Diagonala celor 13/ dr. Radu-Gabriel Dobrescu

<<Cuvântul editorului Liber Amicorum Cărţi ale unor prieteni pentru prieteni

Radu-Gabriel Dobrescu, medic de profesie, matematician şi scriitor, lasă în urma sa o activitate de excepţie. Cu faimă continentală în gastroenterologie, specialitatea care l-a făcut celebru prin studiile şi des­coperirile sale în prevenirea, depistarea, diagnosticarea şi tratarea bolilor tubului digestiv si ale organelor ane­xe, dr. Radu-Gabriel Dobrescu, împreună cu soţia sa, dr. Irina Dobrescu, îşi merită celebritatea şi prin scrie­rile de călătorie, jurnale inedite, care îi apropie de pă­rinţii literaturii de aventură. Cărţi ale unor prieteni pen­tru mii de prieteni, cititorii!


M-am bucurat decenii la rând de prietenia lor şi nu întâmplător mi-au oferit prilejul să le prefaţez, în 2009, prima carte, „O călătorie în juiul lumii”. Ca după alte două cărţi publicate anterior, să mă surprindă, în toamna anului 2013, cu un volum de asemenea unicat, „A doua oară în jurul lumii”. Este greu să faci o singu­ră dată ocolul lumii, dar şi a doua oară să te încumeţi să înconjori pământul înseamnă ceva dincolo de curaj, înseamnă să-ţi stăpâneşti emoţiile şi să-ţi foloseşti cali­tatea ceam mai înaltă - intuiţia, al şaselea simţ.

Veneau şi de această dată cu o carte de o di­mensiune inestimabilă. Erau printre puţinii oameni din lume care reuşeau două călătorii într-un timp relativ scurt! Prima - cu vaporul, a doua, combinată - cu va­porul şi cu avionul... Căutând în istorie, am descoperit că Irina şi Radu Dobrescu sunt perechea nr. 4 în lume în cronologia unor asemenea călătorii. Guinnes World Records! Pentru cartea aceasta îţi trebuie cel puţin o săptămână să stai s-o citeşti pe îndelete, să nu mai faci nimic altceva. Şi te vei îmbogăţi! Devii mai învăţat, mai cunoscător, nu numai în geografie şi în istoria lumii, ci într-atâtea alte importante domenii ale civili­zaţiei universale.Am ajuns, iată, la următoarea carte, după o alta, tot celebră „Drumul mătăsii”, anume la „Diagonala celor 13”, un adevărat roman autobiografic. Autor: Radu-Gabriel Dobrescu. O carte unică în felul ei, pen­tru că are ca subiect fuga din comunism cu moartea în spate. Pentru că la fiecare pas, cei 13 fugari, de unde şi titlul romanului, puteau călca pe o dinamită, ca în timp de război Pentru că malurile Dunării, de-o parte şi de alta, erau împânzite de morminte Iară cruci, ale altor fugari care încăpuseră în cătarea grănicerilor. Cartea include desfăşurarea vieţii eroului principal în toată complexitatea ei. trăită în cei mai frumoşi ani ai matu­rităţii într-o Românie în care dreptatea se afla în mâini­le celor aflaţi la „butoanele” principalelor sisteme ale societăţii. Dreptate ucisă, fară judecată!

„Diagonala celor 13” este jurnalul unei vieţi palpitante, cu suişuri şi coborâşuri, o urmărire atentă, scrupuloasă şi obiectivă a biografiei unui medic obligat împreună cu familia să-şi părăsească ţara natală. Este o scriere în care sunt interpretate limpede diferitele etape şi tablouri caracteristice societăţii româneşti de dinain­te de decembrie 1989. Este un roman care place citito­rului pentru că autorul pătrunde în rosturile unei vieţi adevărate şi complexe, fară să exagereze şi, cum spune o vorbă populară, „fără să tragă spuza pe turta lui”

loan Barbu

 

&&&

Cuvânt înainte

- din partea autorului -

Mulţi dintre cititori se vor întreba de ce oare am scris această carte atât de târziu, aproape după 40 de ani de la mult comentata noastră fugă din România comunistă.

Dacă din 1981, anul evadării noastre dincolo de „cortina de fier”, până în 1989 am evitat să povestesc lumii, pentru că ar fi afectat liniştea şi siguranţa rude­lor apropiate şi ale prietenilor rămaşi în ţară, ulterior, luat cu munca intensă de zi cu zi sau asaltat de diverse obligaţii, am căutat voit să uit acei ani de înjosire şi degradare profesională, culminaţi, în final, cu fuga din ţară, singura soluţie de salvare a mea şi a familiei.

La revenirea mea şi a soţiei în România, mulţi prieteni, printre care i-aş aminti pe Ioan Barbu-Nenea, cum se mai spune în breasla scriitoricească - şi pe fos­tul meu colaborator apropiat la realizarea primului film de endoscopie digestivă din ţară, Mihai Cionică, au insistat să fac cunoscut şi altora modul atât de contro­versat al fugii noastre în Germania de Vest. Am cuge­tat îndelung şi cred că sosise momentul potrivit.

Pentru a scrie o carte, cred că, în primul rând, trebuie să ai o vocaţie specială. Nu orice om se naşte scriitor. Un poet, un romancier, critic literar sau eseist au talentul în sânge, de altfel şi oricare alt profesionist. Bunăoară, în medicină, dacă nu ai înclinaţia de a cu­noaşte în profunzime corpul omenesc şi dragostea de a sluji semenul tău cu credinţă, nu vei putea deveni un medic bun. Medicina este şi ea o artă şi dacă o practici numai pentru a-ţi asigura existenţa, nu numai că ai studiat degeaba, dar poţi deveni un pericol pentru cei ce ţi se adresează. Arta şi medicina au o singură identi­tate: ambele slujesc OMUL. Arta face bine sufletelor, medicina corpului uman:

Urmând acest principiu al vocaţiei, am gândit că eu, ca medic, deşi am publicat multe lucrări de spe­cialitate, nu ar trebui să abordez domenii literare, re­zervate adevăraţilor scriitori. Cel care m-a contrazis a fost vechiul şi bunul meu prieten „nenea” Ioan Barbu, ziarist şi scriitor consacrat. El a fost cel care m-a în­demnat, în urma multiplelor noastre călătorii, să scriu reportaje pentru ziarul domniei sale „Curierul de Vâl­cea” şi chiar cărţi în care, împreună cu soţia mea Irina, am căutat să descriem minunatele locuri pe care le-am vizitat pe continentele lumii.

Aşa au apărut cele şase cărţi ale noastre şi aşa s­a născut şi cartea pe care o aveţi acum în faţă, stimaţi prieteni cititori, în care vă prezint nu numai cele cinci zile în care am traversat Munţii Banatului pentru a ajunge la Dunăre, dar şi întâmplările după traversarea fluviului, zilele de arest din Iugoslavia şi toate întâm­plările ce au urmat după aceea, până a ajunge în Lumea Liberă.

Am căutat să ofer cititorilor şi amănunte din viaţa mea şi a familiei mele, în ideea de a mă cunoaşte mai bine şi de a înţelege motivele care m-au determinat să-mi părăsesc ce aveam mai drag, ţara, părinţii, frate­le, , meseria, colegii şi prietenii..

În ultimul capitol al cărţii, Quo Vadis, Domine? mi-am permis să fac o paranteză între cele două Ro­mânii, cea de dinaintea evadării noastre şi cea de după revenirea în ţară, după 1989, imaginea actuală nefiind, totuşi, cea pe care ne-am dorit-o în urma dărâmării comunismului cu sacrificiul de sânge al multor români, cu deosebire, tineri.

În acest roman biografic cu un titlu semnificativ - „Diagonala celor 13 ” - sunt enumerate unele cărţi şi publicaţii cu teme asemănătoare, precum şi cunoscutul serial tv „Memorialul Durerii”.

Consider că aceste întâmplări, îmbinate cu sufe­rinţe şi riscuri enorme trebuie popularizate, ele aparţi­nând istoriei noastre contemporane.

Cartea pe care am scris-o are un nume semnifi­cativ, cum am spus mai înainte, dar şi incitant. Cititorii se vor întreba, desigur, ce se poate ascunde în spatele acestui titlu şi ce legătură are cu fuga noastră, cu dru­mul spre libertate. Ei bine, ideea mi-a venit spontan, la scurt timp după ce ajunsesem în Germania şi le poves­team proaspeţilor noştri prieteni, palpitanta istorie a celor 13 români hotărâţi, chiar cu preţul suprem, de a­şi crea o viaţă nouă într-o ţară liberă. Sub Cortina de fier a comunismului viitorul era sumbru. Numai în Occident ne surâdea un viitor încărcat de mari speran­ţe, realizabile. Ceea ce s-a şi întâmplat!


În capitolul cu personajele care ne-au fost ală­turi, l-am pomenit şi pe cel pe care îl denumisem Dia­gonală. Este vorba de Willi, cel care, la un moment dat, a sesizat că noul drum ales ad-hoc pentru a scurta traseul spre Dunăre urma direcţia unei diagonale într-o zonă cumva paralelipipedică dintr-o regiune a Româ­niei mai puţin populată, Banatul muntos. Pentru a se înţelege, uniţi dragi cititori, punctul nostru de plecare, undeva între Băile Herculane si Mehadia, cu Orşova si satul mehedinţean Şviniţa şi ajungeţi la locul unde am părăsit România. Rezultă un triunghi; iar ipotenuza sa a fost traseul urmat de noi. Ca o diagonală...

După lecturarea acestei cărţi vă veţi întreba, desigur, cum de am putut memora atâtea date şi atâtea nume. La acea vreme nici nu visam să scriu vreodată o carte în care să descriu această parte a vieţii mele. Ca medic, om ordonat şi cu acţiuni precise nu m-am bazat niciodată numai pe memorie, am ţinut pentru exactitate (şi rememorare) şi o agendă în care menţionam în­tâmplările mai importante din viaţa cotidiană. Aşadar, drumul spre libertate l-am creionat oră de oră, zi de zi, am descris participanţii şi cum au evoluat lucrurile în Iugoslavia, după ce am reuşit cu bine să trecem graniţa României... Toate întâmplările de pe traseu mi le-am notat într-un carneţel pe care l-am purtat tot timpul cu mine, iar după ce ne-am stabilit în Germania, l-am pus bine, si l-am scos la lumină la timpul potrivit.

Această carte am dedicat-o mamei mele Ortansa şi socrului meu Dr. Nicolae Dimitriu, singurii care au ştiut de planurile fugii noastre din România şi care ne- au înţeles şi susţinut moral, cu convingerea că nu exis­tă pentru noi şi pentru viitorul nostru o altă soluţie.

Mulţumesc pe această cale şi iubitei mele soţii, Dr. Irina Dobrescu, cea care mi-a fost alături la bine, dar şi în momentele grele, în afirmarea noastră profesi­onală în Germania, într-un mediu aflat la standarde superioare de performanţă, dăruindu-mi nu numai dra­gostea şi înţelegerea necesare unei căsnicii perfecte, dar şi libertatea de a lua hotărâri importante, aşa cum a fost, spre exemplu, cea de a reveni definitiv în Româ­nia, după 1990, în urma eliberării de sub comunism. Ne despărţisem de mizeria produsă de oamenii răi, cu dictatura în sânge, şi reveneam în România ce îşi vedea de ale ei, în România lupilor getici, în România cu oameni curaţi la suflete, cum am primit-o de la moşii şi strămoşii noştri, şi cum am purtat-o tot timpul în inimi, ca sens al nădejdii, încrezători în viitorul ei.

Aşa credeam şi încă mai credem!...


CAPITOLUL I

O sirenă de vapor se auzea pe Dunăre

Uuuuu... Uuuuu... Uuuuu...

Răsună puternic, brusc, sirena unui vapor. Parcă ar fi fost lângă noi.

- Ghiţă, auzi sirena? Cred ca ai exagerat spunându-ne că ne trebuie cinci zile să ajungem până la Dunăre. S-ar putea s-o traversăm mâine.

- Stai liniştit, doctore, aşa se întâmplă în zonele muntoase. Sunetul sirenei, prin ecoul declanşat, se propagă al naibii de repede. II auzi cu zeci de kilometri mai devreme. După cum am calculat, dacă mergem întins, peste trei zile suntem la Dunăre. Dacă ne încur­că ceva, poate în cinci zile...

- Ghiţă, nu se poate, auzi cât de puternic este ecoul.

- Doctore, ai să vezi, mi-au mai zis asa si alţii, dar s-au păcălit. Nu sunt călăuza primilor care vor să evadeze în libertate.

Ghiţă a avut dreptate. Au mai trecut încă două zile şi câteva suişuri şi coborâşuri prin dealurile şi munţii Banatului pentru a atinge ora în care ne despăr­ţeam de pământurile ţării natale în evadarea spre Ves­tul liber, pe care ne-o dorisem atât de mult.

Poate că nu s-ar fi întâmplat evadarea aceasta şi n-ar fi existat nici această carte, de n-ar fi fost „ziua aceea neagră”, când a avut loc un meci obişnuit de fotbal, la Râmnicu Vâlcea. în tribuna stadionului din Zăvoi, la oficialităţi, aveam să dau nas în nas cu noul prim-secretar, tovarăşul Teodor Coman, instalat de câteva zile la cârma judeţenei PCR Vâlcea. Era dumi­nică, 10 septembrie 1978. Cred că „tovarăşul” venise prea cătrănit de la Bucureşti, unde deţinuse înalta func­ţie de ministru de interne. Din cauza fugii în Statele Unite ale Americii a şefului spionajului românesc, ge­neralul Ion Mihai Pacepa, ministrul Teodor Coman fusese demis pe 4 septembrie 1978, de Nicolae Ceau- şescu, preşedintele statului, şi trimis „la munca de jos”, cum se obişnuia pe atunci cu mahării partidului.

E cazul să amintesc unele ştiute sau auzite şi despre Teodor Coman. Să dăm Cezarului ce este al Cezarului! Adică ceea ce i se cuvine. Trebuie să spun că despre unele fapte bune ale lui am aflat ulterior eva­dării noastre din lagărul socialist, anume că a fost un om iubit de mulţi vâlceni; că era popular, s-a implicat în diriguirea unor domenii pe sufletul omului de rând, în probleme ale urbanismului, sportului, agriculturii, dar mai cu seamă în ce priveşte aprovizionarea cu ali­mente a populaţiei, într-o vreme când lipsa de carne, pâine, ulei şi zahăr ajunsese până la paroxism. De nu­mele lui se leagă, cu deosebire, construcţia sălii poliva­lente şi întărirea echipei de handbal feminin „Chimis­tul” cu jucătoare de talie internaţională, care a devenit un brand al Europei. De altfel, sfârşitul ca prim- secretar i s-a datorat în primăvara anului 1984, la o finală de cupă europeană, la care l-a avut invitat şi pe Adrian Păunescu, poet controversat, intrat în dizgraţia conducerii superioare de partid şi de stat. Publicul i-a aplaudat frenetic la apariţia în sală, scandând „Coman - Coman - Coman PCR, cel mai bun din RSR!” De la cineva care s-a aflat în jurul său, mi-au ajuns la urechi vorbele, pe care le-ar fi rostit atunci: „Până aici mi-a fost!...” La şase zile de la acel meci istoric din 7 apri­lie 1984, a fost demis a doua oară de Nicolae Ceau- şescu (de mult aşteptau „cei de sus” să plesnească „bu­ba”!), datorită notorietăţii căpătate la Vâlcea. Unii din­tre „tovarăşii lui” tare s-au bucurat.

Teodor Coman era un om dintr-o bucată, dur cu toţi cei care nu-i executau ordinele, controla totul, îi ţinea minte pe chiulangii... Că a fost un bun conducă­tor al judeţului Vâlcea nu mă îndoiesc. Am reţinut din declaraţiile unor oameni simpli că a avut un compor­tament deschis, popular. Duritatea (dictatorială) şi ran­chiuna îi diminua mult din cea ce făcea bine...

După mine şi după alţi buni cunoscători ai isto­riei acestor locuri, cel care, detaşat, s-a implicat foarte mult în problemele judeţului Vâlcea a fost Petre Dănică, cel care a ocupat funcţia de prim-secretar al judeţe- nei de partid şi preşedinte al Consiliului popular jude­ţean, imediat după împărţirea administrativ-teritorială a ţării, din martie 1968. Obiective industriale şi sociale de anvergură se leagă de numele acestuia: Platforma chimică, construcţia Hidrocentralei de pe Lotru şi a salbei de hidrocentrale de pe Olt, a barajelor, care a salvat Vâlcea din calea inundaţiilor, naşterea cartieru­lui Ostroveni, care va ajunge un adevărat oraş într-un Râmnic nou, cu faţa modernă. Dănică era un om ener­gic, echilibrat, înţelegător, care se baza mult pe tineri bine şcoliţi. Eram proaspăt venit la Vâlcea, ca medic. El a fost cel care mi-a apreciat munca şi m-a promovat în funcţia de director al noului spital judeţean. îmi aduc aminte că la turnarea fundaţiei spitalului de ur­genţă de astăzi, în vara anului 1971, fiind împreună cu Nicolae Bulat, contabilul şef, şi cu inginerul Preoteasa, şeful şantierului de construcţii „Carpaţi”, am pus la temelia acestuia, în colţul din sud-vest, aşa cum se obişnuia, după tradiţie, un vas cu apă sfinţită, busuioc şi o monedă de argint cu efigia Regelui Mihai. După câteva zile, am fost chemat la sediul Comitetului jude­ţean de partid de către prim-secretarul Petre Dănică, care m-a întrebat direct: „Ce ai pus la temelia spitalu­lui?” I-am spus adevărul, fară ocolişuri. Răspunsul lui a fost scurt: „Pentru că ai fost cinstit şi nu ai negat, felicitări! Ai făcut un lucru bun, aşa aş fi procedat şi eu. Am învăţat asta de la bunici.”

Prin muncă susţinută, localul spitalului a fost terminat şi dotat cu cele trebuincioase în 11 luni. Inau­gurarea oficială a avut loc pe 1 iulie 1972. Zilnic, după activitatea medicală, după ce vedeam bolnavii, mer­geam pe şantier. îmbrăcam şuba, încălţam cizmele de cauciuc şi împreună cu inginerul Preoteasa, care, spre marele meu noroc, îmi fusese coleg de şcoală generală, supravegheam stadiul lucrărilor şi interveneam, în ace­laşi timp, cu unele modificări solicitate de şefii secţii­lor medicale pe care îi consultam permanent.

La scurt timp după inaugurare, m-am gândit că n-ar fi rău să amenajăm, în spatele policlinicii, un teren de tenis. Cu banii economisiţi de la întreţinere şi cu fonduri de la sindicat, lucru nepermis la vremea aceea, am finalizat lucrarea. La inaugurare, am invitat câţiva tenismeni cunoscuţi, de valoare naţională. Numai că, după câteva zile, m-am pomenit în biroul meu cu primul-secretar Petre Dănică. M-a întrebat, ca şi altă­dată, tot direct, nu-i plăceau ocolişurile:

- Doctore, am auzit că ai construit un teren de tenis, pot să-l văd şi eu?

După ce l-a vizitat, m-a întrebat dacă pot să merg cu el. Eram curios unde mă duce. Am plecat cu un Gaz şi am ajuns în pădurea Ostroveni, unde se afla un teren de tenis de câmp. A scos din portbagaj două rachete şi m-a invitat să joc cu el o partidă. La final, mi-a mărturisit că a venit la spital în urma unei recla­maţii, pentru ca, în cele din urmă, să-mi spună să am mare grijă, fiindcă vâlcenii sunt recunoscuţi în ţară ca mari reclamagii.

- Eu însă te felicit, terenul de tenis este un lu­cru bun şi folositor pentru sănătatea oamenilor.

De numele lui Petre Dănică se leagă şi laborato­rul de endoscopie digestivă, primul dintr-un judeţ din România după cel al prof. dr. Alexandru Oproiu de la Spitalul Clinic Fundeni, din Capitală. Ca medic inter­nist şi gastroenterolog, făceam, la acea vreme, gastros- copii cu aparate rigide, extrem de traumatizante pentru bolnavi şi cu o optică extrem de primitivă. Tare îmi doream să lucrez cu noile aparate de endoscopie cu fibră de sticlă, dar ele costau o avere. Primul pe care l- am convins de necesitatea procurării unei astfel de aparaturi a fost ing. Nicolae Ionescu, secretarul cu pro­bleme economice al Comitetului judeţean de partid Vâlcea, atuul meu fiind acela că, în luna iunie, cu aproape o lună înainte de inaugurarea oficială a spita­lului, l-am avut internat cu foaia de observaţie nr. 1 a noii secţii de boli interne, având diagnosticul de ulcer duodenal. Tratat şi vindecat, Nicolae Ionescu va fi cel care, doi ani mai târziu, cu încuviinţarea primului- secretar Petre Dănică, va renunţa la un buldozer pentru platforma chimică şi va aloca suma respectivă spitalu­lui judeţean pentru procurarea a patru endoscoape ultra moderne la acea vreme.

Mi-a părut extrem de rău că Petre Dănică a fost mutat de la Vâlcea, ca prim-secretar la Timiş, cu o escală la Bucureşti, ca activist la CC. Dar, si cu ceilalţi care i-au urmat la cârma judeţului am avut relaţii destul de bune, dovadă că predecesorul lui Coman, profesorul Grigore Comartin, a aprobat alocarea fondurilor nece­sare procurării pentru secţia pe care o conduceam în spital a unui ecograf performant, al doilea din ţară, după cel din Spitalul Clinic Fundeni, din Bucureşti.

Pe Petre Dănică l-am văzut, pentru ultima oară, în anul 1979, la Timişoara. M-a găzduit, eram împreu­nă cu fiul meu Vlad, în locuinţa sa. I-am povestit de necazul meu cu Teodor Coman şi am avut încredere să-i vorbesc despre intenţia de a fugi din România.

M-a ascultat cu atenţie şi mi-a zis:

- Doctore, nu cred că e bine să apelezi la gesturi extreme pe care, mai târziu, le poţi regreta, mai ales că este periculos ceea ce vrei să faci. Te sfătuiesc să re­nunţi la acest plan şi să vii la Timişoara, unde îţi pot oferi aceleaşi condiţii ca la Vâlcea şi funcţiile de direc­tor de spital şi şef de secţie. I-am mulţumit pentru ofer­te, spunându-i că acolo unde am scuipat n-o să ling niciodată.

A doua zi, a convocat biroul judeţean de partid şi ne-a oferit o masă festivă la cantina partidului, prezentându-mă ca medicul lui de la Vâlcea care i-a salvat viaţa, ca şi a soţiei sale. Nu a pomenit nimic despre intenţia mea de a fugi din România. După 1990, când am revenit în ţară, n-am mai avut parte să-l întâlnesc, murise cu ani în urmă, atât el, cât şi soţia sa. Rămâne, pentru mine, un om deosebit care a făcut multe lucruri bune pentru judeţul Vâlcea. Ceea ce mă miră este că nu l-am auzit niciodată pe Dinu Săraru (şi nici n-am citit pe undeva) să-i mulţumească lui Petre Dănică, omul care i-a facilitat o ascensiune rapidă. Măcar să-l amin­tească într-una din scrierile sale. Nu mi se pare corect din partea lui, mai ales că mi-a fost şi îmi este bun prieten, iar în casa acestuia din Slătioara mi s-a hotărât soarta de către Teodor Coman.

Cititorii se vor întreba, pe bună dreptate: „Ce ţi- a făcut, doctore, Teodor Coman de vorbeşti de un ne­caz al tău, datorită lui? L-ai lăudat, l-ai tămâiat, dar de necazul ce ţi-a cauzat fuga din ţară nu ne-ai vorbit...”

Să le răspund celor curioşi, sau nerăbdători... Suspansurile prind bine într-o carte, fac lectura mai antrenantă, punându-i pe cititori într-o stare de tensiu­ne provocată de autor, în aşteptarea deznodământului. Deşi Teodor Coman era un om popular, a lăsat în urma sa şi unele victime. Una dintre ele am fost eu. Alta, foarte cunoscută, a fost Dorin Dinculescu, secretarul Comitetului judeţean de partid cu probleme de sănăta­te, educaţie, propagandă şi cultură. Un om deosebit, cult, fiind învăţător la bază, bun organizator şi pasionat susţinător al tineretului, noului şi frumosului. Ca inte­lect, mult superior „tovarăşului Coman”, care, ca să scape de el, a apăsat pe „butoanele” cunoştinţelor de la Bucureşti şi l-a... promovat în activul CC al PCR.

Cu mine, lucrurile s-au întâmplat mult mai sim­plu, dar stupid. Şi eu eram omul nepotrivit pentru Co­man. Am căzut, nevinovat, ca musca în lapte, iar el a căutat mai mult să mă afunde... Cum spuneam, dumi­nică, 10 septembrie 1978, m-am dus la stadion să ur­măresc un meci de fotbal al echipei noastre favorite, Chimia Râmnicu Vâlcea, care activa în Divizia B. Ca director al spitalului judeţean şi important susţinător financiar al echipei, eram îndrituit să merg la tribuna oficială, unde - surpriză! - dau ochii cu două figuri cunoscute, anume cu Gheorghe Alboiu, prim-vicepreşedinte al Consiliului popular judeţean, şi cu Gheorghe Stoica, prim-secretar al Comitetului muni­cipal de partid Râmnicu Vâlcea, care încadrau un tip solid, înalt, la vreo 50 de ani. Deşi, din fire sunt un om, zic eu, bine educat, în secundele acelea, luat de tumul­tul tribunelor şi venit, totodată, de la un mic chef (eram însoţit de fiul meu Vlad), dau mâna cu cei doi cunoscuţi, dar nu şi cu cel dintre ei. Nici ei, cum le cerea buna-cuviinţă, nu s-au învrednicit să-mi prezinte necunoscutul. M-am aşezat liniştit pe banca din spatele lor. Necunoscutul, am aflat mai târziu, era noul prim-secretar Teodor Coman, venit proaspăt de la Bucu­reşti, aruncat peste „bordul” ministerului de interne.

Scena care a urmat atunci, la meci, mi s-a înti­părit adânc în memorie, ea constituind, de fapt, declan­şarea unor serii de neplăceri ce au lezat demnitatea mea profesională.

Am auzit totul, eram doar în spatele lor. Coman l-a întrebat pe Stoica:

- Cine este ăsta?

- Doctorul Radu Dobrescu, directorul spitalului, un foarte bun medic, un om deosebit, o să-l cunoaş­teţi ...

- Mda. O să-l cunosc...

Din septembrie 1978 am fost directorul spitalu­lui judeţean, medicul şef al Comitetului Judeţean de partid, membru al Comitetului municipal de partid, deputat. În cadrul spitalului eram şi şeful Secţiei de gastroenterologie şi medic primar. Ca absolvent şi al Facultăţii de matematică, cu licenţa luată în 1972, con­duceam o echipă de cercetare, în acel moment fiind în faza experimentării unui nou medicament împotriva ulcerului gastric şi duodenal pe bază de răşini schimbă­toare de ioni. Din această echipă minunată, în afara colaboratorilor mei, colegi de secţie, mai participau şi doi specialişti de prestigiu, anume Mihai Constantinescu, doctor în fizică nucleară, inginerul Filip, doctor în chimie de la Combinatul Chimic, precum si eminentul profesor dr. Marius Sabin Peculea, directorul Uzinei G - apă grea, ulterior membru al Academiei Române.

1978 a însemnat, pentru mine, anul de glorie. Atinsesem nu numai culmea profesionalismului, dar şi dragostea şi simpatia colaboratorilor, pacienţilor şi vâlcenilor, spitalul judeţean fiind cotat, la acea vreme, ca unul dintre cele mai performante din ţară. La aceas­ta, bineînţeles, au contribuit toţi colaboratorii mei. îmi este greu să-i amintesc pe toţi, dar pe lista lungă nu trebuie să lipsească şefii de secţie, personalul tehnic şi auxiliar, care si-a făcut datoria cu cinste si din convin­gere. Spitalului nu i-a lipsit nimic, în acea perioadă, directorul cu aprovizionarea, Bebe Ploscă, ca o albină, veghea tot timpul ca secţiile să aibă, în permanenţă, necesarul pentru o bună funcţionare. Problemele admi­nistrative le discutam în fiecare seară cu Ion Cercel, directorul administrativ, săptămânal cu asistentele şefe, iar lunar cu medicii şefi de secţii. La nivelul Spitalului judeţean, se organizau simpozioane ştiinţifice şi, în premieră pe ţară, profesorul Alexandru Oproiu ţinea cursuri de specializare chiar în spitalul nostru..

La nivel judeţean, lucrurile în domeniul sanitar se desfăşurau la fel de bine datorită echipei conduse de dr. Titus Ceapă, după mine cel mai bun organizator de sănătate ce l-a avut judeţul Vâlcea şi, desigur, Româ­nia. Reuşitele sale în plan judeţean şi naţional au fost că şi-a ales colaboratori extrem de valoroşi: dr. Dragoş Serafim, un medic excelent şi deosebi de talentat ca poet şi prozator, dr. Ioan Bratu, un medic strălucit ca pediatru, calculat şi foarte muncitor, precum şi dr. Mardare, ceva mai în vârstă, dar omul de echilibru din conducerea sistemului sanitar de la nivelul judeţului.

Am enumerat câteva aspecte ale asistenţei me­dicale vâlcene din anii ’70 pentru a se înţelege că, la acel moment, eram puternic ancorat în viaţa judeţului şi nici măcar vreodată nu mi-a trecut prin cap să pără­sesc ţara. Puteam să o fac în 1972 sau în 1973, când am călătorit în Iugoslavia, Austria, Italia şi Elveţia.

După „duminica neagră”-repet, 10 septembrie 1978 - zi care îmi va declanşa, ceva mai târziu, pentru prima data, sentimentul de supravieţuire, m-am com­portat normal, acelui incident, la vremea aceea, neatri- buindu-i vreo importanţă deosebită. Ca şi în tim­pul următorilor prim-secretari care i-au urmat lui Pe­tre Dănică, cel care mă numise, în 1972, medic şef al cabinetul medical judeţenei de partid, am procedat la fel şi cu noul venit Teodor Coman. După câteva zile de la incidentul din tribuna stadionului, m-am prezentat în biroul său pentru a-l lua în evidenţă.

- Tovarăşe prim-secretar, conform instrucţiu­nilor primite din partea Spitalului Elias, aflat în subordinea Comitetului Central, am venit să vă iau în evi­denţa noastră medicală, cât şi pe soţia Dumneavoastră.

- Tovarăşe doctor, vă mulţumesc, dar eu și soţia suntem sănătoşi şi nu avem nevoie de serviciile dumitale.

După această discuţie scurtă şi răspunsul său tăios, am înţeles că n-are nevoie de mine şi că viaţa mi se va îngreuna sub ranchiuna sa, omul care hotăra totul în judeţ, după „pofta ce poftea”. Dar, de ce oare, a că­şunat pe mine!? Mi se părea totul straniu, însă, luat cu munca de zi cu zi, am şi uitat de acea întâlnire rece. Până în ziua în care, în primăvara anului 1979, mă în­tâlnesc pe stradă cu Dr. Constantinescu, şeful secţiei medicale de recuperare şi fizioterapie, grăbit nevoie mare să ajungă într-un loc anume. L-am întrebat ce-i cu el şi-mi răspunde că, împreună cu asistenta sa, Rica Braviceanu, trebuie să ajungă cât mai degrabă la pri­mul-secretar Coman, care are un lumbago şi trebuie să-l trateze. La întrebarea când urmează să mai mear­gă, dr. Constantinescu îmi spune scurt: „Joia viitoare”.

În acea zi, la puţin timp după ora 18.00, m-am dus la Comitetul Judeţean de partid, am intrat în biroul primului - secretar şi de aici în camera din spatele bi­roului său, aşa-zisa cameră de odihnă personală, unde, întins pe o canapea, Teodor Coman era conectat la un aparat de masaj dinamic, fiind supravegheat de doctorul Constantinescu şi asistenta Rica Braviceanu.

Am intrat direct în vorbă:

- Bună ziua, tovarăşe prim-secretar, vorba ceea, trădare, trădare, dar să ştim şi noi, zic eu, zâm­bind. Mie îmi spuneaţi că sunteţi sănătos şi văd că nu este asa. De ce nu m-ati anuntat, stiti doar că eu sunt cel care răspunde de sănătatea Dumneavoastră?

- O fi, doctore, dar eu nu am nevoie de servicii­le dumitale. Am apelat la aceşti oameni de treabă, care mă ajută foarte bine.

- Tovarăşe prim-secretar, vă doresc multă să­nătate. La revedere Rica, la revedere doctore...

Am plecat cu un gust amar. Abia după acest nou incident mi-a fost clar că omul nu mă place nici­decum, că are ceva, un ghimpe, cu mine, după impoli­teţea (fară voia mea) de care dădusem dovadă la me­ciul de fotbal când i-am văzut figura pentru prima dată. Cred, totuşi şi acum, după zeci de ani trecuţi, că prin­cipalii vinovaţi au fost tovarăşii Stoica şi Alboiu, cei care, din politeţe, se cuvenea să mi-l prezinte pe tova­răşul Coman, N-am crezut că îmi va face atâtea zile fripte, chiar dacă acest om nu mă agrea, cine ştie din ce motive. Fiindcă pentru mine a urmat un adevărat coş­mar. ..

Nu au trecut multe zile şi s-a declanşat tăvălu­gul persecuţiilor. Era spre finele luni septembrie. Fă­ceam contravizita, când primesc un telefon de la Bucu­reşti, de la bunul prieten şi naşul fiului meu Vlad, pro­fesorul George Ciucu, rectorul Universităţii din Bucu­reşti (între anii 1972 - 1981), care mă anunţa, cu două zile înainte de afişarea rezultatelor, că băiatul lui Gheorghe Stoica, prim-secretar al Comitetului municipal de partid Râmnicu Vâlcea, este student, trecând severul examen de admitere la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele. Cristi era un băiat foarte bun la carte, dar cum era moda, dar şi pentru siguranţa admiterii, făcuse meditaţie la matematică cu un unchi de-al meu, recu­noscut profesor universitar de matematică din capitală. Bucuros de veste, am telefonat acasă la familia Stoica. Mi-a răspuns doamna profesoară, care mi-a spus că soţul ei se află în vizită la romancierul Dinu Săraru, la Slătioara, că ar fi bine dacă l-aş anunţa şi pe el, să se bucure. Ceea ce am şi făcut.

- Bună seara, Dinule, spune-mi dacă nea Gică Stoica este la tine?

- Da, se află la mine.

- Te rog să mi-l dai la telefon, vreau să-i vor­besc.

- Salut, nea Gică, îţi dau o veste bună. Cristi al tău a luat examenul de admitere la facultate. M-a sunat rectorul si mi-a comunicat, dar rezultatul se va afişa peste două zile.

- Grozav, îţi mulţumesc, doctore. Vino şi tu la Dinu, la Slătioara, să bem ceva împreună, de bucurie. Lasă maşina ta la municipiu, ia-l pe Mătuşa, şoferul meu, şi vino aici.

- Bine, nea Gică, vin. îmi face mare plăcere.

Peste vreo oră eram la poarta casei lui Dinu Săraru din la Slătioara. Intru în casă şi, ce văd? În su­fragerie, în capul mesei se afla Teodor Coman, înca­drat de Săraru şi Stoica. În momentul în care m-a vă­zut, Coman s-a ridicat de la masă, bine afumat, şi zice:

- Dacă a venit Dobrescu, eu plec.

- Nu se poate aşa ceva, tovarăşe prim-secretar, lăsaţi că plec eu.

Am ieşit în curte. Venind după mine, Gică Stoi­ca, destul de agitat, îmi spune:

- Doctore, nu este de-a bună. Nu ştiu ce are cu tine, dar mâine să treci pe la mine, mă găseşti la birou, să stăm de vorbă.

Noaptea aceea, n-am dormit deloc cu gândul la ce-o să aflu a doua zi. Eram sigur că vor aduce vorba despre mine.

L-am ascultat pe nea Gică Stoica cu mare aten­ţie:

- Doctore, eu şi Dinu l-am invitat ieri pe Co­man la un şpriţ, ca să ne cunoaştem mai bine şi să dis­cutăm despre judeţ, probleme de cadre ş.a.m.d. La un moment dat, a venit vorba de spital, de sănătate şi Dinu Săraru i-a zis că Vâlcea are mulţi medici buni, dar doc­torul Radu Dobrescu este de talie internaţională şi ţi-a ridicat numai osanale.

Coman a replicat prompt: «Ei bine, eu nu cred ce-mi spui. Chiar azi am dat ordin să-l ancheteze comi­sia de cadre şi colegiul de partid. A comis un abuz de putere destituind-o pe Sabina Nicolaescu, asistenta şefa a Policlinicii. Această femeie a fost la mine în audien­ţă, astăzi dimineaţă, şi mi-a relatat că în anul 1971, în timpul construcţiei noului spital, doctorul Dobrescu, în calitate de director, a încercat să-i facă propuneri ne­demne de un cadru de conducere şi ea l-a refuzat. Ca atare, a schimbat-o abuziv din funcţie. Iar eu am ordo­nat să i se încredinţeze acestei femei munca pe care a avut-o înainte de abuzul săvârşit de doctorul Dobres­cu.»

- Asta a fost discuţia. Ce părere ai, doctore? mă întreabă Stoica.

- Ce părere să am... O găselniţă ruşinoasă, mo­tiv făţarnic, denigrator la adresa unui om care a muncit cu foarte multă tragere de inimă. Am fost şi sunt un om drept. Aşa m-au crescut părinţii, în dreptate şi adevăr. Adică eu îi fac apropouri nedemne în 1971 şi o desti­tui tocmai în... 1978?! E de neconceput să crezi aşa ceva. În realitate, lucrurile stau cu totul altfel. În urmă cu o săptămână, doctoriţa Guţă, medicul şef al Policli­nicii, mi-a trimis un referat în care enumeră unele mari nereguli şi neajunsuri din Policlinică săvârşite sau tole­rate de Sabina Nicolaescu, după care propune destitui­rea acesteia din funcţia de asistentă şefa. Eu, în calitate de preşedinte al Comitetului oamenilor muncii, la pri­ma şedinţă am supus la vot această cerere şi, în unani­mitate, a fost destituită din funcţia de răspundere ce o deţinea. A rămas asistentă. N-am avut nimic de-a face cu această persoană.

- Doctore, dacă aşa stau lucrurile, este bine, dar eu te sfătuiesc să ai grijă. Acest om este foarte pornit împotriva ta şi, nu uita, a fost ministru de interne. Om cu greutate...

Am plecat totuşi de la nea Gică Stoica încreză­tor că va fi bine. Nu credeam că se va ajunge aşa de departe, cum s-a întâmplat ulterior.

În zilele ce au urmat, m-am trezit la spital, brusc şi neanunţat, cu tovarăşul Turcu, şeful colegiului judeţean de partid, care-mi cere de urgenţă să convoc consiliul oamenilor muncii. în scurt timp, membrii consiliului s-au adunat si tovarăşul Turcu, venind cu lecţia învăţată, a spus celor prezenţi că la nivelul Co­mitetului judeţean de partid a fost analizată hotărârea de a fi demisă Sabina Nicolaescu şi s-a considerat că pedeapsa a fost nedreaptă. în consecinţă, hotărârea trebuie rediscutată, fiind nevoie să luăm o altă decizie. Aşa s-a şi procedat, schimbând rezultatul. Toţi cei care ridicaseră mâinile pentru destituire, în urmă cu câteva zile, de data asta le-au ridicat să fie repusă în funcţia de asistentă şefa a Policlinicii judeţene. Singurul care a fost împotrivă, am fost eu. Ştiam că-mi pun cenuşă în cap, dar conştiinţa aşa îmi dicta: dreptatea nu se face prin poruncă! Mi-aduc aminte ce le-am spus atunci celor prezenţi: „Dragi tovarăşi, eu nu pot să fiu de acord cu anularea hotărârii de destituire... Gândiţi-vă cum va mai putea lucra cu asistenta Sabina medicul şef al policlinicii, doctoriţa Guţă, care i-a cerut destituirea din funcţie. Nu va fi bine şi nu vă felicit pentru cum aţi votat. Aş vrea să vă spun, pe scurt, o fabulă despre o privighetoare foarte tristă şi înlăcrimată, care se întâl­neşte cu un iepuraş, care o întreabă: «Ce s-a întâmplat cu tine, dragă privighetoare, de eşti aşa abătută?» Pri­vighetoarea îi răspunde: «Cum să nu fiu, când cioara m-a dat în judecată cum că ea cântă mai bine decât mine. Şi a câştigat.» Iepuraşul: «Nu se poate, cine v-a judecat?» Privighetoarea, cu glas cântat: «Pooorcuul.»

La auzul deznodământului, tovarăşul Turcu, colocatarul meu de bloc, locuia la etajul de deasupra, care mă inundase de două ori, mă apostrofă: „Doctore, aşa eşti dumneata, întotdeauna cu nasul pe sus, te crezi cel mai deştept. Ne dai lecţii de conduită, care va să zică... ” Nu m-am lăsat intimidat: „Eu, aş lăsa-o mai moale dragă vecine, mai ales că nu ai dreptate şi ştii bine că nu ai dreptate. Şi, nu uita, m-ai inundat de două ori şi te-am iertat...”

Tovarăşul Turcu a plecat îmbufnat, dar cu sar­cina de partid îndeplinită. Numai pe moment, pentru că primise ordin de la Coman să-mi cerceteze tot dosarul de partid, care, într-adevăr, nu era prea „curat”.

Sfântul Gheorghe - ziua despărţirii de casă

23 aprilie 1981 a fost ziua în care ne-am luat rămas bun de la părinţii mei şi de la fratele meu Doru din Craiova, pornind în cea mai mare aventură a vieţii noastre, evadarea din cuşca comunistă a lui Coman. De Ghizi, mătuşa care m-a crescut alături de mama (şi care mi-a fost a doua mamă) ne despărţisem cu o zi mai înainte, lăsând-o singură în locuinţa noastră din Râmnicu Vâlcea. Atât eu, cât şi Irina, ne luaserăm concediu de odihnă pentru două săptămâni. M-am mi­rat de ce nu s-a sesizat nimeni că plec în concediu într- o lună atât de timpurie. Niciodată nu solicitasem con­cediu de odihnă primăvara. Am aflat, mai târziu, că aceia care trebuiau să se sesizeze au bănuit ceva, dar au acţionat, se pare „voit”, cu întârziere.

La Craiova, am colindat, în acea după-amiază, prin câteva magazine de pe strada Lipscani şi ne-am cumpărat câte ceva pentru fiecare: pentru mine, Irina şi Vlad, câte o geacă îmblănită şi mai multe perechi de ciorapi groşi, din lână.

Despre aventura ce urma să aibă loc ştiau numai doi oameni din familiile noastre, mama mea şi tatăl Irinei. Cu mama discutasem din timp, în ultimii doi ani, despre căile şi şansele de a trece în Iugoslavia. Aveam, de fapt, în minte trei posibilităţi. Prima era să ne folosim de paşapoarte false pe care să ni le procure şi să ni le aducă Bertil, cel care ne-a livrat ecograful din Danemarca şi cu care ne împrietenisem. A doua era fuga pe graniţa terestră, pe la Baziaş, din curtea unui ţăran la care fusesem cu Vlad, fiul meu, în vara lui ’80. Cea de-a treia, pe care am şi folosit-o, a fost aceea de a traversa Dunărea, noaptea, soluţie propusă de călăuza noastră, Ghiţă Lepădătescu, socotit, la vremea aceea, capul traficanţilor de oameni din România spre Iu­goslavia (pe net se poate afla mai multe din „Amintiri­le unei călăuze”). Se mai vehiculau, la acea vreme, şi alte nume, ca Ghiţă Ţoia, din Lugoj, Vuia şi Hursoi. Aceste călăuze, care aveau trasee bine cunoscute, nu erau deloc ieftine. în funcţie de persoană şi dificultăţi, sumele pe care le încasau ajungeau până la 100.000 de lei, deci valoarea unui automobil Dacia, plus 30.000 pe deasupra.

Pe Ghiţă Lepădătescu l-am cunoscut în anul 1980, în casa unor buni prieteni, familia Ancuţa din Râmnicu Vâlcea. Cu acelaşi Ghiţă fugise şi unul din cei doi băieţi ai lor, iar mai târziu, şi cel de-al doilea. La această familie de ispravă, buni gospodari şi oameni de afaceri, m-a introdus un bun amic şi coleg de şcoa­lă, doctorul Puiu Georgescu, medicul şef al Miliţiei şi Securităţii din Vâlcea, cel care în 1970, anul venirii mele în Oraşul de sub Capela - Râmnicu Vâlcea - mi­a oferit o jumătate de normă ca medic la cabinetul In­spectoratului de Miliţie şi Securitate. Drept mulţumire, doi ani mai târziu, când îndeplineam funcţia de director al Spitalului judeţean, l-am propus pentru o specializa­re de un an în medicină internă, finalizată cu o jumăta­te de normă la secţia de gastroenterologie, pe care o conduceam. Anul în care l-am înlocuit pe medicul şef al Inspectoratului judeţean de Miliţie şi Securitate (aveam decizie de locţiitor al acestuia) mi-a fost, ulte­rior, de mare folos. Nu numai că ajunsesem să aflu multe din secretele acestei instituţii, dar mi-a oferit şi şansa ca, prin meseria mea, să-mi apropii mulţi anga­jaţi din miliţie şi securitate, care, în perioada neagră a vieţii mele, din respect şi recunoştinţă, au închis cât de cât ochii. Am cunoscut şi aici mulţi oameni demni, cu dreptatea în sânge, încrezători într-un viitor mai bun pentru ţară.

În acelaşi timp, am avut ocazia să aflu de la „băieţii cu ochi albaştri”, cum li se spunea codificat, în popor, aproape întreaga reţea de informatori din Spita­lul judeţean. Unii aveau nume conspirative, fiind anga­jaţi cu remuneraţie lunară, iar alţii erau informatori ocazionali, dar la fel de periculoşi pentru turnătoriile oferite. Din fericire, nu au fost prea mulţi, dar, din ob­servaţiile mele, unii făceau parte dintre oamenii dis­tinşi, unii chiar apropiaţi mie. Numele lor nu le-am divulgat niciodată şi nici nu o voi face, dorinţa mea a fost doar să amintesc, fugar, că au existat şi asemenea indivizi, cum există şi astăzi, care au îmbrăcat „haina” lui Iuda pentru... treizeci de arginţi, ori de frică, prin şantaj, ştiindu-se cu musca pe căciulă, cum spune ţăra­nul român.. Niciunul dintre ei nu era însă membru de partid. Ceea ce ştiu bine este că, dintr-o dispoziţie in­ternă venită de la C.C. al PCR, era interzis organelor de securitate de a se folosi membri de partid în scopuri informative.

În acel an în care am lucrat ca locţiitor de medic şef al Inspectoratului de Miliţie şi Securitate, am avut ocazia ca, prin serviciile medicale proprii, cât şi prin cele de intermediere, ca director de spital, să-mi pot apropia mulţi lucrători, ofiţeri cu grade superioare, care, nu numai că mi-au oferit date cu caracter confi­denţial, dar au reacţionat pozitiv la dorinţa mea de a nu pune spitalul în situaţii mai delicate. Trebuie să preci­zez că, atunci, ca şi în prezent, punctul nevralgic al personalului medical era însuşirea de bani şi bunuri pentru servicii legalmente datorate. La acea vreme, se adăugau, cu prioritate mult mai mare, între care primau întreruperile de sarcină.

O precizare pe care o fac, astăzi, cu mândrie, detaşat de orice obligaţii: în cei opt ani în care am con­dus Spitalul judeţean Vâlcea, nu au fost cazuri de me­dici sau personal medical de trimiteri în judecată pen­tru asemenea fapte. Nu spun că nu au mai existat (fie­care pădure are şi uscături!), dar nu au fost mediatizate sau sancţionate penal sau civil. Aş povesti, totuşi, o istorioară hilară, la vremea aceea, însă foarte gravă, după opinia mea. în vara anului 1976, căpitanul de Miliţie Popa, desemnat cu supravegherea şi urmărirea cazurilor de întreruperi de sarcină, s-a prezentat la mi­ne, în calitate de director de spital, cu un figură gravă, îmi spune pe un ton autoritar:

- Tovarăşe doctor, am venit să-l arestez pe doctorul X, ginecolog. Am dovezi concrete că a efec­tuat o întrerupere de sarcină. Nu e pentru prima dată când calcă pe bec...

- Eşti sigur, tovarăşe căpitan?

- Da, uitaţi aici, am tot dosarul.

Am chemat imediat secretara, pe doamna Socolescu, şi am rugat-o să-l anunţe pe medicul respectiv să vină în biroul meu. În momentul în care acesta a apă­rut, i-am zis să ia loc în fotoliul liber.

M-am apropiat de el şi i-am zis pe un ton foarte dur:

- Bine mă, nenorocitule, ai nevastă tânără şi copil, cum ai putut face aşa ceva? Şi i-am tras două palme. Faci spitalul de râs. Şi, iar, două palme: trosc, trosc... Au urmat şi altele.

În cascada de lovituri şi insulte, căpitanul Popa m-a apucat de mâna ridicată pentru o nouă admonesta­re fizică.

Cu glas blând, de această dată:

- Tovarăşe director, lasă-l naibii în pace că-l omori. Uite, aici dosarul, sunt dispus să uit povestea, dar să nu mai repete greşeala. Să se gândească şi el că are o familie tânără.

- Mulţumesc, tovarăşe căpitan. Îţi promit că, de acum încolo, voi fi eu cu ochii pe el. Nu se va mai în­tâmpla.

Am relatat întocmai convorbirea din biroul meu. Prin urmare, mai existau şi pe atunci oameni cu suflete iertătoare, nu dau buzna în casa ta cu cătuşele pregătite.

După ce căpitanul a plecat, doctorul a căzut în genunchi în faţa mea, a vrut să-mi pupe mâna ca să-mi mulţumească pentru că l-am salvat.

- Sper că nu te-am lovit prea tare, doctore, i-am zis, dar mă bucur că totul s-a sfârşit cu bine.

A fost o lecţie care a dat rezultate. Pentru lu­cruri similare, fiind informat în prealabil, am putut să previn urmări nefavorabile nouă, tuturor.

O altă întâmplare hazlie dar nefavorabilă pentru numele spitalului a furnizat-o unul dintre autopsieri, într-o bună zi se prezintă la mine fiul unui decedat căruia i se ceruse în afara taxei si „ciubucului” aferent încă 100 de lei, sută la care fiul mortului îi notase seria, în faţa acestui argument quasi poliţienesc l-am chemat pe autopsier de faţă cu reclamantul la mine în birou.

- Măi X, te rog să scoţi tot ce ai în buzunare şi să le pui pe masă.

Nu a fost greu că printre, bancnotele depuse să descopăr şi suta cu vina. I-o arăt păgubitului, compa­răm seria, coincidea cu cea mai înainte menţionată.

- Bine măi nenorocitule, ne faci de râs, nu îţi este ruşine să faci aşa ceva?

Şi cu o riglă pe care o aveam pe birou am înce­put să-l fugăresc şi să-l lovesc pe unde-l nimeream. În final i-am dat suta înapoi reclamantului, am închis ca­zul care uşor ar fi putut ajunge la poliţie sau presă, ca la urmă şi autopsierul să-mi mulţumească şi să-mi promită că nu se va mai repeta.

După demiterea mea, au fost declanşate o serie de arestări, defăimări, condamnări, la care şi presa a contribuit ca totul să fie mai spectaculos. Într-un cu­vânt, o atmosferă care a murdărit frumoasa faimă a medicinii vâlcene, câştigată în ani, în frunte cu Spita­lul judeţean. Se pot aminti aici cazurile faimoase ale fraţilor medici Dr. Ţuca, Dr. Niţu, chirurg sau a emi­nentului chirurg si scriitor, Dr. Miron Brucăr.

*

Familia Ancuţa avea relaţii la nivel foarte înalt, mergând până la familia lui Nicolae Ceauşescu. S-a oferit să-mi faciliteze o întâlnire cu Maria Agachi, o cumnată a acestuia, dar am refuzat, ştiind că nu-mi era de folos.

Nădejdea îmi rămăsese la Ghiţă Lepădătescu. Deşi casa îi era supravegheată şi cu o cameră de luat vederi instalată pe stâlpul de vizavi, Ghiţă se putea strecura în curte neobservat, întâlnirile ulterioare având loc, mai ales seara, în umbra copacilor aflaţi pe strada Tudor Vladimirescu, în Zăvoi şi de două ori în Lugoj. Ghiţă era din Băile Herculane, căsătorit, soţia lui, în luna aprilie 1981, era gravidă, naşterea fiind aşteptată în toamnă. De mulţi ani se afla în urmărirea Securită­ţii, capturarea lui însemnând, la acea vreme, condam­narea la moarte.

Familiei Ancuţa, în special doamnei Ancuţa, care reprezenta eminenţa cenuşie a casei, domnul fiind plecat mai tot timpul după afaceri, a trebuit, iniţial, să-i documentez hotărârea mea fermă de a pleca din Ro­mânia. Şi acum mă întreb: a fost, oare, bine sau nu? Cred că temperamentul meu, dat de zodia în care m-am născut, cea a Leului, sau a Tigrului, după horoscopul chinezesc, nu mi-a îngăduit umilinţa, înjosirea, degra­darea socială. A predominat sentimentul de mândrie, dreptate, de succes în viaţă, de putere şi prosperitate. Am avut şi susţinerea morală a marelui meu aliat, ma­ma, care mi-a dat viaţă, şi a înţeleptei şi echilibratei mele soţii, Irina.

Prima lovitură gravă primită de la tovarăşul prim - secretar Teodor Coman a fost legată de conclu­ziile analizei Colegiului judeţean de partid, pe care le întocmise, în calitate de preşedinte, durul, făţarnicul şi lingăul fară pereche Turcu, „tatăl” tuturor nenorociri­lor.

Părinţii mei, tata medic, mama profesoară, aveau, după opinia acestuia şi a altora de teapa lui, „origini nesănătoase”. Tatăl meu, Anton, era fiu de negustor din Slatina, fusese, în 1955, arestat politic. Eram la Craiova, în noaptea de 15 august, de Sfânta Maria. Mama era plecată la Bucureşti, cu fratele meu, Doru, care da examen de admitere la Facultatea de medicină. După amiaza toată fusesem în parc cu tata, mâncasem ceva la restaurantul de pe lac, ne-am plim­bat cu barca. În cursul nopţii, brusc, am fost trezit de focuri de armă, tropăituri de cizme pe sala din faţa dormitorului meu şi strigăte de ajutor din dormitoarele alăturate. În casa noastră din Craiova, la etaj, erau cinci camere, în care locuiau bunicii, părinţii şi noi, cei doi fraţi. De frică, am deschis fereastra şi am fugit la ve­cini, care, speriaţi, se uitau pe sub gard la terasa casei noastre. După circa o jumătate de oră, apare, însoţit de un miliţian cu o puşcă aţintită spre el, bunicul meu, care mă striga şi mă ruga să vin acasă. În sufragerie, într-un colţ, i-am găsit pe bunica şi pe tata, cu mâinile în sus, păziţi de un alt miliţian, în timp ce un civil cu pistolul în mână, cotrobăia prin şifonier şi prin sertare­le unui dulap. într-un târziu, când s-a crăpat de ziuă, l-au „ridicat” pe tata cu un mic geamantan, cu câteva lucruri de schimb şi au confiscat, ca dovezi încriminatorii, două măşti de gaze rămase din timpul războiului şi câteva romane poliţiste. Apropo de cărţi, la începutul anului ’50, n-am să uit niciodată, tatăl meu a adunat în curte şi ars o întreagă bibliotecă, alcătuită din cărţi rare de istorie şi foarte multe de literatură germană. Î mi amintesc că, de la acest „rug literar”, am salvat, ascun­zând în coşul de fum al unei sobe nefolosite din subsol, volumul doi din „Cartea vieţii mele” a Reginei Maria.

Aproape vreun an, după acea noapte a arestări­lor, n-am aflat nicio veste despre tata. Nici despre cei­lalţi din oraş. Tata s-a întors acasă ras în cap şi nu a povestit nimic despre anul de detenţie în celulele insa­lubre ale penitenciarului de la Craiova, situat la nici măcar un kilometru de casa noastră. De-abia după 1989 mi-a amintit câte ceva despre interogatoriile bru­tale cu bătăi la pielea goală, despre întunericul, frigul şi umezeala din beciuri şi despre hârdăul pentru nevoi din mijlocul beciului, unde dormeau pe pământul gol.

Mama, profesoară, cum spuneam, nu avea nici ea origine socială „sănătoasă”. Bunica noastră, mama ei, era jumătate nemţoaică şi jumătate unguroaică şi se trăgea dintr-o familie nobilă, plecată din Berlin. Fuse­sem crescut de o doică nemţoaică, mătuşa mea Ghizi, din Moldova Nouă, venită la noi înainte de naşterea mea. Deşi tata interzisese să se vorbească în casă ger­mana, mai auzeam în bucătărie, din când în când, pe bunica, mama şi Ghizi conversând în germană. Ceea ce nu s-a putut schimba a fost religia. Ortodocşi eram doar eu şi tata, partea femeiască şi fratele meu erau catolici.

Şi, ca tacâmul să fie complet, a venit şi vremea arestării şi a fratelui meu, Doru, în 1959. Eram amân­doi studenţi la Medicină în Bucureşti. În noaptea de Sfântul Ion, pe 7 ianuarie 1959, în casa unde locuiam cu chirie, din strada Inişor, numărul 12, m-am trezit somat brusc, la lumina unei lanterne:

- Buletinul la control!

Aprind lumina, îl caut în pantalonii atârnaţi pe spătarul scaunului şi îl dau unuia din cei doi civili îm­brăcaţi în negru, al treilea fiind în haine de miliţian..

- Tu eşti Radu Dobrescu?

- Da.

- Cine este Doru Dobrescu?

- Doru este fratele meu, care doarme în patul alăturat.

Doru dormea, în general, foarte profund şi sforăia. A trebuit să fie zgâlţâit să se trezească.

Şi-a pus ochelarii şi a întrebat, timid:

- Ce s-a întâmplat, de ce mă căutaţi?

- Ia şi citeşte aici! Şi îi înmânează un mandat de percheziţie emis de Procuratura Militară Bucureşti, pe care l-am citit şi eu.

Între timp, civilii au început să cotrobăie, ner­voşi, prin camera noastră, punând deoparte câteva fo­tografii şi un caiet de poezii compuse de fratele meu.

- Acum îmbracă-te şi fa-ţi valiza!

L-am ajutat să-şi strângă câteva obiecte de îm­brăcăminte, apoi a fost condus afară din casă de unul din cei trei haidamaci, care-l împungea pe Doru cu un pistol în coaste. în stradă, aştepta o dubă neagră în care l-au împins şi dus a fost.

Au lăsat un proces-verbal, pe care l-am semnat şi eu, ca martor, în care se stipula că pe baza articolului 155, Cod penal - infracţiunea împotriva siguranţei statului - a fost arestat, confiscându-i-se un jurnal per­sonal şi mai multe volume de poezii.

A urmat câteva luni în care nu am ştiut nimic de el, apoi procesul de la Tribunalul Militar, care s-a sol­dat cu o condamnare iniţială la 25 de ani muncă silni­că. Nu voi uita niciodată modul în care s-a desfăşurat acest simulacru de proces şi cum arătau acum acei bă­ieţi sănătoşi şi falnici în momentul arestării, ca nişte schelete palide, cu ochi fară viaţă, afundaţi în orbite. La recursul care a urmat, pedepsele de 25 de ani muncă silnică au fost reduse de la 5 până la 7 ani închisoare corecţională. Implicaţi au fost şapte medicinişti, care urmau în vară să dea examenul de stat. Acuzaţia era de alcătuire a unui grup subversiv pe baze ideologice fur­nizate de cartea pusă la dispoziţie de Doru Dobrescu - Mein kampf- a lui Adolf Hitler. De fapt, cei şapte nici nu se cunoşteau bine unul cu celălalt. Fratele meu îm­prumutase cartea de la un unchi, profesorul Ciocâlteu, de la Facultatea de drept, care nu a fost întrebat nicio­dată de ea şi cui i-a dat-o.

Condamnarea acestora a avut un puternic ecou în presa centrală românească şi internaţională, studenţii din Bucureşti fiind convocaţi în Sala Sporturilor, unde cazul a fost „înfierat” de tovarăşul Dăscălescu, din partea CC al PCR. Unda de şoc m-a lovit şi pe mine la data aceea, cum spuneam, student tot la medicină. Eram în anul IV Au fost convocaţi în aula mare a fa­cultăţii studenţii şi profesorii, iar „colegii mei”, intraţi pe uşa din dos cu aşa-zisa facultate muncitorească, care preluaseră concluziile procesului de la Tribunalul Mili­tar, au cerut ca şi eu, precum fratele meu, să fiu jude­cat şi condamnat. în final, după cuvântul meu în apăra­re, încurajată din priviri de toţi profesorii mei, mi s-a anulat funcţia de extern. Funcţiile de extern şi intern fuseseră câştigate în urma unor examene severe, ele conferindu-mi o treaptă superioară, în cicluri de câte şase luni, ca salariat al unei clinici. Mi-au mai fost anulate toate examenele pe care le susţinusem în iarnă, urmând a le da în vară. Totodată, am fost destituit din funcţia de şef al grupei nr. 13, ce-mi revenise în urma examenului de admitere, când am ocupat locul 13. Într-o şedinţă fulger de UTM, am fost exclus din rândul membrilor organizaţiei din care făceam parte.

Am terminat Facultatea de Medicină în 1961 şi mi-am început activitatea ca internist stagiar la Spitalul din Băileşti, Dolj. Remarcat de prim-secretarul de par­tid al raionului ca medic valoros, acesta fiind şi un ad­mirator al tatălui meu, şeful dermatologiei craiovene, mi-a oferit o jumătate de normă ca medic al cabinetului medical al raionului de partid. Vasile Dăescu, aşa se numea, m-a întrebat într-o zi dacă sunt membru de partid şi i-am răspuns că nu. M-a sfătuit să accept să fiu membru de partid şi a dat dispoziţie secretarului organizaţiei de bază a spitalului, care era şi administra­tor, să mă primească în calitate de candidat de partid. La acea vreme, candidatura pentru un intelectual dura doi ani, după care urma aprobarea în comitetul raional de partid pentru a deveni membru plin. După scurgerea celor doi ani, am fost invitat la raionul de partid, în faţa membrilor biroului, în vederea aprobării calităţii de membru de partid. La acea şedinţă, prezidată de prim-secretarul Dăescu, tovarăşul Stoian, secretarul cu pro­bleme economice, de loc din Craiova, fost coleg de liceu cu fratele meu, a întrebat direct: „A scris în auto­biografia sa, doctorul Radu Dobrescu, de condamnarea fratelui său?” Toţi cei prezenţi au amuţit, iar prim - secretarul, oarecum si el blocat, mă chestionează: „Asa este, tovarăşe doctor?” Am răspuns afirmativ, menţio­nând că trecuseră nişte ani buni de la condamnarea lui Doru, iar după doi a fost graţiat şi am crezut că pro­blema este ca şi uitată. La această afirmaţie, deloc „partinică”, Dăescu a zâmbit uşor în mustaţa lui groa­să, dar simpatia pentru mine fiind destul de mare, a zis, pe un ton calm: „Tovarăşi, atunci să supunem la vot: cine este pentru?” Şi el a fost cel dintâi care a ridicat mâna în sus. „Iar dumneata, tovarăşe secretar, te abţii, aşa-i?” Cu o abţinere, restul voturilor fiind pentru, am fost primit în partid.

Fratelui meu i-a fost permisă reluarea anului VI după trei ani de la eliberarea din detenţie, timp în care lucrase ca asistent medical de radiologie, ceilalţi colegi condamnaţi, şi ei eliberaţi, părăsind România, evident ilegal, în anii care au urmat. Şeful aşa-zisului grup conspirativ, Puiu Gordan, un moţ foarte bun la învăţă­tură, cu bursă republicană, a emigrat în USA, unde va deveni medic şef în armata americană, cunoscut în lume ca medicul ce a descris „sindromul golfului” L- am întrebat pe Doru dacă vrea să-i însoţească în emi­graţie. Mi-a răspuns ferm că, deşi a fost lovit de soartă, doreşte să rămână lângă părinţi şi în ţara în care s-a născut, a trăit şi în care vrea să moară. Despre tragedia lor s-au scris sute de pagini, au avut loc emisiuni TV realizate de colegul lor Dr. Munteanu, totodată au fost evocaţi în serialul „Memorialul durerii”.

E uşor de presupus ce viaţă se putea duce cu asemenea „antecedente”, la vremea aceea, când, pentru orice funcţie de conducere trebuia să fii „curat”. Nu a fost vina mea că „m-am născut cu linguriţa de argint în gură”. Părinţii mei erau amândoi intelectuali, câştigau bine şi s-au sacrificat pentru ca noi să primim o educa­ţie bună şi să nu ne lipsească nimic. încă de la vârsta de cinci ani aveam profesor de pian, luam lecţii de limba franceză şi mergeam la sală să facem sport su­plimentar şi să învăţăm scrimă. Aveam femeie de ser­viciu, bucătăreasă, şofer, iar spălătoreasă venea o dată pe săptămână. Bunicii mei, care locuiau vizavi de noi, aveau şi ei femeia lor de serviciu permanentă, personal care, după venirea comuniştilor la putere, a fost redus la jumătate, femeile de serviciu fiind, de acum, reco­mandate ca rudele noastre, pentru a-şi putea păstra domiciliul la noi. Totuşi, la aceea vreme, casa noastră şi cea a bunicilor erau prea mari, aşa ni s-a rechiziţio­nat o cameră și două bunicilor, noii chiriaşi fiind o familie de „proletari” şi un securist.

La terminarea facultăţii, eram deja bine educat şi adaptat noului sistem, aşa că, atunci când ajunsesem la Vâlcea, vorbeam deja mai golăneşte, ştiam cânta şi juca după muzică populară şi să beau pe cinste. Aceas­tă adaptare cameleonică mi se potrivea într-un sens, fiind din naştere un tip normal, popular, foarte comu­nicativ, un adevărat social-democrat. Aici, adăugându- se şi profesionalismul, învăţat de la tatăl meu. Nu a fost deloc greu, mai ales în epoca tehnocrată, după 1966, să fiu recunoscut şi promovat în atâtea funcţii de conducere. La acea vreme, mi-am făcut de fiecare dată datoria în mod exemplar, dovedind ataşamentul numai prin fapte pentru care, încă din perioada în care eram medic la spitalul din Alexandria (după Băileşti), am fost decorat cu Ordinul Muncii, şi asta cu derogare de doi ani la vechimea în muncă. Au urmat, la Vâlcea, alte ordine şi medalii, decoraţii ce mi-au fost acordate, bineînţeles, pe merit.

Trecutul meu şi al familiei nu putea însă fi uşor uitat. La toate aceste „bube ale familiei” a apelat tova­răşul Turcu, denigrându-mă în referatul său înaintat prim-secretarului Teodor Coman, care, cu bisturiul unei puteri discreţionare, a spart „buba” trecutului, de plăcerea orgoliului unui om îmbuibat cu putere.

Nu a durat mult şi a venit momentul luării de către dictatorul local a unei hotărâri decisive, aruncând la groapa de gunoi toată munca mea de elită, clădită cu sudoare, inteligenţă şi efort colectiv.

La conducerea Direcţiei Sanitare şi a Spitalului judeţean va face înlocuiri, printr-o decizie abuzivă, numai din plăcerea să fiu înlăturat din funcţia de di­rector, ca „incapabil”. în locul meu a fost numit docto­rul Titus Ceapă, iar în postul care îl deţinea el, ca di­rector al Direcţiei Sanitare Vâlcea, a fost numită, spre satisfacţia modei de promovare a femeii, doctoriţa Elisabeta Guţă.

Prin această „retrogradare”, cel mai mult m-a lovit faptul că nu mi se recunoştea nimic din ceea ce investisem în spitalul, unde îmi pusesem în joc toată energia şi fantezia de a-1 face renumit în ţară. Culmea ironiei, cu câteva luni în urmă se vorbea la superlativ despre spitalul din Râmnic şi despre directorul lui, doc­torul Radu Dobrescu, iar acum eram destituit din func­ţie ca.. .incapabil. M-a durut mult această mare nedrep­tate, dar am zis că munca mea de medic este mult mai importantă, ce-am în cap nu-mi ia tovarăşul Coman şi acoliţii săi şi am continuat cu mai mult sârg munca de cercetare, publicând articole în reviste de specialitate. Am făcut progrese importante în ce priveşte perfecţio­narea diagnosticului de tip endoscopie şi ecografic, laboratorul în care lucram fiind unicat într-un judeţ al ţării, după cel din capitală, cum am specificat mai îna­inte.

Am realizat şi primul film de endoscopie din Romania, care descria nu numai normalul şi patologi­cul tubului digestiv, dar care aducea, în premieră naţi­onală, o operaţie endoscopică din de extragere de po­lipi din intestinul gros. Alături de alte lucrări de specia­litate, filmul l-am înscris pe ordinea de zi a Congresu­lui Asociaţiei Balcanice de Medicină Internă, al cărui membru eram de mulţi ani. Congresul la care înscrise- sem si o lucrare a doctorului Ioan Serbulescu, şeful secţiei de chirurgie, urma să aibă loc la Istanbul. Spre surpriza mea, serviciul paşapoarte, din ordinul expres al lui Teodor Coman, a refuzat, atât mie, cât şi doctoru­lui Serbulescu, vizele de ieşire din tară. A fost o mare durere, pentru noi şi pentru prestigiul medicinii româ­neşti în lume, acest film deţinând deja doua Medalii de Aur, obţinute în România. Aceasta a fost „picătura” de otravă a unui dictator care umplea paharul amărăciuni­ lor pricinuite de un om rău, pe nume Teodor Coman. M-am consultat din nou cu mama mea, cu Irina, cu tatăl ei şi am hotărât să cer oficial plecarea din Româ­nia, ţara care, normal, urma să plecăm fiind Germania Federală. Aşa că m-am prezentat la serviciul de paşa­poarte din Bucureşti, având, la acea dată, buletin de capitală, şi am cerut plecarea definitivă în Germania. Dacă am fi primit aprobarea de a participa la Congre­sul de la Istanbul, în mod sigur nu aţi mai fi citit aceas­tă carte. Poate scriam una cu o altă turnură.

În ziua următoare, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, m-am dus la spital la secţia gastro, aşa cum făceam în fiecare zi, începând cu ora 7.30. Când m-am apropiat de uşa secţiei, m-a cuprins un zâmbet văzându-i pe fraţii Ispas, de la Securitate. Nu-mi erau amici, dar îmi erau foarte bune cunoştinţe. I-am poftit în biro­ul meu, unul dintre cei fraţi doi intrând direct în subi­ect:

- Doctore, credeam ca nu vrei să pleci din ţară, să ne părăseşti din cauza unui...nenorocit. Mâine, poimâine o să plece el şi tu, oricum, rămâi medicul excelent pe care îl ştim. Ai făcut atâtea lucruri foarte bune pentru judeţ, ai aparatură de performanţă, vâlcenii te iubesc, nu fă prostia să părăseşti ţara în care te-ai născut!

- Dragii mei, voi aveţi dreptate, dar hotărârea pe care am luat-o este definitivă.

- Te rugăm să te mai gândeşti!

Începând din acel moment, cu hotărârea fermă luată, plin de ură pentru degradarea şi umilinţa la care eram supus, am trimis, zilnic, scrisori recomandate la CC al PCR şi în strada Primăverii. Au fost zeci şi zeci de scrisori în care ceream plecarea oficială din ţară. Ultimele scrisori le-am lăsat pe biroul de acasă, pe 22 aprilie 1981, fiind adresate aceloraşi conducători cu inimi de fier, plus una pe care i-am dat-o mamei mele cu rugămintea să i-o înmâneze generalului Andreescu, şeful Inspectoratului Judeţean de Interne Vâlcea. În scrisoarea respectivă, aşa cum afirmasem în toate scri­sorile, specificam că dacă nu voi primi viza legală, voi căuta un mijloc de a fugi.

Conform legislaţiei în vigoare la acea vreme, cererea mea urma să ajungă la Vâlcea, unde o comisie, aşa-zis guvernamentală, mă va audia şi va decide asu­pra acordării vizei de ieşire din ţară. Astfel de şedinţe au avut loc de două ori şi s-au soldat, de fiecare dată, cu refuzuri.

Din momentul în care fusesem la Bucureşti, bănuiam exact ce se va întâmpla, dar se pare că mă înşelasem. Lovitura de graţie a sosit. Necruţătoare! În afara excluderii din partid, am fost mutat din secţia spitalului, ca medic primar în Policlinică. Din acel lup­tător pentru o medicină modernă, prin endoscopie, ecografie, scintigrafie şi cercetare, ajungeam un biet medic de policlinică. Mi se anula tot ce făcusem, în locul meu fiind numită o doctoriţă care habar n-avea de gastroenterologie, darămite de a manipula un endoscop sau ecograful ce-l avea spitalul în dotare. La periclita­rea calităţii actului medical nu se gândise dictatorul tovarăş Teodor Coman. Fiind prea pornit să-mi facă numai rău, nu-i trecuse prin cap că, la acel moment, eram de neînlocuit. Dar cui să-i pese de miile de bol­navi?!

Îmi amintesc că, a doua zi după demiterea mea, am fost vizitat acasă de doctorul Badea şi de fiul său, trimişi de Sven, reprezentantul firmei de ecografe Briiel and Kjaer din Copenhaga, ca urmare a achiziţio­nării celui de-al doilea ecograf, la Cluj. Le-am explicat că sunt cu un picior plecat din ţară şi nu mai am acces în secţie şi la ecograf. Au rămas totuşi la Vâlcea două zile în care le-am făcut o descriere teoretică a tehnicii şi utilizării ecografului. Cred că le-a prins bine, fiindcă, după câteva zile, apărea scris cu litere mari într-un ziar că, la Cluj, funcţionează un aparat minune, la care lu­crează Dr. Badea Junior. Acesta va ajunge, în timp, un mare ecografist. L-am întâlnit la un Congres Internaţi­onal la Bucureşti, după 1989, la care a fost prezentat şi filmul meu de la Vâlcea de către cel mai apropiat cola­borator, Mihai Cionică, recunoscându-se, după mulţi ani de suferinţă şi răbdare, că a fost primul film din România.

Excluderea mea din partid a avut loc în sala de şedinţe a spitalului vechi, chiar deasupra cabinetului de endoscopie şi ecografie la care o adusesem ca asistentă şefă, cu ani înainte, pe doamna Gina Burea, soţia lui Sandu Burea, comandantul Miliţiei Judeţene.

Şedinţa a fost condusă de dr. Ceapă, care a ex­pus motivul excluderii mele, respectiv cererea de ple­care definitivă în Germania. La auzul sancţiunii, se scoală bucătăreasa şefa:

- Cum să-l excludem pe doctorul nostru, care a făcut atâtea lucruri bune pentru spital şi pentru noi, pe care-l iubim şi îl respectăm?! Nu suntem de acord!... Din sală s-au auzit murmure şi voci întristate: „Nu se poate!” Erau ale femeilor de serviciu, ale mun­citorilor, ale unor medici sau asistente. S-a creat o situ­aţie penibilă, hilară, în sală. Norocul celor din prezidiu a venit din partea doctorului Alexandridis, un grec deş­tept şi rafinat, care a lansat cu o idee genială:

- Dragi tovarăşi, doctorul Radu Dobrescu va pleca în Germania Federală. întrucât nu este posibil să-l transferăm din PCR în Partidul Comunist German, trebuie, mai întâi, să-l excludem de la noi.

La auzul acestei enormităţi, la care zâmbesc de fiecare dată când îmi aduc aminte, sala a marșat si așa am fost exclus din PCR.

Cu băutura pusă la rece de doamna Burea, asis­tentă şefa la laboratorul de endoscopie, a urmat un adevărat chef la care au participat şi cei din prezidiu, alături de toţi prietenii mei. Chestia este, că, la acea şedinţă, s-a pierdut carnetul meu de partid pe care, per­sonal, îl depusesem pe masa prezidiului. A doua zi, circ întreg, oameni de la Securitate au declanşat o an­chetă, fiind vorba de un document „foarte important”, spuneau ei. Spre norocul meu, după două zile s-a găsit carnetul şi toată lumea a răsuflat uşurată.

A fost ultima zi în care mi-am mai putut vedea biroul şi aparatura cu care investigasem peste 10.000 de bolnavi.

Va urma o perioadă de antrenament fizic şi mo­ral, de rezistenţă şi de motivarea necesităţii despărţirii de Patrie şi Familie, de prieteni.

Drumul până la policlinică îl parcurgeam numai pe jos, iar seara, împreună cu Vlad, mergeam la bazi­nul Spitalului din Zăvoi, unde făceam înot de rezisten­ţă. Cel puţin de două ori pe săptămână, mergeam cu Vlad şi la Troianu, dus şi întors, ştiind ce ne va aştepta la traversarea Munţilor Banatului şi a Dunării.

Nu deschideam uşa casei nimănui în afara unor prieteni, ca urmare a recomandărilor primite din partea bunelor cunoştinţe din Miliţie si Securitate, care m-au avertizat că ar fi posibil ca unele persoane, puse de Coman, foşti agenţi de-ai lui din Bucureşti, să-mi arunce în casă vreun plic cu bani şi să mă aresteze pen­tru luare de mită. Mi-au precizat că acest om zelos şi diabolic în răutăţi ar fi în stare de orice.

Îmi făcusem, de asemenea, obiceiul ca, în fieca­re zi de joi, la audienţele generalului Andreescu, să-l vizitez şi să-mi spun of-ul. Ştiind cam ce urma, genera­lul îl invita afară pe secretarul lui, Mavrea, probabil ca acesta să nu noteze în registru ceea ce îi spuneam, as­tfel, ca totul să rămână confidenţial. Trebuie să spun că aveam faţă de generalul Andreescu nu numai un sen­timent de preţuire, dar îmi era pur şi simplu drag. Ne întâlnisem, în anii anteriori, de multe ori, îi tratam fa­milia, soţia şi cele două fiice minunate. El nu era ca securiştii aceia pe care îi cunoscusem din perioada stalinistă a lui Dej, Ana Pauker şi Drăghici. Generalul era un om echilibrat, care încerca să înţeleagă lucrurile, era un bun militar şi organizator, decât un executant necondiţionat al ordinelor venite din structurile superi­oare de partid. El mi-ar fi dat paşaportul cu viza de plecare, dar nu putea s-o facă, sta la ordinele lui Co­man si a secretarului Deaconu, un alt tovarăş fară scrupule, ambii fiind cei cu decizia.

De fiecare dată când mergeam la general, mă întreba ce fac, despre ai mei, iar când venea vorba de plecare, mă sfătuia să renunţ.

- Domnule general, vă rog să-mi daţi paşaportul şi am plecat.

- Doctore, ţi-am mai spus că nu pot. îţi repet: nu pot!

- De ce, domnule general? Paşaportul meu este aici. Chemaţi-l pe maiorul Vasile şi daţi-mi-l cu viza pentru Germania.

- Nu pot, nu am voie, doctore, du-te la Coman sau la Deaconu să aprobe. Atunci, cu aprobarea lor, ţi-l înmânez...

- Nu mă duc la nimeni, îi bag în.... Paşaportul meu este aici şi vă rog să mi-l vizaţi, aşa cum a-ţi făcut-o în 1972 şi în 1973.

- Nu doctore, înţelege, nu pot!

- Bine, atunci o să fug, nu văd altă soluţie. Eu trebuie să plec. Am fost batjocorit, umilit, munca mea a fost pur şi simplu ucisă.

- Doctore, nu faci dumneata aşa ceva, asta o fac cei ce vor neapărat să-şi rişte viaţa, pentru că, până la urmă, sunt prinşi.

- Pe mine nu mă prind, eu sunt mai deştept de­cât cerberii puşi pe urmele fugarilor.

- Doctore, te prind şi te aduc în lanţuri, dacă nu te împuşcă pe loc.

Cam aşa se desfăşurau întrevederile noastre săptămânale. În rest, eram bine supravegheat şi invitat la discuţii de către diverşi ofiţeri de securitate.

Dintre ei, George Hodoroagă a început convor­birile cu mine. Acesta răspundea de sectorul medical şi pe timpul când eram director de spital; avusesem cu el o relaţie de amiciţie. Mersesem împreună şi la vânătoa­re. Poate că vreunul a „ciripit” şi, mai târziu, s-a ocu­pat de mine căpitanul Stan. Un tip naiv în probleme de filaj, se vedea cu ochiul liber. Punea întrebări directe ca să afle cu cine mă întâlnesc, poate-poate va prinde vreun fir cu cine vreau să fug şi cu ajutorul cui.... Fă­cea totul, credea el, „discret”, purtând o geantă cu mi­crofon lângă mine. Într-una din zile eram la un restau­rant în Băile Olănesti, discutam cu el si, la un moment dat, foarte stângaci, zice că vrea să se ducă afară, luând şi şi geanta de care nu se despărţea. Era o servietă ba­nală. Atunci, cu umor, l-am întrebat: oare s-a terminat banda sau a murit bateria? La care s-a roşit, nestiind ce să-mi răspundă. De atunci, nu l-am mai văzut.

Ştiam, fusesem avertizat, și maşina îmi era urmărită. Când trebuia să mă întâlnesc la Lugoj sau în altă parte cu Ghiţă, schimbam maşina cu a lui Mihai Dorel Constantinescu. Ne făcea la amândoi plăcere, să­i ducem de nas pe... urmăritori. Până într-o zi, când un ofiţer de securitate îl opreşte şi îl întreabă de ce condu­ce maşina lui Dobrescu.

- Fiindcă el o conduce pe a mea, e ceva ilegal?

În afară de Mihai, mi-au fost aproape şi mi-au înţeles demersurile Bebe Ploscă, pe care l-am conside­rat ca un adevărat frate, precum şi fostul meu şofer de la direcţie, Petre Răduca. Pe 21 aprilie, cu o seară îna­inte de a pleca definitiv din Râmnic, am petrecut cu Bebe la Petrică, unde am mâncat împreună şi le-am cântat la orgă. Şi ei au simţit atunci, lucru pe care mi l-au confirmat mult mai târziu, că au avut sentimentul că ne vedem pentru ultima dată.

Am amintit că fuga noastră a costat mult. Bani lichizi, la acea vreme, aveam puţini, aşa că, mai de­vreme cu luni, am început să vând din casă tablouri de valoare, covoare, chiar şi injectorul de combustibil procurat pentru noua casă ce o construisem la Dăeşti. Ştiam că pământul şi casa de la Dăeşti vor fi confiscate după fuga noastră, dar am rugat-o pe Nuşa Diaconescu, vecina de peste drum şi pe Cornel, fiul ei, care mi-au fost, de asemenea, foarte apropiaţi în acei ani, să aibă grijă să nu se aleagă praful de gospodăria mea făcută cu multă trudă. Casa de la Dăeşti reprezenta pentru mine... casa visurilor! În momentul primirii în Germa­nia a hotărârii de condamnare a noastră la câte 5 ani închisoare în contumacie, cu confiscarea întregii averi, am trimis un memoriu primului vicepreşedinte al Con­siliului judeţean Vâlcea, la acel moment Gheorghe Stoica, în care îl rugam ca, în cazul în care casa va fi înstrăinată, să mă considere pe mine întâiul cumpără­tor. Reacţia pe care a avut-o în acel moment nu i-a făcut cinste şi l-am şters de pe lista cunoscuţilor mei.

O altă sursă potenţială de bani a fost maşina. Am avut grijă, cu câteva luni înainte, să fac un act no­tarial de vânzare-cumpărare cu mama mea. De aceea, la confiscarea bunurilor, maşina a fost exclusă. Nu au fost deloc bucuroşi miliţienii care, oprind-o pe mama cu maşina ce-mi aparţinuse, să afle că nu o pot confis­ca. Ulterior, a vândut-o cu un preţ foarte bun, suma respectivă acoperind o parte din datoria faţă de Ghiţă.

*

Aşa am trăit aproape doi ani, perioadă în care am fost şi la mare, unde am locuit, ca de fiecare dată, la Rex, hotelul unde lucra, ca şef de recepţie, o verişoară de-a mea, Trudi Munteanu, şi ea de origine germa­nă, care mi-a făcut rost de valuta ce-mi era necesară, la început de drum, în Iugoslavia. Ea cu soţul său, colonel şi profesor la Academia de Marină din Constanţa, au vizitat Germania exact la un an după noi, dar au uitat... să se reîntoarcă acasă, în România. Pentru scurt timp, le-am fost atunci gazdă, aşa cum am fost, mai târziu, şi pentru alţi colegi care au ajuns, ulterior, în California, iar un altul în Australia. Aceşti „fugari”, însă, au venit în Germania cu acte în regulă, cu paşapoarte turistice, nu ca noi, riscându-ne viaţa.

Plecarea noastră, planificată de Ghiţă, pentru luna aprilie, înainte de Paşti, a fost forţată de arestarea lui Măgădan, un alt potenţial fugar, care locuia în zona Nord a Râmnicului. De teamă că acesta ar putea „ci­ripi”, Ghiţă va stabili ziua de plecare pe 23 aprilie, ora 10.00, din Craiova.

Cu câteva zile înainte da a părăsi Râmnicu Vâl­cea, am mers la Mănăstirea Dintr-un Lemn, unde am fost primiţi şi trataţi cu mult respect de Maica stareţă Epiharia, care cunoştea necazurile noastre din vizitele anterioare. I-am mărturisit că vom părăsi cât de curând România, că nu mai putem suporta persecuţiile la care suntem supuşi. N-a îmbrăţişat cu multă lumină în ochi, ne-a binecuvântat şi ne-a urat să fim ocrotiţi de bunul Dumnezeu.

Amintesc că, la Craiova, de fuga noastră ştia doar mama. Fratelui meu Doru, i-am spus doar cu o seară înainte, de teamă să nu mai afle şi alţii. Am vrut să-l luăm cu noi, dar a refuzat. Tata nu a ştiut absolut nimic despre fuga noastră, i-am motivat că plecăm într- o excursie la Sibiu şi Braşov.

După ce am parcat maşina în curte, ca de obi­cei, mama mi-a spus:

- Păcat că această poartă nu se va mai deschide niciodată pentru tine, dar voi să fiţi sănătoşi.

Atunci am făcut ultima fotografie împreună cu mama, cu fratele meu, cu Irina şi Vlad..

În acea după-amiază, ne-am făcut ultimele cumpărături, geci îmblănite şi ciorapi groşi de lână, am mâncat împreună ca în „Cina cea de taină”, ne-am fă­cut bagajul de drum, o singură sacoşă şi ne-am culcat.

A doua zi, pe 23 aprilie 1981, la ora 9.00, a ve­nit Ghiţă cu o Dacie 1300, cu şofer. Am luat toţi în grabă micul dejun. Mămica l-a rugat pe Ghiţă să aibă grijă de noi. Ne-am îmbrăţişat cu lacrimi în ochi şi... am plecat, lăsând în urmă pe cei mai dragi sufletului nostru, amintiri care niciodată nu puteau fi uitate, o muncă onestă în ani tineri şi frumoşi în slujba sănătăţii semenilor. Din maşină, un ultim fluturat de mâini, la­crimi căzute pe obraji, tristeţe...

Porneam pe un drum necunoscut şi periculos, presărat cu spini şi obstacole.

Aventura de-abia începea!


Capitolul III

Fuga

Cu lacrimi în ochi, cu tristeţe amară, dar şi cu marea speranţă în suflete, am pornit la un drum fară de întoarcere. Către seară, am ajuns la un popas turistic, de fapt un bufet cu o mare parcare în faţa lui, pe partea dreaptă a şoselei, undeva între Băile Herculane şi Mehadia. Ne-am aşezat, toti cinci la o masă si am comandat câte o cafea. Eram noi trei, Irina cu mine şi cu Vlad, Ghiţă şi şoferul care ne adusese, un bun prieten din Herculane al lui Ghiţă. Nu a durat o oră şi au apă­rut încă trei Dacii 1300 şi, fară a mai face vreo pauză, am pornit spre Mehadia. La un moment dat, în partea stângă a şoselei, am virat brusc pe un drumeag neasfal­tat, dar destul de bun, un drum forestier care, după câ­ţiva kilometri cu multe serpentine, se termina brusc, într-un mare luminiş. Peste tot, rumeguş, lemne tăiate şi depozitate, un camion dezmembrat - dovadă că ne aflam într-un parchet forestier. Din celelalte maşini au coborât cei nouă care trebuiau să meargă, împreună cu noi şi şoferii care-i aduseseră. Ghiţă i-a inspectat pe toţi, le-a cercetat bagajele şi, în grabă, s-au făcut pre­zentările. În afara lui Venţi, un tip înalt şi slab, îmbră­cat subţire, într-un costum de seară şi pantofi de lac, pentru că fusese luat pe sus, la ordinul lui Ghiţă, direct de la o petrecere, restul eram echipaţi oarecum cores­punzător pentru timp ploios şi friguros, ca pentru vre­mea schimbătoare din luna aprilie, mai ales la munte.

În timpul celor cinci zile pe care le-am petrecut împreună, am aflat că, în afara mea şi a lui Nelu Miloş, prieten apropiat şi ajutor de călăuză al lui Ghiţă, cei­lalţi nu ştiau prea multe amănunte despre ziua plecării şi despre traseu. Toţi fuseseră anunţaţi cu câteva ore înainte ca sărmanul Venţi care, luat prin surprindere de la petrecere, nu avusese nici măcar timp să treacă pe acasă ca să-şi ia haine corespunzătoare. Aşa că plecase la drum în costum de sărbătoare şi cu cravată. Tot în mare grabă fusese luat şi Willi, care era îmbrăcat în mod obişnuit, cu pantaloni şi cu geacă neagră din piele subţire şi încălţat cu nişte pantofi de stradă. „Cazul Măgădan”, care fusese reţinut de curând, îl speriase pe Ghiţă. Probabil că mai avusese anterior şi alte surprize neplăcute, iar acum, ca să nu fie periclitată acţiunea, a acţionat în secret, rapid, fără prea multă vâlvă.

Băieţii şi-au luat rămas bun de la cei care-i adu­seseră cu maşinile şi care le erau rude sau buni prie­teni. Se sacrificaseră cu promisiunea lui Ghiţă că îi va ajuta şi pe ei anul viitor să ia calea libertăţii.

Înainte de a începe povestirea trecerii Dunării, voi prezenta pe cei care s-au încumetat la această aven­tură. Înscrişi de Ghiţă în acest lot al fugarilor fuseseră 14 oameni. Întrucât, cu o zi înainte, Măgădan, cunos­cut de tot Râmnicul, la vremea aceea, ca un tânăr ne­supus legilor comuniste, fusese arestat, am rămas nu­mai 13, număr care, pentru mine, a însemnat întot­ deauna ceva norocos. Degeaba se spune că 13 este număr cu ghinion, pentru mine a fost numai cu noroc! M-am născut într-o zi de 13, am intrat pe locul 13 la Facultatea de medicină, am fost şeful grupei studen­ţeşti cu numărul 13, iar acum, la această mare încerca­re, eram tot 13 în drumul spre libertate.

În afara lui Ghiţă, ca prim organizator, mai erau încă doi prieteni apropiaţi lui din Lugoj. Nelu Miloş, ajutor de călăuză, avea sarcina de marcare a drumului, depozitarea hranei şi a bărcilor pneumatice. Celălalt, Iacob, un om înalt şi voinic care, pe tot parcursul, a făcut pe cărăuşul pentru mâncare şi câteva prelate. Cei­lalţi fugari erau toţi saşi din zona Sibiului şi Banatului: Andrei era tatăl unui doctor pe care Ghiţă îl scosese din ţară cu un an înainte, pentru că nu primise de la statul român viza de plecare; cu el mai era şi finul său, Johan Bartoş, un tinerel simpatic cu alură sportivă. Lor li s-au asociat un alt Johan, bărbat ceva mai în vârstă, cam tăcut, pe care noi l-am poreclit chiar aşa „Tăcu­tul”, precum şi Anders, pe care, datorită ochilor săi uşor exoftalmici, l-am poreclit „Holbatul”, dar şi Adolf, tot un tip înalt, frumuşel, cu părul lung, căruia i-am zis „Muşchetarul”. Alţi doi erau Venţi şi Willi, amândoi îmbrăcaţi foarte subţire, inadecvat timpului friguros, aşa cum am mai amintit, dar total nevinovaţi, ambii fiind anunţaţi pe stradă cu îndemnul „acum sau niciodată!” Fără să-şi fi putut schimba hainele au ac­ceptat, unul dintre ei îmbolnăvindu-se mai târziu de o răceală cumplită.

Să fi fost aproape de miezul nopţii când am început ascensiunea muntelui. Nu era potecă, mer­geam toţi prin pădure, pe locuri neumblate cu zăpada mai sus de glezne. La început, drumul ne-a fost uşurat de lumina lunii, cel puţin ne puteam urmări, în şir indi­an, unii pe alţii. îmi răsună şi acum în urechi urletul lupilor, care sigur nu ne-ar fi atacat, însă în decorul unei păduri întunecate, deşi cu albul zăpezii jos şi lu­mina lunii de sus, starea noastră nu era deloc liniştitoa­re.

După multă gâfâială şi transpiraţii, am ajuns pe o culme plată, unde am făcut un mic popas şi am băut un strop de apă. Băieţii bănăţeni şi ardeleni şi-au scos de prin sacoşe câte o sticlă de coniac şi s-au cinstit, nu înainte de a ne fi oferit şi nouă, politicoşi, să bem îm­preună cu ei. La fel de politicoşi am refuzat, noi pro- punându-ne, încă de acasă, să nu bem alcool pe acest drum. în afară de mâncare, luasem la noi numai puţină apă, Ghiţă spunându-ne că apa, la munte, se găseşte din belşug. Am luat şi o sticlă plată de Whisky, pe care ne propusesem să o bem în noaptea de Paşte.

La un moment dat, luna a intrat în nori şi a în­ceput să plouă. Mergeam unul în urma celuilalt, într-o tăcere că se auzeau numai zgomotul paşilor ce sunau ca nişte lopeţi lovind în acelaşi ritm zăpada uda, iar picăturile de ploaie ne loveau în obraji.

Primul care a strigat cu voce tare a fost Vlad:

- Mergem, aşa prin ploaie, ca boii?

Plângea. M-am apropiat de el, l-am prins cu mâna după gât şi l-am strâns la piept. L-am încurajat că o să fie bine până la urmă şi oricum nu ne mai putem întoarce din drum. Pentru un puşti de 14 ani era normal să aibă o asemenea reacţie. Era însă bine pregătit de mine, aveam încredere în el şi el în mine. A fost, atunci, prima şi ultima lui răbufnire de nemulţumire. În restul călătoriei s-a comportat ca un bărbat adevărat.

Când s-a luminat de ziuă, am ajuns în dreptul unei magazii zidite, dar joasă, probabil, fost adăpost pentru materiale. Ne-am adăpostit şi am făcut un foc să ne uscăm hainele. Când ne-am trezit, vremea se îmbu­nătăţise, nu era frig, nu mai ploua şi hainele erau usca­te. Dintr-o sticlă plină cu apă, ne-am turnat să ne spă­lăm pe faţă, iar eu m-am bărbierit. Am mâncat câte ceva din ce adusesem, un sandwich cu brânză şi cioco­lată. Ceilalţi au scos slănină, şuncă, pâine şi au mai tras şi-o duşcă de coniac. Şi de data aceasta ne-au oferit băutură, dar, la fel cu o seară înainte, i-am refuzat. De fapt, nici Ghiţă, tot drumul, n-a băut alcool.

Spre prânz, am pornit din nou la drum. Munţii Banatului şi Almaşului, în general, nu depăşesc 1000 de metri altitudine, dar au văi, păduri şi, uneori, culmi abrupte, care, dacă stau bine să număr, retrospectiv, pe parcursul a peste 100 km., de la punctul de plecare până la Şviniţa, au fost cel puţin douăzeci. Drumul în sine nu avea poteci, aşa că am mers după o linie dreap­tă, preştiută de Ghiţă şi însemnată, din timp, de secun­dul lui, Nelu Miloş, prin despicături cu toporul în scoarţa copacului.

După ce am mai urcat vreo două creste şi am coborât două văi, am nimerit iarăşi pe un platou unde, brusc, ne-a apărut în munte o linie de cale ferată. Era extrem de veche, îi lipseau unele traverse, chiar câte o şină, ce se prăbuşise în vale. La un moment dat, calea ferată pe care mergeam traversa o prăpastie. Aici, chiar ne-a fost tuturor teamă că podeţul ce o susţine se poate surpa sub greutatea noastră. Ghiţă şi cu Nelu Miloş au traversat-o primii, după care, cu mare teamă, dar cu multă grijă şi atenţie, am urmat noi. Ghiţă ne-a explicat că, în Munţii Banatului, au fost foarte multe exploatări miniere, încă din timpul ocupaţiei austro-ungare. Se extrăgeau metale, cărbune şi uraniu. Cea pe care o tra­versaserăm noi se ducea undeva între Eibenthal şi Tişoviţa, la Dunăre. Pe vremuri, de aici se extrăgea az­best, magnetit, crom şi bravoit. Ceva mai la Nord de Eibenthal, era Baia Nouă, de unde se exploata antracit şi huilă. Toate aceste mine din Banat, din zona Ogradena, Baia Nouă, Eibenthal, ca şi cele de uraniu de la Ilişova, Ciudanova şi Lisana au fost închise începând cu anii 50, căile ferate adiacente, în special cele de la Baia Nouă, Eibenthal, Tisita, fiind si ele dezafectate.

Traseul făcut de Ghiţă ocolea Baia Nouă şi Ei­benthal, sate încă locuite, dar urmărea o linie dreaptă, un drum mai direct, spre Cozla. La întrebarea cum vom proceda dacă vom întâlni pe cineva, Ghiţă mi-a dat un răspuns surpriză:

- Îl imobilizăm, îi explicăm frumos că noi sun­tem nişte fugari, nu vrem să ne vândă grănicerilor, mo­tiv pentru care îl luăm cu noi.

- Până unde? îl lăsăm la Dunăre?

- Cred că ar fi periculos, îl luăm cu noi în Iu­goslavia.

- Şi cum vine omul înapoi acasă?

- Se predă la sârbi, explică ce a păţit şi, după ce face 30 de zile de închisoare pentru trecere ilegală de frontieră, va fi predat autorităţilor româneşti, cel mai probabil la podul de la hidrocentrala Turnu Severin. Dar, nu-ţi fa griji, până acum nu am întâlnit o aseme­nea situaţie. Cred că te-ai uitat pe hartă şi ai văzut că în toată zona, la nord-vest de Orşova si la sud de Mehadia, până aproape de Moldova Nouă, nu se află nicio aşezare. Este una dintre cele mai pustii zone ale Ro­mâniei.

- Da, dar după cum am văzut, sunt şi multe păşuni, ceea ce înseamnă că există stâne de oi, câini şi ciobani.

- Asta e adevărat, dar de ce crezi că ne-am gră­bit ca să trecem înainte sau chiar de Paşti şi nu mai târziu?

- Nu văd legătura.

- Ei bine, esti orăsean si n-ai habar că ciobanii urcă cu oile pe munte imediat după Paşti.

Am mers, în continuare, urcând şi coborând coline, până spre asfinţit, pe o vreme relativ bună şi cu soare.

Într-o poiană plină cu leurdă, lângă un râuşor, Ghiţă a hotărât să ne facem un bivuac pentru noapte. Din precauţie, având cu noi câteva prelate, le-am întins între copaci pe nişte prăjini improvizate, formând în acest fel un acoperiş de protecţie în caz de ploaie. Şi a fost bine, pentru că, spre dimineaţă, a început o ploaie care a durat circa trei ore.

În acea seară, am mâncat împreună. Ghiţă şi Nelu, care aduseseră cu ei câteva borcane cu carne de la garniţă, pâini negre, mari şi rotunde cât o rudă de caşcaval, asa cum se făceau în Banat, ne-au invitat la asemenea bunătăţi, ofertă la care nu am putut spune nu. Numai Irina, care ţinea postul Paştelui, a mâncat doar pâine cu zahăr. Desigur, la masa asta bogată, ar fi fost necesară o pălincă, dar băieţii aveau slăbiciune pentru coniac. Eu m-am scuzat din nou şi am băut apă.

Ceea ce am aflat în acea seară şi n-am uitat, a fost că leurda este foarte gustoasă. Cu gustul ei uşor de usturoi se poate asocia în special la ceva gras, aşa că m-am conformat celorlalţi şi am mâncat-o cu plăcere.

Mâncarea ca mâncarea, dar cel mai important lucru, cu deosebire la eforturile fizice, este apa care, oricum, nu o puteam căra cu noi. De fiecare dată, însă, când i-am spus lui Ghiţă că ne este sete, a găsit-o des­tul de repede. Aşa am aflat că pe munte funcţionează aşa-zisa „cumpănă a apelor”, procedeu prin care se poate deduce, rapid, o sursă de apă. Astfel, Ghiţă, om versat în ale muntelui, ne-a oferit de fiecare dată apă de fiecare data când am dorit.

În acea seară, drumul anevoios, capriciile vre­mii şi asprimea muntelui ne-au unit parcă mai mult, grupa noastră devenind ceva mai comunicativă. Fieca­re a început să vorbească de familie, copii, de griji şi de ce va face dincolo. Cei mai asiguraţi erau saşii, care aveau în Germania, în special în zona Miinchen, rude şi prieteni. Deşi solicitaseră plecarea cu acte legale, pentru motive politice, nu fusese aprobată, singura cale de a ajunge în Vest fiind aşadar trecerea clandestină a Dunării. Mai nesiguri erau Iacob şi Nelu, care gândeau că mai potrivită pentru ei ar fi stabilirea în Australia. Ghiţă ne-a povestit câte ceva din viaţa lui, dar şi despre această nouă „ocupaţie” de călăuză, pe care a învăţat-o de la alţii şi care, în afara banilor, i-a produs şi multă plăcere, iubind muntele şi urând teroarea legilor. în tinereţe făcuse şi ceva puşcărie, aşa că era rodat, cu­noscând multe trucuri de fentat miliţienii şi grănicerii. Tot Ghiţă ne-a povestit că aceşti munţi sunt stropiţi cu sângele partizanilor. După război, ca să scape de sovie­tici şi puterea comunistă nou-constituită, o serie de foşti ofiţeri din armată regală şi oameni care nu s-au supus noii puteri au preferat să se ascundă în munţi şi să aştepte venirea unor ajutoare americane. Au rezistat în aceşti munţi pustii ani de zile. Coborau înspre sate destul de rar, pentru aprovizionarea cu alimente, fiind­că de cele mai multe ori primeau hrană, adusă de prie­teni sau rude. Dar cum sindromul Iuda e vechi de când lumea, prin trădare s-au aflat locurile unde se ascun­deau partizanii, locuri care au fost asediate de trupele de securitate. Principalele ascunzători ale partizanilor din munţii României, spre exemplu în masivele Almaş, Făgăraş sau Semenic, s-au aflat până la finele anilor 50. Şi aceste ascunzători au fost până la urmă depistate de securişti, care, la pe mijlocul anilor 50, în urma unui asalt puternic, i-au lichidat pe ultimii partizani, condu­cătorul lor păstrându-şi ultimul glonţ, cu care s-a sinu­cis, dar n-a vrut să ajungă în mâinile comuniştilor. Cei care, în cursul acelor ani, au fost prinşi au sfârşit în închisorile româneşti, îndurând chinuri de nedescris , sau în faţa plutoanelor de execuţie. Ghiţă ne-a avertizat că fugarii prinşi în ultimii ani ori au fost omorâţi pe loc ori au fost schingiuiţi într-un mod barbar, locurile aces­tea de la Dunăre fiind pline de morminte fară cruci.

În dimineaţa zilei de sâmbătă, 25 aprilie, ne-am sculat cu frigul în noi; în noaptea aceea, în munţi, a fost foarte frig. Ne-am spălat, am mâncat ceva şi ne-am pregătit de drum. în acea zi am parcurs poate cea mai mare parte din distanţa ce ne despărţea de Dunăre. Spre prânz, pe o vreme însorită, am auzit pentru prima dată sirena unui vapor pe Dunăre:

Uuuuuuu...,Uuuuu... Uuuuu...

De trei ori. Inimile ne-au tresărit.

- Ghiţă, Dunărea, vaporul... Ai exagerat când ai spus că ne trebuie cinci zile să ajungem la Dunăre. Cred că mâine o s-o traversăm.

- Stai liniştit, doctore, muntele e înşelător. Ecoul se propagă al naibii de repede. îl auzi cu zeci de kilometri mai devreme.

Şi a avut dreptate Ghiţă, ne-au mai trebuit trei zile ca să ajungem dincolo.

Am urcat şi coborât multe coline, am urcat pe vârfuri de munte, care mi se păreau de departe greu de trecut, am mers prin păduri tinere, atât de dese încât trebuia să dăm lăstarii în lături ca să ne putem strecura.

La un moment dat, am avut o iniţiativă pericu­loasă, care m-ar fi costat mult. în febra mersului şi în liniştea în care fiecare dintre noi se gândea la ceva, mi- am propus să aleg o variantă mai scurtă de a ajunge într-o vale. Neatent, am alunecat într-o prăpastie şi numai bunul Dumnezeu mi-a scos în cale o rădăcină lungă de copac pe care, apucând-o, mi-am stopat căde­rea care, desigur, nu s-ar fi terminat cu bine.

- Doctore, să nu mai faci prostii, te rog să mergi atent şi numai după mine!

- O bag în mă-sa de treabă, tu uiţi că eu sunt cel mai în vârstă şi nu am antrenamentul vostru. Nu mă mai mişc de aici până nu ne aduci măgari sau măcar un cal care să ne transporte bagajele mai departe.

- De unde să-ţi aduc cai sau măgari, doctore?

- Du-te, coboară! O fi vreun sat prin apropiere. Ai nevoie de bani îţi dau, dar rezolvă problema asta.

- Doctore, înţelege-mă, te rog, aşa ceva nu este posibil. Şi, pe deasupra, eşti bine, nu s-a întâmplat ni­mic, decât câteva julituri pe cot şi pe frunte. Vrei să cădem în vreo capcană?

La argumentele lui Ghiţă, susţinute şi de Irina şi Vlad, în fine am cedat înţelepciunii colective şi am pornit-o mai departe la drum.

La marginea unei păduri, Nelu şi Ghiţă s-au oprit brusc şi au început să cerceteze împrejurimile. La un moment dat am observat că găsiseră ceea ce căutau. Era un copac însemnat în urmă cu o lună de Nelu, care marcase tot drumul ce avea să fie parcurs de noi mai târziu. La baza copacului, destul de superficial, a scos la iveală o cutie de metal, cum erau acelea de măsline, plină cu carne de la garniţă, iar, alături se afla o dami- geană cu coniac. Atunci m-am lămurit că Ghiţă îşi merita pe deplin titlul de călăuză profesionistă de cinci stele.

După alţi câţiva kilometri, am ajuns într-o poia­nă, de data aceasta cred că aflată la cea mai înaltă cotă dintre toate pe care le traversaserăm. De jur-împrejur erau brazi înalţi. Peisaj foarte frumos. Şi o linişte de­plină. Era seara de Paşti. Ghiţă şi Nelu Miloş au făcut un foc mare, în jurul căruia ne-am aşezat fiecare pe ce am apucat, pe o buturugă, un bolovan sau, direct, pe pământ.

L-am întrebat pe Ghiţă:

- Suntem atât de sus, avem un foc mare, nu crezi că ne-ar putea vedea cineva?

- Nu, doctore, toată zona e pustie la vremea aceasta. Săptămâna viitoare, o să ajungă şi ciobanii. Atunci este marele pericol. Acum, suntem singuri, noi şi muntele.

La miezul nopţii, am cântat Hristos a înviat, noi am aprins câte o lumânare, pe care Irina avusese grijă să le pună în bagajul de mână. Am mâncat cu Vlad o cutie cu pateu, salam, biscuiţi, ciocolată şi am băut sticla mică de whisky pe care o adusesem cu noi. Băie­ţii ceilalţi, bucuroşi de carnea la garniţă şi de coniac, au tras un chef pe cinste şi au cântat.

A fost prima şi, cred, ultima noapte de Paşti din viaţa mea petrecută departe de casă, în munţi pustii şi la jumătatea unui drum pe care numai bunul Dumne­zeu ni-1 putea arăta şi lumina.

A fost noaptea de Paşti 25 aprilie 1981, pe care nu o vom uita niciodată:.

Dimineaţa, Ghiţă ne-a trezit destul de devreme şi a ţinut să ne sfătuim asupra traseului pe care urma să-l parcurgem. Avea pregătite două variante: Cozla şi Şviniţa. Până la sud de Cozla, unde Dunărea era mai îngustă, ne-ar mai fi trebuit două zile, iar pentru Şvini­ţa, unde Dunărea era foarte lată, numai o zi. Eu am optat pentru varianta a doua, cu atât mai mult cu cât Willi dădea semne de oboseală, avea puţină febră şi începuse să vorbească puţin ciudat.

Supusă la vot, propunerea mea a fost cea accep­tată, toţi dorind să ajungem cât mai repede dincolo.

- Deci, vom merge pe diagonală, a explodat Willi. Da, ce vă uitaţi aşa, aţi uitat harta Banatului, voi care sunteţi chiar bănăţeni?

Am stat şi ne-am gândit. Clar, omul avea drep­tate! Dacă uneşti printr-o linie punctul de plecare, la sud de Mehadia cu Cozla, iar apoi cu Şviniţa, ar fi ca o diagonală, de fapt, corect ar fi ipotenuza triunghiului Mehadia - Cozla - Şviniţa. Mai târziu, am gândit şi la o altă variantă a diagonalei şi anume ipotenuza triun­ghiului Mehadia - Orşova - Şviniţa, la care am ales Orşova, ca punct principal de evadare din România, loc ce a furnizat şi cele mai multe victime.

- Da, măi Willi, ai dreptate şi de atunci l-am botezat „Willi diagonală”.

După ani de zile, când mă hotărâsem să scriu aceste amintiri, gândindu-mă ce titlu să-i pun volumu­lui, mi-a revenit brusc în minte acea întâmplare şi l-am denumit «Diagonala celor 13».

Înainte de a porni la drum, Ghiţă a dat fiecăruia câte 300 de dinari şi ne-a instruit cum va decurge calea noastră până la Belgrad. Odată ajunşi pe malul sârbesc, aveam două posibilităţi: să fim prinşi de grăniceri sau să nu fim prinşi. În eventualitatea că vom fi prinşi, să nu recunoaştem cu niciun preţ că am venit împreună; grupurile organizate fiind, de obicei, returnate de sârbi românilor. Fiecare să-şi formuleze povestea lui, iar dacă vom fi arestaţi, să nu ne descurajăm, fiindcă vom fi trimişi la închisoare 30 de zile, la muncă în folos obştesc. Aşa sunt legile în Iugoslavia pentru cei ce sosesc ilegal pe pământ sârbesc.

În varianta cea bună, de la mal să urcăm la şo­seaua ce merge paralel cu Dunărea şi să ne suim într- unul din autobuzele ce merg la Belgrad. Bani de bilet primisem de la Ghiţă, deci nu am fi avut probleme. În plus, noi mai aveam şi destule mărci germane. Tot el a mai ţinut să completeze că, pe la Şviniţa, nu mai trecu­se niciodată, motiv pentru care ne-a rugat să fim foarte atenţi şi, mai ales, la traversarea Dunării, aici, în speci­al primăvara, fiind foarte lată, până la 3 km. După această scurtă „şedinţă de lucru”, am pornit din nou la drum, am mai trecut prin multe păduri, văi şi dealuri. La un moment dat, lângă o stână, Ghiţă mă ia deoparte şi-mi zice:

- Doctore, ia uită-te, te rog, în copacul acesta. Ce vezi?

- Ce să văd, Ghiţă, este un fag frumos cu crengi groase şi rămurele înverzite.

- Uită-te mai bine!

- Măi, Ghiţă, nu văd nimic.

- Pişta, îi zice lui Nelu Miloş, urcă-te în copac şi dă-le jos.

Acesta aşa a făcut şi din copac au căzut cinci saci de pânză în care se aflau bărci pneumatice şi vâsle, în patru erau bărcile, iar în cel de-al cincilea o cameră imensă de cauciuc de tractor şi o funie groasă.

- Vezi, doctore, dar cu ce credeai că vom tra­versa Dunărea?

- Bravo, Ghiţă, felicitări! Până aici toate bune, chiar şi vremea a fost de partea noastră.

Ne-am apropiat de stâna destul de mare, con­struită din bârne din lemn şi acoperită cu şindrilă. Ghi­ţă a spart lacătul de la uşa de la intrare şi am pătruns într-un interior destul de curat, dar plin de paie. Am mai mâncat ceva şi ne-am culcat. De fapt, ne-am odih­nit numai câteva ore, pentru că la ora 2.30 Ghiţă a dat semnalul de plecare. Cu pompele de aer am umflat fiecare barcă şi am pornit la vale, pe o pantă abruptă de jnepeniş ce ducea direct la şoseaua ce lega Moldova Nouă de Orşova, puţin înainte de comuna Şviniţa.

Din momentul în care Ghiţă a dat plecarea, par­că fiecare căuta să ajungă mai repede jos, la Dunăre. Numai o minune ne-a salvat, în fuga noastră, să nu înţepăm barca pneumatică în ghimpii mărăcinişurilor printre care trecuserăm. Singurul cu ceva probleme a fost săracul Willi, care, în seara aceea, a avut febră şi începuse să aiureze puţin. Principal este că a rezistat.

Când am ajuns la şosea, ne-am uitat bine în stânga şi în dreapta, am traversat-o, apoi şi fâşia arată a graniţei şi-am intrat în apă cu barca. Eu, Irina şi Vlad ne-am urcat în prima barcă, şi am început să vâslim. Era încă întuneric, nu se zărea la zece paşi. Se auzea numai vuietul apei, vocile noastre fiind acoperite de acel zgomot puternic făcut de Dunăre. Chiar şi un stri­găt nu se auzea la distanţă de opt - zece metri. în barca a doua erau Willi cu Adolf, în cea de-a treia Andrei cu finul lui Johan Bartoş, în cea de-a patra Johan, Anders şi Venţi, iar pe camera de tractor, pe care băieţii lega­seră frânghia în chip de plasă, fiecare să-şi poată spri­jinii picioarele, se aflau Ghiţă, Nelu Miloş şi Iacob. La noi în barcă, eu vâsleam, Irina ţinea cârma, iar Vlad, din marea mea greşeală, se afla la pupă. Poziţia lui nu a fost cea bună. Greutatea nefiind corect echilibrată, bar­ca tindea să se întoarcă, prelungindu-ne timpul de tra­versare, care, început la ora 3.00, s-a terminat la ora 6.0, când deja începuse să se lumineze bine de ziuă. În tot acest timp, nu i-am mai văzut pe ceilalţi, curentul destul de puternic al apei şi ritmul de vâslire depărtân- du-ne, repede, unii de ceilalţi. Prima mea emoţie a fost când am auzit sirena unui remorcher care mergea, spre frontiera noastră, în amonte şi pe care am avut norocul să-l evităm la timp. Am mers de multe ori cu barca, dar aşa de prost ca atunci cred că niciodată. Vâslele erau improvizate din crăci grele, numai paletele erau origi­nale, iar Vlad strica echilibrul bărcii, în care intra şi apă. Tot drumul ne-a fost frică să nu vâslim înapoi spre malul românesc. Ţipam unii la alţii, eu că nu vâslesc bine, că Irina nu cârmeşte bine. Cele trei ore au fost un examen de tărie de nervi. Ce or fi făcut ceilalţi? În bar­că a intrat şi foarte multă apă, pe care nu am scos-o, dar care reuşise să ne ude bine de la brâu în jos, lucru care a prelungit si el timpul traversării. La un moment dat, ne-a apărut în faţă malul sârbesc, foarte înalt şi stâncos, fară posibilitatea de a-l acosta, muntele pierzându-se direct în apă. A trebuit să vâslim paralel cu malul până când, în sfârşit, am ajuns într-un golfuleţ. Brusc, de pe stâncă, undeva deasupra noastră, am văzut un semnal luminos, căruia i-am răspuns cu lan­terna noastră, crezând că este Ghiţă. Nu era el, ci pro­babil un grănicer. Am debarcat, apoi, am sărutat pă­mântul, ne-am închinat, am ascuns barca, vâslele şi geanta într-un boschet şi ne-am schimbat cu ultimul rând de haine uscate ce le aveam cu noi.

Fiind siguri de reuşită, am pornit spre şoseaua de pe malul Dunării. Am nimerit pe o potecă la margi­nea unui sat, unde, pe drum, ne-am întâlnit cu un băr­bat îmbrăcat într-o uniformă de vânător cu doi câini superbi, ogari englezeşti. Ne-am salutat cu «dobrâi utro» şi am trecut mai departe, până am ajuns la şosea­ua asfaltată. Norocul, ziceam noi, a fost să nimerim chiar lângă staţia de autobuz, bine marcată. Am aştep­tat să vină autobuzul spre Belgrad. Vizavi de noi, pe cealaltă margine a şoselei, era o mică movilă pe care, la un moment dat, îi vedem pe Ghiţă, Nelu şi Iacob.

- Ghiţă, am strigat eu, veniţi la noi!

- Nu, doctore, e periculos să fim toţi la un loc. Mergeţi voi.

- Vino, Ghiţă, iată, se vede autobuzul.

Într-adevăr, autobuzul apăruse după o curbă, aşa că Ghiţă şi ceilalţi doi au îndrăznit şi au coborât spre noi. Ca din senin, în acel moment, din stânga şi din dreapta au apărut două tanchete şi un Fiat 500, din care au coborât grănicerii înarmaţi cu puşti mitraliere şi doi civili, probabil securişti. Ne-au încercuit şi ne-au suit, pe noi trei, într-o tanchetă şi pe ceilalţi trei în cea­laltă.

Aşa a început, pentru noi, intrarea în Vest.


CAPITOLUL IV

Trambulina

Nu ne-a fost dat să ajungem cu autobuzul la Belgrad. Vigilenţa grănicerilor sau prostia mea de a fi răspuns la acel semnal luminos să fi fost cauzele unei arestări atât de rapide? Se pare că a contat mai mult vigilenţa lor, fiindcă la fel cum ni se întâmplase nouă la primele ore ale dimineţii li s-a întâmplat şi celorlalţi şapte care, pe rând, până în după amiaza aceea, au fost aduşi şi ei la postul de poliţie din Donji Milanovac, oraşul sârbesc aflat vizavi de Svinita. La Poliție, noi trei am fost luaţi în primire de un poliţist mai în vârstă şi foarte cumsecade, care ne-a cerut actele de identita­te. Eu, fiind singurul care le mai aveam asupra mea, i-am dat buletinul. L-a citit şi l-a băgat într-un sertar al biroului său. Nu ne-am înţeles pe limba lui, aşa că această primă convorbire a fost scurtă. Am fost duşi la etaj, într-o cameră mare, luminoasă, cu trei paturi tip studio. Ceilalţi zece, pe tot timpul şederii noastre la acest post de poliţie, au fost băgaţi într-o cameră la parter, cu ciment pe jos şi fară fereastră, iar pentru dormit li s-au dat pături. Camera am văzut-o, cu ochii mei, când am urcat la etaj. Ceilalţi trei erau deja înăun­tru, o altă confirmare venind, după luni de zile, de la Ghiţă, care m-a vizitat în Germania. Dar, despre asta mai târziu. Ajunşi în cameră, Vlad a fost primul care s­-a culcat, iar eu am rămas încă treaz să văd ce se mai întâmplă. Observând prin ferestrele care erau la stradă că vizavi este un restaurant, am ciocănit la uşa închisă cu cheia pe dinafară până a venit un poliţist. L-am ru­gat, arătându-i că am bani la mine, că vreau ceva de mâncare de la restaurant. A fost amabil şi mi-a trimis un chelner, un tinerel simpatic şi curios ca toţi ceilalţi din afară, care trăiau mica aventură palpitantă a arestă­rii noastre spectaculoase, în acest orăşel, în rest, de altfel, foarte liniştit. Chelnerul a venit cu lista de buca­te, am comandat trei şniţele şi două beri, am plătit şi, ca un gentleman, i-am dat şi bacşiş. Am mâncat, savu­rând berea italiană şi foarte bună şi ne-am întins într- un pat confortabil, pentru prima oară după atâtea zile de efort fizic şi nesomn.

Am fost treziţi seara târziu, când era deja întu­neric şi invitaţi pe rând la interogatoriu. Ca în filme, anchetatorul stătea la un birou, a cărui lampă era în­dreptată spre mine, încât figura lui să rămână, oare­cum, în obscuritate. S-a recomandat Mitici Liubişa, dar noi l-am poreclit rudarul, întrucât era mustăcios şi ne­gricios. Vorbea tare bine româneşte.

- Doctore Dobrescu, mi s-a adresat (probabil aflase de la miliţianul ce mă interogase primul şi căru­ia, printre gesturi, i-am zis, „ia vraci”, cât îmi mai aminteam şi eu de la limba rusă, învăţată cu forţa în şcoală şi facultate timp de 10 ani), ia zi-mi, te rog, cum de a-ţi ajuns aici?

Cu lecţia bine învăţată şi repetată cu Irina de mai multe ori, i-am zis:

- Am venit cu barca.

- Bine, bine, cu barca, dar de unde aţi plecat?

- De la Şviniţa.

- Da, dar şoseaua de la români este bine păzită de grăniceri şi poliţie şi pe ea circulă numai cei ce lo­cuiesc în satele riverane.

- Da, asa este. Noi am fost la mătuşa mea din Moldova Nouă, Ghizela Piececk, la care mergem des vara şi de unde un prieten al ei ne-a dus cu maşina pâ­nă dincolo de Şviniţa, unde ne-a lăsat într-o pădure. Am avut în portbagajul maşinii o barcă pneumatică pe care am umflat-o şi am trecut Dunărea.

- Şi nu v-a oprit nimeni pe drum?

- Nu, nu ne-a oprit nimeni.

- Şi cine a fost cel care v-a transportat cu maşi­na?

- Nu pot să spun, i-am promis că nu o să-l di­vulg.

- Da, doctore, dar pentru noi este foarte impor­tant să ştim cum poate cineva ca dumneata să vină la noi, mai ales că, până acum, nu au mai traversat şi alţii Dunărea în acest loc. Sunteţi primii. Trebuie să ştim exact pentru a lua măsurile necesare de protecţie. Înţe­lege, te rog, că este o problemă de securitate naţională. Cine a fost acel om?

- Nu pot să spun.

- În mod sigur a fost o persoană importantă şi foarte cunoscută pe care grănicerii au salutat-o la intra­rea pe drumul de la Moldova Nouă şi pe drum. Trebuie să fie un sef care a fost salutat cu „să trăiti, tovarăşe...”

- Îmi pare rău, dar nu pot să spun oricât aţi in­sista. Văd că este mai rău ca la inchiziţia românească şi în consecinţă, vă rog, să mă daţi înapoi românilor pe podul de la Turnu-Severin.

Forţasem cam mult nota, e drept, dar am avut noroc că „Rudarul”, om cumsecade, nu putea lua o asemenea hotărâre de unul singur.

- Doctore, te rog însă insistent, încă odată, să înţelegi importanţa acestui lucru pentru noi. Bineînţe­les, că nu vă vom da înapoi, dar spune-mi, totuşi, cine a fost acel om?

- Domnule Liubişa, dacă Dumneata te juri pe mama dumitale că nu-l divulgi, îi vei spune?

- Bine, doctore, ai dreptate, nici eu n-aş spune. Dar, te rog, să te mai gândeşti.

Povestea omului cu maşina era o pură invenţie, dar a prins fiindcă se lega de un adevăr uşor de aflat - mătuşa mea, Ghizela, era într-adevăr din Moldova No­uă, unde îşi avea casa pe strada Eruga.

Cu acestea, convorbirea noastră s-a încheiat, a urmat Irina, cu acelaşi rezultat, Vlad, ca minor, a fost exclus de la interogatoriu. La interogatoriile noastre a mai participat Miladin Paunovic, tot de la Poliţia loca­lă, dar care, la un moment dat, neînţelegând ce vorbim, a plecat.

Ne-am culcat, am reuşit să adormim, dar cu gândul la ce vor spune şi ceilalţi, care, oricum, nu ştiau povestea noastră.

Dimineaţa, pe la ora 10.00, se deschide brusc uşa şi ne trezim cu trei bărbaţi în cameră. După cum s­au recomandat era prim-secretarul raionului Majdan- pek, de care ţinea şi Donji Milanovac, un bărbat înalt, solid, elegant îmbrăcat într-un palton impecabil, cos­tum şi cravată, secretarul lui cu probleme de sănătate, învăţământ şi cultură, ceva mai tânăr, dar şi el pus la punct şi comandantul securităţii, în haină de piele, pe sub care se vedea costumul kaki şi cravata verde, voi­nic şi cu mustaţă, pe care l-am numit Ispas, după ase­mănarea cu unul dintre fraţii Ispas de la Securitatea din Râmnicu Vâlcea.

Translator a fost tot „Rudarul” Liubişa, dacă acesta o fi fost numele lui real.

- Domnule, vă invităm să mergeţi cu noi să mâncăm împreună la un restaurant în oraş.

- Mulţumim de invitaţie, dar v-aş ruga să ne daţi un răgaz să ne spălăm şi, întrucât avem bani la noi, să cumpărăm câteva lucruri necesare de la magazinul din faţa Poliţiei.

S-au uitat unii la alţii, au aprobat, eu am coborât cu ei, însoţit de „Ispas”, am intrat în magazin, unde am cumpărat ceva dulciuri, săpun, deo-spray, ciorapi şi, parcă, nişte chiloţi. Am revenit la hotel, ne-am făcut „fresh” şi am coborât.

La ieşirea din sediul Poliţiei, am fost invitaţi în două maşini. Eu cu „comandantul” Ispas şi „Rudarul” Liubisa într-o maşină, iar Irina si Vlad într-alta. Problema a fost bine gândită, astfel încât pe drumul către restaurant, foarte ocolitor, să fim din nou întrebaţi „Ci­ne este omul care v-a dus cu maşina?”.

Întrucât, răspunsul a fost acelaşi, am ajuns, într- un final, la hotelul-restaurant Lepenski Vir, o clădire modernă, mare, nouă şi elegantă. La subsolul hotelului, am fost conduşi în „Salonul spaniol”, la masa noastră luând loc prim-secretarul, secretarul său adjunct, co­mandantul Securităţii, încă un funcţionar de la Poliţia Donji Milanovac, pe care mi l-am numit, pentru multe­le cicatrici postacnee, „Bubosul” şi, bineînţeles, ca translator tot „Rudarul”.

Am fost întrebat de chelner ce vrem să mâncăm. Ştiu că am cerut ceva cu peşte, cred şalău, iar, la înce­put, un platou cu o şuncă foarte bună, un fel de pros- ciutto de-a lor şi brânză. Din precauţie, nu am băut decât apă.

După ce am servit şi un desert, prim-secretarul s-a aplecat spre mine şi, după traducere, mi-a spus:

- Mâine, dumneavoastră trei, veţi fi conduşi de comandantul Securităţii la Belgrad, unde veţi locui şi mânca la un hotel plătit de noi, până va veni vremea să vă duceţi la ambasada germană.

Când a pomenit de ambasada germană, de care eu nu pomenisem nimic, mi-am dat seama că ştia mai multe despre noi.

- Domnule doctor, spune-mi, te rog, cine este tovarăşul Coman?

- Este prim-secretar al judeţenei de partid Vâl­cea, din România.

- Mda. Şi doctoriţa Guţă?

- Doctoriţa Guţă este directoarea Direcţiei Sani­tare a judeţului Vâlcea.

- Ei bine, de aceea veţi pleca, mâine, la Bel­grad. Vă rog să reţineţi bine, nu aţi trecut pe aici, nu ne cunoaştem. Noi am aflat cine sunteţi şi ce valoare re­prezentaţi pentru România. Aţi fost reclamat la Inter­pol că aţi făcut raclaj unei femei care a murit ulterior, că aţi fugit din România şi să vă predăm ca pe un cri­minal. Noi nu vom face, evident, acest lucru. Am aflat repede că Dumneavoastră sunteţi o capacitate profesi­onală, că aţi avut probleme cu conducerea şi aţi hotărât să emigraţi în Germania. De aceea, nu veţi face nici detenţia de 30 de zile pe care o vor face ceilalţi cu care aţi venit. Nu din cauză că la mijloc este o femeie şi un copil. Doamna face închisoare la femei, iar pe băiat îl dăm la şcoală. Dar nu va fi aşa din motivele pe care vi le-am enumerat. Din partea noastră, cele mai bune urări şi succes în viaţă. De acum, sunteţi un om liber.

Nu pot să descriu sentimentul de ură pe care l-am resimţit înzecit faţă de acest om fară scrupule, care era Teodor Coman şi sentimentul de afecţiune şi preţu­ire faţă de omul din faţa mea şi ţara lui, care-mi oferea, cu atâta generozitate, ajutor şi sprijin pe drumul ales.

Mult timp după aceea, m-am gândit cu cât diabolism a căutat Coman să mă readucă, înjosit şi îngenunchiat, din nou, acasă. Ani de zile am pus la îndoială acest lucru. Dar, de unde puteau să afle sârbii aşa de repede de Coman şi de unde până unde de doctoriţa Guţă? Confirmarea a avut, însă loc acum câţiva ani, când colonelul de Securitate Rizea, unul din adjuncţii generalului Andreescu, mi-a confirmat că doctoriţa făcuse referatul, iar Coman i-a dat ordin generalului, care l-a însărcinat pe col. Rizea să anunţe Interpolul.

Aceste evenimente au avut loc în zilele de 27 şi 28 aprilie 1981, în cea de-a doua şi a treia zi de Paşti.

Nu vom uita niciodată că, în viaţa noastră, Sfân­tul Gheorghe şi Pastele anului 1981 ne-au adus, deşi pe pământ străin, o viaţă nouă şi liberă.

Pe data de 29 aprilie, aşa cum se stabilise, dimi­neaţa la ora 8.00, am plecat cu comandantul Securităţii din Majdanpek la Belgrad. Maşina condusă de „Gogoşarul”, denumire conform cu gabaritul sau, a parcurs o bună bucată de timp pe şoseaua paralelă cu malul ro­mânesc, unde ne imaginam ce vâltoare, anchete şi sancţionări au primit bieţii ostaşi grăniceri, care, călări, inspectau fâşia de graniţă. Ştiam de la Ghiţă că patru­lau şi supravegheau câte 1-2 km. de şosea. în noaptea aceea de Paşti, săracii de ei şi norocoşii de noi au avut fiecare treburi serioase. Ei să petreacă, iar noi să ne strecurăm nevăzuţi în întunericul nopţii.

Am avut, totuşi, un mare noroc. Am citit, după 1989, multe publicaţii, cum ar fi: Dunărea însângera­tă, Cazanele morţii, Mormintele tac, Amintirile unei călăuze, Iepurii şi lebedele, Memorialul durerii, Frontieriştii, în care Dunărea românească este prezentată fiind cea mai sângeroasă frontieră a Europei.

Ca să parcurgi aceste cărţi, unele filme, youtube-ul sau interviuri trebuie să ai nervii tari. Se vorbeşte de atrocităţile autorităţilor române în capturarea şi schingiuirea fugarilor. Este vorba de mii de morţi în­sângerând Dunărea sub privirea sârbilor care, ca buni creştini, i-au pescuit de pe mal sau din ecluzele hidro­centralei de la Porţile de Fier şi i-au îngropat cu cruci, dar fară nume în numeroasele cimitire dunărene. Sunt o serie de cimitire, cum ar fi: Novi Sip, Kladovo, Golubinje, Tekija, Donji Milanovac, unde am vizitat şi noi, după 1989, morminte cu cruci pe care nu era tre­cut niciun nume. Si în România sunt asemenea cimiti­re, cel mai mare fiind cel de lângă Orşova, Poiana Ste­lei. Este amintit în multe publicaţii ca şi ecluza sâr­bească de la Porţile de Fier care fusese blocată de ca­davrele fugarilor împuşcaţi pe Dunăre de grănicerii români. Morminte fară cruci se află şi de-a lungul aşa- zisei „fâşii verzi”, fâşie pe care am traversat-o şi noi. Şi aici au fost mulţi fugari prinşi sau împuşcaţi pe loc. Acestea au fost miile de victime. Dar, la acestea se adaugă şi cele 12.000 sau chiar 16.000, statisticile sunt diferite, de fugari prinşi, arestaţi şi torturaţi, din care o bună parte au plătit şi cu viaţa.

Curios este că sârbii aşteaptă şi acum să vină cineva să facă slujbe şi să aprindă câte-o lumânare la capul acestor morţi neidentificaţi. Se pare, însă, că sta­tul român i-a uitat pe aceşti oameni, majoritatea tineri, a căror vină a fost că-şi doreau o viaţă liberă.

Pomenisem c-am vizitat şi noi aceste morminte, în anul 2005, cu câţiva prieteni din Germania veniţi în vizită am fost, pentru trei zile, la Eşelniţa. Am locuit într-un mic hotel, chiar pe malul Dunării. într-una din zile, am plecat să vizităm Cazanele şi am vrut să văd, din nou, locurile pe unde traversasem în 1981. Cu mare emoţie, am fotografiat golful din faţa oraşului sârbesc Donji Milanovac, iar, mai sus, înainte de a intra în Şvi­niţa, oarecum dealul de unde, pe acel jnepeniş, am alu­necat ca o avalanşă pe şosea. Fâşia frontierei sângeroa­se nu mai există, dar mi-am imaginat locul de unde plecasem. Am continuat, apoi, drumul până la Moldo­va Nouă, am mai văzut o dată casa în care locuise Ghizi, moartă la sfârşitul anilor 80, şi am salutat-o pe vecina ei încă în viaţă, Măriuca, cu care ne jucam când eram copii.

Un an mai târziu, în 2006, toamna, exact după 25 de ani, în drum spre Croaţia, am rezervat o noapte la hotelul Lepenski Vir, unde, în 1981, au avut loc convorbirile noastre cu un mare om, şeful raionului Majdanek, cel care ne-a dat biletul de liberă trecere spre Germania.

Oraşul era neschimbat, asta însemnând că nu se mai construise ceva. Nu trebuie neglijat faptul că, du­pă scindarea Iugoslaviei şi războiul cu americanii, sâr­bii au înfruntat o criză severă. Totul era ca în 1981.


Acelaşi sediu al Politiei, aceleaşi maşini vechi de odinioară, acelaşi magazin şi acelaşi restaurant de vi­zavi. Hotelul Lepenski Vir, o premieră arhitectonică de lux şi opulenţă la acea vreme, arăta jalnic. Am locuit într-o cameră; era uşor mucegăită, rufaria veche, dar curată, giurgiuvelele geamurilor, ca şi faţada, scorojite, iar ca oaspeţi, câteva clase gălăgioase de copii ce parti­cipau la un concurs sportiv.

Din multele restaurante, rămăsese deschis nu­mai unul singur, unde, deşi era puţin răcoare, am prefe­rat să stăm pe terasa bine aerisită. Deşi era ora 7.00 seara, am fost singurii clienţi. Chelnerul, un bărbat bine, la peste 50 de ani, ne-a servit câte o salată şi o friptură, iar peşte nu avea, deşi Dunărea curgea pe la poalele hotelului. înainte să facă nota de plată l-am întrebat pe Slobodan, aşa îl chema pe chelner, care vorbea destul de bine şi limba română:

- Spune-mi, te rog, domnule, lucrezi de mult în această branşă?

- Da, domnule, de când mă ştiu.

- Spune-mi, te rog, îţi aminteşti de anii 80 când fugeau mulţi români peste Dunăre?

- Da, domnule, dar pe aici nu au trecut mulţi, îmi amintesc însă că, într-un an, au venit mai mulţi, iar trei persoane, dintre care o femeie şi un copil, i-am ser­vit la Poliţia din centru, unde fuseseră reţinuţi. În acea vreme, lucram la restaurantul de vizavi.

- Deci ai servit masa atunci la trei fugari, dintre care era şi o femeie şi un copil?

- Da, domnule.

Cu lacrimi în ochi, m-am apropiat de el şi i-am spus:

- Dragul meu, acei trei eram eu, doamna de faţă, soţia mea, şi băiatul nostru, care acum este în Germania.

La această scenă lacrimogenă, care s-a încheiat cu strângeri de mâni şi poze de grup, au mai participat Valentin cu Lili, verişorul Irinei de la Focşani si soţia lui.

Aşa o întâmplare ca, după aproape 30 de ani, să revezi locurile şi pe unul din cei pe care i-ai cunoscut atunci, într-adevăr, poate fi subiect de roman.

Dintre celelalte persoane pe care le-am amintit, în afară de Ghiţă, n-am mai revăzut pe niciuna. Singu­rul lucru pe care l-am făcut a fost ca, din Germania, după 1981, să trimit la postul de poliţie din Donji Milanovac câteva vederi, însoţite de mulţumirile noastre. Nu am primit însă niciodată un răspuns. Sârbii au fost însă corecţi. Au zis că nu ne cunoaştem şi aşa a rămas.

După această paranteză revin la ziua de 29 apri­lie. Dimineaţă devreme, am plecat cu „comandantul Ispas” şi cu şoferul „Gogoşarul” spre Belgrad. Ei doi în faţă şi noi trei în spate. Maşina era o Lada. După circa o oră, lângă Majdanpek, ne-am oprit în faţa unei case, locuinţa comandantului. Şoferul i-a scos din por­tbagaj o sacoşă mare, din care se vedea un cap enorm de somn. „Ispas” a intrat în casă să-şi salute familia, după lipsa de o noapte, iar „Gogoşarul” a rămas parcă să ne păzească, să nu fugim. Unde? Şi de ce?

După o jumătate de oră, „Ispas” reapare, proas­păt bărbierit, în haine civile şi ne-am continuat drumul. Au urmat o serie de serpentine, drum prost, după care am intrat pe autostrada ce ducea la Belgrad, oraş pe care-1 văzuserăm deja în anii 1972 şi 1973.

„Comandantul Ispas” ne-a condus lângă gara centrală la hotelul Astorija. După formalităţile de la recepţie, rezolvate în prealabil, ne-a înmânat cheia ca­merei şi tichetele de masă pentru micul dejun, prânz şi seară, după care ne-a condus până la etajul 4, camera 403.

înainte de a ne despărţi, m-a mai întrebat odată:

- Domnule doctor, poţi să scrii pe o hârtie, în româneşte, cine este omul care v-a dus cu maşina?

Prin gesturi şi din cunoştinţele de limba rusă pe care mi le mai aminteam de la şcoală, i-am răspuns că nu pot să-i spun. A înţeles, a dat din cap afirmativ, ne­am strâns mâinile şi a plecat,

Camera pe care o primisem era destul de mare, cu trei paturi şi baie. Era chiar elegantă, hotelul, în acea vreme, fiind unul din cele mai bune din Belgradul vechi. La fel si masa, care, desi un fel de meniu fix, era foarte gustoasă şi suficientă.

Aşa cum ne avertizase la Donji Milanovac prim-secretarul că durează ceva timp până vom părăsi Belgradul, aşa, că, după cum ne-a sfătuit, am vizitat linişte acest oraş frumos. A trebuit să mai rămânem aproape o săptămână.

Joi, 30 aprilie, conform avertizării prealabile, a venit la noi la hotel Vladimir Mijovic, funcţionar la UNHCR - Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dreptu­rile Omului, la sediul căreia am fost conduşi.

Vladimir, tânăr chipeş, cu păr ondulat, fiu de medici din Belgrad, ne-a vorbit de la început foarte frumos, limbile de comunicare fiind franceza, germa­na, engleza şi puţina rusa pe care mi-o mai aminteam. Nu departe de hotel, pe Ulica Risanska, era sediul acestei organizaţii în apartamentul de la parter al unui bloc fară niciun fel de firmă. In cele 4-5 camere, ca birouri, lucrau mai multe persoane, majoritatea tineri, singurul, ceva mai în vârstă, fiind şeful oficiului, pe care l-am poreclit „Bulat”, după asemănarea cu fostul meu contabil.

Vladimir ne-a invitat în biroul acestuia, unde am completat câteva formulare cu datele personale şi un scurt istoric al venirii noastre în Iugoslavia. Ni s-au făcut fotografiile ce urmau să ni se ceară la ambasada germană, după care a urmat o convorbire în grup des­pre noi şi despre munca lor. I-am admirat şi atunci, dar şi acum pentru ceea ce fac. Atunci, l-am rugat pe Vla­dimir, dacă este posibil, să dăm un telefon scurt în România. Mi-a zis, bineînţeles, că se poate şi am for­mat numărul nostru de la Craiova. Era ora prânzului. Mi-a răspuns mămica, la care, foarte scurt, i-am spus că suntem bine, am ajuns în Vest. A plâns la telefon fericită că ne aflăm unde ne dorisem. După toate for­malităţile de la sediul UNHCR, Vladimir, ne-a condus la ambasada germană. Am depus o scurtă cerere pri­vind programarea pentru 5 mai, prima zi de lucru după zilele de 1 şi 2 Mai, sfârşitul de săptămână şi 4 Mai, Ziua Comemorării morţii lui Tito.

Ne rămăseseră mai multe zile libere pe care am căutat să le folosim cât mai plăcut, descreţindu-ne frunţile apăsate de atâtea griji şi emoţii.

Belgradul pe care ne propusesem să-l vizităm îl cunoşteam în parte din anii 72 şi 73. Era, însă, schim­bat în multe, în special în zona blocurilor de partea cealaltă a râului Sava.

Chiar de 1 Mai, în drum spre cetatea Belgradu­lui, am aprins o lumânare la Catedrala Sf. Mihail, după care ne-am îndreptat spre frumoasa şi falnica cetate Kalemagdan. La întoarcere, am mai vizitat moscheea Bajrakli, spre seară delectându-ne în vestitul cartier Skadarlija. Strada pietonală Skadarska, pavată cu pia­tră cubică, arată ca o stradă medievală, dar plină de cafenele, restaurante, case vechi, ateliere de pictură şi artă. într-o atmosferă veselă şi tinerească ne-am aşezat la o masă, am băut o bere şi am mâncat cevapcici, acei mici sârbeşti, concurenţii micului nostru.

Înainte de casă, am trecut prin piaţa Nicola Pasic, unde am admirat impunătoarele palate regale, Stavi Dvor, cel Vechi şi cel Nou.

Am ajuns la hotel obosiţi, dar satisfăcuţi de atâ­tea lucruri frumoase văzute, am mai mâncat ceva, res­taurantul fiind deschis până la ora 22.00.

Ziua de 2 Mai ne-o planificaserăm pentru a vi­zita mausoleul lui Tito. Traversând Hajd Park, un fru­mos parc cu restaurante la sud de gară, apoi, încă, altul, trecem pe lângă Muzeul de Istorie al Iugoslaviei şi ne aşezăm la o coadă destul de mare formată în faţa Mau­soleului, cunoscut sub numele de Casa cu flori.

Se poate vizita nu numai încăperea cu cele două catafalcuri, ale lui Tito si Iovanka, dar si un muzeu impresionant cu obiecte ce i-au aparţinut şi, mai ales, cadourile primite de la şefii de state.

În ziua de 3 Mai, am vizitat parcul Tasmajdan, un loc în zona cu palatele regale. în luna Mai, arăta foarte bine îngrijit, cu alei ordonate şi o frumoasă bise­rică din cărămidă aparentă, biserica Sf. Markus. Am mai flanat prin animata Piaţă a Republicii şi străzile comerciale din jur.

Spre seară, am traversat râul Sava, spre oraşul nou, şi ne-am plimbat prin faţa hotelului Continental, clădire nouă şi impresionantă cu o mulţime de restau­rante. Atunci, ne gândeam când va veni clipa aceea să putem locui şi lua masa într-unul din elegantele restau­rante ce se întrezăreau prin largile vitrine de la parter. Acest lucru s-a întâmplat mai târziu, după cinci ani, în 1986, când, în drum spre Grecia, unde ne făceam con­cediul de vară, am poposit cu maşina, pentru o zi, la acel hotel. După cinci ani petrecuţi în Germania, nu ni s-a mai părut aşa de grozav, ca în ’81, când îl admiram în blugi şi tenişi.

În ziua de 4 mai, brusc, la ora 10.00, au sunat sirenele, după care, timp de un minut, maşinile şi oa­menii s-au oprit din drum, clipele acelea fiind de tăcere totală. Atunci ne-am dat seama ce a însemnat Tito pen­tru Iugoslavia, de fapt mai bine zis Serbia.

Tot în acea zi, după o discuţie telefonică preala­bilă, l-am vizitat, în strada Konavljanska, la nr. 6, pe vechiul meu prieten Rade Vukovic. Îl cunoscusem la Bucureşti, prin anii ’60. Era reprezentantul căilor fera­te iugoslave în România. Am mâncat de mai multe ori împreună şi am depănat istorioare din vieţile noastre. Comunicam prin intermediul unei cunoştinţe comune şi niciodată direct, mai ales în perioada în care eram filat în permanenţă de Securitate. Şi în 1972, când am fost în Iugoslavia, i-am făcut o vizită, m-a ajutat şi cu bani, pe care i-am returnat, ulterior, în România. De data aceasta, nu se aştepta să ne vadă în postura de fugari. A fost o surpriză pentru el că dovedeam atâta curaj şi, mai ales, tăria de a lăsa în urmă o viaţă împli­nită. Am mâncat împreună şi, la plecare, mi-a oferit 400 de mărci germane, bani pe care i-am înapoiat, câ­teva luni mai târziu, din Germania.

Pe 5 mai, Vladimir ne-a luat şi am mers la am­basada germană, unde, după o scurtă aşteptare, am primit paşapoarte provizorii de intrare în Germania Federală şi 500 DM. În dinari. Cu cei 400 DM de la Rade, cu cei de la Ghiţă şi cu cei cu care plecasem din România, eram deja... bogaţi.

Ne-am mai plimbat ceva timp cu Vladimir, du­pă care am mers la gara din apropiere şi am cumpărat bilete de tren cu destinaţia Niirnberg, unde se afla lagă­rul pentru primirea şi trierea celor evadaţi din ţările socialiste.

CAPITOLUL V/ Început de drum, o nouă viaţă...>>

Continuarea - în cartea întegrală în PDF, la adresa:  

Diagonala celor 13/ Radu-Gabriel Dobrescu

Foto din colaj una câte una cu explicații, la această legătură.

&&&

Toate cele 10 cărți ale dr. Irina și dr. Radu-Gabriel Dobrescu, integral în pdf:

A doua oară în jurul lumii/ Irina Dobrescu & Radu-Gabriel Dobrescu

Alaska pământul tuturor făgăduințelor? Irina Dobrescu & Radu-Gabriel Dobrescu

125 de zile şi nopţi sub cerul Asiei/ Irina Dobrescu & Radu-Gabriel Dobrescu

De la pinguinii Antarcticii la piraniile Amazonului/ Irina Dobrescu & Radu-Gabriel Dobrescu

Diagonala celor 13/ Radu-Gabriel Dobrescu

Din Africa în țara ghețarilor/ Irina Dobrescu & Radu-Gabriel Dobrescu

Drumul mătăsii/ Irina Dobrescu & Radu-Gabriel Dobrescu

Jazz pe Mississipi/ Irina Dobrescu & Radu-Gabriel Dobrescu

O călătorie în jurul lumii/ Irina Dobrescu & Radu-Gabriel Dobrescu

Secretele Mării Egee și Magia Mării Negre/ Irina Dobrescu & Radu-Gabriel Dobrescu

______
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #IstoriaRamnicului #Comunism #evadaredincomunism #Călătorii #carteadecalatorie #Alaska #Africa #DrumulMătăsii #MareaNeagra #MareaEgee #Mississipi #Asia #RaduGabrielDobrescu