuă să se bazeze pe o serie de stabilimente care aveau ca obiect de activitate prelucrarea produselor agricole, vegetale şi animale, iar morile, brutăriile, povernele, pivele şi dârstele deţineau locul principal în economie şi furnizau articole pentru comerţ.
Aşadar, economia vâlceană asemenea întregii economii româneşti a cunoscut, până la anul 1877, o evoluţie lentă, datorită în primul rând suzeranităţii turceşti care genera o serie de îngrădiri şi constrângeri.
Dar, după anul 1877 odată cu obţinerea independenţei de stat a României s-au creat premise importante pentru dezvoltarea economică a ţării. Judeţul Vâlcea cunoaşte în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea o perioadă de avânt economic, prin apariţia unor noi ateliere meşteşugăreşti şi a unor mici „fabrici” industriale. Astfel, începând cu anul 1881 ramura tăbăcăriei şi de încălţăminte din Râmnicu Vâlcea îşi începe activitatea datorită iniţiativei „fraţilor Simian” care deschid o fabrică pentru confecţionarea de frânghii, curele şi opinci, bice şi încălţăminte pentru armată34. Tot în domeniul „producţiunii de pălărie şi opinci”, fraţii Hanciu şi Moriţ Schland înfiinţează în anul 1886 o fabrică modernă care produce sortimente diverse de îmbrăcăminte, din piele, destinate pieţei româneşti, dar mai ales comerţului extern35.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea fraţii Simian vor înfiinţa o nouă fabrică modernă de tăbăcărie, care după anul 1900 devine proprietatea exclusivă a lui Oprea Simian iar peste câţiva ani îi măreşte capacitatea de producţie prin introducerea unor maşini moderne şi care va ajunge cea mai mare întreprindere industrială din judeţul Vâlcea36. De altfel, pe lângă această fabrică, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primii ani ai secolului XX, la Râmnicu Vâlcea mai funcţionau şi alte 4 fabrici de tăbăcărie, cu capacităţi mai mici de producţie, dar toate au creat un număr apreciabil de locuri de muncă, iar produsele fiind de bună calitate au fost prezentate la Expoziţia Universală de la Paris din anul 1915 şi au contribuit la dezvoltarea comerţului extern al Vâlcei pe pieţele europene37.
O altă ramură a industriei vâlcene care s-a dezvoltat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost prelucrarea lemnului, Vâlcea fiind bogată în păduri, mai întâi prin înfiinţarea în anul 1889 la Râmnic a primei fabrici de cherestea a fraţilor Hanciu a cărei materie primă era adusă, cu plutele pe Olt, de la Brezoi. După aceasta vor fi înfiinţate şi alte fabrici care vor prelucra lemnul şi care vor contribui la amplificarea comerţului atât pe plan intern cât şi extern.
În ceea ce priveşte vechea ocupaţie a morăritului, vechile mori de apă îşi sporesc capacitatea de producţie, dar apar şi altele mai moderne cum ar fi „Santinela” în anul 1885 sau moara lui H. Gheltschi deschisă în anul 1886.
Toate aceste unităţi de morărit vor contribui la creşterea calităţii produselor de făină şi chiar de paste făinoase38, care vor fi solicitate pe piaţa internă şi la export.
Tot spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX- lea începe şi se intensifică exploatarea sistematică a sării din masivul Ocnele Mari, în antrepriza inginerului austriac Karol Voith, iniţiativă care va contribui la dezvoltarea comerţului cu sare.
De aceea putem afirma cu certitudine, că pe lângă vechile ocupaţii tradiţionale ale vâlcenilor vor apărea şi altele noi, care vor presupune o serie de modernizări
tehnologice şi o pregătire profesională deosebită. În această perioadă, în judeţul Vâlcea, în mod deosebit în cele două oraşe Rm. Vâlcea şi Drăgăşani au funcţionat o serie de fabrici pentru confecţionarea frânghiilor, ploscilor, tablei de aramă pentru prelucrarea pieilor iar pentru prelucrarea şi a unor materii prime vegetale şi animale funcţionau numeroase mori de apă, poverne şi pive care foloseau ca energie forţa hidraulică39,sau câteva erau acţionate de forţa aburilor. În perioada anilor 1895-1899 în oraşul Râmnic existau înregistrate 41 firme comerciale care aveau ca obiect de activitate vânzarea de mărfuri şi o serie de meşteşuguri. De altfel într-o dare de seamă intitulată „Situaţiunea judeţului Vâlcea din anul 1898”40 erau menţionate la Râmnic următoarele unităţi industriale: 3 fabrici de frânghii, tăbăcării, 1 fabrică de maşini agricole şi tâmplărie mecanică, 1 fabrică de maţe uscate, 1 fabrică de ploscărie, pielărie şi pieptănărie, o uzină de arămărie, 2 instalaţii de cherestea, 7 mori de apă, dintre care două sistematice (n.n. mecanice) 7 poverne şi una pivă, un atelier de dogărie, etc.”.
Tot la categoria de industrii, darea de seamă mai sus amintită includea şi acele unităţi industriale care purtau denumirea de: tăbăcării, simigerii, cizmării, brutării, fierării, tinichigerii, cofetării, berării, cârciumi.
În ceea ce priveşte agricultura vâlceană, la finele secolului al XIX-lea, deşi con¬tinuă să se utilizeze la munca pământului uneltele tradiţionale bazate pe forţa animale¬lor, care şi acestea erau insuficiente, raportate la numărul de familii ţărăneşti, se observă şi anumite preocupări pentru sporirea randamentului în producţia agricolă, prin achi¬ziţionarea şi folosirea unor maşini agricole moderne la treieratul şi vânturatul grâului41.
Caracterul predominant agricol al economiei judeţului este dovedit şi de înmulţirea pieţelor pentru vânzarea - cumpărarea produselor agricole. De la Ocnele Mari se încărcau şi plecau importante cantităţi de sare prin târgul de la Râureni în diferite zone ale ţării precum şi în alte teritorii vecine ale României. La Bălceşti era un târg important unde se desfăceau produse agricole spre Craiova, Calafat şi Turnu Măgurele, iar la Titeşti, Lăpuşata, Lădeşti, Horezu, Drăgăşani, Tetoiu, etc. se organizau târguri importante pentru vânzarea animalelor.
Resume
L' auteur aborde le probleme du commerce dans le departement de Vâlcea aux XVIIIe - XIXe siecles ainsi que le developpement des structures economiques dans le cadre plus vaste de l'Oltenie, region historique de la Valachie. Au cours du XIXe siecle l' economie de Vâlcea subit une lente evolution jusqu' â l'an 1877 et puis une etape de grand essor dans les dernieres decades quand la production s' accroît rapidement et on recourt â de nouvelles techniques.»
Sursa: Eugen Deca/ «Consideraţii istorico-etnografice asupra comerţului din Vâlcea în perioada secolelor al XVIII-XIX-lea»/ revista Buridava - Studii şi Materiale/ nr. VIII; anul 2010 - studiu preluat din ProEuropeana/ Biblioteca Digitală a Publicațiilor Culturale - https://biblioteca-digitala.ro/
În formatarea originală, cu bibliografie și cu mai multe imagini, excelentul studiu pe care vi-l propunem azi spre lectură este și în capturile de aici.
Valentin Smedescu
______
Oca (din turcă okka) este o veche unitate de măsură pentru masă (egală cu 1,271 kg în Țara Românească și cu 1,291 kg în Moldova) sau pentru capacitate (egală cu 1,288 l în Țara Românească și cu 1,520 l în Moldova)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu