România/ 1866, consemnări de Paul Lindemberg

cu toate recoltele agricole uneori bune (de ex. porumb căcălău*) sărăcia lucie contrasta cu opulența extremă

> investițiile, achizițiile și bugetul fuseseră devalizate/ compromise, iar ,,bieţii locuitori dormeau pe pămîntul gol ...singurul aliment era mămăliga... nobilul se duce la Paris să înveţe cum să se poarte în societate, ţăranul abia acum a ajuns să simtă vag că ceva îi lipseşte. O clasă de mijloc nu există...”

> datorie publică și deficit bugetar uriașe, corupție endemică, o clasă conducătoare retrogradă • jefuiri ale bugetelor Armatei, Poliției, Poștei-Telegrafului etc. • nevoia stringentă de educație, cultură, ştiinţă... • ,,ca la Bucureşti, nicăieri (...) asemenea contraste ...nicăieri nu am văzut sărăcia şi luxul risipitor atît de aproape“ ...,,simţi că ai trecut deja de hotarul civilizaţiei” • „dar ţăranul valah contrastează totuşi ciudat cu alţi ţărani europeni. Este extraordinar de curat şi chiar în condiţii de sărăcie lucie, casa improvizată din paiantă este ţinută în stare de curăţenie perfectă. Cumpătarea şi luciditatea, hărnicia şi curăţenia sînt trăsăturile principale ale caracterului său. El este reprezentantul viitorului politic al poporului român...”

«...nu se poate descrie în ce dezordine se găsesc toate ministerele...

Pentru moment, cea mai mare dificultate însă va fi aceea de a face rost de fondurile băneşti necesare. Toate vistieriile sînt goale, de ani de zile se fraudează; cei mai mulţi funcţionari nu şi-au primit de şase luni salariile, la fel şi militarii. Dar dacă prinţul are norocul să aibă în jurul său nişte oameni serioşi, care să ţină sincer cu el şi cu ţara, atunci cu siguranţă lucrurile vor merge bine. — Prinţul nu are o clipă de răgaz, aproape că nu-şi permite o pauză cît să fumeze o ţigară, noaptea nu se culcă mai devreme de ora unu.“

„Prinţul nu are o clipă de răgaz“ — ce-i drept, nici nu era timpul potrivit pentru odihnă şi huzur, fară să mai punem în vreun fel la socoteală că nici una nici cealaltă nu stăteau în firea tînărului principe. Situaţia Rom âniei era dezolantă. Nici o putere străină nu recunoscuse guvernul şi alegerea. Rusia şi Turcia se arătau direct ostile; în Moldova se făceau remarcate mişcări separatiste susţinute de Rusia; din cauza nivelului cultural general, constituţia democratică introdusă precipitat nu era suficientă şi favoriza uneltirile politice prin tradiţie pătimaşe. Afară de aceasta, ultima recoltă fusese foarte proastă şi holera făcea numeroase victime, să mai adăugăm manevrele războinice din partea Turciei şi prost disciplinata şi nu mai puţin prost echipata armată, care în total nu număra decît 8000 de oameni. În raportul său general prezentat Camerelor şi de acolo principelui, ministrul de război arăta deschis că armele achiziţionate ca noi în ultimii ani sînt inutilizabile; că magaziile de materie primă erau goale şi fabrica de pulbere se găsea într-o stare de parcă ar fi fost construită imediat după inventarea prafului de puşcă; că maşinile din turnătoria de tunuri de la Tîrgovişte, maşini costînd milioane, încă neplătite, sosiseră acolo fară o prealabilă stabilire a preţului şi a desenelor şi că, iată, chiar dacă s-ar fi dovedit corespunzătoare, preţul unui tun în România ar fi ajuns de zece ori mai mare decît cel al unuia cumpărat de-a gata din străinătate. Clădirile ridicate pentru scopuri militare sub domnitorul Cuza — mai spunea ministrul de război — care au costat şi ele milioane, erau în pragul ruinei, aşa că trupele se temeau să le folosească, şi la fel stăteau lucrurile şi cu cazărmile de la Iaşi, Galaţi şi Brăila, în timp ce în celelalte oraşe soldaţii erau încartiruiţi în case particulare, şi banii destinaţi pentru construcţii risipiţi în cine ştie ce scopuri; potrivit aceluiaşi raport, cele mai rele erau condiţiile de adăpostire a santinelelor de frontieră, care trebuiau să locuiască în colibe foarte depărtate unele de altele, ceea ce făcea cu totul imposibilă o supraveghere.

Nu mai puţin dezolant sunau rapoartele celorlalţi miniştri. Astfel, în cel al ministrului de interne se spunea textual: „După un regim care ne-a oprimat atîţia ani şi împotriva căruia s-a revoltat întreaga naţiune, ar fi greu ca într-un timp aşa de scurt să găsim remediu împotriva unui sistem corupător şi arbitrar. Comisia de anchetă a descoperit uriaşe delapidări ale banilor publici din partea casierilor Prefecturii, Poliţiei şi mai ales din partea directorului Poştei şi Telegrafului. Acest funcţionar, căruia i s-a repartizat în chipul cel mai abuziv suma de 7.253.682 de piaştri pentru serviciul său, a găsit mijloace s-o majoreze la 10.521.234. În timp ce în alte state este productiv, acest serviciu a devenit în România de-a dreptul dezavantajos, căci venitul nu a depăşit în ultimul an 4 milioane. În închisori se află o mulţime de deţinuţi arestaţi de luni de zile, ba chiar de ani, fară să li se fi făcut proces."

La fel de dezolant era raportul ministrului cultelor şi instrucţiei publice: liceele şi şcolile se aflau pe treapta cea mai de jos; spaţiile în care se găseau ele însemnau îmbolnăvire şi moarte. Din peste 3.000 de comune mai puţin de 1.300 aveau şcoli, şi acestea, lăsînd deoparte învăţâmîntul discutabil, erau adăpostite în barăci, de cele mai multe ori fară lumină şi fară aer, în care zăpada şi ploaia pătrundeau prin acoperiş. La fel de trist stăteau lucrurile cu celelalte îndeletniciri. Agricultura era la pămînt, căci lipseau sumele necesare pentru a ajuta populaţia rurală nevoiaşă să depăşească perioadele grele, iar vistieria statului era complet goală, după cum recunoştea deschis ministrul de finanţe: „Creşterea deficitului prin împrumuturi, ale căror dobînzi au îngreunat excesiv bugetul de cheltuieli, şi strecurarea de cifre contrafăcute şi nejustificate în bugetul de venituri nu putea să aibă drept consecinţă în timp decît împovărarea tot mai mare a situaţiei financiare. Astfel creditul de stat a dispărut cu desăvîrşire. Toate casele de bani oficiale sînt goale şi vistieria are de plătit o datorie flotantă de 55.761.841 de piaştri; după un calcul exact, anul 1866 se va încheia cu un deficit de 51.956.000 de piaştri. Totalul datoriilor României se ridica la 4.000.000 de piaştri, adică 120 de milioane de mărci.

Aceste date oficiale se oglindesc şi în descrierile făcute ţării şi oamenilor Principatului de către diferiţi călători care l-au vizitat în anul 1866. Astfel, în una dintre aceste relatări se spune: „Prima impresie pe care Moldova şi Valahia o fac asupra străinului este una tristă. Vaste şesuri pustii fără şosele, fără sate, ici şi colo cîte un bordei de pămînt din care te priveşte curios un ţigan oacheş, ici şi colo cîte o colibă în faţa căreia stau cîţiva copii despuiaţi, tăvălindu-se în murdăria care lor nu le poate face nici un rău. Un puţ de lemn la care poţi adăpa caii, este hanul, nişte cai ce pasc liber, staţia de poştă. Simţi că ai trecut deja de hotarul civilizaţiei; şi aşa şi este. Arta şi ştiinţa, comerţul şi industria, toate binefacerile culturii care înaintează irezistibil prin restul Europei au rămas străine tocmai acestei ţări. Nobilul se duce la Paris ca să înveţe acolo cum să se poarte în societate, ţăranul abia acum a ajuns să simtă vag că ceva îi lipseşte. O clasă de mijloc nu există.

Un alt observator scrie: „Locuinţele celor mai mulţi din Valahia sînt cele mai sărăcăcioase din Europa; întregul inventar casnic este format din cîteva căldări şi oale, plus nişte mese şi scăunele de lemn; paturi rar găseşti la ţăranii valahi. Învelit în blana lui de oaie, ţăranul doarme pe pămînt, iar în unele nopţi fierbinţi doarme şi pe veranda naturală formată sub acoperişul ieşit în afară şi susţinut de pari din lemn. Luxul unei podele de lemn foarte puţini îl cunosc aici. Dar ţăranul valah contrastează totuşi ciudat cu alţi ţărani europeni. Este extraordinar de curat şi chiar în condiţii de sărăcie lucie, casa improvizată din paiantă este ţinută în stare de curăţenie perfectă. Cumpătarea şi luciditatea, hărnicia şi curăţenia sînt trăsăturile principale ale caracterului său. El este reprezentantul viitorului politic al poporului român.

Evaluări asemănătoare ale caracterului acestui popor găsim şi în alte însemnări. Se recunoaşte cu inima împăcată că, şi dacă încă nu s-a bucurat de binefacerile civilizaţiei, majoritatea poporului a rămas în schimb ferită de relele ei. Cu toată veselia şi exuberanţa din zilele de mare sărbătoare ale sătenilor — scriu observatorii — doar rar se produc scene neplăcute, iar oameni beţi vezi şi mai rar. Blîndeţea se uneşte cu sobrietatea, modestia cu înţelegerea faptului că trebuie îmbunătăţite lucrurile pentru a salva ţara de la ruina totală.

Chiar şi periferiile Bucureştiului, care atunci număra 160.000 de locuitori, dintre aceştia aproximativ 30.000 fiind germani, încă făceau o impresie de aşezări pe deplin rurale. Barăci şi ruine alternau cu locuri virane, pustii din cînd în cînd, clădirile formau un şir continuu de case, pînă cînd îl întrerupeau din nou grădini şi curţi în care se aflau căsuţe văruite în alb, formate numai din parter; porţile, pervazurile ferestrelor şi pragurile erau vopsite adesea strident; uşile stăteau deschise, astfel încît îi puteai vedea pe meştesugari la muncă. Străzile propriu-zise ale oraşului erau înguste, şi dacă în general exista un pavaj, acesta se găsea într-o stare groaznică; şi aici întîlneai la tot pasul căsuţe şi colibe scunde, dar între ele, în contrast viu, se înălţau clădiri europene modeme, cu două şi trei etaje, cu balcoane, cu sculpturi în lemn şi porţi aurite. Strada principală care se numea atunci Podul Mogoşoaiei (astăzi Calea Victoriei), avea un aspect pe deplin european, cu multe prăvălii, cafenele şi cofetării, cu magazine şi bănci ai căror proprietari erau de cele mai multe ori nemţi, lucru pus în evidenţă şi de multe firme şi inscripţii germane; la fel în strada Lipscani, adevăratul sediu al activităţii negustoreşti şi meşteşugăreşti germane, unde în timpul marelui tîrg se adunau negustorii şi întreprinzătorii veniţi din Germania, ceea ce se vede şi din denumirea străzii — amintind de Leipzig şi de tîrgul de la Leipzig.

În relatările menţionate sînt descrise în culori vii Şoseaua cu strălucitoarele ei echipaje ieşite la plimbare după-amiaza, cu bogata şi capricioasa ei animaţie mondenă, precum şi frumosul parc Cişmigiu din interiorul oraşului, parc amenajat de un german. În condiţiile pavajului prost şi ale drumurilor desfundate era foarte normal să existe un mare număr de elegante vehicule particulare şi închiriate. Doamnele din cercurile selecte se luau la întrecere într-un exagerat lux al toaletelor, la zi cu ultimul strigăt al modei pariziene. Adesea, amenajarea interioară a locuinţelor din palatele boiereşti se făcea cu mare risipă şi luxul era pe măsură. Dar şi aici, contrastele erau dintre cele mai stridente; dacă ieşeai dintr-un palat ai cărui proprietari dispuneau de o rentă de mai multe sute de mii de franci şi te abăteai pe una din străzile laterale, ale căror colibe din lemn şi nuiele de salcie ameninţau să se prăbuşească la prima rafală de vînt, nu puteai să nu-ţi aduci aminte de bieţii locuitori care dormeau pe pămîntul gol şi al căror singur aliment era mămăliga.

Astfel, Gustav Rasch, neobositul călător, scrie: „Adineauri ai păşit pe un parchet confecţionat la Viena sau Breslau, iar acum te lupţi pe nişte gloduroase şi întortocheate uliţe, cu băltoace şi gropi asemănătoare unor hăuri, apoi dai cu capul de nişte dărîmături sau nimereşti în nişte pari rupţi, pe jumătate putrezi, căci e întuneric beznă, numai ici şi colo cîte un jalnic felinar cu petrol aruncă slabe reflexe luminoase asupra drumului gloduros. O iei după colţ. Deodată pîlpîie cîteva focuri printre ruinele unei clădiri pe jumătate prăbuşite; chipuri ciudate în zdrenţe dormitează învelite în pături ferfeniţite, lîngă focurile pe jumătate stinse de pe solul umed. Sînt ţigani, care sînt folosiţi la dărîmarea clădirii şi care nu au un loc de dormit pentru noapte; şi sînt doar cîţiva paşi de la locul de tabără, peste care hoinăreşte vîntul rece al nopţii, pînă la acel palat splendid, unde se bea şampanie, unde se rîde şi se glumeşte, unde astăzi se pierd la joc mii de ducaţi şi se doarme în aşternuturi de mătase. Eu am vizitat toate marile oraşe ale Europei; am văzut Londra, Parisul şi Neapole, dar, ca la Bucureşti, nicăieri nu am văzut asemenea contraste, nicăieri nu am văzut sărăcia şi luxul risipitor atît de aproape.“

(...)

La cîteva zile de la preluarea domniei, principele Carol a emis către poporul român o proclamaţie cu următorul cuprins:

„Români!

De la sosirea mea printre voi mi-au venit din toate colţurile noii mele patrii scrisori de felicitare şi de bun-venit, care mă întăresc în credinţa că voinţa căreia m-am conformat a fost adevărata voinţă a întregii naţiuni. Un mare număr dintre acestea mi-a fost trimis cînd încă mă găseam în sînul familiei; şi v-aţi gîndit pînă şi la ziua mea de naştere şi mi-aţi trimis urările voastre. Aş fi dorit să vă pot răspunde fiecăruia în parte, şi atunci aţi fi văzut că sînt alături de fiecare dintre yoi; dar cum acest lucru nu este posibil, vă rog să luaţi aceste puţine cuvinte ca pe expresia sentimentelor mele pentru voi toţi. — Români! La chemarea voastră mi-am părăsit patrie şi familie; şi am făcut acest lucru pentru că vă cunosc istoria, dorinţele şi suferinţele. Am venit deoarece pentru mine vocea unei naţiuni este sfîntă. Şi dacă această naţiune are un trecut glorios cum este al vostru, un trecut care i-a dat forţa să lupte aşa cum aţi luptat voi pentru a vă cuceri un viitor demn de acest trecut, atunci vocea acestei naţiuni este pentru mine o adevărată voce a lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care am părăsit tot ce mi-a fost drag.

Răspundeţi iubirii şi afecţiunii mele, căci eu mi-am părăsit patria numai ca să vă asigur vouă una mare şi liberă. Şi n-a devenit ea oare leagănul urmaşilor mei? — Români! Căldura cu care mă primiţi printre voi este pentru mine o dovadă că eu pentru voi sînt într-adevăr «bine venit». Mă voi strădui neîncetat să-mi păstrez acest titlu. Să-mi fiţi alături prin iubire şi încrederea voastră! Nimic fără Dumnezeu! este deviza familiei mele. Dumnezeu a spus: «Ajută-te singur, şi eu te voi ajuta.» Să ne ajutăm deci singuri, români, şi Dumnezeu cu siguranţă ne va fi şi el alături!

Carol I“

Sursa: Paul Lindemberg/ Regele Carol I al României, traducere din germană de Ion Nastasia/ Humanitas București 2003.

Notă: în consemnările lui Paul Lindemberg, la venirea în România Carol I nu a urmat traseul Turnu-Severin > Horezu > Râmnicu Vâlcea > Curtea de Argeș > Câmpulung > Târgoviște > București (menționat în surse pe care le-am citat anterior), ci Turnu-Severin > Craiova > Slatina > București. Drumul a fost parcurs alături de Ion Brătianu în caleașcă, inclusiv ,,peste câmpuri”.

Capturile de ecran au în descrieri mai multe informații conexe, surse, linkuri. - totul la această legătură.

_________

*„căcălău, Măria Ta“ - se spune că așa i-a răspuns un țăran lui Carol I, când regele l-a întrebat cum i se făcuse porumbul. În povestirea ce a făcut pe vremuri deliciul regatului, I. Brătianu era cu regele în trăsură, iar prim-ministrul îl învăța pe monarh cum/ ce să-i întrebe pe oameni. Carol l-a chestionat nedumerit pe Brătianu: „Căcălău? Was ist das căcălău?“ (Ce este asta/ Ce înseamnă aceasta?). Brătianu i-a explicat în germană că înseamnă ,,mult, foarte mult”. Receptiv, Carol a reținut, iar ulterior, în Parlament, a zis de la tribună cât a putut de sincer: „Eu iubesc poporul român căcălău“.

Se mai spune, de asemenea, că rigurosul principe apoi rege Carol I, enervat de un politician al vremii, i-ar fi zis-o ceva mai direct: ,,Voi, românii, aveți două luntri în cur!”

________

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #AntimIvireanul #JudetulValcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #memorialistica #RegatulRomâniei #PSD #PNL #USR #AUR #UDMR #Guvern #reforme #partide