Cronici: în revistele Argeș, Luceafărul, Vatra Veche, Sintagme Literare ș.a. Dintre referințele critice, comentate public, le menționăm pe cele semnate de: Mihai Antonescu, Doru Dăncuș, Cornel Udrea, Florian Copcea, Ilorian Păunoiu, Nicolae Dragoș, Ștefan Cazimir, Nicolae Sava, Marian Ilea, Mihai, Traiasta, Ionel Bota, Daniel Marian, Daniel Luca, Ioan Romeo Roșiianu, Dumitru Sârghie, Dan Salapa, Milian Oros, Serghie Bucur, Ana Podaru, Mihaela Rădulescu, George Voica, Raluca Faraon, PetreCichirdan etc.
Pozele din colaj una câte una (autorul și cărțile, prezența la evenimente etc) - la această legătură.
Prezent în antologiile:
Scrisul de azi, Așii Cuvântului (50+5poeți), Antologiile Societății Culturale „Anton Pann”, Antologia – Poetica: Cenaclul Poetic Schenk (2018), Antologia de poezie “Cercul Poeților” (vol. 2) și (vol.3), Vise târzii, Limba noastră Eminească, Antologia Poetică Vâlceană, Ochi de lumină, Dicționarul de reliefuri literare (selecție făcută de Marian Moga), Poeți în Arenă,Almanah Sintagme Literare 2019, Antologiile Festivalului Internațional de Poezie Râmnicul este metaforă(autor și coordonator de lucrare) ș.a.
Volume publicate:
Scrisori către Eva (volum premiat de editura Singur, de Societatea Culturală „Anton Pann” şi de Radio Unirea din Diaspora românească, editura Singur, Târgoviște, 2014)
Îngerul timpului (editura
Singur, Târgoviște, 2015) propusă unui sondaj
făcut de Bookaholic, pentru Cea mai bună carte românească din 2015. Baleiajul
vieții sau impedanța spamei (editura Singur, Târgoviște, 2016)Iubire cu
gust de marsala (editura Singur, Târgoviște, 2016,
Elefantul din vitrina de cristal (editura
eCcreator, Baia Mare, 2018)
Dincolo de întuneric (editura Hoffman, 2019)
Antologiile Fetivalului Internațional de poezie Râmnicul
este metaforă( Editura Hoffman,2023, 2024)
Biografia
și cărțile autorului pot fi citite pe portalul ISSUU.
Cărțile autorului au fost prezentate la târgurile de carte din țară și din străinătate
&&&
Interviu cu poetul și publicistul
Nicolae Nistor,
Redactor șef la
Revista VÂLCEA LITERARĂ
1. Conduceți revista VÂLCEA LITERARĂ de mai mulți ani. Când a apărut primul număr al revistei și a cui a fost inițiativa editării și tipăririi unei astfel de publicații?
Primul număr al revistei a fost lansat pe 6 ctombrie 2021, la Biblioteca Județeană Antim Ivireanul. Inițiativa apariției acestei reviste a aparținut scriitorului și jurnalistului Gheorghe Smeoreanu, care mi-a cerut să mă alătur la această idee în calitate de Redactor Șef și să formez o echipă redacțională. Eu sunt omul care susținei ideile bune, așa că m-am alăturat domniei sale la acest proiect, nu era prima dată când colaboram cu Gheorghe Smeoreanu. Redacția este formată din colegii scriitori: Director Gheorghe Smeoreanu, Senior Editor Ion Predescu, Redactor șef Nicolae Nistor, Redactor șef adjunct Ovidiu Cristian Dinică, Secretar general de redacție Elena Natalia Călinescu, Redactor Mihai Mustățea, Dan Mitrache și Adrian Tucu. Mărturisesc că nu a fost ușor să formez o echipă foarte bună. Împreună cu directorul publicației noastre este realizat Festivalul international de poezie “Râmnicul este o metaforă”. Revista noatră fiind partener media în festival, dar și organizator.
Revista noastră apare pe
format letric, este revistă trimestrială, revista apare și în format media. Revista
este editată de Asociația Ordessos cu Sprijinul
Consiliul Județean Vâlcea. Revista este tipărită la imprimeria Editurii
Hoffman. Am ajuns la editarea a 12 reviste în trei ani de activitate și în
patru ani calendaristici. Mulțumesc tuturor pentru contribuția lor în această
revistă, care a atras atenția mediului literar și revuistic.
2. Cum rezistă în prezent o revistă literară?
O revistă literară rezistă prin colaboratorii ei și prin cititori ei. Evident trebuie să ai resurse financiare, o distribuție bună a Revistei. Revista “VÂLCEA LITERARĂ” apare și pe format media. În România sunt multe reviste de cultură care se descurcă foarte greu. Să reziști prin cultură este aproape imposibil, ai nevoie de răbdare și o echipă bună. Unele reviste se vor opri singure din lipsă de bani și de cititori. Revistele trebuie să se adreseze publicului și nu neapărat colegilor de breaslă. La noi nu funcționează o piață de vânzare a cărților și revistelor, fiecare se descurcă cum poate.
Breasla scriitorilor trebuie să susțină revistele și
redactorii. Nu poți să realizezi plus valoare culturală pe stomacul gol, sau
printr-un voluntariat stupid. La noi sunt pline casetele redacționale, dar sunt
puțini care muncesc efectiv. Alt tip de rezistență este piață de colaboratori
care trebuie să îi aduci în revistă. Pe piață funcționează reviste care au
suport financiar și colaboratori permanenți. Sunt reviste care nu recompensează
pe cei care fac reviste și pe cei care semnează. Eu dor spun ce văd și nu
critic. Să fi Redactor șef este foarte greu, prietenii știu de ce!
În concluzie în mediul revuistic este război și sunt
partizani, paradoxal toți luptă pentru aceiași cauză. Să nu fim pesimiști: Avem
reviste excelente pe care nu le numesc aici, să nu supăr pe nimeni. Revista “VÂLCEA
LITERARĂ” este pe un drum bun și asta mă bucură.
3. Activitatea pe care o desfășurați ca redactor șef se aseamănă mult cu activitatea unui jurnalist. Vă rog să detaliați puțin această asemănare.
Să fi Redactor Șef la o revistă de cultură diferă de jurnalismul sociopolitic. Jurnalismul cultural este mai greu de realizat, pentru că trebuie să colecționez mesajul cultural într-o bibliotecă veșnică, pe când jurnalismul obișnuit transmite o știre care se uită cândva. Să mă exprim mai clar, vă spun ce fac eu: Îmi respect echipa pe care o motivez permanent, păstrez legătură permanent cu scriitorii care au semnat în revistă sau vor semna, promovez revista prin toate mijloacele: media, net, televiune, lansări ale Revistei. Eu respect principiul: colaboratorii mei trebuie să fie mai deștepți ca mine. Trebuie să iubești scriitorii dacă vrei să conduci o revistă. Promovez scriitorii tineri, promovez fără părtinire pe toți care sunt în zona bună a literaturii. Am o deviză: niciun compromis nu trebuie să-ți scoată ochii. Aș spune că sufletul revistei este în toți colegii, colaboratorii și cititorii noștri. Această revistă mă îndepărtează de egoismul meu. Lumea ține minte realizările cu impact și nu cele personale. Revista care o conduc asta face.
4. De profesie sunteți energetician. Ce v-a atras spre literatură și jurnalism?
Am lucrat în Hidroelectrica într-o profesie care are poezie, are muzica ei, are lumina ei. De mic copil am iubit cărțile și muzica. În profesia mea eram poreclit poetul, sau Hegel. Sunt un poet part time. Scriu despre Oameni și cu o placere maximă. Sunt un autodidact în breaslă. Sunt voci care se miră ce caut eu pe aici. Versurile mele sunt publicate în revistele serioase și mă bucură. Nu am cerut niciodată nimic de la nimeni în această zonă. Am muncit pentru fiecare fărâmă din mine. Dacă am realizat ceva în meseria mea sunt sigur că am scris și eu câteva poezii bune. Acum sunt pensionar Hidroelectrica și continui să încurc pe alții cu poezia mea care are cititori mulți. Mă puteți citi pe Google, pe ISSU, pe Facebook, în revistele de specialitate etc.
5. După părerea dumneavoastră poate să ducă presa online la dispariția presei tipărite?
Presa și cărțile online nu vor învinge presa scrisă, dar o vor ajuta enorm. Aceasta este lumea în care trăim și trebuie să ne adaptăm. IA (inteligența artificială) nu știe să scrie poezie, omul este creatorul, un copil a lui Dumnezeu. Nimeni nu poate trăi într-o lume fără cărțile și revistele scrise. Nimeni nu poate trăi fără Dumnezeu.
6. Câte cărți ați reușit să tipăriți și care sunt criticii literari care și-au exprimat părerea despre cărțile Domniei Voastre?
Am scris 7 cărți de poezie și am apărut în mai multe cărți colective. Sunt un povestitor serios am publicat proză, povestiri, comentarii, dar râmân la poezie, eu consider poezia regina literaturii, creierul lui Dumnezeu. Cărțile mele pot fi citite online. Pe GOOGLE, ISSU, Facebook, în revistele de specialitate etc. Cărțile mele au avut lansări în țară și străinătate, și la târgurile importante de carte, am plimbat cărțile mele peste tot, peste tot au fost bine primite. Au scris si vorbit despre cărțile mele mulți scriitori în fața cărora mă plec cu respect și modestie. Vă prezint o parte din ei: Cornel Udrea, Ștefan Cazimir, Ilorian Păunoiu, cărora le mulțumesc dincolo de timp, Marian Ilea, Florian Copcea, Mihai Antonescu, Nicolae Dragoș, Ioan Romeo Roșiianu, Dumitru Sîrghie, Daniel Luca, Daniel Marian, Menuț Maximinian, Dan Șalapa și mulți alții. Poezia mea circulă în lume și bucură.
7. Ce proiecte aveți pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat?
Mă rog să fiu sănătos să pot finalize multe proiecte amânate, am muncit mult pentru Revista “VÂLCEA LITERARĂ”, am neglijat voit proiectele mele, pentru a aduce revista acolo unde merită, echipa a muncit mult să ajungem aici. Fiecare are un merit de diamant pentru munca depusă. Acum mă voi ocupa de cele trei cărți în lucru, una este de aforisme, scrise în stilul meu. Nu degeaba se spune că sunt un poet complex și un publicist erudit în ce privește cunoașterea literaturii actuale. Contați pe mine sunt un om corect, care nu agreează pe cei fabricați. Eu am muncit pentru fiecare cuvânt din mine. Închei cu mulțumiri pentru posibilitatea acordată să vorbesc și despre mine.
A
invoca pe DUMNEZEU nu este un reproș.
A
dialoga cu el este o salvare a sufletului.”
Ioan Vasiu,
scriitor și
jurnalist,
Orăștie, jud.
Hunedoara
&&&
Cronici
Nicolae Nistor - Un timp-anotimp care îşi poartă umbra de gală
Rearanjarea acelei realităţi care a sugrumat prezentul unei generaţii, a interzis trecutul alteia şi a pus sub semnul îndoielii viitorul celei care urma. Aceasta, după o radiografiere aproape involuntară, pornită din automatismul memoriei care îşi revendică repetabilitatea lucrurilor şi a faptelor.
Lumea încremenită în alb-negru pare luată de undeva dintr-o glumă pitorească
în plan emoţional, şi dramatică în plan fizic. Semantica ar putea să pară pură
ficţiune pentru oricine din actualul ’nG’, acela despre care avem percepţiile
cunoaşterii în timp ce însă ne-a luat-o cu mult înaintea viului conştient.
Întotdeauna există această
dilemă, cum se poate păstra naturaleţea clipei nealterate, fără a renunţa la
beneficiile de a o avea la îndemână proiectată într-un ghem de moduri. Nici
printr-o presupusă călătorie temporală aşa ceva nu se poate, având clar de ales
între una sau alta dintre înfăţişările cameleonice ori mai bine zis dintre
proiecţiile pe care le parcurgem.
Despre relativ firescul trăit
scrie Nicolae Nistor în „Baleiajul vieţii sau impedanţa spaimei”.
Sintagmele cele două alăturate chiar dacă disjunctiv, te conduc vrei-nu-vrei la
un sens conjunctiv, în nehotărârea de a alege care să fie explicativitatea sau
care întărirea conceptului ideatic ascuns de la enunţarea, cu atât mai mult de
la definirea sa.
Atunci când ai fi tentat absolut
raţional să crezi într-o scară evolutivă, te trezeşti fără a şti cum într-o
oscilaţie cu valenţe de trepidare, între împrimăvărare lentă şi desprimăvărare
bruscă. Aceasta deoarece golurile, unele punctiforme, nu se pot umple nici
peste noapte precum nici peste decenii.
Mă gândesc că nu chiar
întâmplător, incipienţa ideatică este plasată undeva pe la mijlocul cărţii, în
mod voit ironic acolo nefiind locul de echilibru, ci doar centrul de desfăşurare
al axelor care sunt câte secvenţe ar putea avea complexul existenţial. Demersul
constructivităţii are loc în maniera lirică dublată imagistic şi pseudo-epic.
Această ipostază de
plecare-revenire nu provine din căutări intense, ci din intensitatea unei
singure căutări în registrul permanent deschis: „Ai ajuns să respiri degeaba/ o
boală generală,/ când te hrăneşti din valing, în armată,/ ţi se măsoară cerul
gurii.// Astfel, samaritean prin luptă,/ sari în gol pentru libertate,/
aliniaţi – la televizor, imnuri revoluţionare –/ conducătorul nu mai are/
pampers de import.// Multe lacrimi pe sticlă,/ vrei să te spânzuri/ având capul
în jos,/ asemenea oglinzilor de pe sub fustele/ secretarelor comuniste,/ să nu
rămână gravide,/ ai ajuns să îngenunchezi degeaba,/ ăştia l-au ascuns pe
Dumnezeu;/ pe străzi, interfoane/ asemenea unor protecţii de distanţă/ măsurând
impedanţa spaimei.// Copiii nu ştiu să deseneze monştrii/ sub zâmbetul relativ
al părinţilor,/ oricum nu vor avea viitor,/ nu poţi scăpa de baleiajul vieţii/
nici acum, în Era soft/ când nici tu
nu eşti în tine.” (Baleiajul vieţii sau
impedanţa spaimei).
Oricât ne-am feri de împiedecarea de unu, la câte variante ale egoului
am recurge, este inevitabilă parte din viaţă starea care ne macină vreme ce ne
împinge la meditaţie nu neapărat la deşertăciune…: „Există singurătatea la care
nu ajung alţii,/ o lacrimă ascunsă, nevăzută,/ un capăt de drum peste care să
treci./ ai mai fost pe aici, pe această cale paralelă,/ cu filmul ce se
derulează între semeni./ Ce poţi rosti când cineva are numai soare,/ şi fuge de
ce eşti, din invidie, egoism, prostie,/ un fel de vernisaj într-un iarmaroc
ieftin,/ unde se aruncă în tine cu ridicol.”// Atunci, disperat, te refugiezi
în tine,/ cauţi temple spirituale cu oameni ca tine,/ care îl adoră pe Van
Gogh, aşa disperat cum era el…/ Trist este că aici aleargă cei care capsează
singurătatea,/ nişte mutanţi care încurcă lumea.// Te refugiezi într-un bar,
ascuns de noapte,/ Atunci, un taximetrist te salvează,/ el ştie cum trăiesc
singuraticii,/ el este filozoful terapeut care ştie să asculte!” (Taxi).
Întocmai în spiritul pe care încercam să-l
anunţ la începuturi, vine şi enunţul care descifrează… „Lumea privită prin
fereastra/ ce schimbă anotimpurile/ în mintea ta;/ nu înseamnă că televizorul
te călătoreşte/ fără scurtcircuit,/ sau căzând în gol/ prin geamul mat când
pierzi cheia,/ sau desenând un portal;/ lumea are două părţi opuse,/ separate,
ca o uşă cifrată,/ una – în care cazi,/ alta – ca zborul minţii.” (Lumea prin ferestre paralele).
Are loc recuperarea existenţială, ar rămâne de dorit, şi aştept cu
interes, doar unele forme promise sau nu, în care lui Nicolae Nistor să-i
zâmbească oarecum complice, o cât de fragedă diviziune non-sceptică, posibil
optimistă, care să facă trecerea autodefinirii dintr-o deja prefigurare spre
mai departe „Eu rostogolind sfere de
cristal”, aceasta lăsând-o spre lectură cititorului cărţii.
_________
Nicolae Nistor - Recompunerea
sentimentelor pe muchia simţurilor
Oricâte corecţii am aduce existenţei, este clar că nu putem devia curba continuă care ne defineşte şi căreia ne place să-i spunem dreaptă deşi iluzorie. E ca şi cum ne-am da nouă poruncă să ne trezim dormind ori să dormim treji. Elementele care ne definesc nu pot fi nici măcar atinse în ideea de a fi schimbate.
Generalitatea poate fi confuză în acest sens, însă punctual privind
lucrurile realitatea apare multiplă cuprinsă
doar într-un singur mănunchi. Citindu-l pe Nicolae
Nistor, mi-e limpede cum este subînţeleasă o noţiune mai înainte de a fi hotărît că aceasta
este o noţiune.
„Iubire cu gust de Marsala” reprezintă
cred o noutate în materie de iubire, o nuanţă captată din acumulări succesive filtrate
printr-o sită cu ochiuri inegale dar toate străvezii. Chiar când scriu despre
poezia dumnealui mă nimeresc de dau şi eu din poezie în poezie. De aceea, starea
fiind tranzitivă, înseamnă că e autentică.
Atunci când te întîlneşti cu „Mănuşa lui Dumnezeu”, e firesc să te
întrebi dacă e aruncată sau dimpotrivă culeasă, iar până la urmă afli cum este
o predestinare în sine. „Frumuseţea ta, femeie, învinge/ orice vânător de căprioare/ el nu poate
ucide sufletul./ Nimeni nu minte ochii,/ te ascunzi/ permanent, instinctiv,/ teama te apără,/ poate când dormi,/ ştii că te
veghează cineva/ care nu te vânează./ Frumuseţea ta, femeie,/ este ascunsă,
uneori,/ în neînţelese unghere,/ pentru că numai tu/ ai secretul vieţii,/ pe
care îl foloseşti supusă,/ conştientă de puterea/ pe care o ai/ când naşti
copii,/ tu roteşti anotimpurile vieţii -/ o mănuşă a lui Dumnezeu!”
Într-un mod tainic-subsversiv, cât se poate de providenţial, chiar are loc „Descoperirea femeii”, o magie festivă care pregăteşte magia intensă şi a inconfundabilului – iubirea: „Ochii tăi albaștri/ îi păzeam ca un cerber damnat.// O prințesă despletită erai,/ în curte, zgomot de pian,/ eu scrijelind gardul,/ tu, ascunsă în grădină,/ deseori, strada aceea/ mă face tânăr/ în toamna castanilor.// Frunzele dansând ruginii,/ desenându-te pe asfalt,/ nimic nu mai este ca atunci/ când îmi alergai fluturașii din stomac.//Iubirile mature, difuze, mai adeseori, carnale,/ sexualitatea nu are/ nevinovăția adolescenței,/ stângăcia, când te privesc femeie,/ anxietatea de atunci,/ iubiri repetabile,/ clone false devin urmașele iubiri…// Eram adolescent/ când jucându-ne te-am descoperit, femeie./ Inima, accelerator de sentimente/ neînţelese, atunci,/ strada noastră părăsită,/ tu, undeva, în Univers,/ de mână cu altă iubire,/ niciodată ca a noastră…// Pe unde merg,/ simt parfumul tău/ de adolescentă supusă luminii…/ Vârsta nu poate șterge sentimente,/ doar le poate estompa/ sau le poate păstra./ Tu, inimă pereche/ cu una nepereche,/ eu, inimă pereche lângă una nepereche,/ așa, până cândva,/ poate niciodată,/ sau altă viață,/ sau altă lume.”
O importantă stampă rămâne în angrenajul
iubirii, un vârtej odată pornit devine continuu şi străbate dureros, cald,
frumos:
„Mamele aveau lacrimi de stele…”: „De unde vin eu, mamele plângeau mocnit,/ ridurile erau fardate prin apăsare,/ nimeni nu ştia ce ascund ochii aceia, / poate noi, copiii acelor vremuri, bănuiam!/ Oricum, dimineţile aveau miros de piersici,/ pâinea - dospită din dragoste/ chiar dacă stamba se cumpăra pe caiet,/ hainele le purtam prin rotație,/ dar aveam cărţi rupte de prea multă lectură./ De unde vin eu, mamele aveau lacrimi de stele,/ în poalele mamei, adormeam/ după ce vorbeam cu cerul!”
Aceste poeme ale lui Nicolae Nistor sunt elogii aşezate firesc, nici construite în grabă, nici îndelung elaborate; ele se sprijină pe principiul esenţei, la fel ca şi femeia. Afirmaţiile care ţes firul lor, nu au nevoie de justificare şi nu pot fi contrazise.
_____
Nicolae Nistor - Hoții
de timp
Volumul de poezii al lui Nicolae Nistor, intitulat Elefantul din vitrina de cristal (Editura Ecreator, Baia Mare, 2018), poate fi asemănat cu un... elefant, la propriu, având, nici mai mult nici mai puțin, 348 pagini.
E
însă un volum care, în pofida dimensiunii sale... generoase, nu plictisește.
Este viu, se desfășoară în fața ochilor cititorului ca un film, îndemnându-l
spre meditare ori visare. Pentru că suntem în prezența unui volum al
exteriorizării trăirilor interioare, al devoalării sinelui.
Lungimea
poemelor riscă, uneori, să reducă impactul lor asupra cititorului. De pildă,
poemul ce dă titlul volumului degajă forță la început și la sfârșit, dar
aceasta se estompează la mijlocul lui. Ori primele trei versuri din poemul Să fii deștept este prea puțin ?!, care
sunt foarte puternice, spre deosebire de restul acestuia („haina de intelectual
nu se potrivea / la clasa business, / era cam invizibul și la mesele cu ștaif
unde se împărțea frauda”).
Pe
de altă parte, pot fi identificate în volum patru linii călăuzitoare: socialul,
iubirea, credința și timpul.
În
ceea ce privește socialul, autorul
remarcă pervertirea teatrului ca instituție („Este singurul loc unde se adună /
opulența indiferenței, / luxul intelectual amestecat cu parvenirea”) și mutarea
lui în viața de zi cu zi („Cine a mai văzut un tip în frac, cerșind / dreptul
la fericire?”).
Este o continuare a teatrului absurd al comunismului, cu paradele și spectacolele sale grotești, grandioase ce au deturnat până și semnificația zilei de 1 Mai („Ziua aceea sfântă devenea o propagandă slută, / întreprinderile defilau după puterea noastră”). Comunism trăit în frică („Ce viață ovaționată de frică!”).În prezent, există un teatru al politicienilor (clasa politică nu există), ce își văd doar propriul interes, într-o societate întoarsă pe dos, unde valorile se remarcă prin... lipsa lor („Poți ocupa o funcție publică / dacă ai școala sub copac ca Socrate,/ nu cu damigene în weekend, / tabla înmulțirii pe casă / și diploma ascunsă sub pat”). Frica s-a inversat, devenind o boală a politicienilor („Există o boală a politicienilor, / lovirea de obiectele dintr-un spațiu / închis, / care le creează spaime”), învinsă totuși de narcisism, de plăcerea lor de a se auzi vorbind și de a fi văzuți pe micul ecran („Numai telefoanele sunt cu mobile, / televizoarele fiind imagini narcisiste / unde le place să apară chiar / și în cămăși de forță”!).
Iar faptul că acum suntem cetățeni europeni nu înseamnă, din nefericire, nicio schimbare în bine („Sunt cetățeanul european / care intră pe ușa din spate la rudele bogate, / am atâta libertate, încarcerat fără lacăte...”).
Pentru că, într-adevăr, libertate înseamnă și opreliști, poate chiar prea multe („Libertatea are încătușarea ei”).
Însă în lumea aceasta cu culori estompate, mai persistă, totuși, speranța, ecourile din decembrie 1989 răzbătând peste vremi, sângele vărsat atunci fiind martor pe veci al acelor zile („Decembrie în lacrimi de bucurie și tristețe, / eroii uitați, părinții cu mâinile tremurânde, amintind / ce viață ar fi vrut să aibă ei și cei plecați la stele!”; „Uneori se aude muzica bucuriei, a speranței”).
Totodată, autorul pune în antiteză lumea satului, cea adevărată, pe cale de a renaște din propria cenușă („Semn că satul e salvat, / se întorc nepoții acasă”) cu orașul vorace, devorator, unde până și iubirea își pierde din însușiri („Nu poți meșteri cuvinte / când betonul atârnă de picioare”; „Orașul în noaptea neterminată, / răscolită de transpirații, / numai igrasie ascunsă, mult frig, multă singurătate în pereți, / străzile pline de voci ascunse, girofaruri ștrangulate, mizerie, / în tomberoane uitate”).
Iubirea își are și ea spaimele ei, care de obicei își fac simțită prezența la ceas de noapte („Și ce știi tu, femeie, ce gânduri / macină mintea unui însingurat, / răstignit pe o roată de moară insomniacă, / care macină, macină nopțile fără lună, / prea înghețate să doară”). Dar în această neliniște rezidă tocmai farmecul iubirii („Părăsită și slăbită / inima tot mai dorește / o noapte înnebunită, / chiar dacă se prăbușește”).
Este o recunoaștere a miracolului numit femeie. De către bărbat și de către întreaga omenire, datorită darului ei de a fi mamă („femeia este pântecul acestei lumi / este placenta de nemurire / este o neterminată povestire”).
Iubirea adevărată nu are sfârșit, ea dăinuie și dincolo de moarte prin poveste, prin urmele lăsate, stând temelie unui nou (altfel) început („iar noi vom fi statuile din piața / unde îndrăgostiții vor face legământ / să nu se piardă niciodată-n vânt / poveștile ce pleacă triste în pământ...”).
Iar copiii sunt rodul cel mai de preț al iubirii, însemnând viață și un picur de dumnezeire („Când mama a strigat / Dumnezeu ne-a dat / întâlnire cu viața”). Pentru că iubirea îl leagă pe om de Dumnezeu, prin credință, conștient fiind de sacrificiul suprem, din dragoste, al lui Iisus Hristos. Din moarte se naște, așadar, viață și speranță („răstignirea învierii pe cruce / numai el o poate duce”), iar iubirea se revarsă din cer înapoi, spre pământ („Am rugat cerul să nu te șteargă / când plânge, / l-am rugat să mă așeze lângă tine / când voi fi pregătit...”).
Dar credința este și o cale spre autocunoaștere („Dumnezeu este un evantai / ce alină ochii stelelor / să vedem mai bine / cine suntem”).
Curgerea timpului nu poate trece neobservată, fiind (re)simțită de toți, însă aproape nimeni nu își dă seama că timpul își are răbdarea sa („Ar trebui să ne oprim din alergare / să ascultăm a timpului răbdare... / Să ne ascultăm pe sine, / pe ea, pe el, pe tine...”). Spun aproape nimeni pentru că îndrăgostiții sunt excepția, ba mai mult, îi pun crâncen la încercare răbdarea, ajungând și să îl... fure, fiind adevărați hoți de timp, păstrându-l numai pentru ei („furăm timpul cu desfătarea crudă / și multă dragoste ce ne inundă”).
Conduita poetului nu este și nu poate fi una contemplativă, ci participativă, de a observa, dar și de a analiza, de a trăi, de a simți, de a se manifesta („Casa mea nu are ieșire prin spate, / prefer intrările prin față, / o tribună unde să-mi exprim opiniile”), de a trece totul prin filtrul său, cu riscul de a cădea pradă oboselii („Băncile sunt pentru poeții care au obosit / de atâta povară a lumii, / atunci ei desenează cărți pe caldarâm / și joacă șotron cu cei mici”) și de a se revolta în fața nedreptăților („stau pe calea ferată / dintre mine și spaime / pregătit să risc”).
Poezia lui Nicolae Nistor creează o punte între generații (copii – părinți – bunici), dar și între etapele vieții (copilărie, maturitate, senectute), realizată cu înțelegere, cu înțelepciune. Într-o lume măcinată de derizoriu, de lupta pentru putere cu orice preț, uităm adeseori, din păcate, că suntem înzestrați cu iubire. Iar iubire înseamnă speranță.
Daniel Luca
&&&
Referințe Nicolae Nistor:
Personalitati-Colegiul National Alexandru Lahovari
Diplomă Editura Verbiana/ Scriitori români în prim-plan
Cristian Ovidiu Dinică/ Trei ani de activitate pentru revista „Vâlcea Literară”
Despre naşterea revistei „Vâlcea literară şi artistică”, revistă trimestrială care va apărea în 2020
Ritm și poezie cu Teatrul „Ariel”, din Ramnicu Valcea – de Cristian Ovidiu Dinică
Criterii.ro/ Cu Nicolae Nistor și Nelu Barbu despre ce înseamnă să fii scriitor (?!)
____________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #literatura #proza #poezie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu