🔴 Arnota/ Bistrița, când oameni vânați de alți oameni au fost coborâți din munte pe părângi*, precum trofeele cinegetice...
Înfiinţată în Bucureşti, cu aprobarea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, la data de 16 mai 1912, societatea prevedea, prin statutul său, aşa cum arată arhimandritul Veniamin Micle, “întărirea vieţii călugăreşti a monahiilor din ţară prin învăţătură şi muncă, potrivit nevoilor noastre sufleteşti şi naţionale”. Tot prin statut, se stipula înfiinţarea, în cadrul societăţii, a unui seminar monahal pentru viitoarele maici, dar şi o grădiniţă de copii, o şcoală cu ciclurile primar, secundar şi gimnazial, precum şi ateliere pe meserii. Conducerea societăţii a fost încredinţată, încă de la început, maicii Epiharia Moisescu, cea care condusese cu succes, între anii 1890-1912, Leagănul de copii “Sf. Ecaterina” din Capitală. Originară de lângă Săcele-Braşov şi având de tânără chemare spre cuvântul Domnului, maica Epiharia a îmbrăţişat cinul monahal la mănăstirea Suzana (ctitorită de o consăteancă şi înaintaşă a sa, maica Suzana Arşicu din Satulung), pentru ca, apoi, să se integreze în obştea Mănăstirii Ţigăneşti de lângă Bucureşti.Declanşarea războaielor balcanice a impus găsirea unei noi locaţii, mai sigure şi departe de ispitele citadine, pentru această nou înfiinţată societate filantropică. Beneficiind de concursul şi sprijinul nemijlocit al viitorului episcop al Râmnicului, Vartolomeu Stănescu (pe atunci, administrator al Casei Bisericii), se decide relocarea Societăţii “Acoperământul Maicii Domnului” la Mănăstirea Bistriţa, începând cu data de 1 iulie 1912. Trebuie menţionat că Mănăstirea Bistriţa mai trăise anterior experienţa adăpostirii unor unităţi de învăţământ de renume, precum Şcoala de Subofiţeri (1883-1903), Orfelinatul Corpului Didactic (1903-1908) şi Seminarul Teologic “Sf. Nicolae”, strămutat temporar aici, de la Râmnicu-Vâlcea (1908-1911).
Epiharia Moisescu va aduce la Bistriţa pe post de învăţătoare şi două tinere nepoate ale sale, proaspăt absolvente ale prestigioasei Şcoli Normale “Elena Doamna” din Capitală: pe maica Olga Gologan, în anul 1912, şi pe sora sa, Teodosia Gologan, în anul 1915. Împreună, vor pune bazele unei instituţii de învăţământ al cărei renume va transcede curând fruntariile Bistriţei şi Vâlcii. Însuşi mitropolitul Bartolomeu Anania, cel care cunoscuse nemijlocit, la începutul anilor ’40, ai secolului trecut obştea bistriţeană, condusă de maica Olga, concluziona, în Memoriile sale, că şcolile din Aşezământul bistriţean “ajunseseră a rivaliza cu aşezăminte similare catolice”.
Olga Gologan s-a născut la data de 23 mai 1889, în localitatea Satulung-Săcele de lângă Braşov, şi descindea din neamul Gologanilor, o străveche familie de oieri ardeleni. Rămasă orfană de timpuriu, începând cu vârsta de 7 ani, a fost crescută şi educată la Mănăstirea Ţigăneşti, sub aripa protectoare a mătuşii sale, maica Epiharia, pe care a urmat-o apoi la Leagănul de copii ”Sfânta Ecaterina” din Capitală. Sora sa, pe numele de călugărie, Teodosia, a venit pe lume cinci ani mai târziu, la data de 20 ianuarie 1894, urmând-o pe Olga la aceeaşi Mănăstire Ţigăneşti şi apoi la Leagănul de copii mai înainte citat. Dată fiind apetenţa tinerelor spre învăţătură, acestea au fost îndrumate să urmeze cursurile Şcolii Normale „Elena Doamna” din Bucureşti şi, odată cu absolvirea acestora, au fost repartizate să predea în cadrul secţiilor de învăţământ pendinte de Societatea “Acoperământul Maicii Domnului”: maica Olga, începând cu anul 1912, şi maica Teodosia, în anul 1915.
Dar evenimentele politice începuseră a se precipita la sfârşitul deceniului trei şi începutul deceniului patru al secolului trecut, tulburând paşnica activitate a acestei merituoase instituţii monahale de caritate şi de învăţământ, punându-şi amprenta nefastă asupra viitorului acesteia.
Tabăra legionară de muncă de la Arnota, înfiinţată în apropiere, în anii 1935-1936 (ce-şi propusese şi chiar a realizat construirea unui drum care să lege satul Bistriţa de izolata mănăstire Arnota), se bucura, pare-se, de simpatia şi sprijinul obştii monahale conduse de maica Epiharia şi nepoata sa, maica Olga, atrăgând curând atenţia agenţilor Siguranţei... În anul 1940, generalului Ion Antonescu i se fixa, de către regimul carlist, domiciliu forţat la Mănăstirea Bistriţa, singurele călugăriţe ce aveau acces la camera înaltului exilat fiind maicile Epiharia şi Olga. După încheierea războiului, cei ce avuseseră legături cu generalul aveau să devină curând indezirabili... În anul 1943 (dar şi în anii următori), erau găzduite în mănăstire două din viitoarele mari personalităţi ale teologiei ortodoxe române: părintele Arsenie Boca şi viitorul arhiereu, părintele Bartolomeu Anania, viitori disidenţi ai regimului comunist ce avea să fie instaurat după anul 1945 cu ajutorul trupelor sovietice... În anul 1949, Securitatea comunistă lichida în sânge grupul de partizani din muntele Arnota, susţinut logistic şi de către călugăriţele păstorite de maica stareţă Olga ...
Iată suficiente motive pentru care noul regim va lua în colimator, la propriu, obştea mănăstirii şi, în special, pe stareţa acesteia, fapt ce va decide în final soarta aşezământului. Anchetată în legătură cu grupul Arnota şi bănuită de simpatii legionare, Olga Gologan a ales calea demnă de a se retrage din demnităţile ce le deţinea: în anul 1950, renunţă la funcţia de directoare a şcolii, iar la scurt timp, în anul 1954, la cea de stareţă a obştii de maici bistriţene, iar locul a fost cedat maicii Florentia Bărdan. Dar asta a fost doar începutul calvarului. Deşi patriarhul Iustinian Marina luase sub aripa sa protectoare Mănăstirea Bistriţa, încadrând-o ca stavropighie patriarhală, s-a început prigonirea maicilor: iniţial, au fost vizate cele licenţiate, spre a se decapita conducerea instituţiei şi, apoi, rând pe rând, maicilor li s-a propus să se încadreze în noua ordine socială, oferindu-li-se, chipurile, slujbe în câmpul muncii! În sfârşit, cele care au refuzat momeala, au fost efectiv izgonie din obşte. Finalul a fost cel scontat: invocându-se prevederile Decretului 410/1959, Mănăstirea Bistriţa (unde se nevoiau peste 200 de maici) a fost definitiv desfiinţată...»
Sursă selecție: Dumitru Bondoc/ «Un promotor al monahismului și învățământului interbelic vâlcean: Maica Olga Gologan de la Mânăstirea Bistrița», în Revista «Studii vâlcene», Serie nouă, nr. VII (XIV), 2011.
Imaginile din colaj provin din aceași sursă.
&&&
<<...în noaptea de Paşti (26 aprilie) 1949, la orele 4-5, Securitatea, care încercuise tabăra din munţi, deschide focul. S-a tras cu arme automate, cu aruncătoare de mine, cu aruncătoare de flăcări. Erau batalioane de securitate din Sibiu şi Drăgăşani. În lupta care a durat trei zile (26-29 aprilie)...>>
<<...deşi a avut o existenţă scurtă (două luni), grupul „Arnota” nu poate fi ignorat, atunci cînd discutăm despre judeţul Vâlcea şi despre mişcarea de rezistenţă ce caracterizează sfârşitul anilor ’40 şi anii ’50. Bazele acestui grup au fost puse în primăvara lui 1948, de câţiva legionari, conduşi de Ghiţă Piele şi Ion Opriţescu, amândoi - foşti participanţi la rebeliunea legionară din ianuarie 1941 şi condamnaţi la ani grei de muncă silnică. Alături de alţi câţiva, ei au propus formarea unui grup de refugiaţi în munţi, Opriţescu urmând să fie conducătorul acestuia. În urma unor cercetări efectuate la faţa locului, s-a stabilit ca amenajarea taberei să aibă loc în punctul numit „Hoaga Molinului”. Cele necesare pentru organizarea acesteia, s-au procurat de la oamenii din comunele apropiate, dar s-a mers şi în judeţele învecinate (Olt, Teleorman). Alimentele aduse pentru tabără se lăsau, de multe ori, la mănăstire şi apoi se transportau sus, în tabără; partizanii erau ajutaţi de stareţa Olga Gologan de la M-rea Bistriţa, care uneori le trimitea alimente chiar din cămara mănăstirii.
În cursul lunilor decembrie 1948 şi ianuarie 1949, sunt arestaţi de către Securitate o serie de membri ai grupului, printre care Ştefan Teodorescu - Gandi, Ion Constantin şi Gabriel Bălănescu, iar ceva mai tîrziu - Mircea Măzăreanu, fost membru în conducerea Frăţiilor de Cruce din Bucureşti, intermediar între echipele care plecau în munţi şi conducerea grupului. Aceste arestări au grăbit decizia membrilor grupului de a se refugia cât mai repede posibil în munţii Arnotei. La începutul lunii februarie 1949, Mihai Moronescu îl recrutează pe Ion Costin, legionar din Piatra-Olt, proprietarul unui restaurant în gara localităţii. Refugiaţii încep să sosească la locul stabilit începând cu data de 26 februarie 1949, provenind din două surse: de la Bucureşti - prin intermediul lui Ghiţă Piele şi din judeţul Vâlcea - prin intermediul lui Dumitru Popescu şi Nicolae Anghel. Pentru prima sursă, placa turnantă a activităţii grupului o constituia Ion Costin, proprietarul restaurantului din gara Piatra-Olt, care dirija spre Arnota, grupurile venite din Bucureşti, el fiind şi cel care obţinea armament şi muniţie, prin relaţiile ce le avea cu locotenentul Gheorghe Simescu, comandantul militar de la Strejeşti şi cu maiorul Avram Creţu de la Slatina. Armamentul de care dispunea grupul era însă extrem de modest.
La începutul lunii martie 1949, începe să se formeze aşa numitul „al doilea grup”, recrutat de Ghiţă Piele. Până la 2 aprilie 1949, în grupul din munţi erau opt persoane. În tabără a venit şi Ghiţă Piele, care a studiat posibilitatea trimiterii a 15 inşi, în grupuri de câte 5. Aduce cu el şi şase grenade şi două pistoale, pe care le dă lui Opriţescu[36]. În urma arestării (pe 11 aprilie 1949), la Bucureşti, a studentului în teologie Temistocle Tomescu, s-a ajuns la Ion Costin, proprietarul restaurantului din gara Piatra-Olt. Acesta este arestat şi va muri în timpul torturilor, în mai 1949, la Securitatea din Craiova. Recrutările, însă, vor continua; în final, grupul va număra 16 inşi.
Contrar unor interpretări, cei care s-au retras în munţi nu aveau ca obiectiv întreprinderea unei acţiuni împotriva regimului. Aşa cum au declarat în timpul anchetelor, ei s-au situat pe o poziţie defensivă, aşteptând sosirea americanilor şi având ca unic scop evitarea arestării lor până în momentul înlăturării comuniştilor de la putere, mai ales că majoritatea timpului era petrecut în căutarea celor necesare supravieţuirii. Securitatea a imaginat însă existenţa unui complot cu participarea legionarilor din judeţele Olteniei - Vâlcea, Dolj, Romanaţi (ba chiar şi din Argeş), care şi-ar fi propus „să lupte contra regimului democratic, contra Armatelor Sovietice, trecînd la acte teroriste şi sabotaj, bazîndu-se pe un conflict armat între URSS şi puterile imperialiste, urmărind reinstaurarea unui regim fascist-legionar” [37]. Singura acţiune importantă a grupului a fost capturarea a doi agenţi ai securităţii - sergentul major Nistor Nicolae din Călimăneşti şi plutonierul Mitroi Nicolae din comuna Pietrari, de lângă Arnota; cel de-al treilea prins - plutonierul major Săndulescu Dumitru din Râmnicu-Vâlcea, a reuşit să fugă, alertând Securitatea, care a înconjurat muntele, cu soldaţi şi vânători de munte. De altfel, şeful Securităţii din Vâlcea, maiorul Nicolae Filip, supraveghea de mai multă vreme, foarte atent, zona, făcând - personal - mai multe vizite la mănăstire.
În noaptea de Paşti (26 aprilie) 1949, la orele 4-5, Securitatea, care încercuise tabăra din munţi, deschide focul. S-a tras cu arme automate, cu aruncătoare de mine, cu aruncătoare de flăcări. Erau batalioane de securitate din Sibiu şi Drăgăşani. În lupta care a durat trei zile (26-29 aprilie), au murit 7 oameni[38]: Ionescu Gheorghe zis Frunză, Banu Petre zis Bănică, Ghiţă Băncescu Starovici - student anul II la Arhitectură şi pedagog, Nicolae Ştefan zis Tufă - electrician şi Adrian Mohora, student anul IV, toţi cinci - din Bucureşti; Gheorghe Huţanu - muncitor la Atelierele C.F.R. din Paşcani şi Nicolae Anghel zis Angheluş, zis şi Biboacă, zidar originar din Râmnicu-Vâlcea, condamnat anterior la 4 ani de închisoare ca legionar. Alţi cinci au fost capturaţi: Ionescu Gheorghe zis Brusture, Văduva Constantin, Şitoianu Gheorghe, Pavel Ion şi Nicolae Constantin.
S-au înregistrat şi patru dispăruţi (scăpaţi din încercuire): Ion Opriţescu zis Iancu – fost gardian public şi văcsuitor de ghete (capturat la Bucureşti şi ucis ulterior de securişti); Cetăţeanu Ştefan zis Ceaţă, funcţionar, avea doi fraţi, unul în M.A.I. şi altul - comisar în Craiova; Popescu Gheorghe, tinichigiu din Crovu-Dâmboviţa, prins la Bucureşti şi Tărăşescu Nicolae zis Tănase, notar la Oteşani-Vâlcea; arestat la 10 ianuarie 1950 şi condamnat la 20 de ani muncă silnică; martor cheie al acestei acţiuni.În tabără s-au găsit două pistoale automate, trei grenade ofensive, un pistol mitralieră Mauser şi şase pistoale de mână, ca şi două cărţi ale „şefului de cuib”.
Trupurile celor omorâţi în munte au fost transportate de securişti şi atârnate în parângă, sub privirile îngrozite ale copiilor de la şcoala normală Bistriţa. Apoi, acestea au fost înhumate într-o groapă comună în locul numit „La Peri”, pe un dâmb, faţă în faţă cu cimitirul de la schitul Păpuşa, totul făcându-se în taină, pe timp de noapte[39]. În 1995, Muzeul de Istorie din Râmnicu-Vâlcea le-a pus o cruce celor morţi şi îngropaţi în acea groapă comună.
Dosarele celor arestaţi (inclusiv ale celor dovediţi că i-au ajutat pe disidenţi), finalizate în octombrie 1949, au fost trimise Tribunalului Militar Craiova, acuza principală fiind aceea de „crimă de uneltire contra ordinei sociale”. Prima sentinţă a fost dată pe data de 6 decembrie 1949, iar ultima - pe 19 iunie 1952. Cei implicaţi au fost împărţiţi în trei loturi. Membrii primului lot, cuprinzându-i pe principalii acuzaţi, includea 16 persoane (Mişu Ocneriu din Olăneşti-Vâlcea, Văduva Constantin din Cârstăneşti-Vâlcea, Nicolae I. Constantin din Ogrezeni-Ilfov, Pavel Ioan zis Bostan din Pătrăuţii de Sus-Storojineţ, Popescu Gheorghe din Crovu-Dâmboviţa, Ionescu Gheorghe zis Brusture din Bucureşti, Şitoianu Gheorghe din Drăgăşani, Peiciu Opreadin Afumaţi-Ilfov, Marinovici Ion din Drăgăşani, Popescu Gheorghe din Cepari-Romanaţi, Ciorgan Constantin din Costeşti-Vâlcea, Aristide Ionescu din Ştefăneşti-Vâlcea, Păunescu Nicolae din Galicea-Vâlcea, Chiţoiu Ioan din Râmnicu-Vâlcea, Sanfrancisco Emil din Râmnicu-Vâlcea şi Teodorescu Ioan din Slatina-Olt), care au primit pedepse cuprinse între 1 an (Şitoianu Gheorghe) şi 18 ani (Văduva Constantin)
Lotul II (16 persoane) cuprindea mai ales organizaţia legionară din Romanaţi, care trebuia să-i sprijine cu bani şi alimente pe cei de la Arnota. Este aşa-numitul „grup Moronescu” [40], iar în lotul III au fost incluşi cei din aşa numitul „grup Stanciu - Manega” [41]. În 1950, după proces, au fost ucişi în „transporturile morţii” cinci oameni: Ion Cetăţeanu, Mircea Măzăreanu, Ion Martin, Ghiţă Piele şi Ion Opriţescu. Au mai suferit represalii stareţa şi cele trei maici cu funcţii (contabila, magazionera şi medicul), de la Mânăstirea Bistriţa (aflată la circa 3 km de Arnota), care au fost judecate şi condamnate pentru ajutorul dat „duşmanilor poporului”. Maicile Calidonia Anghel, Nimfodora Cuştuliţă şi Monica Pâciu, împreună, desigur, cu stareţa Olga Gologan (născută la 24 mai 1889 la Rasa-Ialomiţa) au fost judecate de Tribunalul Militar Craiova, la 6 decembrie 1949. Au fost arestate şi maicile Xenia Dâmboviceanu, Ripsimia Martoiu şi Pantelomona Iordan. De luptele din zona Arnota mai sunt legate alte trei nume, cele ale călugărilor Ioasaft şi Pavelin Leca (călugăr la M-rea Govora) şi cel al preotului Constantinescu din Costeşti. Ieromonahul Ioasaft îşi ducea viaţa la Schitul Pahomie, schit aşezat la poalele muntelui Buila-Vânturariţa din masivul Căpăţânii. Trebuie să menţionăm că unii călugări de la Mânăstirea Turnu (Vâlcea) au făcut parte chiar din „banda” Apostol[42]. Din grupul Arnota, se pare că au mai făcut parte şi preoţii Rădulescu şi Stan din Râmnicu-Vâlcea, anchetaţi ulterior de miliţie pentru acest motiv[43].
În septembrie 1950, aproape toţi călugării de la Mânăstirea Cozia erau vizaţi de Securitate, precum şi alţii de la mânăstirile Turnu (unde s-ar fi aflat un „cuib de legionari”) şi Bistriţa (în frunte, desigur, cu stareţa Olga Gologan), schiturile Ostrov-Călimăneşti şi Iezer [44]
(…)
Asociaţia „Rugul aprins al Maicii Domnului” - a fost un cerc religios (în exprimarea Securităţii: „cenaclu religios-filosofic”), o alternativă creştină de trăire şi simţire, iniţiată de o serie de intelectuali călugări de la Mânăstirea Antim, în 1938. Vreme de aproape 20 de ani, asociaţia a avut un rol excepţional în păstrarea - mai ales în condiţiile răspândirii materialismului ateu şi a introducerii cenzurii comuniste - a spiritului românesc autentic şi, în acelaşi timp, a creştinătăţii lui, jucând astfel rolul unei mişcări de rezistenţă interioară faţă de comunism. Norocul a făcut să se adune aici şi o mulţime de preoţi cu mare talent şi har, precum părinţii: Benedict Ghiuş (1904-1990) - doctor în teologie la Strasburg, Dumitru Stăniloaie (1903-1993) - unul dintre cei mai de seamă teologi ortodocşi români din sec. XX, Pavelin Leca – călugăr la Mânăstirea Govora, cel mai mare confesor al acelor vremuri, Vasile Vasilache(1909-?) doctor al Facultăţii de teologie din Chişinău, secretar patriarhal (1940-1944) şi stareţ al Mănăstirii Antim (1944-1948) etc. Aici au venit să conferenţieze mari mireni precum poetul Vasile Voiculescu, bizantinologul Alexandru Elian, profesorul Anton Dimitriu, compozitorul Paul Constantinescu, dramaturgul Eugen Ionescu, Ivan Culighin, duhovnicul mitropolitului Nicolae de Rostov ş. a.
În 1946, asociaţia se reorganizează, după o „ieşire” la Mânăstirea Govora - Vâlcea, ca o tabără, sub îndrumarea preotului Antonie Barbălungă, stareţul locului. Se ţin disertaţii zilnice cu aceeaşi adresă şi acelaşi demers: adâncirea cunoaşterii tezaurului patristic-filocalic răsăritean şi constituirea unei asociaţii cu statut legal, cu drept de a ţine conferinţe publice şi de a explica religia ortodoxă într-un cadru autorizat, în incinta unui locaş bisericesc. În 1947, ziaristul Sandu Tudor (numele său real fiind Alexandru Teodorescu), intrat ca frate, în 1945, la Mânăstirea Antim (devenit monahul Agaton), se retrage cu un grup de prieteni la Mânăstirea Govora, pentru exerciţii spirituale, unde încearcă o rezistenţă anticomunistă prin credinţă.
La 14 iunie 1948, Securitatea hotărăşte arestarea „grupului de la Antim” Pe la începutul lunii iulie 1950, la Mânăstirea Govora este arestat Sandu Tudor[50], acesta fiind condamnat la doi ani închisoare corecţională pentru activitatea sa instigatoare din cadrul „Rugului Aprins” (în 1958, va fi din nou arestat condamnat, de data aceasta - la 25 ani de închisoare şi va muri în temniţa Aiudului, în urma unor torturi cumplite)[51]. O parte dintre preoţii grupului s-a mutat la Mânăstirea Plumbuita, unde timp de aproape zece ani, au avut loc întâlniri de mult mai mică amploare. În 1958, sunt arestaţi şi condamnaţi la pedepse între 25 şi 5 ani închisoare, 16 dintre iniţiatorii grupului. Acuzaţia? „Crimă de uneltire împotriva ordinii de stat”[52].Această poveste mai are o urmare: în 1954, Mânăstirea Govora, pentru a fi salvată, este transformată în mănăstire de maici. Stareţa călugăriţelor de aici, a devenit monahia Fromenţia Lupu, adusă de la Mânăstirea Horezu-Vâlcea[53].
Vâlcea a rămas un judeţ religios, în ciuda unor adevărate cruciade ateiste desfăşurate de inspectorii de culte şi de alţi propagandişti fanatici, precum Herşcovici – un delegat al Ministerului[54] sau activistul Constantinescu - delegat al A.R.L.U.S.– ului din judeţul Vâlcea[55]; aceştia încercau să oprească procesiunile de sărbătorire a hramurilor la mănăstiri, sau dacă totuşi le îngăduiau, încercau să acopere predicile cu ajutorul unor caravane cinematografice, de unde se pornea o muzică asurzitoare.
Distrugerea „grupurilor de complotişti şi spioni” ţărănişti, liberali şi social-democraţi (titelişti) din judeţ. Este cunoscut faptul că, încă din a doua jumătate a anului 1947, sub presiunea Moscovei şi a P.C.R., în ţară s-au produs importante schimbări în raporturile dintre clase şi, ca urmare, în situaţia diferitelor partide politice. Partidele istorice, care, chipurile, „degeneraseră în grupuri de complotişti şi spioni”, au fost scoase din viaţa politică a ţării şi desfiinţate. Gruparea liberală condusă de Gheorghe Tătărescu a fost scoasă din Adunarea Deputaţilor şi destrămată...>> (fragment)
Sursa: prof. dr. Sorin Oane/ <<Vâlcea în regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965)>>/ Enciclopedia Județului Vâlcea.
Enciclopedia Județului Vâlcea - vol. I, II, III - peste 5000 pagini A4 integral în pdf - la https://memoriavalceana.blogspot.com/2023/11/enciclopedia-judetului-valcea-vol-i-ii.html?m=1
_____
PĂRÂNGĂ, părângi, s. f. Prăjină; spec. prăjină, bară cu care se transportă o greutate de către două persoane (pe umeri). ◊ Loc. adv.
______
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #nevedemlabiblioteca #bvaav #ArhiepiscopiaRamnicului #BOR #BisericaOrtodoxaRomana #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #Ortodoxie #memorialistica #legionari #Paști #Paște #represiune #comunism #partizani #Arnota #Bistrita #ArsenieBoca #IonAntonescu #BartolomeuAnania #OlgaGologan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu