„Printr-o întâmplare fericită, târgul anual, ţinut la 29 iunie 1869 (de Sf. Petru; se ținea în zona actualei Terase - n. V.S.), a fost vizitat de pictorul conte Amedeo Preziosi, care l-a imortalizat pe pânză, tabloul devenind un document de istorie . În prim-planul tabloului, sunt ilustrate ţărăncile din zonă, îmbrăcate în portul specific Vâlcii, podoaba capului fiind pieptănătura în conciu sau coc. Gâturile lor de marmură sunt împodobite cu bogate salbe de poli de aur sau cu şiraguri de mărgele multicolore. Negustorii ardeleni îşi fac prezenţa îmbrăcaţi în costumele lor semeţe cu chimire late şi cu pălării cu borul mare trase pe o sprânceană şi cu marfa lor pe umăr, gata de a negocia o afacere. Nu lipseşte nici „sigla” negustorului oltean, „cobiliţa”, şi nici „baniţele” purtate pe cap de femei cu multă siguranţă şi supleţe a capului. În dreapta pieţei, avem imaginea hanului Mănăstirii Franciscane care se continuă cu strada Mihai Bravu, sau, cum se mai spunea popular, „Lipscanii Râmnicului”, cu un lanţ cu magazine care serveau interesele comerciale ale orăşenilor. La poalele dealului Capela, se profilează biserica Cuvioasa Paraschiva, ridicată de Pătraşcu Voevod şi terminată de Mihai Viteazul la 1557.”
- pe ,,Lipscanii Vâlcii” se găseau cele mai multe prăvălii, ateliere, dughene, cafenele, pe care le vizita I. L. Caragiale în perioada cât a funcţionat ca revizor şcolar (1882)...
&&&
«...Piețele. Unul dintre factorii principali ai comerţului era piaţa, care avea ca rol să aprovizioneze comunitatea orăşenească cu producte agroindustriale, iar oraşul să ofere comunităţilor limitrofe produsele sale.
Oraşul Râmnic avea două răscruci cu pieţe: piaţa Mircea cel Bătrân, situată lângă biserica Maica Domnului, care s-a pomenit din vechime, unde se făcea târg de peşte, olărie, sărărie, opincărie, magazine cu pâine, diferite vase de lemnărie, magazine cu braşovenii, diferite care cu lemne, cu fân şi alte nenumărate produse. Cea de-a doua, la intersecţia de lângă biserica „Cuvioasa Paraschiva” - unde se adunau în toate zilele lăptăresele cu tot felul de produse şi zarzavaturi, două ceasuri din zi. După aceea se dădea posibilitatea ca curculaţia să se desfăşoare în condiţii normale .
Fraţii Lahovari, animaţi de sentimente morale şi cu dorinţa de a contribui la mărirea pieţei centrale din această urbe, donează Primăriei Râmnicului o suprafaţă de teren în strada Mircea cel Bătrân, spre mănăstirea Franciscană .
Primăria solicită, în 1864, să aprobe „mutarea sărarilor şi găzarilor în rândul din Vale pe lângă hanul lui Niţă Temelie şi d-lui Anastase Leculescu, până la casele d-lui Merişoiu, iar în locul lor să aducă lăptari şi zarzavagii ” .
Piaţa de pe terasa „Mircea cel Bătrân” primise o donaţie de la fraţii Lahovari, totuşi era insuficientă pentru a face faţă unui comerţ civilizat.
Primarul Iancovescu şi Consiliul orăşenesc hotărăsc să se construiască o nouă piaţă pe platoul intermediar între strada Traian, iazul Morilor şi noua stradă I. C. Brătianu, prevăzută în planul general de aliniere a străzilor oraşului, aprobat şi decretat de Consiliul Orăşenesc. Se expropriază terenurile de la „d-na Iulia Miscurici şi Marin Miscurici”, iar pentru plata terenurilor şi construirea pieţii se face un împrumut la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni . Împrumul a fost aprobat de „Onoratul Guvern şi Corpurile Legiuitoare ” pentru piaţa ce fusese aprobată să se construiască.
Piaţa a fost construită pe baza unui proiect realizat de arhitectul judeţului. Licitaţia construirii pieţei a fost câştigată de Casa Comercială Carol Novak din Brezoi şi a fost dată în folosinţă în anul 1880 .
Piaţa a fost pavată cu piatră de râu şi s-au montat cinci stâlpi metalici cu felinare austriece pentru iluminatul de noapte, asigurându-se şi paza de noapte cu vardişti. Primăria considerând că piaţa, fiind un stabiliment public, trebuie să fie asigurată, a asigurat-o la o societate de asigurări .
Consiliul Comunal a considerat că deschiderea pieţei impunea o serie de măsuri de igienă, iar activitatea comercială să se desfăşoare în bune condiţii, de aceea obliga pe comercianţi şi pe consumatori să respecte regulamentul realizat de Consiliul de Igienă şi promulgat de Primărie la 28 ianuarie 1882. Se interzicea vânzarea pe stradă sau în alte locuri a produselor de alimentaţie precum: pâine, carne de tot felul, peşte, zarzavaturi şi altele, care se vor vinde numai în încăperile pieţii ce se vor închiria de speculanţi. Se exceptează de la această regulă femeile ţărănci care aduc pe cap cu baniţa obiecte de asemenea natură în mici cantităţi şi care vin numai ocazional pentru o oră sau două. Vânzarea produselor aduse de femei se făcea pe locurile stabilite. De asemenea, se exceptează de la vinderea în alte locuri a franzelelor de lux, care se comercializau şi pe la băcănii sau alte locuri. În situaţie de excepţie, intra şi peştele proaspăt din râuri, care se aducea cu copaia, până la 10 ocale, cu care vânzătorii se preumblau prin oraş, fără staţionare. Toţi speculanţii sau vânzătorii de pâine, carne şi tot felul de peşte, zarzavaturi etc. erau datori să întreţină o totală curăţenie în piaţă, atât în încăperile închiriate cât şi pe dinaintea lor .
Era „oprit” a se arunca pe pavaje sau pe trotuarul pieţii, hârtii sau orice alte necurăţenii sau să se ţină mărfurile stricate precum: bucăţi de carne, peşte stricat, fulgi, oase şi orice alte rămăşiţe insalubre.
Toate aceste materii trebuiau puse în lădiţe ca să nu fie văzute de public şi, la urmă, să fie scoase în fiecare zi, seara. Era „oprit” să se facă focuri şi să se ţină mangaluri prin încăperi, cele mai multe fiind din scânduri sau pardosite cu scânduri, ca, din întâmplare, să nu se producă vreun incendiu.
Breslele au considerat că este corect să-şi facă regulamente proprii, care să le dea dreptul să-şi vândă produsele lor în mod mai civilizat şi liber pentru toţi producătorii de pâine, jimblă, carne etc .
Brutarii care exercitau această meserie sunt datori să respecte anumite obligaţii pe care şi le asumă faţă de populaţia oraşului. Persoanele care îşi asumă o astfel de responsabilitate, să exercite această meserie, trebuiau să aibă un stoc de 10.000 kg de grâu de bună calitate, nu păstrat în gropi. Ei trebuiau să asigure populaţia oraşului cu pâine neîntrerupt. Pâinea şi jimbla să fie de bună calitate, să respecte gramajul, îndestularea populaţiei cu pâine toată ziua şi respectarea preţului de desfacere a produselor. Franzela de lux nu intra în prescripţiunea regulamentului. Brutarii care nu respectau prevederile regulamentului suportau pedepse, conform codului penal .
Carnea era considerată un aliment de bază al omului şi, în consecinţă, Consiliul de Igienă şi Breasla măcelarilor au redactat şi ei un regulament de desfacere a cărnii şi comportarea măcelarilor. La 28 iulie 1878, acest regulament a fost legiferat de Consiliul Oraşului Râmnic şi Consiliul de Igienă şi cuprindea 22 de articole. Tăierea vitelor şi vânzarea cărnii în oraş era liberă pentru toţi. Oricine va voi să întreprindă meseria de măcelar trebuia să facă o declaraţie înscrisă la Primărie, ca să fie autorizat ca măcelar şi lua angajamentul că va asigura oraşul cu carne în bune condiţiuni. Carnea trebuia să fie de bună calitate, sănătoasă şi să aibă viza medicului veterinar. Preţul cărnii trebuia să fie stabilit de Primărie, de comun acord cu măcelarii, din 6 în 6 luni. Prăvăliile de desfacere a cărnii din oraş erau stabilite de Primărie, cu avizul medicului veterinar. Carnea era adusă de la abator la piaţă cu mijloace speciale construite şi păstrate în locuri reci şi întunecoase. Măcelarii care nu respectau regulile convenite erau sancţionaţi conform legilor în vigoare.
Produsele alimentare perisabile, care se vindeau în noua piaţă nu îndeplineau condiţiile de igienă impuse de regulamentul redactat de Consiliul de Igienă şi aprobat de Primărie. Datorită acestui fapt, Consiliul de Igienă propune construirea unei hale comerciale.
În şedinţa din 26 ianuarie 1898, Consiliul Primăriei Râmnicului a hotărât construirea unei hale comerciale şi canalizarea iazului Morilor, propunându-se, în acelaşi timp, şi exproprierea terenurilor necesare construirii halei comerciale.
Hala urma să se construiască pe platoul intermediar între strada Traian, iazul Morilor şi noua stradă I. C. Brătianu, prevăzută în planul de aliniere a străzilor. Primăria oferă „2 lei pe mp d-nei Iulia Mișcurici, d-nei Maria Miscurici şi jumătate din grădina d-nei Ecaterina Bădescu, conform planului anexat” .
Se publică, spre generala cunoştinţă, în ziarul „Curierul Comercial” din Bucureşti, str. Blănari, nr. 11, din 26.07.1899, că, în ziua de 26 iulie 1899, ora 2, se va ţine public în localul Primăriei, licitaţie pentru a da în antrepriză construirea halei.
Licitaţia construirii halei comerciale a fost adjudecată de firma ing. M. Fairon, la suma de 82.175 lei .
Criza economică ce s-a abătut asupra Europei a influenţat creşterea preţurilor la materialele de construcţii, fapt ce l-a determinat pe ing. M. Fairon să renunţe la construirea halei comerciale.
Primăria era obligată să scoată din nou la licitaţie construirea halei, licitaţie care a fost câştigată, de această dată, de firma ing. N. Cuţaride. Construirea halei a fost realizată în termenii contractaţi .
După ce hala a fost construită, Primăria a hotărât să mai clădească două rânduri de prăvălii de-a dreapta şi de-a stânga halei, şi anume spre proprietatea N. Temelie şi iazul Morilor, câte cinci prăvălii de fiecare parte, pe baza proiectului adoptat .
Târgurile. În vederea organizării şi desfăşurării activităţii de desfacere a bunurilor materiale în târguri şi pieţe, statul a dispus, prin hotărâri şi regulamente, normele pentru desfăşurarea acestor activităţi în bune condiţii.
Obiectivul era ca pieţele şi târgurile să asigure băuturi alcoolice, mărfuri şi animale pentru aprovizionarea oraşelor. Aceste centre erau destinate producătorilor, comercianţilor şi cumpărătorilor, spre a înlesni încheierea unor operaţii comerciale de vânzări şi cumpărări de produse agricole şi industriale. Pe terasa din centrul oraşului Râmnic, se afla Piaţa Mircea cel Bătrân, unde se ţineau târgurile săptămânale şi anuale de Sf. Petru (29 iunie) şi de Vinerea Mare (14 octombrie), care, în actele interne, era numită cu un termen oriental „pazar” sau „bazar”. Aici se găseau cele mai multe prăvălii, ateliere, dughene, cafenele, pe care le vizita I. L. Caragiale în perioada cât a funcţionat ca revizor şcolar în anul 1882, din martie până în octombrie, în judeţele Vâlcea şi Argeş . Din piaţă, porneau mai multe străzi, pavate cu trunchiuri de lemn. Târgul oraşului Râmnic a funcţionat, în tot cursul secolului al XIX-lea, pe proprietatea stolnicului Ioan Lahovari şi a Mănăstirii Franciscane. El a fost mutat, în 1832, la marginea oraşului, dar au fost perioade când a revenit la locul iniţial, în partea de jos a oraşului rămânând numai sărarii şi găzarii.
Pentru înviorarea operaţiunilor comerciale, în timpul ocupaţiei austriece (1718-1739), consilierul comunal Iloan propus, încă din anul 1719, desfiinţarea vămii târgului, păstrând vama de graniţă. Austriecii mai veneau cu o măsură stimulativă în dezvoltarea comerţului, prin aplicarea nartului (preț reglementat, maximal, pentru produse de primă necesitate – n. V.S.) . Această măsură slujea, în regulă generală, la îngrădirea preţurilor la mărfurile care puteau constitui obiect de speculă.
În timpul lui Cuza, boierii şi primăriile au obţinut dreptul de a face târguri săptămânale pe moşiile lor, au creat o piaţă pentru desfacere, în condiţii de monopol, a băuturilor alcoolice şi a vitelor lor, prin „scaunele de carne”.
Concesiunea se acorda la solicitarea stăpânului de moşie, a oraşului sau a locuitorilor locului unde avea să se ţină târgul şi, în genere, era condiţionată de următoarele principii:
a) Să nu fie prea aproape de hotar, încât cetele de turci înarmate să prade târgul, iar, în caz de pericol, oamenii să se adăpostească în incintele mănăstirilor Râmnic, Ţeica, Govora, Titireciu, Fedeleşoiu şi a bisericilor din Râmnic, care aveau ziduri de apărare, Cuvioasa Paraschiva şi Sfântul Ioan Botezătorul;
b) Să nu fie prea aproape de alte târguri mai vechi şi să nu se ţină la aceeaşi dată cu alte târguri din judeţ;
c) Să fie necesar şi voit de locuitori şi negustori.
În majoritatea capitalelor de judeţ, se înfiinţaseră şi funcţionau târguri săptămânale conform legilor în vigoare.
Postelniceasa Catinca Boteasca, în anul 1856, cerea Magistratului un loc la capul „Podului cel Mare”, pe care să facă un târg de Sf. Petru şi Pavel şi de Vinerea cea Mare. Îşi exprima dorinţa de a cumpăra acel loc cu „havaetul” cuvenit pe Uliţa Pescarilor şi în vederea construirii unor prăvălii . Târgul din Râmnicu-Vâlcea va funcţiona, deci, pe proprietatea oraşului, fiind situat pe terenul care se mărginea, la răsărit, cu Ostrovenii, la apus cu Calea lui Traian, la miazăzi cu azilul de bătrâni şi alte locuinţe şi, la miază-noapte, cu Râul Râmnic.
Cu această ocazie, Primăria oraşului Râmnic a realizat un plan de situaţie al platformei bâlciului, cu deviaţia iazului pe partea dreaptă şi profiluri transversale, la platforma bâlciului .
Târgurile erau centre anume destinate, unde producătorii, comercianţii şi cumpărătorii se întrunesc spre a înlesni încheierea operaţiunilor comerciale de vânzare şi cumpărare a mărfurilor produse de sat şi oraş.
Instituirea şi întreţinerea târgurilor şi pieţelor se făcea, din oficiu, de către Camerele de Comerţ şi cu aprobarea Ministerului Industriei şi Comerţului sau la cererea localităţilor din circumscripţia lor. Primăriile care solicitau înfiinţarea de târguri erau obligate să le pună la dispoziţie terenurile sau Camerele de Comerţ să le închirieze sau să le cumpere. Taxele erau fixate de către primării cu avizul Camerelor de Comerţ .
În fiecare târg, funcţiona cel puţin un oficiu de cântărire oficială. Oboarele sunt obligate să ţină cont de dispoziţiile legii şi regulamentului poliţiei sanitare.
Conducerea şi supravegherea târgurilor, oboarelor şi pieţelor sunt puse, din 1864, sub autoritatea şi controlul Camerelor de Comerţ şi Industrie. Fiecare târg îşi avea câte o comisie care era obligată să fixeze programul, să afişeze cota cerealelor, să supravegheze şi controleze cum vânzătorii şi cumpărătorii îşi exercitau obligaţiunile: trecerea operaţiunilor comerciale în registrul special al târgului; de a viza şi parafa toate documentele comercianţilor, de a trimite rapoarte curente la Cameră. Pentru operaţiunile făcute de intermediari, plăteau taxe, iar toate tranzacţiile încheiate în târg erau timbrate .
Unele târguri creau anumite venituri, obligând pe negustori să perceapă anumite taxe, prin care se realizau anumite venituri la „cutia târgului”, pentru trebuinţa „obştească” şi mai ales „pentru şcoala târgului” pentru copiii târgoveţilor .
Negustorii care dispuneau de prăvălii în târguri plăteau o dare numită „fumăritul”, care se percepea din anul 1791 şi era de 5 taleri şi 66 de bani. Negustorii care vindeau băuturi din vase ce trebuiau să fie măsurate plăteau „cotăritul”.
Întotdeauna, cu ocazia organizării târgurilor săptămânale şi anuale, Primăria Râmnicului lua toate măsurile pentru păstrarea ordinii şi a bunei desfăşurări a activităţii comerciale, făcând apel şi la soldaţii regimentului de dorobanţi din oraş, alături de vardiştii oraşului.
Printr-o întâmplare fericită, târgul anual, ţinut la 29 iunie 1869, a fost vizitat de pictorul conte Amedeo Preziosi, care l-a imortalizat pe pânză, tabloul devenind un document de istorie . În prim-planul tabloului, sunt ilustrate ţărăncile din zonă, îmbrăcate în portul specific Vâlcii, podoaba capului fiind pieptănătura în conciu sau coc. Gâturile lor de marmură sunt împodobite cu bogate salbe de poli de aur sau cu şiraguri de mărgele multicolore. Negustorii ardeleni îşi fac prezenţa îmbrăcaţi în costumele lor semeţe cu chimire late şi cu pălării cu borul mare trase pe o sprânceană şi cu marfa lor pe umăr, gata de a negocia o afacere. Nu lipseşte nici „sigla” negustorului oltean, „cobiliţa”, şi nici „baniţele” purtate pe cap de femei cu multă siguranţă şi supleţe a capului. În dreapta pieţei, avem imaginea hanului Mănăstirii Franciscane care se continuă cu strada Mihai Bravu, sau, cum se mai spunea popular, „Lipscanii Râmnicului”, cu un lanţ cu magazine care serveau interesele comerciale ale orăşenilor. La poalele dealului Capela, se profilează biserica Cuvioasa Paraschiva, ridicată de Pătraşcu Voevod şi terminată de Mihai Viteazul la 1557.
Piaţa era pavată cu lespezi de piatră şi cu şanţuri care dirijau apele pluviale spre iazul Morilor. Piaţa era iluminată cu felinare austriece, montate pe stâlpi metalici. În faţa magazinelor, stăteau negustorii care dădeau bineţe şi îşi prezentau marfa cu măiestrie.»
Sursa:
Petre Purcărescu/ «Piețele și târgurile Rîmnicului în epoca modernă»/ revista Studii vâlcene Serie nouă nr. VII (XIV) 2011.
În original (pdf), cu o bogată bibliografie, excelentul studiu este accesibil aici.
Alte imagini și explicații - aici.
Valentin Smedescu
_
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu