Literatura își asumă, pe acest parcurs, devenirea, nu mai că nu se știe dacă… Altădată, și mai ales altădată, exercițiul psihanalizei nu a completat, de fapt, starea confesiunii, înțeleasă, în Răsărit, ca rugăciune.
Cărțile prozatoarei Aurora Dumitrescu au profunzimile rare ale celei care nu doar a citit, ci și a tradus, învățând lecția scriiturii, cu principiul îndrăgostitului de iluzie și utopia actantului ca text.
Competențele lingvistice dau profesionalism între preconcept și concept („Chomsky, Piaget”), iar, ca o concluzie pentru aceste două-trei fraze, în textul Aurorei Dumitrescu nu se produc existențe voltaice, ci fotonice, așa cum le teoretiza Basarab Nicolescu în interpretarea operei Și vieții poetului-matematician Ion Barbu.
,,-El?
-Da...nu-l pot descrie. Doar există. Vine în mine și spune că nu sunt bună de nimic, nu merit nimic, sau din contră, că sunt prea bună pentru lumea în care trăiesc, că din cauza asta voi fi veșnic tristă și inadaptată și că rezolvarea mea nu este aici și acum, în prezent, ci în va fi! Și să mă las în grija lui.” [1] O alternanță de termeni în sine, proprietatea termenilor în sine, de povestire ca diegeză și nu ca diegesis, despre cum, probabil, existența și programarea neurosemantică aproximează stadii, devenirii, latențe, emergențe functivități.
,,-Da, am vrut să fug de El. De fapt El nu e tot timpul. Când nu este în tipologia holistică a mea , pot să fiu eu… și atunci profit de fărâmă de simțire și nu mai dorm decât trei ore pe noapte ca să nu pierd timpul. Și mă bucur tot timpul și fac dragoste și scriu și-i ajut pe toți, deoarece am un potențial exagerat… De fapt cred că ai aflat…[2]”
De domeniul hazliei existențe, ale mâzgâielilor lui Jung, este aproprierea de ceea ce numim conceptul de „realitate”. Nu este mimesis, nu este așa cum Auerbach îl aproxima în celebra lui carte. El, auctorial, cu auctorialitate adiaforică, nici nu se știe dacă era și didascalie, îi propune existența în dominația conceptului de frică. În această treaptă, nu a lui Iacob, psihiatria operează laconic, generalizând și, evident, excluzând mitul personal, individualitatea.,,Medicamentele voastre nu fac decât să mă turtească, iar psihoterapeuții sunt niște novice care-mi spun să mă obișnuiesc cu tristețea și chiar cu frica și așteaptă să treacă timpul pentru a-și încasa onorariul, pentru că ai aflat că tatăl meu este o persoană foarte generoasă.”
Un segment narativ, ca structură de adâncime psiho-neuro-desemantizată, este internarea Gloriei într-o clinică de psihiatrie, la doctorul Roger. Eleonora Constantinescu, medic psihiatru în București, doctorul Roger fiind la Berlin, implică ceea ce era limpede: incongruența dintre medicație și tratarea psihiatrică.
,,Eleonora îi răspunsăse că-și dorește foarte mult ca Gloria să se vindece, că atunci ar avea cu adevărat o familie fericită și împlinită, și că avea mare speranță în alte metode de vindecare, mai ales că medicamentația și psihoterapia clasică o dăduseră în bară, că știa ea și știa și el că medicamentația nu vindecă, ci ține în latență, ascunde totul sub preș și orcând boala poate recidiva. Lui Dumitru nu-I va spune decât parital, știa ea cum să-l ia, doar era femeia lui. Acum nu le rămânea decât să meargă curajos înainte. Hotărârea era luată. Eleonora zâmbi și pentru prima data de când o cunoscuse pe Gloria simți cum începe să-I curgă liniștea prin corpul ei firav ca de adolescent.” [3]
Gândind în alt palier, la experiența lui Sergiu Celibidache în lumea tibetană, nu zona, am putea scoate din biblioteca vie a memoriei culturale resemantizarea a ceea ce însemna epifanie sau, mai adecvat pentru proza Aurorei Dumitrescu, viziune.
Ion Predescu
____________
[1] Aurora Dumitrescu, Bipolara (București: Editura Eikon, 2022), 28.
[2] Aurora Dumitrescu, Bipolara (București: Editura Eikon, 2022), 29
[3] Aurora Dumitrescu, Bipolara (București: Editura Eikon, 2022), 33-34.

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu