Un moment important în viaţa mea de elev, cu repercusiuni prevestitoare privind destinul, l-a constituit evenimentul petrecut în a doua săptămână a vacanţei Sfintelor Sărbători ale Paştelui anului 1946, de Izvorul Tămăduirii, când, prin faţa casei noastre, a trecut, 26 plimbându-sc pe jos, profesorul meu de limba română, Nicu Angelescu, împreună cu soţia sa. Eu scoteam apă din puţul gospodăriei ca să umplu un hârdău din care se adăpau vitele. Observ pe domnul profesor mergând agale, cu ciomagul atârnând de braţul stâng şi cu mâna dreaptă gesticula, arătând ceva, în depărtare, soţiei, în timpul acesta mă străfulgeră o idee. Ce-ar fi, la întoarcere să-l invit să-mi vadă biblioteca? Dar ce vreau să-i arăt eu nu este bibliotecă, să tot fie cca. 50 de cărţi aranjate pe rafturi improvizate într-un şifonier cumpărat de la un artizan refugiat. Şi totuşi, îmi zic, nu e frumos să treacă neinvitat, mai ales că este şi sărbătoare. Le propun părinţilor care erau prin curte. La început au oscilat, pentru că nu erau pregătiţi pentru o aşa vizită deosebită. Îi fac semn discret mamei şi mă aprobă. „Hai, Grigore, eu mă duc să mai aranjez prin cameră şi tu scoate într-o cană nişte vin, taie nişte cozonac, cafelele le pregătesc eu, iar tu, Vasile, aşteaptă-i la poartă".
Am trecut fiecare la locul fixat de mama. Privesc pe drum în sus spre Primărie. Nu văd nimic. Dau o raită prin casă, totul e în ordine. Alerg iar la poartă. Nu apare nimeni. Aştept. După vreo 10-15 minute, se iveşte la capătul drumului o umbră mişcătoare, care, pe măsură ce se apropia începe să se desluşească. Este domnul profesor cu soţia. Mă aşez pe ghizdurile puţului. Mă liniştesc. Capăt curaj. Fie ce-o fi, zic, îi invit. Se apropie. Curajului îi iau loc emoţiile. Tremur din toate încheieturile. Mă întreb singur, de ce atâta frică? Nu, nu este frică. Mai degrabă respect. Toţi elevii îl respectă. Şi profesorii, şi toţi vâlcenii, pentru că este profesorul model care întruchipează înaltele valori morale: cinstea, corectitudinea, demnitatea, onoarea tagmei din care face parte, este profesorul de elită al „generaţiei de aur" a Liceului Al. Lahovari. Se spune că în Oltenia existau trei licee renumite: „Lahovari" din Râmnicu-Vâlcea, „Carol" din Craiova şi „Traian" din Turnu-Severin. Era suficient să pronunţi „absolvent al Liceului Lahovari din Râmnicu-Vâlcea" şi interlocutorului nu-i mai trebuia altă dovadă, altă garanţie a pregătirii. Faima se dusese mai ales în învăţământul superior. Or, să ai musafir un dascăl de la un asemenea liceu constituia mai mult decât onoare. De aceea, emoţiile melc îşi găseau explicaţia. „Domnule profesor, mă adresez eu cu vocea-mi tremurândă, vă rog frumos să ne faceţi o vizită. E prilejul să vă şi odihniţi puţin după atâta mers pe jos. Şi vreau să vă arăt şi o mică bibliotecă pe lângă care îmi pierd timpul..."
Profesorul afişă în
colţul buzelor un zâmbet menit să spulbere emoţiile: "Hai, dragă, să
intrăm, zise Doamna. Nu face să refuzăm şi parcă simt nevoia să mai stăm şi jos
după atâta mers".
Admiră casa. Tata le dă
explicaţii în legătură cu construcţia ei. "A fost zidită în 1914, are
două camere despărţite de un zid prevăzut cu o ferestruică pentru lampa care
luminează în amândouă încăperile; în dreapta, la subsol, este pivniţa cu
gârliciul în spatele casei, iar în faţă, pe toată lungimea este prispa, care,
în zona noastră, se numeşte sală. Sala este închisă cu parmalâc din scânduri
traforate, iar patru stâlpi susţin grinda pe care se sprijină căpriorii
acoperişului de şindrilă. În nopţile călduroase de vară, sala era folosită de
copii, când erau mici, pentru dormit". Eu intervin: "Şi ce
plăcut era, aer curat, auzeam strigătul broaştelor tocmai de la Olt, oac! oac!"
Doamna zâmbeşte: "Da, nu vă era frică? " "Nu",
răspund eu, iar tata mă susţine: "În 1940 am adăugat casei o încăpere
mare de peste 80 mp, un salon, în care se organizează serbări şi baluri, iar
încasările le dau şcolii pentru construcţia unui local nou" explică
tata, iar eu continuu:
"În acest salon*
am recitat, în 1943, de Ziua Unirii, poezia «Ardealul» de Zaharia Bârsan, şi în
iarna lui 1943, la un bal al ofiţerilor, am recitat «Scrisoarea III» de Mihai
Emineseu".
În curte, în stânga
noastră mai era o construcţie despre care tata dădu lămuriri: "Am
construit-o în 1934 în scopuri comerciale; în faţă este băcănia în care se vând
alimente mai puţin perisabile: măsline, halva, ulei, gaz, sare-bulgăre şi
măcinată, chibrituri şi chiar băuturi: ismă, secărică, rom, vin de Drăgăşani şi
ţuică de Bujoreni". Tata mai preciză că din cauza secetei şi a
inflaţiei "ţăranii nu mai au bani, nu se mai fa ce vânzare, nici
chibriturile nu se mai cumpără. G ospodinele se îm prumută între ele de jar
pentru aprins focul". Domnului profesor îi plăcu metafora sărăciei pentru
că lipsa banilor l-a afectat şi pe el. De când a început războiul, la casa pe
care o are "pe roşu", n-a mai bătut un cui, ţinu să precizeze. "Domnule
Roman, am văzut că pe firmă scrie «La Virtutea Militară», ce legătură are cu
prăvălia?", sublinie didactic domnia sa. Şi tata atât a aşteptat.
Începu să vorbească despre faptele lui de vitejie de la Mărăşeşti, despre cele
patru decoraţii, despre generalul francez Berthelot şi cum acesta l-a felicitat
în faţa unităţii etc. "Domnule avocat, am fost decorat de Franţa cu cea
m ai m are decoraţie engleză, cu efigia regelui George al V-lea", şi
accentuă "avocat" ca să ştie că pentru tata calitatea de
avocat este tot atât de importantă ca şi cea de dascăl. "Domnule Roman,
şi eu am participat la războiul balcanic din 1913. Am trecut Dunărea înot, cu
arma în dinţi. Te cred. Ştiu ce înseamnă frontul”, se ambală în discuţie
dom nul profesor. Îi întrerup şi le prezint (în fugă) celelalte încăperi: o
cameră-dormitor, bucătărie şi anexele: o magazie, bucătărie de vară, fânar,
alte magazii şi adăposturi pentru butoaie, unelte agricole, car, plug, cazan de
ţuică şi alte acareturi necesare într-o gospodărie.
A jungem, în sfârşit, şi
în camera pentru care i-am invitat. Domnul profesor se repede direct la
bibliotecă, iar eu încep să dau explicaţii din mers. ,,Pe acest raft sunt
aşezate cărţile legate în pânză, folosind acest gherghef”, şi le arăt
unealta din lemn pe care o păstram pe bibliotecă. Oaspetele ia în mână câteva
cărţi copertate, le studiază şi şopteşte un bravo neconvingător. Îi mai arăt o
carte cum părată de la Anticariat: "Minunile gândului" scrisă
de un filozof englez, în tălmăcirea lui Bamovski. "Domnu' profesor, mă
adresez cu cu oarecare timiditate, când am citit această carte, s-a produs o
transform are în comportarea mea faţă de învăţătură, faţă de colegi, de
prieteni. Ideile desprinse din carte mi-au dat încredere în forţele mele fizice
şi psihice, mi-au înlăturat timiditatea, superstiţiile, m-au făcut mai
îndrăzneţ, mai curajos, am înţeles că omul este condus de voinţă, şi toate
faptele lui sunt rezultatul voinţei. Trebuie să crezi, să fii convins că nimic
nu este imposibil. Totul se poate dacă este voinţă şi credinţă în justeţea
acţiunii". ,,Măi, Romane, începuşi să mă pui pe gânduri. Aproape că
m-ai convins şi pe mine". "Domn' profesor, cărţile acestea
sunt la fel de interesante", şi întind mâna spre raft pentru a lua
"Istoria omenirii" de Hendrick Willem von Loon, ca şi „Geografia”
şi „Istoria artelor” de acelaşi autor. "Le-ai citit?...
"Da, domnu'profesor. Au la sfârşit notată data când le-am terminat de
citit".
Îi mai pun la dispoziţie
registrul inventar şi registrul de rezumate. "În legătură cu
rezumatele, explic eu, m-am străduit să le scriu aşa cum ne-aţi învăţat
dumneavoastră în clasa a Il-a (a VI-a)" şi-i povestesc despre teza de pe
trimestrul al II-lea. "Ne-aţi dat subiectul: să scoatem ideile principale
din povestirea «Arno». Era vorba despre porumbelul Arno care salvase echipajul
unui vapor naufragiat. Povestirea se întindea pe 19 pagini, cea mai mare din
carte. Am scos numai şapte idei principale, toate scrise cât mai concis,
maximum două propoziţii de fiecare idee. Când aţi adus tezele, după ce aţi
trecut notele în catalog şi le-aţi restituit elevilor, teza mea, a lui Grigore
şi a lui Vlădescu le-aţi oprit, iar eu mi-am zis: iar am încurcat-o. Aţi citit
teza lui Grigore, bună; aţi citit-o pe a lui Vlădescu, tot bună; apoi aţi luat
în mână teza mea; eu şoptesc să mă audă colegii de pe lângă mine, a mea -
proastă! Dumneavoastră aţi apreciat-o ca fiind cea mai bună şi aţi citit-o în
clasă, însă aţi notat-o numai cu nouă pentru, că au lipsit două virgule".
"Aşa e, îmi aduc aminte. Parcă am mai spus ceva”. "Da, dom
nu'profesor, aţi mai spus că v-aţi bucurat că am făcut progrese surprinzătoare
la română".
Discuţia este întreruptă
de tata, care aduce cafelele, tămâioasa de Drăgăşani şi cozonacul. Domnul
profesor ia, nervos, o carte din raft şi-i spune direct, autoritar: "Domnule
Roman, să nu permiteţi fiului dumneavoastră să citească asemenea cărţi ..."
şi arată "Femeia etemă poveste". Tata, calm, cu un ton blând,
îngăduitor, dă un răspuns de zile mari: "Domnule profesor, eu, şi apasă
pe cuvântul eu, îi dau voie să citească orice, numai să ia ce e bun".
Apoi invită pe distinşii oaspeţi să servească. Doamna rupe dintr-o felie de
cozonac, gustă şi-l recomandă şi soţului. Acesta ceru, însă, un pahar cu apă,
iar tata îl aduse direct de la fântână, cu apă proaspătă şi rece. îl rugă să
servească şi din bunătăţi.
În timp ce domnul
profesor sonda prin bibliotecă şi prin cele două registre, eu mă temeam să nu
dea şi peste cartea "Educaţia sexelor" de dr. Eraclie Sterian.
Atât mi-ar mai fi trebuit...!
L-a impresionat faptul că
a găsit legată în pânză toată opera lui Liviu Rebreanu şi cu menţiunea datei
când a fost citită. "Romane, Liviu Rebreanu este scriitorul tău
preferat pentru bacalaureat?" "Nu, dom n' profesor, încă nu
m-am orientat până acum, mai este timp. Mai sunt aproape trei ani. Că mi-i
preferat, da, pentru cultura mea generală. Autorul dezvoltă în romanele sale o
tematică actuală, inspirată din viaţa satului românesc". Şi m-am
apucat să vorbesc despre Rebreanu, să improvizez chiar o lecţie. "Discursul
său epic, continuu eu, este accesibil şi totuşi impresionează prin modul cum
conduce acţiunea, cum rezolvă conflictele sociale: în romanul «Ion», prin eroul
individual scindat între impulsul împlinirii erotice şi patima pentru pământ;
în «Răscoala», prin eroul colectiv proiectat p e fondul întunecat al
răscoalelor ţărăneşti din 1907; «Pădurea spânzuraţilor», roman de analiză
psihologică, dezvoltă criza de conştiinţă, lipsită de soluţii pe terenul
concret al războiului". "Liviu Rebreanu, explică oaspetele,
tratează şi alte teme, de exemplu teme istorice în romanul «Crăişorul», teme
poliţiste în «Amândoi»". "Da, confirm eu, şi continuu: romanul
politic «Gorila»; romanul de inspiraţie psihopatologică «Ciuleandra»; tema
metempsihozei, a reîncarnării sufletului în «Adam şi Eva»".
În timp ce vorbeam,
domnul profesor se ridică de pe scaun, mai aruncă o privire peste cărţile din
bibliotecă şi apoi se îndreaptă spre uşă, lăsând cafelele şi tămâioasa de
Drăgăşani neatinse. "Hai, dragă, să mergem că am stat cam mult"
au fost ultimele cuvinte ale oaspeţilor. În curte întâlnesc pe părinţi, cărora
le mulţumesc pentru găzduire, şi îşi iau rămas bun cu promisiunea că vor mai
veni.
După două zile începea
trimestrul al III-lea 1945-1946, după vacanţa Paştelui. Marţi, de la 8-9, aveam
limba română cu domnul profesor Nicu Angelescu. Pe măsură ce ne apropiam de
ziua fatală pentru mine, emoţiile creşteau, se amplificau, cuprindeau întreaga-mi
fiinţă, reamintindu-mi de întâmplarea cu cartea "Femeia eternă poveste".
Mai bine nu-l invitam, cugetam eu, aş fi fost liniştit acum. Colegii o să mă
tachineze mereu, până la epuizare: "Şi cum e, Vasile, cu «Femeia eternă
poveste», ne-o împrumuţi şi nouă?" O să audă şi elevii din
celelalte clase şi profesorii, încât când mă vor vedea pe stradă sau în curtea
şcolii, mă vor arăta cu degetul: "Ăla este cu «Femeia eternă
poveste...» Doamne, ce am făcut ?!"
Soneria clopoţeşte. În
capul coridorului apare Nicu Angelescu. Punctual, cum îl ştiu toate generaţiile
care l-au avut profesor. Intră-n clasă, aruncă o privire oficială asupra
elevilor, dă bună dimineaţa, noi răspundem în cor, se urcă la catedră, notează
absenţele, închide catalogul - gest singular în practica lui didactică - şi
începe: "Zilele trecute am făcut o plimbare cu soţia spre Bujoreni,
dincolo de satul Olteni". Ţin-te, Vasile, îmi zic în gând, acum o să
auzi Femeia..?. Profesorul continuă "Am fost invitaţi de Roman să-i
vedem biblioteca". Relatează apoi cu detalii, într-o ordine logică şi
didactică despre cărţile pe care a reuşit să le răsfoiască sau al căror
conţinut îl cunoştea după numele autorilor, integrându-le în momentele
semnificative ale evoluţiei literaturii române. N-au lipsit nici corelaţiile cu
literatura universală, încât am asistat la o prelegere universitară, ilustrată
cu exemple de scriitori şi opere din biblioteca vizitată. "E bine,
copii, când învăţaţi despre un scriitor - şi dă exemplu pe Liviu Rebreanu -
să-i citiţi toată opera, să-i faceţi rezumat fiecărui roman, fiecărei nuvele,
precizând trei aspecte: tema, subiectul şi compoziţia, adică realizarea
artistică a operei. Toate acestea le-am găsit într-un registru de rezumate şi,
din dialogul cu colegul vostru, am constatat că îşi însuşise corect
cunoştinţele privind opera lui Rebreanu, încât, deşi nu era scriitorul
preferat, se putea prezenta, chiar la bacalaureat cu acele cunoştinţe. O altă
dimensiune a preocupărilor colegului vostru este literatura în afara clasei. Am
întâlnit în biblioteca sa scriitori şi opere care nu fac parte din programa
şcolară. Un elev care doreşte să aibă o cultură solidă, a precizat domnia-sa,
trebuie să citească mult, să cunoască dacă e posibil, toţi scriitorii
contemporani şi operele lor. Roman mi-a făcut o mare surpriză. Din biblioteca
lui nu lipsesc Cezar Petrescu şi Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu, Octav
Desila, Mihai Drumeş, Bucura Dumbravă şi mulţi alţii, precum şi autori din
literatura universală. Roman are şi cărţi de sinteză, de istoria literaturii
române, despre cronicari, Şcoala Ardeleană etc., de George Căli nes cu, Lucian
Predescu, Ovidiu Densusianu, Al. Rosetti şi alţii. Şi mai are manuale
alternative de limbă română pentru toate clasele de liceu aparţinând lui Gh.
Nedioglu, sau Bujor şi Ilioasa".
În timp ce vorbea numai
la superlativ, eu tremuram de teamă. Emoţiile nu le mai puteam stăpâni. Acum,
îmi ziceam eu, o să amintească şi de cartea "Femeia eterna poveste".
Dar n-a amintit nici la modul general. Ce om acest profesor minunat, gratulat
pe drept de vâlceni cu apelativul "Leul"!
O oră întreagă a vorbit, şi, parcă, nu i-a ajuns timpul să exprime toate impresiile şi mulţumirea sa de dascăl că a întâlnit undeva, la ţară, într-o casă modestă, un elev de-al său citind atâtea cărţi în ciuda navetei obositoare şi a altor obligaţii în gospodărie. De atunci, între mine şi profesor s-a creat o punte invizibilă de stimă şi respect, altfel decât cele obişnuite. Când ne întâlneam pe stradă, ridicam şapca de la distanţă, înclinam capul către domnul profesor, zâmbeam amândoi a "complicitate" şi numai după ce făceam încă vreo doi paşi, aşezam şapca la loc. Şi la clasă mi se părea o schimbare în comportarea faţă de mine. Strigarea numelui meu suna acum altfel, ascultarea punea accentul pe interpretare şi încadrare în ansamblul cunoştinţelor studiate, aştepta de la mine concluzii. Oricum, era mai greu, dar îmi plăcea. Şi colegii altfel discutau acum cu mine...>>
(fragment)
______
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu