Mira Simian - poetă, prozatoare, eseistă, pictoriţă. A mai semnat şi Mira Simian- Baciu sau Mira Baciu, fiind căsătorită, din 1945, cu poetul de avangardă şi publicistul Ştefan Baciu. Trăind în exil, cei doi soţi au fost şi traducători şi cadre universitare de prestigiu.
Cele mai multe mărturii privind viaţa Mirei Simian se află în romanul memorialistic Mira (Bucureşti, 1998), scris de soţul ei, un roman „dublu autobiografic”, incluzând în bună măsură şi propria biografie a autorului (de când a cunoscut-o pe cea care i-a fost apoi soţie).
Mira Simian s-a născut la 16 mai 1920, în Râmnicu-Vâlcea, ca descendentă a unei ilustre familii de industriaşi şi politicieni. Mediul în care ea s-a format a fost în acelaşi timp cultural şi politic.
Tatăl său, Dinu Simian, era un fruntaş al Partidului Naţional Liberal, care a trecut, după o „disidenţă” faţă de I. Gh. Duca, la Partidul Naţional Ţărănesc condus de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache; în casa lui se organizau reuniuni ale elitei culturale şi politice. Dintre acestea, cele ale revistei Gândirea, în 1923, au fost evocate, în anii '50, în pagini suculente scrise de Pamfil Şeicaru şi publicate în prima revistă literară română din exil în America Latină, Inşir'te mărgărite (Rio de Janeiro). Ştefan Baciu evocă în mod pitoresc, după amintirile Mirei, câteva din personalităţile care veneau la Râmnicu- Vâlcea, în casa lui Dinu Simian: Alexandru Vaida-Voievod, Iuliu Maniu, Ştefan Cicio- Pop, Ion Mihalache (cu soţia), Grigore Iunian, Ion Petrovici (cu soţia), dintre oamenii politici, urmaţi de preotul-scriitor Petru Partenie, preotul Ion Marina - viitorul patriarh Justinian, scriitorii Nicolae Budurescu, Victor Ciocâlteu. Gib I. Mihăescu, Radu Gyr, Ştefan Ion George. Mira Simian, de asemenea, a scris despre toţi aceştia în volumul său Cartea Râmnicului, rămas neterminat, în manuscris.
Mama Mirei, Constanţa Bejan, era fiica lui Iosif Paslawsky-Bejan, un polonez căsătorit în România, „farmacistul cu suflet de artist” (cf. Ştefan Baciu); farmacia lui - cea mai veche din Oltenia, situată în centrul Râmnicului, o numise „La Coroana Regală”; în această casă, „un muzeu în miniatură”, la etaj, s-a născut Mira. Mama ei, care cânta la pian, citea în original pe Rainer Maria Rilke şi literatura franceză, i-a stimulat registrul cult al sensibilităţii artistice.Trăind copilăria în micul său univers râmnicean, care cuprindea farmacia, biserica domnească (Sfânta Parascheva), librăria (abonată la publicaţii pariziene), Piaţa de Jos, Grădina Publică Zăvoi, Mira şi-a fixat în suflet locuri şi oameni pe care i-a evocat apoi cu melancolie în Cartea Râmnicului, în volumul de proze scurte Fata lui Temelie, ca şi în multe din versurile sale. Alte elemente ale universului natal - râul Olt, Episcopia, „toaca de la Cozia”, munţii şi, din nou, oamenii locului - apar ca adevărate leit-motive ale poeziei sale.
Deloc întâmplător, Mira Simian a dorit să studieze Literele la Sorbona (a şi parcurs o dată, cu mama sa, drumul până acolo ca să se înscrie), dar din cauza războiului şi pentru a nu-şi îngrijora părinţii, a urmat cursurile Facultăţii de Farmacie din Bucureşti (promoţia 1942), după care a lucrat ca farmacistă la Râmnic. În timpul studiilor, l-a cunoscut pe poetul şi jurnalistul Ştefan Baciu (premiat de Societatea Scriitorilor Români pentru debut în poezie, în 1933); cu el se va căsători la sfârşitul războiului şi din acest moment viaţa lor se va împleti până la sfârşit.
Trimis ca ataşat de presă la Legaţia Română de la Berna, în 1946, Ştefan Baciu, adept al social-democraţiei româneşti (aripa Titel Petrescu), realizează curând incompatibilitatea cu puterea nouă din România, aservită stalinismului (care l-a obligat pe regele Mihai să abdice) şi decide să demisioneze, preferând (împreună cu soţia lui) să trăiască în exil, dar în lumea liberă.
După doi ani petrecuţi în Elveţia, unde Mira a lucrat ca farmacistă (la Zytglogge Apotheke din Berna), soţii Baciu au reuşit să convingă Organizaţia Internaţională a Refugiaţilor (Internaţional Refugee Organization) de neimplicarea lor în misiuni secrete şi astfel au obţinut dreptul de azilanţă în Brazilia, unde au sosit, la Rio de Janeiro, în 15 martie 1949 (după un dificil voiaj cu trenul în Europa şi cu vaporul peste Oceanul Atlantic).
În România, la puţină vreme de când soţii Baciu au refuzat să se întoarcă în ţară (în 1948), părinţii Mirei au suferit detenţie. Tatăl ei, pentru care depusese delaţiune Mihai Roşianu, altădată oaspete în casa Simian, a murit torturat în închisoarea de la Sighet şi a fost aruncat în groapa comună; mama ei, după eliberare, lipsită de toate drepturile, ajunsese într-o acută sărăcie. Aceste evenimente familiale (ca şi dorul de acasă) vor marca sufletul Mirei cu o tristeţe destrămantă. Poezia sa,îndeosebi, reprezintă suspinul neîncetat al unui „copil mare”, iremediabil frustrat. Mira nu a avut linişte până când nu a reuşit să o aducă pe mama sa în Brazilia, cu ajutorul preşedintelui acestei ţări, Juscelino Kubitschek, care a cerut-o de la autorităţile române, în 1962.
13 ani sub Crucea Sudului (1949-1962) au reprezentat pentru soţii Baciu nu doar dobândirea cetăţeniei braziliene, ci şi naturalizarea în viaţa culturală a Braziliei şi a altor ţări hispano-americane, prin colaborarea la reviste şi reuniuni cultural-artistice, editarea de reviste (chiar şi în limba română); i-a caracterizat de asemenea dorinţa de a lega şi întreţine legături de prietenie cu mari artişti şi jurnalişti, mulţi dintre ei membri ai corpului diplomatic din acea parte de lume: Carlos Lacerda, Cecilia Meirellis, Manuel Bandeira, Rafael Borraza Monterrosa, Juan Bosch, Charles Drummond de Andrade, Jorge Carrera Andrade ş.a. Însuşindu-şi cultura hispano-americană, soţii Baciu au făcut, în acelaşi timp, cunoscute valorile folclorului şi ale literaturii române culte, îndeosebi acelea ale literaturii de avangardă.
Mira Simian, practicând la început activitatea farmaceutică, a reuşit treptat să se emancipeze spre activităţi strict culturale şi artistice. A predat limba şi literatura franceză, însuşindu-şi totodată foarte bine limbile literare din această regiune: portugheza şi spaniola; traducătoare din limba franceză la numeroase reuniuni internaţionale, a făcut parte din echipa de translatori de la Camera Deputaţilor din Rio de Janeiro,ajungând să organizeze ea însăşi multe conferinţe internaţionale, între care aceea a Pen-Clubului, în 1960. A avut postul de secretar executiv al Congresului pentru Libertatea Culturii-secţiunea Brazilia şi a funcţionat, împreună cu Ştefan Baciu, în redacţia publicaţiei oficiale a acestuia, Cadernos Brasileiroas. Tot împreună, soţii Mira şi Ştefan Baciu au fost aleşi drept colaboratori apropiaţi de către Rafael Barraza Monterrosa, ambasador al republicii El Salvador şi fondator al Cercului cultural Pena diplomatica Ruy Barbosa, care reunea „crema” oamenilor de litere şi a artiştilor din ţările hispano-americane; organizator al reuniunilor acestora a fost, de cele mai multe ori, Mira Simian.
Anul 1962 a fost pentru familia reunită, unul crucial. La recomandarea oamenilor de litere brazilieni, Ştefan Baciu este numit profesor de literatură braziliană la Universitatea din Washington - filiala Seattle. Nu se vor mai întoarce să locuiască în Brazilia, unde Ştefan Baciu era urmărit de către regimul lui Fidel Castro, pe care îl criticase. Vor rămâne pe pământ american. Din ţinutul ploios al zonei Seattle, nesuportat de firea solară a Mirei, soţii Baciu vor face frecvente călătorii la prietenii americani şi români din ţările hispano-americane, contexte în care Mira va condensa în sufletul său noi impresii interferând cu acelea, de neuitat, româneşti. Astfel, cum scria Ştefan Baciu: În câteva poeme şi proze ale Mirei, Antiqua (Guatemala - n. n.) trăieşte şi, ciudat, farmecul ei este atât de aproape de acela al copilăriei de la Râmnicu-Vâlcea (p. 248).
De la Seattle, unde Mira Simian a predat cursuri în specialitatea limbii spaniole, şi unde au stat doi ani universitari, soţii Baciu au plecat în Hawaii, la nou-fondata (în 1964) Universitate din Honolulu, care avea nevoie de profesori poligloţi. Aici, integrată în viaţa universitară ca lector de limba spaniolă (1964-1977), apoi ca profesor de literatură franceză, precum şi în multe activităţi extradidactice cu studenţii săi proveniţi din întreaga regiune a Pacificului, cărora le vorbea adesea despre ţara ei natală, Mira Simian a cunoscut o nouă satisfacţie a vieţii sale. Ea a continuat, împreună cu Ştefan Baciu, să polarizeze elita creatoare din spaţiul hispano-american, cel european şi cel oriental în paginile revistei internaţionale de poezie „Mele” (în hawaiiană: cântec, poezie), în paginile căreia semnează curent ilustraţiile grafice. Ca rezultat al afecţiunii pentru marele pictor muralist Jean Charlot, care locuia în Hawaii, Mira Simian a fondat Societe Paul Claudel au Pacifique şi a susţinut cu tenacitate activitatea ei.
În sfârşit, Mira Simian s-a ocupat şi de sine. A urmat cursuri de filologie la Facultatea de Litere şi Ştiinţe Umane de la Universitatea din Strassbourg (1965-1970), studii finalizate cu teza de doctorat despre Sentimentul morţii în opera lui Eugene Ionesco (1970).
Soarele puternic, briza oceanului, vegetaţia luxuriantă şi umbroasă, eforturile excesive în relaţiile culturale şi unele tensiuni profesionale din ultimii ani i-au tulburat sufletul şi corpul - de mai mult timp încercate prin semnele maladiei fatale care îi va răpi din viaţă o serie de mari prieteni din America Latină, ca şi pe însăşi mama ei (decedată în Hawaii, în 1971). Această maladie se va declanşa năprasnic şi asupra ei şi o răpune în numai şase luni.
În Hawaii, Mira Simian va decide să aşeze între coperţi de carte versurile „bolborosite” pe oriunde se dusese^ şi asupra cărora lucra fără încetare pentru a le face mai sugestive şi mai muzicale. În 1966, publică la Paris, în limba română, volumul de versuri Farmece (care va cunoaşte o nouă ediţie, postum, în 1979, prin grija soţului ei) - o carte plină de dor pentru mirajul copilăriei, dor purtat pe meleaguri străine şi intersectat deopotrivă cu impresii afine din lumea acestora. În 1973, din nou la Paris, dar de această dată în limba franceză, publică, cu prefaţa profesorului ei Jacques Borel şi cu ilustraţiile prietenului Jacques Herold, al doilea volum de versuri, intitulat Houla, Macumba, Hora - carte în care fuzionează trei universuri naturale şi umane în care destinul a purtat-o pe autoare ca să trăiască: român, brazilian şi hawaiian, fiecare dintre ele fiind reprezentate, în titlu, printr-un dans popular specific. Un alt ciclu de versuri, Cântec de frunză, i-a apărut în 1976, la San Francisco, fiind inclus, în 1979, în a doua ediţie a Farmecelor.
Din aprilie până în noiembrie 1977, Mira Simian, care semnase în revistele hispano-americane numeroase cronici de artă plastică, şi-a descoperit, irepresibil, cel de al doilea registru artistic de e xprimare: pictura, de predilecţie cea peisagistică. Imagini ale unei inspiraţii directe, hawaiiene (casa, vegetaţia, erupţia vulcanului Kilauea), dar, mai ales, de inspiraţie indirectă, prin intermediul amintirilor (de o precizie stupefiantă!) din Brazilia (îndeosebi Tereseopolis) şi din România (Râmnicu-Vâlcea, cu parcul Zăvoi, dealul Capela, podul peste Olt, casa bunicii, la vie, primăria la Sărbătoarea de 10 mai, mănăstirea Cozia), realizate în Hawaii, dar şi în Grecia şi Franţa, i-au născut pasiunea excesivă de a transmite, prin desen şi culoare, dragostea ei de viaţă şi nostalgia ei nemăsurată.
Acest exces, asociate cu suferinţele sufletului, i-au declanşat răul fără leac al cancerului, care va răpune - la 2 iulie 1978 - o fiinţă admirabilă: Mira Simian a lăsat prin testament ca din vânzarea bunurilor ei să se facă o bursă destinată studenţilor din Universitate care urmau să studieze «influenţe româneşti în literatura şi cultura franceză» (apud Ştefan Baciu).
Ca poetă, Mira Simian a lăsat, prin intermediul unei bogate juxtapuneri de imagini provenind din regiuni diverse ale lumii (România, Brazilia, Hawaii, Franţa) o atmosferă suprarealistă (Jacques Borel), compensând în plan poetic uzura cuvintelor cotidiene; ea probează dorinţa obsesivă de a articula visul său recuperator (o a doua emigraţie!) printr-un „melange” de amintiri şi imagini noi, de bucurii (simple şi totale) de a le numi şi, astfel, de a şi le reapropia. Aceasta a fost propria sa modalitate de a transcende experienţa traumatizantă de a se detaşa pentru totdeauna de ţara natală, angoasa de aşi pierde paradisul (Matei Călinescu).
De o aceeaşi factură, dar cu alte mijloace specifice, poate fi definită şi pictura Mirei Simian, care cunoaşte, într-un mod particular, corespondenţa cu poemele din „Farmece”, printr-o dublă semantică: pe de o parte, euforică (eclatând insulele de fericire de pe traseul destinului), iar, de altă parte, maladivă (prin tuşele dure ale unui rău sufletesc, ce-i va deveni, în curând, şi trupesc).
Prozele scurte ale Mirei Simian, preponderent memorialistice, implică, în derularea lor epică, un ritm mai lent, în aparenţă calm, cu inerenta bucurie a evocării, dar şi cu suspinul provocat de ravagiile destinului uman, în nefastul context istoric trăit.
În ansamblu, poetica Mirei Simian este una a frustrării şi a entropiei individului, luptând în exil pentru a-şi trăi existenţa într-un echilibru mereu clătinat de melancolica tensiune de a transforma departele (natal) în aproapele (diasporic) şi invers.
În plan eseistic, Mira Simian s-a ilustrat ca o ferventă promotoare a recunoaşterii operei lui Urmuz, precursor al avangardei şi al teatrului absurd, ca o subtilă exploratoare a operei lui Eugene Ionesco, de la debutul său românesc până la primele capodopere dramaturgice, ca o cercetătoare originală a literaturii franceze, de la Charles d’Orleans şi Pierre Ronsard (văzuţi ca poeţi de avangardă!), până la marele poet creştin Paul Claudel.
Numărul din 1979 al revistei „Mele” este dedicat în întregime Mirei Simian, cuprinzând peste 75 de opinii ale unor personalităţi din lumea hispano-americană ori europeană, care au cunoscut-o şi apreciat-o nu numai ca om, ci şi ca un creator original. Reţinem pentru caracterul ei estetic obiectiv, opinia lui N. Carandino, care, ţinând seama de timpul relativ târziu când Mira Simian s-a decis pentru exerciţiul artistic, remarcă faptul că nimic din ce a scris şi publicat, oricât de valoros ar fi, nu o reprezintă efectiv; posibilităţile ei, mult mai mari, lăsau loc liber celor mai neaşteptate surprize şi celor mai depline întregiri. Dar oricât ar fi trăit, Mira Simian ar fi rămas, desigur, o promisiune. Fiindcă toate realizările ei erau trepte . . .
Mira Simian nu a beneficiat în ţara sa de o cercetare biobibliografică mai consistentă până în prezent. Articolele şi lucrările grafice publicate în presa hispano- americană, în revistele diasporei româneşti, ca şi în revista hawaiiană „Mele” vor forma, sperăm, obiectul de interes al vreunui tânăr care-şi va propune mai mult decât am putut reliefa noi în paginile de faţă.
&&&
The author presents the life and work of writer and painter Mira Simian (-Baciu) (b. 1920, in Ramnicu Valcea, Romania - d. 1978 in Honolulu, Hawaii), a personality of the Romanian diaspora, and he uses, especially, the information from the memorialistic novel Mira (Bucharest, 1998) written by her husband, writer Stefan Baciu. She is rather unknown to the Romanian public (and not only!).
First, the author evoque the life of Mira Simian in Romania (1920 - 1946), summarizind the childhood in her parents house - Dinu Simian (an industrialist and top politician, killed later by the communist detention) and Constanta Bejan, daughter of a Polish farmacist; then, the teeanage studies at the Faculty of Farmacy from Bucharest, where she also met her future husband. The second stage is the one of the life in diaspora: two years at the Romanian Ambassy in Bern (Switzerland), the exile in Brazil (1949-1962) and USA, at the universities of Seattle (1962-1964) and Honolulu (19641978), teaching Spanish and French, at the last one. Mira Simian exhibited as an excellent manager of international cultural meetings, in Brazil and Hawaii, colaborating (with verses, graffics and plastic reviews) to the international literary-artistic magazines. Her philological studies at the University of Strassburg (1965-1970) finalized with a doctorate thesis on the work of Eugene Ionesco.
As a poet, Mira Simian is the author of two volums of verses: Charms, 1966, in Romanian language (with a posthumous edition, in 1979, prefaced by Matei Calinescu) and Houla Macumba Hora, 1973, Paris, in French language, prefaced by Jacques Borel; she realised in verses a supernatural atmosphere (Jacques Borel), through a „melange” of pictures from her native country, but also from the countries of exile, with crossroads of a interplanetary horizon, allien, however; the same traumatic and nostalgic experience express her short pieces of proze compiled in the volum The Daughter of Temelie, as well as in her last years paintings. As an essay writer, Mira Simian promoted the work of Romanians Urmuz, as the „prophet” of the avantgarde, and Eugene Ionesco, a „classic” of the literature of absurd, as well as the work of French poets Charles D'Orleans and Pierre Ronsard, seen as „avantgarde poets”, but also of the great Christian poet Paul Claudel. As much as she managed to manifeste on the artistic plan, „all her successes were steps” (N. Carandino) towards a fulfillment that she did not achieve due to a severe illness. 75 authors, writers, plastic artists, journalists have celebrated her in the 1979 edition of the international magazine of poetry „Mele” (Hawaii), which was dedicated to Mira Simian.
(Rezumat tradus de Camelia Şuiu)
Bibliografie selectivă
I. Volume proprii
1. Farmece, Paris, Fundaţia Regală Universitară „Carol I”, 1966, 40 p.; ibidem, a doua ediţie, cu prefaţă de Matei Călinescu. Honolulu: MELE, 1979, 55 p., cu ilustraţii de Jean Charlot, Jacques Herold, Ştefan Eleutheriades, Ştefan Munteanu, Juan Ortega Leyton.
2. Le sentiment de la mort dans l’&uvre d’Eugene Ionesco/Sentimentul morţii în opera lui Eugene Ionesco. Faculte de Lettres et de Sciences Humaines de l’Universite de Strassbourg, 1970 (Teză de doctorat); ibidem, în: Acta Philologica, revista Societăţii Academice Române, vol. V, Roma, Italia (Congresul al X-lea, cu tema Romanitate, Hispanitate, Românitate).
3. Houla, Macumba, Hora - versuri, prefaţă de Jacques Borel, ilustraţii de Jacques Herold. Paris, Ed. Saint-Germain de Pres, 1973, 88 p.
4. Fata lui Temelie, schiţe, Paris, Ed. Urmuz, 1974, ilustraţii de Ludwig Zeller, 33 p.
5. Cântec din frunză. San Francisco, 1976.
II. Opere în manuscris:
1. Povestea / Cartea Râmnicului, roman.
III. Studii şi articole:
a) despre Eugene Ionesco:
1. La naissance des obsessions fondamentales d’Eugene Ionesco/ Naşterea obsesiilor fundamentale ale lui Eugene Ionesco, în: Proceedings of the Pacific Northwest Conference in Foreign Languages, XXII, 1971; Annual Meeting, Oregon State University Press, vol.XXII. Oregon, U.S.A., p.1-11.
2. Ily a quarante ans Eugene Ionesco debutait comme poete/Suntpatruzeci de ani de când Eugene Ionesco debuta ca poet, în : Proceedings of the Pacific Northwest Conference in Foreign Languages, XXIII, 1972; Annual Meeting, Oregon State University Press, vol.XXIII. Oregon, U.S.A., p.145-149; idem, Acum 40 de ani Eugen Ionescu debuta ca poet - Mira Simian despre debutul lui Eugen Ionescu, în: Forum V, revistă de cultură. Râmnicu-Vâlcea, România, nr. 3-4(12-13), trim. III-IV/2009, p. 1-3.
3. Eugen Ionescu şi întâlnirea cu moartea, dans: Destin, Madrid, Spain, 1972, nr. 24-25, p.185-193.
4. Ionesco et le Paradis perdu/ Ionesco şi paradisul pierdut, în: Conjonction, Port-au-Prince, Haiti, May,1972, nr. 116, p. 6.
5. Eugene Ionesco, ecrivain de l’absurde ă l’Academie Frangaise/Eugene Ionesco, scriitor al absurdului, la Academia Franceză, în: Conjonction, Port-au-Prince, Haiti, Iuly,1972, nr. 118, p. 84-88.
6. Eugene Ionesco ă la guete de l’authenticite/ Eugene Ionesco la ora autenticităţii, în: Presence Francophone, Quebec, no. 6, Spring, 1973, p. 44-54.
7. The Romanian Debut of Eugene Ionesco/Debutul românesc al lui Eugene Ionesco, în: The Institute of International Studies of the Office of Education. Department of Slavic and European Languages and Literature, University of Washington, Seattle, May, 1975, p. 1-17.
b) despre Paul Claudel:
1. Paul Claudel ă Honolulu, în: Bulletin de la Societe Paul Claudel, Paris, France, 1972, no. 50, p.13-14.
2. Paul Claudel en Hawaii, în: Rencontres Internationales Claudeliennes, Branques, France, 1972, July, p.1-5.
3. Paul Claudel et la Macumba, în: Bulletin de la Societe Paul Claudel, Paris, France, 4-eme trimestre, 1973, no. 52, p. 20.
4. Documents inedits Paul Claudel - Jean Charlot concernant l’Apocalypse / Documente inedite Paul Claudel-Jean Charlot privitoare la Apocalipsă, în: Paul Claudel in Pacific, Honolulu, Hawaii, May, 1975, no. 1, p. 40-51.
Mira – Simian Baciu (16 mai 1920 – 2 iulie 1978)
Poeme de Mira Simian
Mira Simian, o scriitoare remarcabilă aproape necunoscută la noi
Mira Simian este una dintre puţinele scriitoare române care au trăit şi s-au afirmat în exilul postbelic. Născută la 16 mai 1920 şi plecată în lumea de dincolo la 2 iulie 1978, ea a fost poetă, traducătoare, pictoriță şi profesoară universitară. A venit pe lume în familia omului politic Dinu Simian din Râmnicu Vâlcea. A urmat Facultatea de Farmacie la Bucureşti.
S-a căsătorit cu poetul Ştefan Baciu, iar în 1946 au plecat amândoi în Elveţia, unde el primise un post de ataşat de presă la Legaţia Română de la Berna. Soţii Baciu au decis să nu se mai întoarcă în ţară, având în vedere turnura politică de la Bucureşti, astfel încât, în 1949, au cerut şi au primit azil politic în Brazilia. Mira şi-a urmat cu iubire şi devotament peste tot în lume soţul. În 1951, în perioada de acomodare şi căutare a unui rost în Brazilia, Ştefan Baciu îi scria lui Mircea Eliade: „Ducem o grea viaţă de oameni liberi - o viaţă de oameni care nu au vrut să fie lacheii nimănui. Avem toate libertăţile, inclusiv aceea de a muri de foame sau de a nu avea ce face...” Dar nu s-a pus problema să moară de foame. Ştefan Baciu învăţase atât de bine portugheza şi spaniola, încât a putut publica articole în ziarele locale, iar apoi să devină redactor la importantul ziar „Tribuna de Imprensa” din Rio de Janeiro, al cărui director, Carlos Lacerda, a fost considerat cel mai mare gazetar al secolului XX din Brazilia şi unul dintre cei mai buni din întreaga Americă Latină.
Soţii Baciu s-au mutat din Brazilia, pentru o scurtă vreme, în Statele Unite ale Americii, Ştefan fiind numit profesor de literatură braziliană la Universitatea din Seattle. În 1964, nou-înfiinţata Universitate din Honolulu-Hawaii, care avea nevoie de profesori poligloţi, i-a cooptat în corpul profesoral pe Ştefan Baciu şi pe Mira Simian Baciu. Ea a fost iniţial lector de spaniolă, apoi profesoară de limba franceză. Dacă, între timp, Ştefan Baciu avea o carieră fulminantă de profesor, traducător, gazetar şi scriitor, şi Mira îşi împlinea visul. A făcut studii universitare de literatură, iar la Universitatea din Strasbourg a obţinut un doctorat în franceză despre opera lui Eugen Ionescu.
Soţii Baciu editau revista „Mele” (care în limba hawaiiană înseamnă „cântec”, „poezie”, „rugăciune”), în care publicau românii din toate colţurile lumii, dar nu numai ei. Mira Simian a fondat societatea „Paul Claudel au Pacifique”, în cadrul întâlnirilor de acolo vorbindu-le studenţilor despre cultura română, punându-le la dispoziţie opere traduse de ea.
Debutul Mirei Simian ca scriitoare s-a petrecut în 1966 cu volumul în limba română „Farmece”, tipărit la Paris, prin grija lui Virgil Ierunca. Au urmat alte cărţi: în 1976, placheta de versuri „Cântec de frunză” şi volumul de proză „Fata lui Temelie”. A publicat cărţi de poezie şi în limba franceză. A colaborat cu proză şi recenzii literare în importante reviste hispano-americane şi în revistele exilului. Din versurile ei transpar atât dorul de ţară, cât şi trauma provocată de suferinţele părinţilor rămaşi în România: după plecarea ei au fost întemnițaţi de comunişti; tatăl său, un fruntaş al Partidului Naţional Liberal, iar ulterior al celui Ţărănist, a murit în închisoarea de la Sighet, iar mama sa, după eliberare, a trăit într-o sărăcie cruntă.
În ultima parte a vieţii, Mira a găsit o împlinire artistică şi în pictură, realizând sute de acuarele în care apar locuri din întreaga lume în care a călătorit, inclusiv din România anilor tinereţii.
În 1971, s-a îmbolnăvit de cancer, iar 7 ani mai târziu părăsea această lume. Pentru a-i suplini într-un fel absenţa, soţul ei a scris romanul memorialistic „Mira”, din care reiese mult mai clar portretul scriitoarei. În testamentul ei, a cerut ca din vânzarea bunurilor personale să se înfiinţeze o bursă la Universitatea din Honolulu pentru studenţii care vor să studieze legăturile dintre literatura română şi cea franceză.
&&&
- din averile celebrilor industriaşi/ negustori/ politicieni a supravieţuit comunismului şi post-comunismului doar o componentă culturală: «Muzeul de Artă «Casa Simian» din Râmnicu Vâlcea; îl „datorăm” gusturilor rafinate ale soţiei lui Nae, Tita (născută Tudorache), medic de profesie - totul la această legătură
Deloc întâmplător, Mira Simian a dorit să studieze Literele la Sorbona (a şi parcurs o dată, cu mama sa, drumul până acolo ca să se înscrie), dar din cauza războiului şi pentru a nu-şi îngrijora părinţii, a urmat cursurile Facultăţii de Farmacie din Bucureşti (promoţia 1942), după care a lucrat ca farmacistă la Râmnic. În timpul studiilor, l-a cunoscut pe poetul şi jurnalistul Ştefan Baciu (premiat de Societatea Scriitorilor Români pentru debut în poezie, în 1933); cu el se va căsători la sfârşitul războiului şi din acest moment viaţa lor se va împleti până la sfârşit.
Trimis ca ataşat de presă la Legaţia Română de la Berna, în 1946, Ştefan Baciu, adept al social-democraţiei româneşti (aripa Titel Petrescu), realizează curând incompatibilitatea cu puterea nouă din România, aservită stalinismului (care l-a obligat pe regele Mihai să abdice) şi decide să demisioneze, preferând (împreună cu soţia lui) să trăiască în exil, dar în lumea liberă.
După doi ani petrecuţi în Elveţia, unde Mira a lucrat ca farmacistă (la Zytglogge Apotheke din Berna), soţii Baciu au reuşit să convingă Organizaţia Internaţională a Refugiaţilor (Internaţional Refugee Organization) de neimplicarea lor în misiuni secrete şi astfel au obţinut dreptul de azilanţă în Brazilia, unde au sosit, la Rio de Janeiro, în 15 martie 1949 (după un dificil voiaj cu trenul în Europa şi cu vaporul peste Oceanul Atlantic).
În România, la puţină vreme de când soţii Baciu au refuzat să se întoarcă în ţară (în 1948), părinţii Mirei au suferit detenţie. Tatăl ei, pentru care depusese delaţiune Mihai Roşianu, altădată oaspete în casa Simian, a murit torturat în închisoarea de la Sighet şi a fost aruncat în groapa comună; mama ei, după eliberare, lipsită de toate drepturile, ajunsese într-o acută sărăcie. Aceste evenimente familiale (ca şi dorul de acasă) vor marca sufletul Mirei cu o tristeţe destrămantă. Poezia sa,îndeosebi, reprezintă suspinul neîncetat al unui „copil mare”, iremediabil frustrat. Mira nu a avut linişte până când nu a reuşit să o aducă pe mama sa în Brazilia, cu ajutorul preşedintelui acestei ţări, Juscelino Kubitschek, care a cerut-o de la autorităţile române, în 1962.
13 ani sub Crucea Sudului (1949-1962) au reprezentat pentru soţii Baciu nu doar dobândirea cetăţeniei braziliene, ci şi naturalizarea în viaţa culturală a Braziliei şi a altor ţări hispano-americane, prin colaborarea la reviste şi reuniuni cultural-artistice, editarea de reviste (chiar şi în limba română); i-a caracterizat de asemenea dorinţa de a lega şi întreţine legături de prietenie cu mari artişti şi jurnalişti, mulţi dintre ei membri ai corpului diplomatic din acea parte de lume: Carlos Lacerda, Cecilia Meirellis, Manuel Bandeira, Rafael Borraza Monterrosa, Juan Bosch, Charles Drummond de Andrade, Jorge Carrera Andrade ş.a. Însuşindu-şi cultura hispano-americană, soţii Baciu au făcut, în acelaşi timp, cunoscute valorile folclorului şi ale literaturii române culte, îndeosebi acelea ale literaturii de avangardă.
Mira Simian, practicând la început activitatea farmaceutică, a reuşit treptat să se emancipeze spre activităţi strict culturale şi artistice. A predat limba şi literatura franceză, însuşindu-şi totodată foarte bine limbile literare din această regiune: portugheza şi spaniola; traducătoare din limba franceză la numeroase reuniuni internaţionale, a făcut parte din echipa de translatori de la Camera Deputaţilor din Rio de Janeiro,ajungând să organizeze ea însăşi multe conferinţe internaţionale, între care aceea a Pen-Clubului, în 1960. A avut postul de secretar executiv al Congresului pentru Libertatea Culturii-secţiunea Brazilia şi a funcţionat, împreună cu Ştefan Baciu, în redacţia publicaţiei oficiale a acestuia, Cadernos Brasileiroas. Tot împreună, soţii Mira şi Ştefan Baciu au fost aleşi drept colaboratori apropiaţi de către Rafael Barraza Monterrosa, ambasador al republicii El Salvador şi fondator al Cercului cultural Pena diplomatica Ruy Barbosa, care reunea „crema” oamenilor de litere şi a artiştilor din ţările hispano-americane; organizator al reuniunilor acestora a fost, de cele mai multe ori, Mira Simian.
Anul 1962 a fost pentru familia reunită, unul crucial. La recomandarea oamenilor de litere brazilieni, Ştefan Baciu este numit profesor de literatură braziliană la Universitatea din Washington - filiala Seattle. Nu se vor mai întoarce să locuiască în Brazilia, unde Ştefan Baciu era urmărit de către regimul lui Fidel Castro, pe care îl criticase. Vor rămâne pe pământ american. Din ţinutul ploios al zonei Seattle, nesuportat de firea solară a Mirei, soţii Baciu vor face frecvente călătorii la prietenii americani şi români din ţările hispano-americane, contexte în care Mira va condensa în sufletul său noi impresii interferând cu acelea, de neuitat, româneşti. Astfel, cum scria Ştefan Baciu: În câteva poeme şi proze ale Mirei, Antiqua (Guatemala - n. n.) trăieşte şi, ciudat, farmecul ei este atât de aproape de acela al copilăriei de la Râmnicu-Vâlcea (p. 248).
De la Seattle, unde Mira Simian a predat cursuri în specialitatea limbii spaniole, şi unde au stat doi ani universitari, soţii Baciu au plecat în Hawaii, la nou-fondata (în 1964) Universitate din Honolulu, care avea nevoie de profesori poligloţi. Aici, integrată în viaţa universitară ca lector de limba spaniolă (1964-1977), apoi ca profesor de literatură franceză, precum şi în multe activităţi extradidactice cu studenţii săi proveniţi din întreaga regiune a Pacificului, cărora le vorbea adesea despre ţara ei natală, Mira Simian a cunoscut o nouă satisfacţie a vieţii sale. Ea a continuat, împreună cu Ştefan Baciu, să polarizeze elita creatoare din spaţiul hispano-american, cel european şi cel oriental în paginile revistei internaţionale de poezie „Mele” (în hawaiiană: cântec, poezie), în paginile căreia semnează curent ilustraţiile grafice. Ca rezultat al afecţiunii pentru marele pictor muralist Jean Charlot, care locuia în Hawaii, Mira Simian a fondat Societe Paul Claudel au Pacifique şi a susţinut cu tenacitate activitatea ei.
În sfârşit, Mira Simian s-a ocupat şi de sine. A urmat cursuri de filologie la Facultatea de Litere şi Ştiinţe Umane de la Universitatea din Strassbourg (1965-1970), studii finalizate cu teza de doctorat despre Sentimentul morţii în opera lui Eugene Ionesco (1970).
Soarele puternic, briza oceanului, vegetaţia luxuriantă şi umbroasă, eforturile excesive în relaţiile culturale şi unele tensiuni profesionale din ultimii ani i-au tulburat sufletul şi corpul - de mai mult timp încercate prin semnele maladiei fatale care îi va răpi din viaţă o serie de mari prieteni din America Latină, ca şi pe însăşi mama ei (decedată în Hawaii, în 1971). Această maladie se va declanşa năprasnic şi asupra ei şi o răpune în numai şase luni.
În Hawaii, Mira Simian va decide să aşeze între coperţi de carte versurile „bolborosite” pe oriunde se dusese^ şi asupra cărora lucra fără încetare pentru a le face mai sugestive şi mai muzicale. În 1966, publică la Paris, în limba română, volumul de versuri Farmece (care va cunoaşte o nouă ediţie, postum, în 1979, prin grija soţului ei) - o carte plină de dor pentru mirajul copilăriei, dor purtat pe meleaguri străine şi intersectat deopotrivă cu impresii afine din lumea acestora. În 1973, din nou la Paris, dar de această dată în limba franceză, publică, cu prefaţa profesorului ei Jacques Borel şi cu ilustraţiile prietenului Jacques Herold, al doilea volum de versuri, intitulat Houla, Macumba, Hora - carte în care fuzionează trei universuri naturale şi umane în care destinul a purtat-o pe autoare ca să trăiască: român, brazilian şi hawaiian, fiecare dintre ele fiind reprezentate, în titlu, printr-un dans popular specific. Un alt ciclu de versuri, Cântec de frunză, i-a apărut în 1976, la San Francisco, fiind inclus, în 1979, în a doua ediţie a Farmecelor.
Din aprilie până în noiembrie 1977, Mira Simian, care semnase în revistele hispano-americane numeroase cronici de artă plastică, şi-a descoperit, irepresibil, cel de al doilea registru artistic de e xprimare: pictura, de predilecţie cea peisagistică. Imagini ale unei inspiraţii directe, hawaiiene (casa, vegetaţia, erupţia vulcanului Kilauea), dar, mai ales, de inspiraţie indirectă, prin intermediul amintirilor (de o precizie stupefiantă!) din Brazilia (îndeosebi Tereseopolis) şi din România (Râmnicu-Vâlcea, cu parcul Zăvoi, dealul Capela, podul peste Olt, casa bunicii, la vie, primăria la Sărbătoarea de 10 mai, mănăstirea Cozia), realizate în Hawaii, dar şi în Grecia şi Franţa, i-au născut pasiunea excesivă de a transmite, prin desen şi culoare, dragostea ei de viaţă şi nostalgia ei nemăsurată.
Acest exces, asociate cu suferinţele sufletului, i-au declanşat răul fără leac al cancerului, care va răpune - la 2 iulie 1978 - o fiinţă admirabilă: Mira Simian a lăsat prin testament ca din vânzarea bunurilor ei să se facă o bursă destinată studenţilor din Universitate care urmau să studieze «influenţe româneşti în literatura şi cultura franceză» (apud Ştefan Baciu).
Ca poetă, Mira Simian a lăsat, prin intermediul unei bogate juxtapuneri de imagini provenind din regiuni diverse ale lumii (România, Brazilia, Hawaii, Franţa) o atmosferă suprarealistă (Jacques Borel), compensând în plan poetic uzura cuvintelor cotidiene; ea probează dorinţa obsesivă de a articula visul său recuperator (o a doua emigraţie!) printr-un „melange” de amintiri şi imagini noi, de bucurii (simple şi totale) de a le numi şi, astfel, de a şi le reapropia. Aceasta a fost propria sa modalitate de a transcende experienţa traumatizantă de a se detaşa pentru totdeauna de ţara natală, angoasa de aşi pierde paradisul (Matei Călinescu).
De o aceeaşi factură, dar cu alte mijloace specifice, poate fi definită şi pictura Mirei Simian, care cunoaşte, într-un mod particular, corespondenţa cu poemele din „Farmece”, printr-o dublă semantică: pe de o parte, euforică (eclatând insulele de fericire de pe traseul destinului), iar, de altă parte, maladivă (prin tuşele dure ale unui rău sufletesc, ce-i va deveni, în curând, şi trupesc).
Prozele scurte ale Mirei Simian, preponderent memorialistice, implică, în derularea lor epică, un ritm mai lent, în aparenţă calm, cu inerenta bucurie a evocării, dar şi cu suspinul provocat de ravagiile destinului uman, în nefastul context istoric trăit.
În ansamblu, poetica Mirei Simian este una a frustrării şi a entropiei individului, luptând în exil pentru a-şi trăi existenţa într-un echilibru mereu clătinat de melancolica tensiune de a transforma departele (natal) în aproapele (diasporic) şi invers.
În plan eseistic, Mira Simian s-a ilustrat ca o ferventă promotoare a recunoaşterii operei lui Urmuz, precursor al avangardei şi al teatrului absurd, ca o subtilă exploratoare a operei lui Eugene Ionesco, de la debutul său românesc până la primele capodopere dramaturgice, ca o cercetătoare originală a literaturii franceze, de la Charles d’Orleans şi Pierre Ronsard (văzuţi ca poeţi de avangardă!), până la marele poet creştin Paul Claudel.
Numărul din 1979 al revistei „Mele” este dedicat în întregime Mirei Simian, cuprinzând peste 75 de opinii ale unor personalităţi din lumea hispano-americană ori europeană, care au cunoscut-o şi apreciat-o nu numai ca om, ci şi ca un creator original. Reţinem pentru caracterul ei estetic obiectiv, opinia lui N. Carandino, care, ţinând seama de timpul relativ târziu când Mira Simian s-a decis pentru exerciţiul artistic, remarcă faptul că nimic din ce a scris şi publicat, oricât de valoros ar fi, nu o reprezintă efectiv; posibilităţile ei, mult mai mari, lăsau loc liber celor mai neaşteptate surprize şi celor mai depline întregiri. Dar oricât ar fi trăit, Mira Simian ar fi rămas, desigur, o promisiune. Fiindcă toate realizările ei erau trepte . . .
Mira Simian nu a beneficiat în ţara sa de o cercetare biobibliografică mai consistentă până în prezent. Articolele şi lucrările grafice publicate în presa hispano- americană, în revistele diasporei româneşti, ca şi în revista hawaiiană „Mele” vor forma, sperăm, obiectul de interes al vreunui tânăr care-şi va propune mai mult decât am putut reliefa noi în paginile de faţă.
&&&
The author presents the life and work of writer and painter Mira Simian (-Baciu) (b. 1920, in Ramnicu Valcea, Romania - d. 1978 in Honolulu, Hawaii), a personality of the Romanian diaspora, and he uses, especially, the information from the memorialistic novel Mira (Bucharest, 1998) written by her husband, writer Stefan Baciu. She is rather unknown to the Romanian public (and not only!).
First, the author evoque the life of Mira Simian in Romania (1920 - 1946), summarizind the childhood in her parents house - Dinu Simian (an industrialist and top politician, killed later by the communist detention) and Constanta Bejan, daughter of a Polish farmacist; then, the teeanage studies at the Faculty of Farmacy from Bucharest, where she also met her future husband. The second stage is the one of the life in diaspora: two years at the Romanian Ambassy in Bern (Switzerland), the exile in Brazil (1949-1962) and USA, at the universities of Seattle (1962-1964) and Honolulu (19641978), teaching Spanish and French, at the last one. Mira Simian exhibited as an excellent manager of international cultural meetings, in Brazil and Hawaii, colaborating (with verses, graffics and plastic reviews) to the international literary-artistic magazines. Her philological studies at the University of Strassburg (1965-1970) finalized with a doctorate thesis on the work of Eugene Ionesco.
As a poet, Mira Simian is the author of two volums of verses: Charms, 1966, in Romanian language (with a posthumous edition, in 1979, prefaced by Matei Calinescu) and Houla Macumba Hora, 1973, Paris, in French language, prefaced by Jacques Borel; she realised in verses a supernatural atmosphere (Jacques Borel), through a „melange” of pictures from her native country, but also from the countries of exile, with crossroads of a interplanetary horizon, allien, however; the same traumatic and nostalgic experience express her short pieces of proze compiled in the volum The Daughter of Temelie, as well as in her last years paintings. As an essay writer, Mira Simian promoted the work of Romanians Urmuz, as the „prophet” of the avantgarde, and Eugene Ionesco, a „classic” of the literature of absurd, as well as the work of French poets Charles D'Orleans and Pierre Ronsard, seen as „avantgarde poets”, but also of the great Christian poet Paul Claudel. As much as she managed to manifeste on the artistic plan, „all her successes were steps” (N. Carandino) towards a fulfillment that she did not achieve due to a severe illness. 75 authors, writers, plastic artists, journalists have celebrated her in the 1979 edition of the international magazine of poetry „Mele” (Hawaii), which was dedicated to Mira Simian.
(Rezumat tradus de Camelia Şuiu)
Bibliografie selectivă
I. Volume proprii
1. Farmece, Paris, Fundaţia Regală Universitară „Carol I”, 1966, 40 p.; ibidem, a doua ediţie, cu prefaţă de Matei Călinescu. Honolulu: MELE, 1979, 55 p., cu ilustraţii de Jean Charlot, Jacques Herold, Ştefan Eleutheriades, Ştefan Munteanu, Juan Ortega Leyton.
2. Le sentiment de la mort dans l’&uvre d’Eugene Ionesco/Sentimentul morţii în opera lui Eugene Ionesco. Faculte de Lettres et de Sciences Humaines de l’Universite de Strassbourg, 1970 (Teză de doctorat); ibidem, în: Acta Philologica, revista Societăţii Academice Române, vol. V, Roma, Italia (Congresul al X-lea, cu tema Romanitate, Hispanitate, Românitate).
3. Houla, Macumba, Hora - versuri, prefaţă de Jacques Borel, ilustraţii de Jacques Herold. Paris, Ed. Saint-Germain de Pres, 1973, 88 p.
4. Fata lui Temelie, schiţe, Paris, Ed. Urmuz, 1974, ilustraţii de Ludwig Zeller, 33 p.
5. Cântec din frunză. San Francisco, 1976.
II. Opere în manuscris:
1. Povestea / Cartea Râmnicului, roman.
III. Studii şi articole:
a) despre Eugene Ionesco:
1. La naissance des obsessions fondamentales d’Eugene Ionesco/ Naşterea obsesiilor fundamentale ale lui Eugene Ionesco, în: Proceedings of the Pacific Northwest Conference in Foreign Languages, XXII, 1971; Annual Meeting, Oregon State University Press, vol.XXII. Oregon, U.S.A., p.1-11.
2. Ily a quarante ans Eugene Ionesco debutait comme poete/Suntpatruzeci de ani de când Eugene Ionesco debuta ca poet, în : Proceedings of the Pacific Northwest Conference in Foreign Languages, XXIII, 1972; Annual Meeting, Oregon State University Press, vol.XXIII. Oregon, U.S.A., p.145-149; idem, Acum 40 de ani Eugen Ionescu debuta ca poet - Mira Simian despre debutul lui Eugen Ionescu, în: Forum V, revistă de cultură. Râmnicu-Vâlcea, România, nr. 3-4(12-13), trim. III-IV/2009, p. 1-3.
3. Eugen Ionescu şi întâlnirea cu moartea, dans: Destin, Madrid, Spain, 1972, nr. 24-25, p.185-193.
4. Ionesco et le Paradis perdu/ Ionesco şi paradisul pierdut, în: Conjonction, Port-au-Prince, Haiti, May,1972, nr. 116, p. 6.
5. Eugene Ionesco, ecrivain de l’absurde ă l’Academie Frangaise/Eugene Ionesco, scriitor al absurdului, la Academia Franceză, în: Conjonction, Port-au-Prince, Haiti, Iuly,1972, nr. 118, p. 84-88.
6. Eugene Ionesco ă la guete de l’authenticite/ Eugene Ionesco la ora autenticităţii, în: Presence Francophone, Quebec, no. 6, Spring, 1973, p. 44-54.
7. The Romanian Debut of Eugene Ionesco/Debutul românesc al lui Eugene Ionesco, în: The Institute of International Studies of the Office of Education. Department of Slavic and European Languages and Literature, University of Washington, Seattle, May, 1975, p. 1-17.
b) despre Paul Claudel:
1. Paul Claudel ă Honolulu, în: Bulletin de la Societe Paul Claudel, Paris, France, 1972, no. 50, p.13-14.
2. Paul Claudel en Hawaii, în: Rencontres Internationales Claudeliennes, Branques, France, 1972, July, p.1-5.
3. Paul Claudel et la Macumba, în: Bulletin de la Societe Paul Claudel, Paris, France, 4-eme trimestre, 1973, no. 52, p. 20.
4. Documents inedits Paul Claudel - Jean Charlot concernant l’Apocalypse / Documente inedite Paul Claudel-Jean Charlot privitoare la Apocalipsă, în: Paul Claudel in Pacific, Honolulu, Hawaii, May, 1975, no. 1, p. 40-51.
c) despre Urmuz:
1. Actualitatea lui Urmuz, în: România, New York, october, 1968, p. 4.
1. Actualitatea lui Urmuz, în: România, New York, october, 1968, p. 4.
2. More on Urmuz/Incă ceva despre Urmuz, în: Adam, London, Spring 1968, no.10/6, p. 2.
3. La prophetie urmuzienne/Profeţia urmuziană, în: Mele, Honolulu, Hawaii, November 1970, no.15, p. 4.
4. Le Mythe et la Prophetie d’Urmuz/Mitul şi profeţia lui Urmuz, în: Gradiva, Brussels, Belgium, 1972, no. 3, p. 12-15.
5. Urmuz, il Propheta/Urmuz, profetul, în: Quinta Parete, Milano, Italy, 1972, no. 4, p. 5-10.
d) despre alte subiecte:
1. Jacques Borel, L’Adoration, în: Hawaii Language Teacher, Hawaii, Vol. 8, no.4, December 1966.
2. La lumiere, le mouvement et la musique, elements de l’unite dans lapoesie de Ronsard / Lumina, mişcarea şi muzica, elemente de unitate în poezia lui Ronsard, în: Acta Philologica, Roma, Italy, 1967, 20 p.
3. Proust en Amerique Latine, în: Bulettin de Rencontres Proustienne de l’ete 1971, Institut Collegial Europeen, p. 8-9.
4. Report of the Grant from the American Philosophical Society / Raportul de finanţare la Societatea Americană de Filosofie, în: Year-Book of the American Philosophical Society, 1974, p. 563.
Referinţe bibliografice selective:
A. În volume:
1. George Alexe, Diorame şi eseuri. Teologice şi literare. Washington, DC, Moonfall Press, 1966.
2. Valeriu Anania, De dincolo de ape. Pagini de jurnal şi alte, Cluj-Napoca: Dacia, 2000, p. 65-66.
3. Bartolomeu Valeriu Anania, Icoana patriei vâlcene, prefaţă de Ioan St. Lazăr. Râmnicu-Vâlcea: Almarom, 2002, p. 16-17 (Biblioteca programului cultural „Vâlcea în spaţiul spiritual naţional”).
4. Valeriu Anania, Memorii, Iaşi: Polirom, 2008, p.453-454, 456, 457, 461, 463464, 466-471, 473, 475-476, 483, 485, 487, 489, 491-494, 496-497, 500-509, 511-512, 517-518, 521, 525-527, 530-538, 540, 542, 544-549, 551-553.
5. George Anca, Zăpezi hawaiiene, în: Ibsenienii, VI, Bucureşti: Oscar Print, 2006, p.136, 142-144, 147, 149-150, 157,161-162.
6. Ştefan Baciu, Mira (roman memorialistic), Bucureşti: Albatros, 1998, 416 p.
7. Ştefan Baciu, Radiografia cuvântului dor. Antologie poetică, Braşov: Aldis, 1998, p. 8.
8. IPS Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu, Dascălul-magnet, în vol. Omagiu părintelui prof univ. dr. Ioan I. Ică. Cluj-Napoca: Renaşterea, 2007, p. 21.
9. Liliana Corobca, Introducere în poezia exilului, în vol. Poezia românească din exil, antologie, prefaţă şi note de Liliana Corobca. Bucureşti, 2006, p. 17 (Institutul Cultural Român).
10. Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1985. Scriitori, reviste, ilustraţii, organizaţii, Bucureşti: Compania, 2003, p. 32, 55.
11. Sorin Oane, Istoria judeţului Vâlcea. 1948-1965. Studiu de caz. Râmnicu- Vâlcea: Conphys, 2007, p. 145, 146, 164.
12. ***** Poezia românească din exil. Antologie, prefaţă şi note de Liliana Corobea, Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2006, p.17, 21, 23, 116-117, 323-336, 402.
13. Petre Petria, Cristina Tănăsoiu, Vâlcea - oameni de ştiinţă, cultură şi artă. Dicţionar, vol. II, Râmnicu-Vâlcea: Conphys, 1998, p. 357-358.
14. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, Bucureşti: Semne, 2009; vol. I, p. 691, 693, 1095, 1096; vol. II, p. 186, 441.
15. Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români din Statele Unite şi Canada, Bucureşti: Albatros, 2001, p. 65, 69, 255, 275, 312, 432, 451, 487, 490, 599, 607, 623, 624.
16. Ion Soare, Aneta Bardaşu, Lumina cărţii la Râmnic, Râmnicu-Vâlcea: Conphys, 2001, p. 64.
17. Ion Soare, Petre Petria, Personalităţi vâlcene, în vol. Enciclopedia judeţului Vâlcea, vol. I. Râmnicu-Vâlcea: Fortuna, 2010, p. 857-858, 1055.
3. La prophetie urmuzienne/Profeţia urmuziană, în: Mele, Honolulu, Hawaii, November 1970, no.15, p. 4.
4. Le Mythe et la Prophetie d’Urmuz/Mitul şi profeţia lui Urmuz, în: Gradiva, Brussels, Belgium, 1972, no. 3, p. 12-15.
5. Urmuz, il Propheta/Urmuz, profetul, în: Quinta Parete, Milano, Italy, 1972, no. 4, p. 5-10.
d) despre alte subiecte:
1. Jacques Borel, L’Adoration, în: Hawaii Language Teacher, Hawaii, Vol. 8, no.4, December 1966.
2. La lumiere, le mouvement et la musique, elements de l’unite dans lapoesie de Ronsard / Lumina, mişcarea şi muzica, elemente de unitate în poezia lui Ronsard, în: Acta Philologica, Roma, Italy, 1967, 20 p.
3. Proust en Amerique Latine, în: Bulettin de Rencontres Proustienne de l’ete 1971, Institut Collegial Europeen, p. 8-9.
4. Report of the Grant from the American Philosophical Society / Raportul de finanţare la Societatea Americană de Filosofie, în: Year-Book of the American Philosophical Society, 1974, p. 563.
Referinţe bibliografice selective:
A. În volume:
1. George Alexe, Diorame şi eseuri. Teologice şi literare. Washington, DC, Moonfall Press, 1966.
2. Valeriu Anania, De dincolo de ape. Pagini de jurnal şi alte, Cluj-Napoca: Dacia, 2000, p. 65-66.
3. Bartolomeu Valeriu Anania, Icoana patriei vâlcene, prefaţă de Ioan St. Lazăr. Râmnicu-Vâlcea: Almarom, 2002, p. 16-17 (Biblioteca programului cultural „Vâlcea în spaţiul spiritual naţional”).
4. Valeriu Anania, Memorii, Iaşi: Polirom, 2008, p.453-454, 456, 457, 461, 463464, 466-471, 473, 475-476, 483, 485, 487, 489, 491-494, 496-497, 500-509, 511-512, 517-518, 521, 525-527, 530-538, 540, 542, 544-549, 551-553.
5. George Anca, Zăpezi hawaiiene, în: Ibsenienii, VI, Bucureşti: Oscar Print, 2006, p.136, 142-144, 147, 149-150, 157,161-162.
6. Ştefan Baciu, Mira (roman memorialistic), Bucureşti: Albatros, 1998, 416 p.
7. Ştefan Baciu, Radiografia cuvântului dor. Antologie poetică, Braşov: Aldis, 1998, p. 8.
8. IPS Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu, Dascălul-magnet, în vol. Omagiu părintelui prof univ. dr. Ioan I. Ică. Cluj-Napoca: Renaşterea, 2007, p. 21.
9. Liliana Corobca, Introducere în poezia exilului, în vol. Poezia românească din exil, antologie, prefaţă şi note de Liliana Corobca. Bucureşti, 2006, p. 17 (Institutul Cultural Român).
10. Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1985. Scriitori, reviste, ilustraţii, organizaţii, Bucureşti: Compania, 2003, p. 32, 55.
11. Sorin Oane, Istoria judeţului Vâlcea. 1948-1965. Studiu de caz. Râmnicu- Vâlcea: Conphys, 2007, p. 145, 146, 164.
12. ***** Poezia românească din exil. Antologie, prefaţă şi note de Liliana Corobea, Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2006, p.17, 21, 23, 116-117, 323-336, 402.
13. Petre Petria, Cristina Tănăsoiu, Vâlcea - oameni de ştiinţă, cultură şi artă. Dicţionar, vol. II, Râmnicu-Vâlcea: Conphys, 1998, p. 357-358.
14. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, Bucureşti: Semne, 2009; vol. I, p. 691, 693, 1095, 1096; vol. II, p. 186, 441.
15. Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români din Statele Unite şi Canada, Bucureşti: Albatros, 2001, p. 65, 69, 255, 275, 312, 432, 451, 487, 490, 599, 607, 623, 624.
16. Ion Soare, Aneta Bardaşu, Lumina cărţii la Râmnic, Râmnicu-Vâlcea: Conphys, 2001, p. 64.
17. Ion Soare, Petre Petria, Personalităţi vâlcene, în vol. Enciclopedia judeţului Vâlcea, vol. I. Râmnicu-Vâlcea: Fortuna, 2010, p. 857-858, 1055.
B. În publicaţii periodice:
1. Raymond Chasle, Mira Simian, în: L’Etoile et la Clef, Bruxelles, nr. 8 et 9, 1978, no. 48-49.
2. Cristina Gabăr, Scene din copilăria Mirei Simian, în: Forum V, revistă de cultură, Râmnicu Vâlcea, IV, no. 1 (14), 2010, p. 4-5; Idem, Scene din copilăria Mirei Simian, II. Aspecte din Râmnicul de altădată, în: Forum V, Râmnicu-Vâlcea, IV, nr. 2 (15), 2010, p. 4-5.
3. N. A. Gheorghiu, Cronica poeziei (Mira Simian, Farmece), în: Fiinţa românească, Paris no. 6, 1967, p. 29-32.
4. Aron Grămadă, Mira Simian, Farmece, în: Drum, Ciudad de Mexico, no. 3-4, iulie-decembrie 1979, p. 33.
5. Al. Ionescu-Lungu, Mira Simian (1920-1978),în: Cuvântul românesc, Madrid no.31, nov. 1978, p. 9.
6. Ioan St. Lazăr, Mira Simian - fiinţa dorului ,documentar, în: Forum V, Râmnicu-Vâlcea, I, nr.1, 2007, p. 4-5.
7. Monica Lovinescu, La moartea Mirei Simian-Baciu, în: Limite, Paris, no. 2829, dec. 1979, p. 15.
8. * * * MELE, International Poetry Letter / Revistă Internaţională de Poezie, Hawaii, XIV, nr. 44, martie 1979 - omagiu Mirei Simian, dedicat de 75 de poeţi, artişti, traducători şi scriitori din douăzeci de ţări: Carlos Lacerda, marele şi statornicul prieten brazilian al soţilor Baciu, Drummond de Andrade, Elvira Lordello Castello Branco, „sora” de Mira (Bresil), Nicolas Guillen şi Mattias Montes (Cuba), Jacques Borel, profesorul Mirei la Strassbourg, autorul introducerii la volumul Houla, Macumba, Hora, Paul Vernois, directorul tezei de doctorat a Mirei, Jacques Herold (France), Carlos Merida (Guatemala), Renate Ozores (Panama), Josefina Plâ (Paraguay), Jean Charlot, Dorothy B. Aspinwall (Hawaii) etc., alături de românii: Eugene Ionesco, E.M. Cioran, Ionel Jianu, Gabriel Bălănescu (la Vâlcea), Barbu Brezianu, N. Carandino, George Ciorănescu, Vintilă Horia, Alexandru Lungu, Pericle Martinescu, Gaby Michăilescu, Mihai Niculescu, Saşa Pană, Horia Stamatu, Sanda Stolojan şi alţii.
9. *** Micron, foaie de literatură şi artă. Redactor Ştefan Munteanu, an 3, 1978, nr. 16 - număr dedicat Mirei Simian.
10. Virgil Nemoianu, Ştefan Baciu, Poemele poetului singur, Praful de pe tobă, Mira, în: Southeastern Europe, 1984, p. 251-252.
11. Dana Păun, Medalion Mira Simian, în: Forum V. Râmnicu-Vâlcea, IV, nr. 2 (15), 2010, p. 5.
12. Horia Stamatu, Două personalităţi literare româneşti (Ştefan Baciu şi Mira Simian), în: Revista Scriitorilor Români, Roma, Munchen, no. 17, p.156-161.
13. Horia Stamatu, Poezia românească de dincolo de mări, în: Destin, Madrid, 1968, p. 141-143.
*) Mira Simian nu a beneficiat, cu atât mai puţin în ţara sa, de o cercetare bibliografică completă ; articolele publicate în presa culturală hispano-americană, în revistele diasporei româneşti ca şi în revista hawaiiană MELE, nu sunt prezente aici.
Sub genericul „Ar fi împlinit 90 de ani”, la Muzeul Judeţean de Artă „Casa Simian”, s-a desfăşurat, în mai 2010, medalionul literar dedicat Mirei Simian, personalitate a exilului românesc, măcinată de dorul locurilor natale, pe care n-a mai apucat să le revadă. Medalionul s-a desfăşurat în cadrul Zilelor Râmnicului - 2010, având ca iniţiator şi moderator pe prof. dr. Ioan St. Lazăr, cu concursul scriitorilor Doru Moţoc, Felix Sima, Ion Soare, al actorilor Lidia Stratulat şi Cristian Alexandrescu de la Teatrul de Stat „Anton Pann”, al profesorilor Gelu Stratulat (ilustraţia muzicală a versurilor prezentate), Cristina Gabăr, Roxana Mărăcine-Duţă şi Dana Păun - care au citit din creaţia în limba română şi în limba franceză a autoarei, precum şi opinii ale criticilor literari despre aceasta; bibliotecarii Alina Nicola şi Felix Sima au prezentat în PowerPoint filme despre Mira Simian şi Casa Simian; o expoziţie de carte şi publicaţii de şi despre Mira Simian a întregit complexul informaţional şi educaţional al manifestării (I. RAZEŞ).
1. Raymond Chasle, Mira Simian, în: L’Etoile et la Clef, Bruxelles, nr. 8 et 9, 1978, no. 48-49.
2. Cristina Gabăr, Scene din copilăria Mirei Simian, în: Forum V, revistă de cultură, Râmnicu Vâlcea, IV, no. 1 (14), 2010, p. 4-5; Idem, Scene din copilăria Mirei Simian, II. Aspecte din Râmnicul de altădată, în: Forum V, Râmnicu-Vâlcea, IV, nr. 2 (15), 2010, p. 4-5.
3. N. A. Gheorghiu, Cronica poeziei (Mira Simian, Farmece), în: Fiinţa românească, Paris no. 6, 1967, p. 29-32.
4. Aron Grămadă, Mira Simian, Farmece, în: Drum, Ciudad de Mexico, no. 3-4, iulie-decembrie 1979, p. 33.
5. Al. Ionescu-Lungu, Mira Simian (1920-1978),în: Cuvântul românesc, Madrid no.31, nov. 1978, p. 9.
6. Ioan St. Lazăr, Mira Simian - fiinţa dorului ,documentar, în: Forum V, Râmnicu-Vâlcea, I, nr.1, 2007, p. 4-5.
7. Monica Lovinescu, La moartea Mirei Simian-Baciu, în: Limite, Paris, no. 2829, dec. 1979, p. 15.
8. * * * MELE, International Poetry Letter / Revistă Internaţională de Poezie, Hawaii, XIV, nr. 44, martie 1979 - omagiu Mirei Simian, dedicat de 75 de poeţi, artişti, traducători şi scriitori din douăzeci de ţări: Carlos Lacerda, marele şi statornicul prieten brazilian al soţilor Baciu, Drummond de Andrade, Elvira Lordello Castello Branco, „sora” de Mira (Bresil), Nicolas Guillen şi Mattias Montes (Cuba), Jacques Borel, profesorul Mirei la Strassbourg, autorul introducerii la volumul Houla, Macumba, Hora, Paul Vernois, directorul tezei de doctorat a Mirei, Jacques Herold (France), Carlos Merida (Guatemala), Renate Ozores (Panama), Josefina Plâ (Paraguay), Jean Charlot, Dorothy B. Aspinwall (Hawaii) etc., alături de românii: Eugene Ionesco, E.M. Cioran, Ionel Jianu, Gabriel Bălănescu (la Vâlcea), Barbu Brezianu, N. Carandino, George Ciorănescu, Vintilă Horia, Alexandru Lungu, Pericle Martinescu, Gaby Michăilescu, Mihai Niculescu, Saşa Pană, Horia Stamatu, Sanda Stolojan şi alţii.
9. *** Micron, foaie de literatură şi artă. Redactor Ştefan Munteanu, an 3, 1978, nr. 16 - număr dedicat Mirei Simian.
10. Virgil Nemoianu, Ştefan Baciu, Poemele poetului singur, Praful de pe tobă, Mira, în: Southeastern Europe, 1984, p. 251-252.
11. Dana Păun, Medalion Mira Simian, în: Forum V. Râmnicu-Vâlcea, IV, nr. 2 (15), 2010, p. 5.
12. Horia Stamatu, Două personalităţi literare româneşti (Ştefan Baciu şi Mira Simian), în: Revista Scriitorilor Români, Roma, Munchen, no. 17, p.156-161.
13. Horia Stamatu, Poezia românească de dincolo de mări, în: Destin, Madrid, 1968, p. 141-143.
*) Mira Simian nu a beneficiat, cu atât mai puţin în ţara sa, de o cercetare bibliografică completă ; articolele publicate în presa culturală hispano-americană, în revistele diasporei româneşti ca şi în revista hawaiiană MELE, nu sunt prezente aici.
Sub genericul „Ar fi împlinit 90 de ani”, la Muzeul Judeţean de Artă „Casa Simian”, s-a desfăşurat, în mai 2010, medalionul literar dedicat Mirei Simian, personalitate a exilului românesc, măcinată de dorul locurilor natale, pe care n-a mai apucat să le revadă. Medalionul s-a desfăşurat în cadrul Zilelor Râmnicului - 2010, având ca iniţiator şi moderator pe prof. dr. Ioan St. Lazăr, cu concursul scriitorilor Doru Moţoc, Felix Sima, Ion Soare, al actorilor Lidia Stratulat şi Cristian Alexandrescu de la Teatrul de Stat „Anton Pann”, al profesorilor Gelu Stratulat (ilustraţia muzicală a versurilor prezentate), Cristina Gabăr, Roxana Mărăcine-Duţă şi Dana Păun - care au citit din creaţia în limba română şi în limba franceză a autoarei, precum şi opinii ale criticilor literari despre aceasta; bibliotecarii Alina Nicola şi Felix Sima au prezentat în PowerPoint filme despre Mira Simian şi Casa Simian; o expoziţie de carte şi publicaţii de şi despre Mira Simian a întregit complexul informaţional şi educaţional al manifestării (I. RAZEŞ).
Stânga: Mira (grafică) de Jean Charlot
Dreapta: Mira (grafică) de Marcel Iancu
Casa Bejan, în care s-a născut Mira Simian, la 16 mai 1920
&&&
În conexiune:
Mira – Simian Baciu (16 mai 1920 – 2 iulie 1978) ― fiică a avocatului Dinu Simian din Râmnicu Vâlcea, se căsătorește cu poetul Ștefan Baciu în 1945 devenindu-i: sfetnic, colaborator, susținător, prieten și companion devotat și dedicat. Pentru soțul ei, Mira a rămas toată viața un om, ca nimeni altul, un spirit idealist și clarvăzător, înzestrat cu mare energie creatoare dar și multă empatie și înțelepciune.
Farmacistă ca formare profesională, Mira a profesat mai ales în străinătate. Spirit poliglot-cunoștea șapte limbi străine, ajunge traducător-interpret la conferințe internaționale, dar și traducător oficial al Camerei Deputaților din Brazilia.
La Seattle, și-a început cariera didactică, ca profesor de limba și literatura spaniolă, dezvoltată și încununată la Universitatea din Honolulu cu un Master of Arts (luat în S.U.A.) apoi cu un doctorat la Universitatea din Strasbourg (Sentimentul morții în opera lui Eugen Ionescu), unde ajunge profesor universitar de literatură franceză contemporană.
A publicat poezie în limba română (Farmece,1966; Cântec de frunză, 1976) și franceză (Houla, Macoumba, Hora, 1973), schițe (Fata lui Temelie, 1974) și eseul Charles d’Orléans et Ronsard, poeți de avangardă; scriind versuri, proză, articole și recenzii la multe reviste ale exilului literar românesc.
În ultimul ei an de viață, pentru a-și alina suferința unei boli devastatoare, a început să picteze „amintirile” locurilor dragi străbătute împreună cu soțul ei, Ștefan. Ceea ce a rezultat este o serie de lucrări realizate în acuarelă, pline de culori, calde, pastelate, inundate de lumină, impregnate de o puternică prezență feminină diafană și discretă, așa cum a fost însăși viața Mirei alături de cel pe care l-a iubit necondiționat, poetul și soțul, Ștefan Baciu.
Plină de generozitate și după moarte, Mira a dispus, prin testament, ca din vânzarea bunurilor personale, să se creeze la Universitatea din Hawaii o bursă pentru studenții interesați de cercetarea influențelor românești în literatura și cultura franceză.
Imagine preluata de pe alternativaonline.ca
informatii oferite de Muzeul „Casa Mureșenilor” Brașov
Sursa - inclusiv foto de la începutul acestor rânduri - La pas prin Brașov
&&&
Vă propunem în acest număr al Literomaniei un grupaj de poeme semnate de Mira Simian (1920-1978), poetă, traducătoare, eseistă, pictoriță, atât de emoționant evocată de soțul ei, Ștefan Baciu, în „dubla autobiografie”, cum o numește acesta, „Mira” (Editura Albatros, București, 1998). Pentru că poemele Mirei Simian au apărut în volume publicate în afara țării, motiv pentru care nu le avem la dispoziție, am ales poeme găsite online (alternativaonline.com și poezie.ro), fără a specifica volumele din care acestea fac parte. Poeta Mira Simian este prinsă și în antologia „Poezia românească din exil” (antologie, prefaţă şi note: Liliana Corobca, Editura ICR, 2006). Volume de poezie de Mira Simian: „Farmece” (volum de versuri, apărut la Paris în 1966, la Fundaţia Regală Universitară „Carol I”, și reeditat postum în 1979), „Houla, Macumba, Hora” (cel de-al doilea volum de versuri, apărut, de asemenea, la Paris, în 1973, la Éd. Saint-Germain des Prés, cu o prefaţă de Jacques Borel și ilustraţii de Jacques Hérold) și „Cântec de frunză” (cel de-al treilea volum de versuri, apărut în 1976, la San Francisco).
Geam
O mare, o barcă un val
Doi Mai sau Honolulu
Un lac, un pod, licurici
Un ghețar imaculat
Un vulcan stins
Berna, Guatemala sau Seattle
O femeie plutind în apus.
Un fotoliu alb, o ceașcă de cafea
Mobila Bidermayer tocită
București sau un anticar la Vancouver
O femeie potrivindu-și un șal imaginar
Pentru că undeva după blocuri e apusul
Semafor roșu: când aprins când stins.
Ultimul turn al unei expoziții mondiale
Zid de sticlă suspendat între aer și timp.
Interplanetarii
Murim în fiecare stea
lăsăm sămănța-n fiecare vulcan
cruce ruptă, troița Pacificului…
Cenușa aruncată-n vânt
în ocean pentru peștii arămii
sau stele căzătoare ascunse-n mărgean.
Mâine vom fi ulcele cu laptele privighetorilor
Sau a ciocârliei oprite-n soare…
Pietriș des
oasele munților
sfărâmate de inkași ca să crească porumbul.
mâine vom fi trestia de zahăr
lângă țeposul ananas
sau tictacul șopârlei în noapte
dialogul păsării, cioc roșu…
Toaca de la Cozia
atârnând soarele
în fiecare picătură de rouă.
Despărțire
Intrați în mine cimitire havaiene
Palmieri înalți moartea-mi legănați
Bărci albe, păsări, frunze plutitoare
Bucăți de lemn cu corpuri arse în soare
Pești vii, veniți, duceți-mă la mal.
Am rătăcit prin parcuri tropicale
Am ascultat tăcerea unui lac
Și în zăpada vârfurilor goale
Am căutat răspunsul unui veac.
Val de culoare, rochii havaiene.
Negrul păcat al unui păr nativ.
Veniți încolăciți-mă în trene
Și în bătaia tobelor bahiene
Duceți-mă la groapă, în sfârșit.
Balcoane
Leagănul alb lângă ușa deschisă
Iarna vrăbii, vara fluturi și mușcate,
Piața. Birjarii, cai adormiți,
Felinarul. Cârciumi aburite
Cafeneaua „La Doi Băieți”,
Haine, haine, pălării și haine…
Piața cu patru colțuri,
Patru străzi
Patru biserici
Pe deal în sus Sfânta Paraschiva
Ultimul popas. Corul, popa-n odăjdii,
Dricul, fracul lui Limbă lăutarul,
Muzica militară, tobe
Voaluri negre, ciori.
Gologani aruncați spre cer căzând năuci
În noroi și-n mâini de țigani,
În vale, cimitirul. Noaptea
Cucuvaia din turn plânge pentru cei trași pe roată
Arși de vii, burți spintecate de ghete negre murdare…
Bunica ieșea de la slujbă, la patru
Urca dealul greu, cernită,
Cu dreapta strângea mătăniile roase
Cu stânga, darul, mălai dulce,
Altă stradă. Plimbările la șase.
Turnurile, parcul în fum.
Vals și mazurcă
Slujnice la braț cu ordonanțele
În pantofi de pâslă, miros de „Plugari”,
Gara, castanul la fereastră.
Pe balcon fata șefului așteaptă trenul
Încolăcită-n năframa neagră.
II
Han agățat între mare și stânci
Sub el lacul. Răsărit, flamboaianții strig.
Ghitare. Cratiți cântând
Tobe-ncinse în focul din colțul străzii
Copii, ologi, orbi și câini
Pasul reginei, regina neagră
Albastra regin coborând dealul
Prăpăstii seci pline de stele…
Vrăjitoarele aprind colivele mării
Cocoșul așteaptă
Regii își pun mantiile albe
Îngerii negri înfig lumânări
Lângă val.
(Poem apărut în antologia „Poezia românească din exil” (antologie, prefaţă şi note: Liliana Corobca, Editura ICR, 2006)
Sursa: Poeme de Mira Siminan/ Literomania
&&&
Mira Simian este una dintre puţinele scriitoare române care au trăit şi s-au afirmat în exilul postbelic. Născută la 16 mai 1920 şi plecată în lumea de dincolo la 2 iulie 1978, ea a fost poetă, traducătoare, pictoriță şi profesoară universitară. A venit pe lume în familia omului politic Dinu Simian din Râmnicu Vâlcea. A urmat Facultatea de Farmacie la Bucureşti.
S-a căsătorit cu poetul Ştefan Baciu, iar în 1946 au plecat amândoi în Elveţia, unde el primise un post de ataşat de presă la Legaţia Română de la Berna. Soţii Baciu au decis să nu se mai întoarcă în ţară, având în vedere turnura politică de la Bucureşti, astfel încât, în 1949, au cerut şi au primit azil politic în Brazilia. Mira şi-a urmat cu iubire şi devotament peste tot în lume soţul. În 1951, în perioada de acomodare şi căutare a unui rost în Brazilia, Ştefan Baciu îi scria lui Mircea Eliade: „Ducem o grea viaţă de oameni liberi - o viaţă de oameni care nu au vrut să fie lacheii nimănui. Avem toate libertăţile, inclusiv aceea de a muri de foame sau de a nu avea ce face...” Dar nu s-a pus problema să moară de foame. Ştefan Baciu învăţase atât de bine portugheza şi spaniola, încât a putut publica articole în ziarele locale, iar apoi să devină redactor la importantul ziar „Tribuna de Imprensa” din Rio de Janeiro, al cărui director, Carlos Lacerda, a fost considerat cel mai mare gazetar al secolului XX din Brazilia şi unul dintre cei mai buni din întreaga Americă Latină.
Soţii Baciu s-au mutat din Brazilia, pentru o scurtă vreme, în Statele Unite ale Americii, Ştefan fiind numit profesor de literatură braziliană la Universitatea din Seattle. În 1964, nou-înfiinţata Universitate din Honolulu-Hawaii, care avea nevoie de profesori poligloţi, i-a cooptat în corpul profesoral pe Ştefan Baciu şi pe Mira Simian Baciu. Ea a fost iniţial lector de spaniolă, apoi profesoară de limba franceză. Dacă, între timp, Ştefan Baciu avea o carieră fulminantă de profesor, traducător, gazetar şi scriitor, şi Mira îşi împlinea visul. A făcut studii universitare de literatură, iar la Universitatea din Strasbourg a obţinut un doctorat în franceză despre opera lui Eugen Ionescu.
Soţii Baciu editau revista „Mele” (care în limba hawaiiană înseamnă „cântec”, „poezie”, „rugăciune”), în care publicau românii din toate colţurile lumii, dar nu numai ei. Mira Simian a fondat societatea „Paul Claudel au Pacifique”, în cadrul întâlnirilor de acolo vorbindu-le studenţilor despre cultura română, punându-le la dispoziţie opere traduse de ea.
Debutul Mirei Simian ca scriitoare s-a petrecut în 1966 cu volumul în limba română „Farmece”, tipărit la Paris, prin grija lui Virgil Ierunca. Au urmat alte cărţi: în 1976, placheta de versuri „Cântec de frunză” şi volumul de proză „Fata lui Temelie”. A publicat cărţi de poezie şi în limba franceză. A colaborat cu proză şi recenzii literare în importante reviste hispano-americane şi în revistele exilului. Din versurile ei transpar atât dorul de ţară, cât şi trauma provocată de suferinţele părinţilor rămaşi în România: după plecarea ei au fost întemnițaţi de comunişti; tatăl său, un fruntaş al Partidului Naţional Liberal, iar ulterior al celui Ţărănist, a murit în închisoarea de la Sighet, iar mama sa, după eliberare, a trăit într-o sărăcie cruntă.
În ultima parte a vieţii, Mira a găsit o împlinire artistică şi în pictură, realizând sute de acuarele în care apar locuri din întreaga lume în care a călătorit, inclusiv din România anilor tinereţii.
În 1971, s-a îmbolnăvit de cancer, iar 7 ani mai târziu părăsea această lume. Pentru a-i suplini într-un fel absenţa, soţul ei a scris romanul memorialistic „Mira”, din care reiese mult mai clar portretul scriitoarei. În testamentul ei, a cerut ca din vânzarea bunurilor personale să se înfiinţeze o bursă la Universitatea din Honolulu pentru studenţii care vor să studieze legăturile dintre literatura română şi cea franceză.
Sursa -
Ziarul Lumina/ Mira Simian, o scriitoare remarcabilă aproape necunoscută la noi&&&
&&&
____
____
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #antimivireanul #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #MiraSimian #literatura #poezie #StefanBaciu #poet #roman #Brasov #Transilvania #Romania #Honolulu #Hawaii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu