• foarte interesante descrieri istorico-geografice, peisagistice etc., semnate ,,Iosiv Roman” (Iosif Vulcan?), în celebra revistă <<Familia>>
«Suveniri de călĕtorie
Unda ce curge, paserea ce sboră, una cu murmurul seu doios, alta cu frémetul aripei sale și cântarea-i dulce, deștéptă, îndémnă şi dau instinct sufletului omenesc să plece, să mai mişce, să mai ésă din îngustul cuib al locuinţei şi activităţii sale: să-și libereze trupul şi mintea de oboséla afacerilor uniforme şi cotidiene, ca astfel recâştigându-şi puteri noue, să mai potă suporta greutăţile, cari sorta posiţiunii sale sociale le intreţese în pânza-i dăruită de Parcele vieţii. (parcă/ parce = fiecare dintre cele trei surori, zeițe ale sorții din mitologia romană, reprezentate sub înfățișarea unor femei bătrâne – n. V.S.) Imaginile din colaj una câte una cu descrieri și linkuri spre informații conexe
Şi eu înboldit de acest dor împreunat cu cercarea sănătăţii, m’am pus pe aripile vaporului şi alta ɖi diminéţa m’am aflat in Sibiiu, centrul culturii Saşilor ardeleni şi putem spune că acum şi al Românilor. Sibiiul, oraş vechiu in valea Cibinului, după sigilul seu vechiu se chiamă »Villa Hermani« dela numele unui cetăţen german vinit din Nürnberga şi care în secolul al 12-a sub regele Geiza a adus aci colonii germane; în 1223 deja dela regele Andrei al II a câştigat multe privilegii, devenind capitala pământului numit »fundul regiu« după Saşi »ţera Săsescă«. Acest oraş a fost intr’adevăr focularul vieţii culturale şi naţionale a Saşilor, îngrădiţi de celelalte elemente a patriei prin murii privilegielor, cari le-a putut păstră până la 1848/9 neatinse, d’acolo cam ciungărite, până ce anii din urmă le stînse cu totul, încât îşi perdură şi »Comes«-ul, semnul esistinţei lor politice. (comes, în context = comandantul unei cetăți sau al unei armate – n. V.S.)
După evenimentele dela 1848/9 Sibiiul devini capitala Transilvaniei; aci a fost transpus guvernul ţării, aci s’a deschis memorabila dietă din 1863 în care poporul român s’a recunoscut de naţiune şi a început a vieţui politiceşce; aci s’a constituit »Associaţiunea transilvană pentru cultura poporului român«, aci s’a înfiinţat institutul de economii »Albina«, Reuniunea de femei române, aci s’a deschis est-timp prima şcolă civilă de fete pentru români, aci tipografii române, mai multe jurnale, mitropolie şi congresul Românilor orientali, aci s’a adunat conferinţele naţionale româneşci, aci reşede comitetul partidului naţional etc. Sibiiul e oraş destul de frumos, provĕdut cu tote comodităţile pentru călători şi străini: otele (hoteluri – n.n.), grădini, băi, teatru etc. În anul 1857 a avut 18,588 de locuitori, acuma intre 19—20,000.
După ce am făcut câteva visite cunoscuţilor vechi, după améɖi am plecat cu trăsura la băile Ocnei Sibiiului, unde erau mulţi Români sibieni, între cari şi mitropolitul Miron; aci este stabiliment pentru producerea sării şi in consecvenţă sunt şi băi sărate: aceste băi sunt în lacuri libere, neacoperite, cele din jos din grădină au o estensiune mai lată; lacul de asupra spre calea ferată este situat intre rîpe de ţĕrmuri înalţi, cu forma rotundă, se numeşce »baia lui Tocoliu«, Ungurii i ɖic »Tökölyi«, asta este superióră celorlalte în putere de apă. Făcând şi eu o baie din ea, am observat că nu te lasă a te cufundă, ci te ţine la suprafaţă, deşi nu şcii arta notatului (înotului – n.n.). Băile sărate sunt folositóre pentru reumatism şi slăbiciune de nervi; au înse acel defect, că din causa stratelor şi evaporaţiunilor sărate nu póte esista vegetaţiunea plantelor şi n’ai umbră.
Scopul călătoriei mele inse fiind altul şi nu aceste băi, séra m’am rentors la Sibiiu, èră altă ɖi dimineţa (25 jul.) la 6 ore am plecat cu trăsura spre pasul Turnului-roşu, căci la Sibiiu se întrerupe calea ferată. Timpul era frumos, senin şi puteam contempla romanticele regiuni şi munţii din depărtare cari despart Transilvania de România. Nu peste mult am ajuns comuna Schellemberg, loc memorabil pentru bătălia întemplată între Mihaiu bravul şi principele Bathory. (prin Schellemberg autorul se referă la Șelimbăr – n.n.)
N. Bălcescu, in istoria sa despre viaţa lui Mihaiu vitezul, scrie următorele cu privire la acea bătălie:
≫Radu Buzescu şi banul Udrea vinià (25 oct. 1599) cu 6000 olteni pela Turnu-roşu; éră Mihaiu, care pela pasul Buzeului trecu în ţera Bârsei (regiunea Braşovului,) vini pela Preşmer şi în 26 oct. se împreunară la Talmaciu (depărtare de 1 oră de Sibiiu).
Între Sibiiu şi Schelimber este o câmpie de 4000 de paşi (acu totă e câmpie.) Mihaiu pe acesta câmpie era cu armia sa spre resărit, urmand rîul Cibinului; ér Andrei Bathory era de cea parte a rîului spre apus, ocupând cu armia sa partea cea mai de jos a campiei închise de ambele părţi între oraş şi rîul Cibin. Armia lui Mihaiu parte pe şes, cea mai mare parte pe înălţimile cari din sus de Sibiiu şi Schellimber se ţin de munţi. În 28 oct. se întêmplă bătaia; pela mieɖăɖi armia lui Bathory era bătută, dar ariergarda lui Bathory respinse pe Mihaiu până la tufişul Cisnădiei (Heltau) confusiunea era mare; pe aci era să pihrdă Mihaiu victoria raportată, dar punandu-se în frunte, i-a succes a-i intorce pe ai sei şi infranse finalminte pe Bathory.
Am stat niţel la aste locuri, să recunosc situaţiunea, mi-am descoperit capul şi am făcut o cruce în repausul bravilor căɖuţi.
Adancit în cugetări, am ajuns la comuna Vestem, sat curat românesc, p’acărui strade am vĕdut multe şi frumòse feţe romaneşci, femeile învelite la cap cu vĕl alb ca turcoicele, în figura şi ţinuta lor observai apropierea spre resărit; pe fruntarele caselor vedeai scris romaneşce numele proprietarului şi anul zidirii.
După Vestem urmeza Tălmaciul, sat săsesc, odinioră reşedinţa scaunului săsesc de acelaş nume; bărbaţii au port romanesc; are poştă, aci se schimbă caii poştali mergand spre Turnu-roşu şi vinind spre Sibiiu; sub Tălmaciu apa Cibinului începe a se intorce spre apa Oltului cu care se îmbină; tot de aci începe şoseua oblă (dreaptă, n.n.) a se ridică spre Boiţa, ultima comună pe teritorul Ardealului, sub care găseşci Oltul, repede şi mai totdeuna tulbure. Tote trei comunele amintite au strade şi case frumose de petră, acoperite cu cărămidă.
Ultimul edificiu al Boiţei este o fortăreţă mică zidită în costa munţilor carpatici, cari se ivesc aci călătorului; nemijlocit lângă fortăreţă merge şoseua, paralel eu şosèua Oltul, éră din partea stângă a Oltului tot munţii carpatici pe cari îi crépă Oltul până in şesurile României. Turnul fortăreţei (cetăţuiei) este văpsit roşu, vama »turnului roşu« de el ș-a luat numele: de unde se ɖice cu probabilitate, că de mai nainte frontiera între Ardél şi România erá p’aci. În presinte vama »turnului roşu« e depărtată 7 chilometri de Boiţa; are mai multe edificii, pentru oficii şi oficianţi, cum este vama, poşta, gendarmeria, finanţii, are şi o capelă catolică şi otel, locuitori până la 60; zace între munţi ca într’un fund de căldare; de aci mai mergi un chilometru până la sentinelele despărţite de un rîuleţ, de dincóce gendarmeria ungară, de dincolo dorobanţii români, în cióreci, suman şi opinci, cu clăbăţul şi puşca cea lungă. (clăbăț = căciulă conică mare, din piele de miel sau de oaie – n.n.)
Presentând paşaportul la ambele vame, am trecut cu uşorime, fără de a fi reţinut timp mai îndelungat, din causa visitaţiunii vamale; pot spune, că atât mergând cât şi vinind, am observat numai previnire şi afabilitate.
Dela Sibiiu până la Turnu-roşu este cale de 35 chilometrii; soséua oblă şi forte bună; altcum întreg pasul Turnului-roşu trece prin spărtura munţilor crepaţi de apa Oltului, tot pe malul drept al acestui fluviu; óre când erá cea mai umblată cale între Transilvania şi România, avea contumaţiune şi vama cea mai mare. În timpurile vechi la eşirea spre miéɖáɖi erá fortăreţa »Castra Traiană« de unde pe atunci se numiá »Pórta lui Traian«.
Pórta lui Traian séu pasul Turnului-roşu a dat loc multor întâmplări istorice; pe aci ş-a strecorat Traian mai multe legiuni spre centrul Daciei; loan Huniadé Corvinul în 1442 aci a nimicit pe Turci, cari viniă să cutropéscă Transilvania; tot pe aci fu zdrobit paşa dela Semendria in 1493 (Sеmendria/ sârbă – Smederevo – oraș în Serbia, n.n.). Ipsilante, capul eteriei greceşci, după ce fu bătut de Turci şi alungat din România, aci fu prins în 20 juliu 1821. Rescolarea Grecilor (in România) de sub Ipsilante ţĕrenii români o numesc »Zavera« și dela acésta epocă şi numeră mulţi anii pela noi dela fómetea cea mare (1816—17). Ruşii în 1849 luna januarie pe aci au trecut prima-dată in Transilvania, vinind in ajutorul armelor imperiale.
Dela Boiţa până la oraşul Rêmnic-Vălcea şosăua merge paralel cu Oltul, prin crepături de munţi, cu va- riaţiunile cele mai frumóse, oferindu-ţi priviri romantice şi pitoreşci; trecând în România, şoseua dela Turnu-roşu până la comuna Câneni încă este forte bună, de aci inse până la cârciuma »Lotru« numită dela apa Lotrului, şosea nu este, ci numai drumuri vicinale (drumuri care leagă proprietăți, drumuri secundare – n.n.); dar dela Lotru până la Rêmnic-Vălcea şi mai departe spre Drăguşani cea mai bună şosea; în multe locuri e făcută pe stânci înălţate asupra Oltului, cât te cuprinde ameţéla cătând în adâncime.
Malul drept al Oltului, care este şi zidul şoselei este construit şi tivit în petri naturali, formând un părete continuativ de pétră: soséua şi acuma o mai lărgesc spărgând stâncile cu dinamit: într’adevér guvernul actual al României merită laudă în privinţa zidirii şi a păstrării şoselelor în tóté părţile ţerii. Cu totă bunătatea drumurilor înse, din causa resbelului vamal dintre Austro-Ungaria şi România, căile acestui pas frumos, carele până aci furnicá de omeni şi de tot felul de vite, sunt gole pe întréga linie, încât dela Turnu-roşu până la Calimaneşci, distanţă de 46 chilometri, abiá am întâlnit în cale douĕ căruţe.
Vama română se numeşce »Rîul-vadului« de aci treci prin Câneni, Robeşci, Sărăcineşci, Cornet şi Călineşci până la cârciuma de Lotru: pe valea, apei de acelaş nume, spre miéɖáɖi este comuna Brezoiu cu ferestreu de brad, de unde plécă plutele cu tot felul de material de brad spre Olt în jos până la Dunăre, unde în asta privinţă nu pot satisface cerinţele române şi bulgare.
Şoséua depe malul drept al Oltului merge pararel cu acest fluviu pela Rêmnic-Vălcea, Drăguşani, Slatina, Caracal, până la Dunăre între comunele Celei şi Corabia, asemene se vede şi pe malul stâng al Oltului drum făcut din vechime, carele în judeţul Oltului este negligeat, cu începere înse dela frontiera judeţului Oltului şi mai departe până la Turnu-Măgurele la Dunăre e susţinut ca şosea.
Pentru aceea le amintii aceste drumuri paralele, căci mai mulţi inteligenţi la băile Călimăneşci susţinea, că impératul Traian a făcut drumul pe malal stâng al Oltului şi nu pe cel drept, argumentând și cu acea legendă, că pe teritoriul comunei Scăieni, nu departe de mănăstirea Cozia, înse pe malul stâng al Oltului, chiar lângă drum, este o stâncă solitară, care se numeşce »Mésa lui Traian«, fiind d’asupra plană ca o tablă, unde se înalţă acésta stâncă, numai chiar lăţimea Oltului fiind între ambele şosele din drépta şi stânga, stânca se vede forte bine. Acum este o cruce mare de pétră înălţata asupra ei, în memoria călătoriei regelui Carol făcută pe acolo în anii trecuţi. Romanii fiind meşteri mari de drumuri şi pe unde cuceriá, prima lor grige eră asigurarea bunei comunicaţiuni, este probabil că şoselele depe ambele maluri ale Oltului le-a făcut ei. Pe lângă ceea a malului drept mai milităză şi următorele argumente: Traian a făcut pod peste Dunăre pela Turnu-Severin, ca să intre în partea României din cóce de Olt, deci din acea direcţiune a înaintat spre Olt şi est-mod a ajuns mai întâiu la malul drept; apoi »porta Traiană«, mai sus amintită esistă tot in drépta Oltului, de unde se vede că legiunile umblând pe malul drept al Oltului, tot pe acolo a trebuit să aibă şi cale de comunicaţiune. Acesta înse nu eschide ca Românii să nu fi făcut drum şi de cealaltă parte a Oltului. (autorul însemnărilor pare a nu fi la curent - sau nu vrea să menționeze? - că drumul de pe stânga Oltului dintre Câineni și Brezoi, Via Carolina, a fost construit de austrieci la începutul aceluiași sec. XVIII, ,,vioara-ntâi” a proiectului fiind Friedrich Schwanz – n. V.S.).
Acésta fiind înse tréba istoricilor, noi să mergem mai departe in călătoria nostră, căci din poveste mult mai este.
Dela Lotru până la Cozia şi Călimăneşci găseşci peisagele şi conturile cele mai frumóse şi interesante; şerpuirea Oltului şi cu el a şoselei, în urmarea căreia aprópe la tot al doile chilometru te veɖi ca închis şi éră (iar) deschizându-ţi-se o altă panoramă; variaţiunea stâncilor, munţilor şi piscurilor, doina plutaşilor, înşelăciunea optică a curbelor, văɖându-te ajuns érăş la acelaş punct dela care ai plecat: tóte aceste te înalţă cu mintea şi sufletul şi crescêndu-ţi interesul din ce în ce mai tare, pare că ai perdut o lume când ajuns la Cozia, ai eşit din strêmtórea Carpaţilor. Atraşi de acéstă frumuseţe naturală, nu e ɖi ca din óspeţii băilor dela Călimăneşci, să nu plece spre Lotru când doue când trei trăsuri, rentorcendu-se numai de séră acasă.
Timpul plecă spre 7 óre când am ajuns la mănăstirea Cozia, în depărtare de 3 chilometri de Călimăneşci. Din renumita mănăstire, zidită la 1386 de Mircea vodă cel bĕtrân, prin urmare estimp de 500 ani, s’a făcut penitenţiar (temniţe) pentru arestanţii statului. E zidită chiar pe malul Oltului, giur împregiur edificii, ér la mijloc biserica, în care sunt îngropaţi Mircea, mama lui Mihaiu vitézul Teodora şi soţia sa Florica. Intrând în biserică, am vĕɖut că mormêntul lui Mircea şi a dómnelor súnt lângă olaltă în foişorul bărbaţilor, d’asupra acoperit locul cu lespedi de pétră de munte, cari portă inscripţiuni în limba slavonă şi câteva româneşci, indicând pe Mircea bĕtrânul, Teofana mama lui Mihaiu, căci călugărindu-se a primit acest nume, şi pe Florica soţia lui Mihaiu.
În istoria lui Bălcescu mai sus memorată, la pag. 344 se pot ceti referitor la acésta următorele: »înainte de a eşi din ţèrâ (1599 luna oct.) Mihaiu aşeɖà pe bătrâna sa mamă Teodora, pentru care éră plin de dragoste şi de îngrigire, ca într’un loc de asiguranţă, la mănăstirea Cozia, clădită în sînul Carpaţilor, ca să șéɖă acolo până va ţină rezboiul; acéstă bĕtrână dómnă, care vĕɖú şi presimţi cu inima, nestătornica fericire a fiului seu, fericirea și restriştea lui, până și tristul seu sfârşit, muri în aceeaș mănăstire, cinci ani după acésta espediţie (1603)«.
Mircea în domnia sa dela 1384—1394 a raportat mai multe victorii strălucite in contra turcilor, cari pe atunci năvăliseră in Europa şi erau atot puternici, el a legat primul tractat cu Turcii în 1393.
Merită să amintim aci din poesia renumitului poet Grig. Alecsandrescu câteva strofe referitóre la Coziaşi Mircea.
Umbra lui Mircea la Cozia.
Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate,
Cătră ţĕrmul din potrivă se întind, se prelungesc;
Ş-ale valurilor mândre generaţiuni spumegate,
Zidul vechiu al mănăstirii în cădinţă îl izbesc.
Dintr’o peşcere, din rîpă, noptea ese, me’npresoră,
Depe muchie, depe stancă chipuri negre se cobor;
Muşchiul zidului se mişcă, printre erba se strecoră
0 suflare, care trece, ca prin vine un fior.
Este ora nălucirii: un mormênt se desveleşce,
O fantomă ’ncoronată din el ese, ... o zăresc. ...
Ese... vine cătră ţărmuri... stă... în prajma sa priveşce...
Riul înapoi se trage. . . munţii vêrful îş clătesc.
Ascultaţi! . . . marea fantomă face semn... dă o poruncă,
Oştiri, taberi fără numer împregiuru-i înviăɖă;
Glasul ei se’ntinde, creşce, repeţit din stancă ’n stâncă;
Transilvania-l aude: Ungurii se înarmèză.
Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute,
Şi legiuni învingĕtore pe-a ta margine-ai privit;
Vertuţi mari, fapte cumplite îţi-sunt ţie cunoscute,
Cine òri pote să fie omul, care te-a ’ngrădit?
Mircea! îmi respunde dèlul, Mircea Oltul repeţeşce etc.
apoi:
În acest locaş de petră, drum ce duce la vecie,
Unde tu te gandeşci pòte la poporul ce-ai iubit;
Câtă ai simţit plăcere, când a lui Mihaiu soţie,
A vinit să-ţi povestèsca fapte, ce l’au strălucit etc.
Éră eminentul poet Mih. Eminescu în satira III (Scrisoarea a III-a – n.n.) făcênd asemĕnare între eroii trecutului şi omenii presentului, il oglindeşce pe Mircea şi între altele scrie:
Mircea insuşi mână ’n luptă vijelia ’ngrozitòre,
Care vine, vine, vine, calcă totul in picióre;]
Durduind sosiau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupăndu-şi large uliţi;
Risipite se ’nprăşcie a duşmanilor şiraguri
Şi, gonind biruitóre, tot vênau a ţĕrii steguri;
Ca potop ce prĕpădeşce, ca o mare tulburată,
Peste-un cés păgânĕtatea e ca pleva vênturată:
Acea grindin’ oţĕlită în spre Dunăre o mână,
Ér in urma lor se ’ntinde falnic armia română.
(Va urmá).
Iosif Roman.»
Sursa: revista «Familia», anul XXII/ august 1886.
N. 1: mai multe motive ne fac să ne întrebăm dacă nu cumva cele consemnate mai sus sub numele ,,Iosif Roman” nu sunt, de fapt, scrise de însuși Iosif Vulcan, întemeietorul revistei <<Familia>> (amănunte în descrierea capturii aferente)...
Vom reveni cu o nouă resursă #memoriavalceana – consemnările aceluiași ,,Iosiv Roman” cu prilejul vizitei la Râmnicu Vâlcea și împrejurimi, în același august 1886 (când a venit la ,,băile Călimăneşci”).
N. 2: am căutat ca la transcriere să păstrăm cât mai mult din ortografia și punctuația originale, însă a le reda întrutotul este aproape imposibil (găsirea/ înlocuirea una câte una a literelor vechii scrieri este foarte-foarte mare consumatoare de timp).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu