Dar nu dl Roman afirmase pentru prima dată ideea „priorităţii naţionale rîmnicene în privinţa cîntării imnului". Ipoteza a fost lansată pentru prima oară în presă de către Dragoş Sterian, în 1968, stimulat de reconstituirea taberei de la Rîureni, din 1966, la care a participat şi şeful statului de atunci, Nicolae Ceauşescu, şi unde s-a cîntat pentru prima oară după instaurarea comunismului în România (1948) cîntecul „Deşteaptă-te române!”. Iniţial, deci pînă în 1966, comuniştii au persecutat acest cîntec, el fiind considerat un cîntec al răzvrătirii şi al chemării la luptă. Deci, românii nu au avut curajul să cînte, pînă atunci, ,,Deşteaptă-te române!” (140) Profesorul Dragoş Sterian a scris articolul amintit în atmosfera patriotică a reînfiinţării judeţului Vîlcea şi a ridicării oraşului Rîmnicu Vîlcea la rang de municipiu şi capitală de judeţ. Sterian este însă sincer şi spune clar că muzica îi aparţine lui Gheorghe Ucenescu, inspirat de elegia tui Grigore Alexandrescu „Din sînul maicii mele", pusă pe muzică, încă din 1837, de Anton Pann, pe cînd se afla la Rîmnic. Şi concluzia lui Sterian este corectă: ,,Cunoscutul imn revoluţionar a fost cîntat pentru prima data în Ţara Românească, la Rîmnicu Vîlcea” (141)
Ideea lui Sterian a fost preluată însă cu entuziasm de către toţi istoricii vîlceni (Dumitru Curechianu, Trifon Rogaciu, Corneliu Tamaş, Gheorghe Dumitraşcu, Petre Bardaşu, Sergiu Purece etc) şi deformată de patriotismul local printr-o nereuşită afirmare a priorităţii naţionale a cîntării viitorului imn la Rîmnic. Dar, Rîmnicul nu a avut însă nicio „întîietate naţională", Braşovul avînd toate dovezile în acest sens.
Argumentul priorităţii rîmniceane: raportul lui Dumitru Zăgănescu.
Rîmnicul nu poate arăta decît un raport al comisarului paşoptist de propagandă, Dumitru Zăgănescu, în care cîntecul „bănuit" a fi fost „Deşteaptă-te române!" nu este de fapt numit cu numele lui. În raportul său către guvern, Zăgănescu a menţionat prezenţa lui Anton Pann în cadrul manifestaţiei din 29 iulie 1848 - cea cu sfinţirea steagurilor tricolore în Parcul „Zăvoi" - şi a remarcat „muzica vocală cu nişte versuri preafrumoase puse pe un ton naţional, plin de armonie şi triumfal, cu care a ajuns entusiasmul de patrie în inimile tuturor cetăţenilor” (142). Rîmnicenii spun că acum s-ar fi cîntat pentru prima oară în istoria noastră „Deşteaptă-te române!”. Sau, mă rog, pentru prima dată „într-un cadru oficial" (era o „nuanţă" care trebuia să salveze „întîietatea naţională" a Rîmnicului în povestea asta. Adică, noi rîmnicenii, am priceput că Braşovul are întîietatea absolută a cîntecului, dar spunem doar că acolo nu s-a cîntat... într-un cadru oficial!).
Argumentele priorităţii braşovene. Sînt mai multe. Să le luăm la rînd...
1) Argumentul martorului. Există mărturia unui participant la manifestaţia din 29 iulie 1848, un nepot al celebrului Popa Şapcă, care lămureşte lucrurile. Preotul Vasile Constantinescu (1842-1935), de la Biserica Negustorilor din Bucureşti, spunea că: „în 1859 eram în clasa întîia a seminarului din Rîmnicu Vîlcea. Printre noi era şi un nepot a lui Popa Şapcă. El cînta imnul nostru de la 1848, dar el nu era „Deşteaptă-te române!", cu melodia lui gălăgioasă." Deci, acest martor a afirmat, fără niciun dubiu, că melodia cîntată atunci nu a fost ,,Deşteaptă-te române!” (143). Autorităţile rîmnicene ignoră în mod voit mărturia asta. Ba chiar, deputaţii vîlceni au impus forţat o lege, în 1998, care afirmă „întîietatea rîmniceană" pe plan naţional. Absolut halucinant! Istoricii nu mai au din acest moment niciun rost. Istoria rîmniceană nu se mai cercetează, ea se legiferează! Dar adevărul istoric se formulează, evident, din consensul ştiinţific al specialiştilor şi nu poate fi statuat printr-o lege.
2) Argumentul impreciziei numirii imnului paşoptist. Care a fost imnul revoluţiei paşoptiste? Lucrul ăsta chiar devine o problemă. Raportul lui Zăgănescu nu ne spune. Oare numai „Deşteaptă-te române!" putea fi cîntecul aceala „triumfal"? Ne întrebăm retoric: de ce nu „Mugur, mugurel!" (care a fost un adevărat imn naţional între 1821- 1848. Este un cîntec alegoric compus de panduri, în care este evocată moartea tragică a lui Tudor Vladimirescu), sau „Marşul lui lancu" (foarte popular în acel timp şi foarte „triumfal"), sau „Hora Ardealului", sau „Marşul românesc de la 1848", sau, de ce nu, chiar „Marsellieza", care a circulat foarte mult în epocă (şi care a şi inspirat chiar o piesă „românească", „Pandurul”). În acea perioadă revoluţionară circulau numeroase cîntece patriotice, triumfale. Există chiar o adresă a „unter-ofiţirului" (subofiţerului, n.n.) Pascu Purcărea, comandantul gorniştilor Regimentului 2 infanterie, din 25 iunie 1848, adresată generalului Christian Tell, prin care îl informa pe acesta că a compus un marş al revoluţiei (cîntecul este cunoscut acum sub numele de „În numele guvernului”, fiind închinat guvernului revoluţionar de atunci). Cîntecul a fost aprobat de către guvern şi trebuia cîntat cu ocazia reuniunilor solemne. Deci, românii ardeleni aveau cîntecul „Deşteaptă-te române!", cei din Ţara Românească aveau cîntecul lui Pascu Purcărea (144)
3. Argumentul Ucenescu. Cine este autorul melodiei „Deşteaptă-te române!"? Este o altă problemă. Sînt mai multe variante, dar braşovenii susţin că autorul imnului este un braşovean. De aici şi concluzia că la Braşov s-ar fi cîntat în premieră naţională viitorul imn. Sigur, în problema aceasta sînt mai multe opţiuni...
• Este o creaţie folclorică anonimă. Adică, melodia care a stat la baza elegiei religioase „Din sînul maicii mele” şi apoi a imnului „Deşteaptă-te române!” circula prin părţile vîlcene încă din anul 1839 (145). Era, evident, o priceasna bisericească (adică o cîntare ortodoxă din timpul liturghiei).
• Anton Pann. După muzicologul Viorel Cosma, autorul melodiei „Din sinul maicii mele” este Anton Pann, care ar fi compus cîntecul ăsta în 1838. Dar toţi ceilalţi muzicologi afirmă limpede că Anton Pann nu a compus niciodată nimic. El ar fi fost doar „culegător”, nu „compozitor” (146)
• Andrei Mureșianu. Poetul Mureșianu ar fi făcut textul cît si melodia. Cei care susţin această variantă sînt din păcate doar cei din familia poetului (147). Adică, ar plana ideea de subiectivism pentru această variantă.
• Gheorghe Ucenescu, un tînar de 18 ani (în 1848), cîntăreţ de mare talent, psalt al Bisericii „Sf. Treime" din Braşov. De ce ar fi el acreditat, totuşi, cu gloria melodiei? Din două motive:
a) Doar manuscrisul lui („Carte de cînturi cu note al lui Gheorghe Ucenescu", scrisă de...„ucenicul domnului Anton Pann la 1852”) însoţeşte textul poeziei lui Muresianu cu notaţii muzicale;
b) Este singurul care a lăsat o mărturie scrisă despre eveniment (manuscrisul pomenit) în care şi-ar fi mărturisit fapta, în timp ce Anton Pann nu a revendicat niciodată paternitatea melodiei (deşi a murit în 1854, iar afirmaţiile lui Ucenescu au fost făcute în 1852, pe cînd acesta era încă elevul lui Pann la Bucureşti - dar... cu greu s-ar putea accepta ideea că ucenicul putea să îşi trădeze astfel maestrul!).
Am coroborat toate informaţiile şi părerea mea este că Andrei Muresianu a scris atît
textul cît şi melodia. Mărturiile familiei lui Andrei Muresianu mi se par cele mai solide.
Succesiunea evenimentelor care, cred eu, împacă toate versiunile prezentate, ar fi:
• 1838, Anton Pann a cules elegia „Din sinul maicii mele.
• 1842, melodia lui Pann a ajuns şi la urechile lui Andrei Muresianu care a fredonat-o mult timp, la un moment dat socotind-o potrivită cu versurile unei poezii la care lucra şi care au stat, ulterior, la baza poeziei „Un răsunet” (ideea că Mureșianu a scris dintr-o suflare o poezie de 11 strofe este puerilă). lată şi mărturia soţiei poetului (într-un interviu acordat lui Nicolae Petrescu): „în anul 1842 m-am căsătorit cu Andrei şi a opta zi, ieşind din casă la biserică (astăzi, biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului" din Piaţa Sfatului), tatăl meu, parohul din Cetate, Vasile Greceanu, ne-a chemat la masă. În ziua aceea am auzit eu, cintindu-se „Deşteaptă- te, române!". Mai tirziu am fost intr-o grădină din Scheiu, nu ştiu a lui Oțoțoi, ori a cui?... Aici iară s-a cîntat „Deşteaptă-te, române"... Melodia de la poezia aceasta, „Din sinul maicii mele", i-a plăcut bărbatului meu şi pe „Deşteaptă-te, române" l-a compus ca să se potrivească după melodie (148). De altfel, şi muzicologul Viorel Cosma crede că poezia şi melodia s-au „întîlnit” în 1842 (149)
• 1848, Mureșianu a scris versiunea definitivă a poeziei la sfîrşitul lunii mai, sub impresia reuniunii românilor de la Blaj, din 3-5 mai 1848. „Un răsunet” a fost, de fapt, o replică la poezia lui Vasile Alecsandri, „Către români”, publicată în revista lui George Bariţiu, în mai 1848, o lună mai devreme decît „Răsunetul” lui Muresianu. Tipărită însă abia la 21 iunie 1848 în ziarul lui George Bariţiu (Foaie pentru minte, inimă şi literatură), poezia s-a răspîndit cu repeziciune (ziarul avea circa 800 de exemplare atunci), apoi, copiată de către tineretul braşovean în mii de exmplare a ajuns, prin septembrie-octombrie, în tabăra lui Avram lancu din Munţii Apuseni. Bălcescu, aflat şi el în tabără, va fi cel dintîi care o va numi „marseilleza românilor”.
• Manuscrisul lui Ucenescu spune că, în mai 1848, Mureșianu „căuta melodie după care să compue un sonet”. De fapt, Mureșianu i-a cerut lui Ucenescu să îi cînte cîteva „cîntece de probă", sperînd să îşi amintească melodia care îi plăcuse în 1842.
Era clar în căutarea melodiei care îi plăcuse atunci şi care, credea el, se potrivea poeziei sale pe care o cam scrisese deja (ideea că prioritate a avut melodia şi apoi textul este infirmată de toţi prietenii lui Mureșianu). Şi, datorită lui Ucenescu, s-a oprit la priceasna culeasă de Anton Pann.
• Urmează mărturia lui George Moroianu. Cu elevii săi de la gimnaziul catolic din Braşov (unde era profesor), susţine Moroianu, Mureșianu s-a dus pe Tîmpa (în mai 1848, n.n.), şi împreună au experimentat diferite versiuni ale melodiei, încercînd să o schimbe pe cea a lui Pann, care era „nepotrivită, deplorabilă, plîngătoare şi lîncedă”, după cum aprecia muzicologul Mihail Gr. Posluşnicu, şi s-o transforme într-un marş revoluţionar. Documentul spune: „Şi s-a dus cu ei pe Tîmpa, cîntînd „Deşteaptă-te române!”, după o melodie veche tărăgănată care is-a potrivit. Cînd a coborît de pe Tîmpa băieţii îl cîntau de minune. E bine de ştiut că melodia tui „Deşteaptă-te române!" tot poetul Muresianu i-a dat-o” (150)
• O săptămînă mai tîrziu, Mureșianu şi Ucenescu s-au reîntîlnit, iar acesta din urmă a verificat potrivirea textului cu melodia lui Andrei Muresianu şi a pus melodia acestuia pe note, scriind-o în notaţia modernă, liniară, melodia fiind pînă atunci doar cu notaţia psaltică.
Rolul lui Ucenescu se limitează doar la reamintirea melodiei. Nicăieri Ucenescu nu afirmă că el a compus melodia, lată spusele lui: „iar sosind la următorul cînt „Din sînul maicii mele" şi, cîntîndu-l, a rămas poetul pe Iîngă.aceasta melodie (s.n.), obligîndu-mă ca pe duminica viitoare să mă aflu şi eu împreună cu oaspeţii invitaţi la grădina, ca să cânt după melodia aleasă ce o va compune pînă atunci (s.n). În duminica hotărâtă (...) îmi dete d. Andrei Murăşan poesia făcută: „Deşteaptă-te, române!"; îi probam puţine rînduri şi văzînd că în tot melos ut este o minune potrivit, l-am cîntat cu vocea mea tînără şi puternică pînă la fine” (s.n.).
George Bariţiu, contemporan cu evenimentele, ţine chiar să spună pe şleau acest fapt: „aria inventată tot de autor corespunde foarte bine textului”. Iar în 1854, lacob Muresianu, vărul lui Andrei, scria: „autorul poeziei, cît şi a melodiei imnului „Deşteaptă- te române!" este Andrei Muresianu, armonizată însă de un muzic boem la dorinţa autorului” (152)
Concluzia? Acum unii rîmnicenii recunosc întîietatea Braşovului, dar încearcă un sofism prin care să menţină totuşi prioritatea vîlceană: ,,aici s-ar fi cîntat pentru prima oară în cadru oficial". Chipurile, la Braşov s-ar fi cîntat într-un cadru privat. Dar să spunem limpede. Atunci cînd s-a cîntat „Deşteaptă-te române!" la Casina din Braşov (casina era un club unde se adunau cei mai importanţi cărturari ai localităţii. Termenul reprezintă o imitaţie a vienezului „Kasino”), pe 11 / 23 mai 1848, printre cei aflaţi atunci acolo se numărau, din Muntenia, fraţii Golescu, fraţii Brătianu, Nicolae Bălcescu, Gheorghe Magheru, Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, iar din Moldova, Costache Negri, Vasile Alecsandri, lancu Alecsandri, Alecu Russo, George Sion, Grigore Balş, George Cantacuzino, Petrache Cazimir, Nicolae lonescu, Lascăr Rosetti etc.(153). Vi se pare că acesta este un cadru intim, familial? Ba, a fost cît se poate de oficial! (154) La Casina din Braşov a fost atunci o întîlnire între revoluţionarii munteni şi moldoveni veniţi de la Blaj, de pe Cîmpia Libertăţii, unde avusese loc Marea Adunare Naţională a românilor din Transilvania (3-5/ 15-17 mai 1848), iar părintele paroh al Bisericii din Scheii Braşovului, Vonifatie Pitiş, dorise să creeze o atmosferă patriotică a întîlnirii, cu acest cîntec. Şi, evident că i-a reuşit, căci cîntecul a devenit un marş care i-a unit pe revoluţionari.
Deci, prioritatea pe care o pot pretinde rîmnicenii este doar asta: la Rîmnic s-a cîntat „Deşteaptă-te române!" pentru prima oară în Ţara Românească (155), şi asta pentru că nicio altă localitate nu revendică treaba asta, nu pentru ei ar avea vreo dovadă.
Şi o altă concluzie, trasă de Andrei Pleşu (cu care sînt de acord). „Una peste alta, imnul nostru este, prin comparaţie, unul dintre cele mai întunecate şi descurajante. Mizează, plîngăcios, pe victimizare, lamentaţie şi adversitate generală. Asta într-o ţară preluată de Uniunea Europeană, al cărei imn e o odă închinată bucuriei. N-ar fi de dorit să mai domolim un pic apetenţa autohtonă pentru „jale"? Nu ne-ar sta mai bine ceva calm viril, un minim surîs, o igienică încredere în înzestrările şi norocul propriu? N-ar fi preferabil să ne începem zilele într-o dispoziţie ceva mai senină?” (156)
• Este o creaţie folclorică anonimă. Adică, melodia care a stat la baza elegiei religioase „Din sînul maicii mele” şi apoi a imnului „Deşteaptă-te române!” circula prin părţile vîlcene încă din anul 1839 (145). Era, evident, o priceasna bisericească (adică o cîntare ortodoxă din timpul liturghiei).
• Anton Pann. După muzicologul Viorel Cosma, autorul melodiei „Din sinul maicii mele” este Anton Pann, care ar fi compus cîntecul ăsta în 1838. Dar toţi ceilalţi muzicologi afirmă limpede că Anton Pann nu a compus niciodată nimic. El ar fi fost doar „culegător”, nu „compozitor” (146)
• Andrei Mureșianu. Poetul Mureșianu ar fi făcut textul cît si melodia. Cei care susţin această variantă sînt din păcate doar cei din familia poetului (147). Adică, ar plana ideea de subiectivism pentru această variantă.
• Gheorghe Ucenescu, un tînar de 18 ani (în 1848), cîntăreţ de mare talent, psalt al Bisericii „Sf. Treime" din Braşov. De ce ar fi el acreditat, totuşi, cu gloria melodiei? Din două motive:
a) Doar manuscrisul lui („Carte de cînturi cu note al lui Gheorghe Ucenescu", scrisă de...„ucenicul domnului Anton Pann la 1852”) însoţeşte textul poeziei lui Muresianu cu notaţii muzicale;
b) Este singurul care a lăsat o mărturie scrisă despre eveniment (manuscrisul pomenit) în care şi-ar fi mărturisit fapta, în timp ce Anton Pann nu a revendicat niciodată paternitatea melodiei (deşi a murit în 1854, iar afirmaţiile lui Ucenescu au fost făcute în 1852, pe cînd acesta era încă elevul lui Pann la Bucureşti - dar... cu greu s-ar putea accepta ideea că ucenicul putea să îşi trădeze astfel maestrul!).
Am coroborat toate informaţiile şi părerea mea este că Andrei Muresianu a scris atît
textul cît şi melodia. Mărturiile familiei lui Andrei Muresianu mi se par cele mai solide.
Succesiunea evenimentelor care, cred eu, împacă toate versiunile prezentate, ar fi:
• 1838, Anton Pann a cules elegia „Din sinul maicii mele.
• 1842, melodia lui Pann a ajuns şi la urechile lui Andrei Muresianu care a fredonat-o mult timp, la un moment dat socotind-o potrivită cu versurile unei poezii la care lucra şi care au stat, ulterior, la baza poeziei „Un răsunet” (ideea că Mureșianu a scris dintr-o suflare o poezie de 11 strofe este puerilă). lată şi mărturia soţiei poetului (într-un interviu acordat lui Nicolae Petrescu): „în anul 1842 m-am căsătorit cu Andrei şi a opta zi, ieşind din casă la biserică (astăzi, biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului" din Piaţa Sfatului), tatăl meu, parohul din Cetate, Vasile Greceanu, ne-a chemat la masă. În ziua aceea am auzit eu, cintindu-se „Deşteaptă- te, române!". Mai tirziu am fost intr-o grădină din Scheiu, nu ştiu a lui Oțoțoi, ori a cui?... Aici iară s-a cîntat „Deşteaptă-te, române"... Melodia de la poezia aceasta, „Din sinul maicii mele", i-a plăcut bărbatului meu şi pe „Deşteaptă-te, române" l-a compus ca să se potrivească după melodie (148). De altfel, şi muzicologul Viorel Cosma crede că poezia şi melodia s-au „întîlnit” în 1842 (149)
• 1848, Mureșianu a scris versiunea definitivă a poeziei la sfîrşitul lunii mai, sub impresia reuniunii românilor de la Blaj, din 3-5 mai 1848. „Un răsunet” a fost, de fapt, o replică la poezia lui Vasile Alecsandri, „Către români”, publicată în revista lui George Bariţiu, în mai 1848, o lună mai devreme decît „Răsunetul” lui Muresianu. Tipărită însă abia la 21 iunie 1848 în ziarul lui George Bariţiu (Foaie pentru minte, inimă şi literatură), poezia s-a răspîndit cu repeziciune (ziarul avea circa 800 de exemplare atunci), apoi, copiată de către tineretul braşovean în mii de exmplare a ajuns, prin septembrie-octombrie, în tabăra lui Avram lancu din Munţii Apuseni. Bălcescu, aflat şi el în tabără, va fi cel dintîi care o va numi „marseilleza românilor”.
• Manuscrisul lui Ucenescu spune că, în mai 1848, Mureșianu „căuta melodie după care să compue un sonet”. De fapt, Mureșianu i-a cerut lui Ucenescu să îi cînte cîteva „cîntece de probă", sperînd să îşi amintească melodia care îi plăcuse în 1842.
Era clar în căutarea melodiei care îi plăcuse atunci şi care, credea el, se potrivea poeziei sale pe care o cam scrisese deja (ideea că prioritate a avut melodia şi apoi textul este infirmată de toţi prietenii lui Mureșianu). Şi, datorită lui Ucenescu, s-a oprit la priceasna culeasă de Anton Pann.
• Urmează mărturia lui George Moroianu. Cu elevii săi de la gimnaziul catolic din Braşov (unde era profesor), susţine Moroianu, Mureșianu s-a dus pe Tîmpa (în mai 1848, n.n.), şi împreună au experimentat diferite versiuni ale melodiei, încercînd să o schimbe pe cea a lui Pann, care era „nepotrivită, deplorabilă, plîngătoare şi lîncedă”, după cum aprecia muzicologul Mihail Gr. Posluşnicu, şi s-o transforme într-un marş revoluţionar. Documentul spune: „Şi s-a dus cu ei pe Tîmpa, cîntînd „Deşteaptă-te române!”, după o melodie veche tărăgănată care is-a potrivit. Cînd a coborît de pe Tîmpa băieţii îl cîntau de minune. E bine de ştiut că melodia tui „Deşteaptă-te române!" tot poetul Muresianu i-a dat-o” (150)
• O săptămînă mai tîrziu, Mureșianu şi Ucenescu s-au reîntîlnit, iar acesta din urmă a verificat potrivirea textului cu melodia lui Andrei Muresianu şi a pus melodia acestuia pe note, scriind-o în notaţia modernă, liniară, melodia fiind pînă atunci doar cu notaţia psaltică.
Rolul lui Ucenescu se limitează doar la reamintirea melodiei. Nicăieri Ucenescu nu afirmă că el a compus melodia, lată spusele lui: „iar sosind la următorul cînt „Din sînul maicii mele" şi, cîntîndu-l, a rămas poetul pe Iîngă.aceasta melodie (s.n.), obligîndu-mă ca pe duminica viitoare să mă aflu şi eu împreună cu oaspeţii invitaţi la grădina, ca să cânt după melodia aleasă ce o va compune pînă atunci (s.n). În duminica hotărâtă (...) îmi dete d. Andrei Murăşan poesia făcută: „Deşteaptă-te, române!"; îi probam puţine rînduri şi văzînd că în tot melos ut este o minune potrivit, l-am cîntat cu vocea mea tînără şi puternică pînă la fine” (s.n.).
George Bariţiu, contemporan cu evenimentele, ţine chiar să spună pe şleau acest fapt: „aria inventată tot de autor corespunde foarte bine textului”. Iar în 1854, lacob Muresianu, vărul lui Andrei, scria: „autorul poeziei, cît şi a melodiei imnului „Deşteaptă- te române!" este Andrei Muresianu, armonizată însă de un muzic boem la dorinţa autorului” (152)
Deci, prioritatea pe care o pot pretinde rîmnicenii este doar asta: la Rîmnic s-a cîntat „Deşteaptă-te române!" pentru prima oară în Ţara Românească (155), şi asta pentru că nicio altă localitate nu revendică treaba asta, nu pentru ei ar avea vreo dovadă.
Şi o altă concluzie, trasă de Andrei Pleşu (cu care sînt de acord). „Una peste alta, imnul nostru este, prin comparaţie, unul dintre cele mai întunecate şi descurajante. Mizează, plîngăcios, pe victimizare, lamentaţie şi adversitate generală. Asta într-o ţară preluată de Uniunea Europeană, al cărei imn e o odă închinată bucuriei. N-ar fi de dorit să mai domolim un pic apetenţa autohtonă pentru „jale"? Nu ne-ar sta mai bine ceva calm viril, un minim surîs, o igienică încredere în înzestrările şi norocul propriu? N-ar fi preferabil să ne începem zilele într-o dispoziţie ceva mai senină?” (156)
Sursă selecție inclusiv pentru capturile cu N. Ceaușescu și G. Ucenescu (poziționate în text identic volumului tipărit): #SorinOane în #PovestileRamnicului: O problemă de onoare: S-a cîntat „Deşteaptă-te române!” în Zăvoi, pe 29 iulie / 10 august 1848?
Colajul introductiv cu imaginile una câte una cu descrieri și trimitere la resurse în conexiune - la această legătură.
_____________
138 Apud Andrei Pleşu, Nelinişti vechi şi noi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016, p. 246.
138 Apud Andrei Pleşu, Nelinişti vechi şi noi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016, p. 246.
139 Vasile Roman, Deşteaptă-te române! Istoria unui cântec românesc, Editura Conphys, Râmnicu
Vâlcea, 2000.
140 Sorin Oane, Disputa dintre vâlceni şi braşoveni pe tema Imnului Naţional. O părere, în „Buridava",
nr. 9/ 2011, p. 288-297
141 Dragoş Sterian, La Râmnicul Vâlcea s-a cântat pentru prima dată Deşteaptă-te Române!, în
„Orizont", an I, nr. 1, marţi, 20 febr. 1968, p.3.
142 Anul 1848 în Principatele Române, tomul I, p. 82-83
143 Sorin Oane, Vasile Roman, Vasile Oltean şi imnul naţional. Lecturi paralele, în „Muzeul Naţional",
voi. XXIX, Bucureşti, 2012, p. 91-100.
144 Apostol Stan, Introducere, în „Documente privind revoluţia română de la 1848 în ţările române.
B) Ţara Românească, 12 martie 1848-21 aprilie 1850", Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1983, p. IX;
vezi şi Nicolae Gheorghiţă, Muzicile militare moderne în Ţara Românească şi Moldova în secolul al
X/X-lea, în „Noi istorii ale muzicilor româneşti", Editura muzicală, Bucureşti, 2020, p. 278-279.
145 Dumitru Curechianu.Trifon Rogociu, Anton Pann la Rm. Vîlcea, în „Buridava. Studii şi materiale",
Muzeul Judeţean de Istorie, Rîmnicu Vîlcea, 1972, p. 399.
146 Viorel Cosma, „Deşteaptă-te române!" şi contribuţia cîntecului patriotic la trezirea conştiinţei
unităţii naţionale (1845-1855), în Vasile Roman, op. cit., p. 96.
147 Lucia Bunaciu, Publicistica lui Mircea Gherman (1927-1991), articol online din „Ţara Bîrsei" NB.
Lucia Bunaciu a fost ultima descendentă a familiei Muresianu din Braşov, fiind strănepoata
academicianului lacob Muresianu (1812-1887) şi nepoata compozitorului lacob Muresianu (1857-
1917).
148 Viorel Cosma, De la cîntecul zaverei la Imnurile unităţii naţionale, Editura Facla, Timişoara, 1978,
p. 45.
149 Ibidem, p. 35.
__________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #AntimIvireanul #JudetulValcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #SorinOane #PovestileRamnicului #PoveștileRîmnicului #AntonPann #FinulPepelei #DeșteaptăTeRomâne #ImnulNațional #ZiuaImnului #29iulie #Pricesne
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu