Toţi aceşti oameni, de neamuri diferite şi de limbi şi mai diferite, s-au strîns la un loc pe malul Oltului şi au fiert, ca într-o căldare, 25 de zile, cît ţine tîrgul Rîurenilor. Toate au avut preţ şi s-au vîndut de minune: şi vitele, şi bucatele, şi mărfurile. Negustorii au vîndut ţesăturile, mărunţişurile, fierăria şi alămăria lor. Vilcenii şi vecinii de prin judeţele megiaşe şi-au vîndut prisosul lor de roade şi de vite. Negustorii cei mari au adunat aur, miere, unt şi grîu, vase cu ţuică şi cu vin de Drăgăşani. Cîrciumarii şi negustorii (de pe valea Oltului, de pe Olteţ, de pe Amaradia, de pe Jii) — furnicile comerţului — au ciupit, au măcinat şi au tot cărat, timp de 25 de zile, pe drumurile de dincoace şi de dincolo de Olt, pachet cu pachet, toate acele mîndre boaite pline pînă la coviltir, lăsîndu-le numai oasele căruţii, întocmai cum fac furnicile cu cîte-o răgăoaoe care le cade pradă şi pe care o golesc de toate măruntaiele, lăsîndu-i numai cheresteaua. Astfel căruţele cele mari stăteau acum goale împrejurul vetrei bîlciului, ca nişte nascorniţe mîncate de furnici. Vîlcenii se întorceau prin satele lor, adunate prin fund de văi ori agăţate pe sub streaşină de dealuri, cu boii şi cu caii cumpăraţi din bîlci, cu chimire nouă şi cu cuţite la chimire, cu cavale, cu căldări, cu scule de scobit lemnul şi pămîntul şi cu alte multe lucruri, unele de prisos şi de fudulie, care începuseră chiar de atunci să ia ochii şi să ispitească pe creştinul nostru.
Era la spartul bîlciului şi deci toiul afacerilor trecuse. Nu mai făceau vînzare decît cîrciumarii. Şi fiindcă ziua aceea era cea din urmă zi de tîrg, viaţa care se zbătuse în Rîureni atîtea zile se readunase îndîrjită şi spumega cîntece, chef şi chiote în circiumele încă neînvinse. Într-una din acele cîrciumi petreceau cu lăutari vreo zece negustori, mai mult cîrciumari, cojocari şi zăbunari, toţi de pe Olteţ şi de pe Cerna. Trebuiau să plece peste un ceas, tovarăşi de drum pînă dincolo de pădurea Cotoşmanei, şi voiau să se mai cinstească încă o dată, aci sub bolta lui Covrig unde încheiaseră tîrguri bune şi băuseră aldămaşuri năprasnice. Vînduseră ce aveau de vîndut şi fiecare, dupa meseria lui, cumpărase marfa care-i trebuia şi cu care era să-şi ţie negustoria pînă la anul, cind s-o face iarăşi tirg la Rîureni.
Era pe la amiază şi, deşi carul toamnei sta să intre pe sub cerurile turburi şi ploioase ale lui octomvrie, totuşi ziua strălucea ca o zi de primăvară şi malurile Oltului amestecau verdele cu galbenul şi cu roşul (cireşilor) în fel şi fel de potriviri măiestre. Soarele privea dulce, galeş, şi privirea lui, peste vatra stinsă a bîlciului şi printre cergile bolţilor pline cu veselie şi cu zbîrnîit de cobză, însemna tristeţă şi păreri de rău. Era cea din urmă zi de tîrg şi mulţi din cei cari ciocneau, urîndu-şi sănătate şi întîlnire bună la tîrgul din anul viitor, n-aveau să ajungă pînă atunci! Dar printre cei zece tovarăşi care se cinsteau la Covrig, numai unul ar fi fost în stare să-şi dea seama de frumuseţea şi îndeosebi de tristeţea soarelui tomnatic.
Acesta era cel mai tînăr dintre ei, flăcăul Mantu Miu, abagiu din Lădeştii de pe Cema. Era trist şi nici nu bea, nici nu mînca, fiindcă de alaltăieri avea o durere de cap neadormită, cînd mai rea, cînd mai domoală, dar înfiptă în creierii lui ca o caracatiţă. Bănuia că este deocheat şi nu-l mai ţinea locul de nerăbdare să se sfîrşească odată cu cinstitul tovarăşilor, să înhame caii la căruţă şi să se înapoieze acasă la maică-sa, meşteră în descîntece de deochi.
Dar pînă la Lădeşti este cale, nu glumă, căci de la Rîureni până la gura Luncavăţului e o poştă, iar de aci pînă la Ladeşti mai bine de o poştă. Tocmai prin puterea nopţii era sa fie acasă, şi dacă fraţii tot cinstesc şi zăbovesc, se depărtează Lădeștii de o să-i vie nebunie pînă i-o ajunge.
Pentru aceea, Mantu Miu ședea la masă fără pic de chef, cu capul greu și cu inima necăjită. Paharul îi sta plin cum i l-au pus, iar din bucate de-abia dacă a gustat. Nici lăutarii nu făceau mai mulți bani. Erau tot aceea ca şi zilele trecute, dar când te doare capul, nu-ți mai arde nici de lăutari.
— Mai cîntă-ne un cîntec, măi cioroiule! Cîntă-ne cîntecul Jianului, că suntem călători și ne întoarcem de la Rîureni!
Vestitul haiduc şi isprăvile lui se plimbau acum din vioară în vioară şi de cîntecu-i răsunau toate vîlcelele Olteniei. Îl iertase vodă, nu mai hoţea de multă vreme, poate si murise, dar numele şi năluca lui înviau — pe cărările care trec prin codri — din fiecare frunză legănată de vînt. Cîntecul lui îl cîntau toţi voinicii, îl depănau pe strune toţi lăutarii şi-l asculta cu drag toată suflarea româneasca. Cu toate astea, cînd venea pînă la
„Iese seara la strîmtori
Şi despoaie negustori,
Negustori bucureşteni
Trec la tîrg la Rîureni",
dacă erai negustor şi te duceai ori te întorceai de la Rîureni, cu carul plin de marfă ori cu punga plină de galbeni, oricît ai fi fost de român şi oricît de bine ai fi ştiut ca lancu e bătrîn şi s-a lăsat de glume, fără să vreai iţi aduceai aminte prin cîte păduri trebuie să treci ca să te vezi acasă, şi te socoteai: Jianu s-a lăsat de haiducie, dar copiii făr’ de minte n-au pierit de prin păduri şi nici năravul nu şi l-au schimbat... Tovarăşii lui Mantu Miu, însă, erau tot atît de haiduci cît şi de negustori (afară de cîțiva, cari erau ori fuseseră mult mai tari în haiducie) şi erau destul de numeroşi şi de vechi într-ale flintei, ca să mai simţă vreun fior la trecerea celor stihuri. Singur Mantu Miu, ca mai tînăr şi mai nedădat, îşi aduse aminte vag, prin fumăria durerii lui de cap, de pădurea Cotoşmanei şi de unele întîmplări mai vechi, petrecute prin adâncurile ei.
După ce lăutarii isprăviră cîntecul lui Jianu, se ridică alt tovarăş şi ceru să-i cînte pe Toma Alimoş şi după ce cîntară şi pe Toma Alimoş, alţi vreo doi bătură cu pumnii în masă să le cînte pe Kira Kiralina
„floare din grădină,
rumenă călină”.
În sfirşit, cînd mai erau două ceasuri pînă la toacă cei zece negustori își aduseră aminte de căruțe, trimiseră vorbă slugilor și calfelor să înhame caii și încheiară cheful, scăldând pe lăutari cu o doniţă cu vin. Urcară în căruțe și porniră la drum, care trîntit pe mărfuri, care mai țanțoș și mai drept, după cum băuse fiecare şi-l ajutau puterile. Noroc că toată grija căruţelor şi a mărfii cădea acum în spinarea slugilor şi a calfelor care mînau, că de jupîni era slabă nădejde. Mantu Miu, cu capul treaz, dar scofîlcit de pustia-i de durere, era în fruntea convoiului, la spatele lui frati-său, care pocnea din bici şi chiuia. Drumul era plin de care şi de poştalioane, de vite şi de oameni, şi praful se ridica tot atît de sus ca şi chiotele şi cîntecile. Într-o parte curgea Oltul, prin luncile aşternute şi sure, de cealaltă parte, în apusul plin de flăcări şi de aur, şerpuiau podgoriile şi livezile cu pruni. Şi au mers aşa căruţele celor zece tovarăşi pînă la gura Luncavăţului, iar de acolo au luat-o spre Dăeşti, în sus. Dar noaptea a sosit curînd și pădurea Cotoşmanei n-a zăbovit nici ea, cu noaptea ei mult mai primejdioasă.
Jupînii s-au deşteptat dintre sacii cu opinci, cu tutun, cu arnici, cu găitan... şi, de la căruţă la căruţă, s-au înţeles ca să poposească în pădure. Ar fi fost mai bine să mîie în Dăeşti, dar e tot atît de bine şi în pădurea Cotoşmanei, cînd îi ştii seama şi noaptea e blajină. E adevărat că din amurg începeau să se ridice, printre stele, nişte matahale negre, dar nu era nici un semn de ploaie şi luna era în pătrarul din urmă.
Florea Frîncu Tocălie, cîrciumar şi hoţ de pe Olteţ, care cunoştea pădurea Cotoşmanei cum îşi cunoştea fundul căciulei, a ales locul de poposit şi a pus reguli popasului. Au tras căruţele într-o poiană şi le-au legat una de alta. Caii i-au băgat în fiare şi i-au slobozit să pască, sub paza băieţilor, devale, într-un zăvoi. Din trei părţi, aria popasului era înconjurată cu tufari, cu păducei şi cu gheorghinari, ţesuţi intre ei şi deşi, de n-ar fi putut nici vulpea să răzbească.
Singura latură neapărată era spre miazănoapte, adică spre deal şi spre inima pădurii, şi acolo Florea Frîncu Tocălie a aprins un foc şi a făcut în juru-i roată cu tovarășii. Băieţii şi-au luat demîncare şi s-au dus în grabă după cai. Focul s-a ridicat năprasnic pînă sub grinzile vii, pline de frunză, ale moșneagului gorun lîngă care tăbărîseră; și un berbec întreg, făcut pastramă, a început să sfîrîie pe jăratic. Vin, piine: berchet, doar se înapoiau de la Râureni. Dar nici de data aceasta Mantu Miu n-avu parte. Durerea lui de cap se înrăutăţise şi bietul flăcău stătea frânt în două la rădăcina copacului şi privea fără poftă la tovarăşii care mîncau ca nişte lupi.
De data aceasta, însă, tovarăşii nu făceau prea multă gălăgie, nici prea multă cinste fedeleşului cu vin. Fiecare avea puşca la el şi mînca fără risipă de cuvinte, strecurînd priviri bănuitoare printre trunchiurile sîngeroase şi sinistre. Numai Florea Frîncu Tocălie, vechi amic al Cotoşmanei, era tot atît de guraliv şi de zburdalnic ca şi sub bolta lui Covrig. Ai fi zis că poposeşte nu în pădurea Cotoşmanei, ci la o fostă ibovnică din vremuri de tinereţe şi de vitejie. Mai rea şi mai temută decît tuturor pădurea Cotoşmanei i se părea, acum, lui Mantu Miu. Durerea lui de cap îi scotea din adîncul creierilor amintirea unei nopţi, spre o sîmbătă a morţilor, cînd, mic copil, fusese cu maică-sa la cimitir. Focul pe care femeile din sat îl aprinseseră, sub troiţă, ca să facă tăciuni şi să ia fiecare să-şi tămîieze morţii, pare că era focul din astă-noapte şi de sub ăst copac. Iar crucile care sîngerau în cimitir, la para focului de sub troiţă, erau leit aceste trunchiuri de goruni, care năluceau şi se stingeau, pînă departe, în adîncul tremurător şi plin de spaime.
„Cîte iele, ce şoimane, cîţi tîlhari nu şi-or da coate şi nu ne-or pîndi dincolo de unde ajunge geana focului !...“
— Nene Floreo, grozav loc de popas! mai bine mergeam înainte şi nu mai poposeam între crucile astea...
— Mantule, cum eşti tu cu inima goală şi cu capul deocheat, măcar de-ai fi poposit în grădinile din Ţarigrad şi tot stafii ţi s-ar fi năzărit! Ei, piciule, toţi stejarii ăştia şi toţi berbecii ăia negri, pe cari îi vezi tu, împungîndu-se pe după trunchiuri, mă cunosc de 25 de ani ! Nu e aşa berbecii tatei? Be-he-he ! Be-he-he!...
Be-he-he !... îi răspundeau berbecii din pădure ; dar nu-i trecea prin cap lui Tocălie că tocmai colo sus, în creştetul pădurii, la spatele berbecilor, ciulea urechile un lup strein, rătăcit, Dumnezeu ştie cum, prin munţii şi prin codrii Vîlcei. Tocălie şi-a aprins luleaua, tovarăşii au făcut la fel și Mantu Miu a rămas singur cu vedeniile şi cu durerea lui de cap. Tocălie a început nişte poveşti hăzoase, cu crîşmărițe pline de nuri şi de iubire, şi Mantu Miu a încercat să aţipească. Dar, cu toate basmele lui Tocălie, somnul s-a lipit de capul flăcăului, cum nu se lipeşte apa de vătraiul înroşit în foc. Tovarăşii, de la o vreme, au început să moţăiască. Tocălie s-a legat că face de caraulă. Ceilalţi opt s-au culcuşit în jurul vetrei şi-au adormit ca pămîntul. Mantu Miu, ce i-a venit lui, crezînd c-o să găsească cheia somnului, s-a sculat de sub copac şi s-a dus de s-a culcat în căruţă, cu capul în şuşleţ. Dar de dormit — pace bună.
Florea Frîncu Tocălie, răpit de frumuseţea amintirilor şi singur la sînul Cotoşmanei ca acasă la el, pe prispă, a adormit cu nasul in lulea! În tot popasul, au rămas deschişi şi aprinşi numai ochii lui Mantu Miu şi ochii din ce in ce mai somnoroşi ai jăraticului de pe vatră. Cînd cocoşii sălbatici cîntară în pădure miezul nopţii, luna ieşi dintr-un nour şi lumină, cu lumina ei de candelă din cimitir, peste căruţele adunate în poiană şi peste codrii încremeniţi în taină.
Mantu Miu sta pe brînci, ţinînd fruntea pe lanţurile reci ale şuşleţului şi cu puşca lingă el. Sta pe brînci, căci i se părea că aşa îl doare capul mai puţin, şi asculta zgomotele pădurii. Dar zgomotele ce se auzeau erau tocmai semnul profundei ei odihne. Cîţiva greieri poeţi ţîrîiau la lună, urcaţi pe coviltirele căruţelor. Cîteva păsări, blestemate să doarmă ziua şi să se vaiete noaptea, îşi răspundeau departe, prin bolţile pădurii. Singurul zgomot neobişnuit care ajungea pînă la urechile lui Miu era, din cînd in cînd, zăngănitul fiarelor de la caii de pe vale...
Şi cuprins în fine şi el de puterea nesfîrşitei tihne care stăpînea bătrînul codru, i-a trecut prin ochi o clipă, fără să-i închidă, amorţirea şi atotuitarea somnului... Dar a tresărit şi s-a uitat ţintă la trunchiul gorunului de care se rezonase mai acum un ceas. O lighioană cu păr de vulpe şi cu trup de om ieşea de după trunchi, ori chiar din trunchi!... Era un om ! Deşi capul nu se vedea bine, printre ramuri, totuşi paturile cîtorva pistoale care-i ieşeau din piele şi puşca din mîna stîngă — trădate de jăratecul din vatră erau destulă probă. Şi cu mîna dreaptă tot tămâia și tămâia ţinînd în ea un retevei negru şi clenciuros... Tămâia peste cei tovarăși adormiți, de acolo de sus, de unde sta! Mantu Miu potrivi pușca prin șușleț, ochi cu scumpătate drept în pieptul lighioanei și-i trimise o încărcătură de lup. Pădurea se dădu peste cap și clocoti ca un ulcior care plesneşte în foc...
Cînd rostogolul ajunse cine ştie unde şi fumul se risipi, Mantu Miu văzu jăraticul măturat în două brazde şi pe lighioană cu picioarele în vatra goală.
Căzuse cu capul înainte, trecuse cu nasul drept prin mijlocul vetrei şi aruncase jăraticul la dreapta şi la stînga, pînă ce se oprise cu capul într-un mărăcine, iar picioarele îi veniseră în vatră. Era om, căci avea şi căciulă, care-i sărise din cap departe, dar o căciulă tot de vulpe şi ascuţită ca un bot de ştiucă: o căciulă de vrăjitor. Flăcăii din vale începură să chiuiască şi să strige:
— Uiu, uiu ! Ce fel de vînat a fost?...
Mantu sări din căruţă şi se aplecă spre tovarăşi. „S-a sculat toată pădurea şi ei nu se scoală?...“ Dar tovarăşii dormeau înainte somn frate cu moartea. Se duse la Florea Tocălie:
— Măi, nene Floreo, scoală, mă !...
Mişcă-l, zguduie-l, dă-i cu patul puştei... Nici pomeneală! Se duse la ceilalţi, îi împinse cu puşca, cu piciorul, îi croi cu o jordie peste mîini, peste spinare... Zadarnic. Stăteau toţi ca nişte buşteni pe care ai fi putut să toci toată pădurea, numai că vedeai bine că n-au murit, ci dorm — un somn necurat şi cusut la ochi cu aţă descântată. Mantu Miu se întoarse la matahala împuşcată, care trecuse tîrîş printre tovarăşi pînă se oprise în mărăcini. Luna vărsa în poiană şi pe marginea codrului o lumină schimbătoare şi zbuciumată, căci nori peste nori o ajungeau şi o în văluiau în barizuri din ce în ce mai negre. Dar, într-o clipă de lumină plină, Mantu văzu bine braţele matahalei ieşind din mărăcini şi desluşi în mîna care mai adineauri tămîia, nu un retevei, cum i se păruse, ci o mînă de mort, neagră, uscată şi cu degetele încovrigate! Atunci Mantu Miu şi-a simţit sub căciulă pielea şi ţepile unui arici şi-a ridicat nebuneşte una din puştile de pe jos ca să tragă în cele două mîini îngrozitoare, ca două scorpii omorîte asupra faptului împreunării. Însă tot atunci năvăliră în poiană calfele şi argații. Pînă să-i revie graiul, Mantu le arătă prin semne ce ar fi voit să spună. Frica înfipse gheara în spinarea tuturor!
Dar era între ei unul isteţ, un pui de lele care nu-şi găsea pereche în tîrgul Rîurenilor. Acesta ascultă toată întîmplarea și îl puse pe Mantu Miu, la lumina focului aprin din nou, să facă lîngă trunchiu gorunului cum făcuse vrăjitorul. Miu se urcă pe mormanul de rădăcini și tămâie cu mîna dreaptă așa cum tămîiase celălalt.
— Bagă de seamă, nene Mantule, cum învârtea ăla mîna: de la dreapta spre stingă, ori de la stînga spre dreapta?
— De la stînga spre dreapta!
— Te-ai uitat bine ? Nu cumva greşeşti?
— Ce să greşesc, măi, Cotelici! Parcă-l văd: uite așa învîrtea mîna.
— Atunci staţi şi vă uitaţi.
Cotelici s-a dus la vrăjitor, i-a descleştat şi i-a luat dintre degete mîna de mort şi s-a urcat pe rădăcinile gorunului. „Stăi să-mi pui şi căciula vrăjitorului", s-a gîndit subtilul Cotelici. Şi cu căciula în cap şi cu mîna de mort în mîna dreaptă, a stat drept şi plin de gînduri pe locul arătat. Din gorun devale, zăceau şi sforăiau cei nouă jupîni şi cu vrăjitorul zece.
— Zici că de la stînga spre dreapta! Şi cam de cîte ori a tămîiat?
— Ştiu şi eu ! O fi tămîiat de vreo treizeci de ori.
— Bine.
Toţi se uitau la Cotelici — tainic şi diavolesc, ca un vrăjitor adevărat. Ridică mîna dreaptă, ţinînd deasupra celor fermecaţi rămăşiţa fioroasă, şi începu să tămîieze rar de la dreapta spre stînga, adică să deşire înapoi, de pe mosorul vrăjilor, firul somnului drăcesc! Cînd făcu douăzeci de cercuri, vraja începu să se deznoade ; cei nouă adormiţi începură să azvîrle din mîini și din picioare, sub ochii lui Mantu Miu și al celoralți, care priveau cu ochii cît cepele. Cînd ajunse la treizeci, Florea Frîncu Tocălie se ridică de la brîu în sus și se uită buimac în jurui-i. Cînd încheie patruzeci de cercuri, înviară toți jupînii. Cotelici sări între ei, cu căciula de vulpoi într-o mînă, cu mîna de mort în cealaltă, și strigă ascuțit:
— Sus, boieri jupîni! Cîte-un sfanț lui Cotelici, că de nu era el nu vă mai îmbătați la anul, în târgul Râurenilor!
Dar jupînii i-au dat mai mult decît atât, căci i-au dat numai lui jumătate din galbenii pe care i-au găsit în chimirul vrăjitorului.
Cel care s-a minunat și s-a crucit mai mult dintre jupîni, cînd, la lumina zilei, au cercetat cu de-amănuntul lighioana împușcată de Mantu, a fost Florea Frîncu Tocălie.
— Mare drăcie! cînd a stat să fete Cotoșmana o dihanie ca asta?
Tocălie avea dreptate; Cotoşmana nu putea să fete aşa căţel. Jigania era de pripas prin codrii noştri şi cine ştie de unde o pornise. Părea un fel de ungur sau de sîrb. Avea, pe sub cojoacele de vulpe cu care era îmbrăcat, nişte albituri cum nu se făceau pe atunci la noi în ţară. Iar într-o tolbă găsită de alţii mai tîrziu în pădure, avea o sticlă cu rachiu nemţesc, nişte şuncă şi un catastif cu nişte slove pe care n-a putut să le citească nici un popă de pe Cerna. Scurt, acest nenorocit de vrăjitor de codru nimerise la noi din întîmplare, sau, cel mult, momit de renumele bîlciului Rîureni.
Dar se vede că-l ursise ursitoarea să-i putrezească oasele în pădurea Cotoşmanei, între două izvoare care taie drumul grabnice ca nişte şerpi şi se pierd în văi pline de lunci, şi sub coroanele amestecate ale mesteacănilor si arinilor, premeniţi de atunci de multe ori. Au îngropat eu el şi mîna de mort cu care îşi închega vrăjile; dar peste cîtva timp a răbufnit din mormînt afară o gaură ca de șarpe. Și cei care au trecut pe acolo şi au văzut-o, au înțeles, făcându-și cruce, că mîna de mort scobise păminl și fugise ca un păianjen al iadului.
«Viata socială"
an - I. nr. 4, mai 1910
Sursa: Gala Galaction/ Grigore Pișculescu, «În Pădurea Cotoșmanei»
Imaginile din colaj una câte una cu descrieri și linkuri spre mai multe informații în conexiune - la această legătură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu