Cartagina a fost fondată pe ţărmurile Africii de Nord de către fenicieni în secolul 9 BC. Aceasta a devenit cu timpul centrul unui puternic imperiu şi, pe măsură ce puterea Romei creştea, devenea inevitabil ca romanii şi cartaginezii să intre în conflict.
Între 264 şi 146 BC, Roma şi Cartagina s-au luptat în trei războaie punice pentru controlul Mării Mediterane. Romanii au învins în primul şi în al doilea război punic. La încheierea celui de-al doilea război punic în 202 BC, Cartagina a fost forţată să plătească Romei 200 de talanţi de argint pe an timp de cincizeci de ani. O condiţie suplimentară a păcii a fost interdicţia impusă Cartaginei de a purta războaie fără permisiunea Romei. Drept urmare, numidienii din Africa de Nord (strămoşii berberilor de azi) au început să facă raiduri în Cartagina fără teamă de represalii. Când cartaginezii i-au implorat pe romani pentru permisiunea de a se apăra, au fost refuzaţi.
În 157 BC, Cato Cenzorul a vizitat Cartagina şi a fost alarmat să descopere cît de repede s-au refăcut cartaginezii după înfrîngerea în al doilea război punic. El a ajuns la convingerea că Roma nu va fi niciodată în siguranţă până Când Cartagina nu va fi complet anihilată. Din acel moment, Cato îşi încheia fiecare discurs în senatul roman exclamând: „Cartagina trebuie distrusă!”
Pe măsură ce timpul trecea, Senatul Roman devenea tot mai convins că Marcus Porcius Cato avea dreptate şi a hotarât să şteargă Cartagina de pe faţa Pămîntului. Aveau însă nevoie de un pretext pentru începerea ostilităţilor. Cartaginezii le-au furnizat, involuntar, unul.
În conformitate cu termenii păcii care a încheiat al doilea război punic, Cartagina a fost obligată să plătească tribut Romei timp de cincizeci de ani. Când cei cincizeci de ani au trecut, cartaginezii au concluzionat că sunt, de asemenea, eliberaţi de restricţia care le-a interzis să poarte războaie fără permisiunea Romei. O facţiune patriotică a venit la putere în Cartagina şi a format o armată pentru a apăra Cartagina de raidurile numidiene.
Războiul dintre cartaginezi şi numidieni i-a oferit Romei pretextul de care avea nevoie, şi Senatul roman a declarat imediat război Cartaginei. Când cartaginezii au aflat de existenta starii de război s-au alarmat şi au expediat imediat o echipă de treizeci de ambasadori la Roma pentru a pleda pentru pace. Cartagina pur si simplu nu işi putea permite un al treilea război punic cu Roma. De la victoria sa în al doilea război punic, Roma devenise incomensurabil mai puternică.
Senatul roman hotarâse deja distrugerea Cartaginei, dar ei s-au gîndit că ar fi avantajos să se folosească mai întâi de înşelatorie. Aşa că i-au tratat pe cartaginezi într-un mod care a fost atât brutal cât şi viclean.
Ambasadorilor cartaginezi li s-a spus că dorinţa lor de pace va fi satisfacută. Cartaginei i s-ar permite să-şi păstreze libertatea, teritoriul şi proprietaţile. Dar, ca o condiţie şi o garanţie a păcii, cartaginezilor li s-a cerut să predea trei sute copii de sex masculin din familiile lor cele mai eminente ca ostatici. Forţele militare romane au fost expediate la Cartagina pentru a colecta captivii. Consulii romani au fost instruiţi în secret să continue războiul pînă când Cartagina va fi „facută una cu pămîntul”.
Potrivit istoricului Appian (c. AD 95-165), copiii cartaginezi au trebuit să fie smulşi din braţele mamelor lor. Unele dintre ele au fost atît de înnebunite de durere încît işi smulgeau parul, se loveau cu pumnii în piept, sau chiar au înotat în larg urmărind în zadar corăbiile care le transportau fiii la Roma. Nu işi vor mai vedea niciodată copiii în viată. Dar acest sacrificiu a fost considerat necesar pentru cumpararea păcii.
Odată ce ostaticii au fost predaţi, ambasadorii cartaginezi aşteptau pacea. Dar romanii au avut o nouă cerere. Ei au insistat ca orasul Cartagina să-şi predea toate armele. Consulul roman Censorinus a explicat: „Dacă sînteţi sincer dornici de pace, de ce mai aveţi nevoie de arme?” El a continuat: „Aduceţi toate armele şi maşinăriile de război, atît publice, cît şi private, şi predaţi-ni-le.” Uitînd de maxima romană „Dacă vrei pace, pregăteşte-te pentru război”, cartaginezii s-au supus servili. Ei au predat armuri pentru două sute de mii de oameni, suliţe, săgeți şi două mii de catapulte. Appian scrie că a fost un „spectacol fără precedent priveliştea numărului mare de care încărcate.”
Odată ce s-au conformat cererii romanilor să-şi predea armele, ambasadorii cartaginezi au crezut prosteşte că au cumpărat pacea dezarmîndu-se de bunăvoie. Consulul Censorinus i-a lăudat pe cartaginezi pentru că au avut înţelepciunea să se conformeze primelor două cerinţe ale romanilor. Dar mai era una. „Predaţi-ne Cartagina şi caraţi-vă unde vreţi în propriul vostru teritoriu la o distanţă de cel puţin zece mile de mare pentru că noi am hotărit să radem oraşul vostru de pe faţa Pamîntului.”
Ambasadorii cartaginezi au înţeles în cele din urmă că au fost înşelaţi predînd Romei, fără luptă, tot ce le-ar fi fost necesar pentru a duce şi a cîştiga un război. Nu va fi pace şi au fost înşelaţi la marea artă. Ambasadorii cartaginezi „i-au blestemat pe romani (…) s-au aruncat la pămînt şi îl băteau cu mîinile şi capetele. Unii dintre ei chiar şi-au rupt hainele şi şi-au sfîşiat carnea ca şi cum ar fi fost absolut lipsit de simţuri.”
Deoarece işi predaseră săbiile, cartaginezii au mai putut recurge doar la cuvinte. Aşa că au apelat la romani pentru îndurare şi milă. Dar nu li s-a acordat nici una, nici cealaltă. Consulul Censorinus a declarat: „Senatul (…) a emis decretele şi acestea trebuie aplicate.” El a explicat: „Noi nu luăm această decizie din vreo rea-voinţă faţă de voi, ci în interesul unei păci durabile şi a securităţii comune.” Singura consolare pe care consulul roman a putut-o oferi cartaginezilor a fost observaţia că „medicamentul pentru vindecarea tuturor relelor este uitarea.”
Când ambasadorii cartaginezi au adus vestea funestă în Cartagina, a urmat „o scenă de nebunie oarbă, delirantă.” Oamenii s-au repezit la ambasadori şi i-au rupt în bucăţi sau i-au omorit cu pietre. Cartaginezii au intrat în depozitele de arme şi s-au prăbuşit, hohotind de plîns, Când le-au găsit goale. Cele mai înnebunite au fost mamele care şi-au predat copiii romanilor. Era evident acum că pierderea copiilor nu a folosit la absolut nimic.
Cartaginezii au fost dezarmaţi, dar cu toate acestea au hotarît să reziste cît mai mult posibil. Au lucrat zi şi noapte ca să-şi facă noi arme. Statuile au fost topite pentru metalul lor. Femeile şi-au tăiat părul pentru a face corzi pentru catapulte. De mare ajutor pentru o rezistenţa îndelungată au fost fortificaţiile uriaşe şi puternice ale Cartaginei. Cea mai mare parte a oraşului era înconjurată de o serie de trei ziduri înalte de patruzeci şi cinci de picioare fiecare (13.7m), ziduri care au fost consolidate timp de sute de ani. Tocmai soliditatea acestor fortificaţii i-a descurajat pe romani să încerce distrugerea Cartaginei la sfârşitul celui de-al doilea război punic.
Rezultatul a fost predeterminat de la început, dar romanii au fost obligaţi să recurgă la un lung asediu pentru ca în cele din urmă să cucerească Cartagina. Pentru a tăia cartaginezilor rutele de aprovizionare pe mare a fost nevoie de ample construcţii şi lucrări de inginerie, iar acestea au luat timp.
După trei ani, când cartaginezii erau deja slăbiţi de foame şi de boli, romanii au reuşit în sfîrşit să spargă zidurile oraşului. Au urmat şase zile de lupte, stradă cu stradă, dar rezistenţa cartaginezilor a fost slabă.
Oraşul a fost incendiat şi au urmat scene interminabile de groază în timp ce focul mistuia cladiri şi oameni. Romanii i-au ucis pe toţi cei care rezistau. Supravieţuitorii, 55.000 de oameni, reprezentau mai puţin de zece procente din populaţia iniţială. Au fost cu toţii vînduţi ca sclavi. Senatul Roman a decretat ca rămăşiţele Cartaginei să fie complet distruse. Ruinele au ars timp de 17 zile. Acesta a fost sfirşitul amar al celor şapte sute de ani de civilizaţie cartagineză.
Astfel s-a învăţat lecţia. Renunţarea la arme nu iţi aduce pacea, ci doar iţi pavează calea pentru înfrîngerea finală. Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război
*
Volumul „Cartagina”, de Madeleine Hours-Miédan; traducere şi note Narcisa Şerbănescu, prefaţă - Zoe Petre poate fi împrumutat de la Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul” Vâlcea - secţia Secția "Împrumut carte pentru adulți", Secția "Împrumut carte pentru copii" - şi consultat la „Sala de Lectură”. Și, desigur, din multe alte biblioteci.
Traducerea e în subsol, sub formă de comentariu, la https://istoriiregasite.wordpress.com/.../cato-cel.../
Sursa foto şi informaţii complementare, fragment din Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. I (Moştenirea Antichităţii), Institutul European, 1997, lucrare pe care de asemenea Biblioteca Judeţeană Vâlcea v-o pune la dispoziţie pentru studiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu