Haiducia pe Valea Lotrului

„În vest, statul şi cetǎţenii se coalizau; în est, tâlharii şi cetǎţenii se uneau împotriva statului” • Oamenii stăpânirii i-au numit „hoţi”, „tâlhari”, dar poporul a văzut în ei pe răzbunătorii atâtor suferinţe îndurate, i-a ocrotit şi le-a făcut loc în legende • “Cartea pentru hoţi” din 8 mai 1795, către ispravnicii judeţului Vâlcea, este îndreptă nu numai împotriva slujbaşilor de la judeţ şi de la plaiuri, ci şi a localnicilor, pârcălabilor” • „cei care sunteţi părtaşi şi caimacani ai statului, sindiilor şi senilor, cârciumarilor după la drumuri şi prăvăliaşilor de la târguri, nu veţi rămânea de acum înainte făr-de osândă dacă nu vor da în vileag pe tâlhari” • Pe sătenii, pârcălabii şi păstorii care ascund hoţii “să-i ridice cu pază, să-i trimită, la dumnealui caimacan al Craiovei” unde, „cercetându-i, să-i trimită la ocnă”.

*

Una din formele de luptă socialǎ a fost haiducia. Hoţi rebeli, infideli, lotreni în vremuri trecute erau consideraţi aşa zişii haiduci, care uneori, în anumite situaţii numărau în rândurile lor chiar pe unii săteni. În jurul cetelor de haiduci se vor aduna cei nemulţumiţi de asuprirea şi stăpânirea străină. Ei nimicesc cetele răzleţe ale turcilor cu ajutorul populaţiei locale, sprijiniţi cu topoare şi ciomege. (…)

Domenico Sestini în 1780 trecând prin Lovişte spunea cǎ, aceasta era bântuitǎ de tâlhari şi cǎ el însuşi a întâlnit un transport din aceştia, condamnaţi la moarte. Dǎ chiar numele unui haiduc, Dǎianu.

Tradiţia bandelor de haiduci este păstrată până astăzi într-o formă idealizată şi cu o aureolă romantică. Ei sunt văzuţi şi prezentaţi ca fiind cele “mai conştiente forţe”, ai “principiilor justiţiei sociale” şi luptători, apărători şi răzbunători ai poporului. Un haiduc a definit idealul haiducesc în acest fel: “Noi suntem trimişi de Dumnzeu să-i apărăm pe cei săraci şi să-i pedepsim pe răufăcători… Haiducul trebuie sǎ fie salvarea poporului, să-i ocrotească pe săraci şi pe văduve, să-i consoleze pe cei fără apărare”. Faptele haiduceşti apăreau ca “rele” numai din punctul de vedere al turcilor şi al exploatatorilor, pe când poporul le privea cu alţi ochi, iar haiducii le săvârşeau cu conştiinţa că sunt fapte bune.

Ceata de haiduci avea anumite principii şi reguli foarte stricte de un caracter totuşi mai puţin decât militar. Ea se aduna primăvara, odată cu înverzirea codrului şi se dispersa toamna, la cǎderea frunzelor. După săvârşirea vreunei isprăvi, ceata se împrǎştia total sau parţial sau se deplasa într-o altă regiune, cu scopul, bineînţeles, de a-i deruta pe urmăritori. Haiducii se adăposteau sub stânci, în peşteri, în tufişuri, în crânguri, sub maluri, poposeau prin poienile codrilor, căutând să fie în apropierea apei sau a unui izvor. Erau înarmaţi cu arcuri, lănci, pistoale, puşti.

Haiducia îşi găseşte un perimetru larg de desfăşurare, căpătând amploare deosebită în special în teritoriile cotropite de otomani sau habsburgi.

În Oltenia au apărut primele forme organizate de luptă împotriva nedreptăţii sociale de tot felul, pe la începutul secolului al XlX – lea. Aceste cete erau compuse din diverse pături sociale, care luau de la bogaţi şi împărţeau la cei săraci. Uneori banii din aur pe care ei îi luau de la cei înstăriţi, erau îngropaţi, în locuri de ei ştiute şi dacă aceştia mureau, locul respectiv, spun bătrânii, era uşor de recunoscut şi de găsit, prin “jocul banilor” sau “jocul aurului”. Când haiducii erau somaţi de aproape, de potere ca să-i prindă, ei nu se predau. Se jurau între ei, înainte, că nu vor umbla să dezgroape comoara până nu vor fi toţi, cei care au împărţit-o. Unii dintre bǎtrânii mai în vârstă spun că în noaptea Învierii (odată la şapte ani), acei banii “joacă”, emanând o lumină materială deasupra locului unde sunt ascunşi, spărgând astfel “încuietorile secretului”. “Jocul banilor” este o credinţă populară foarte vie în memoria celor în vârstă.

Multe locuri din cuprinsul Loviştei amintesc de trecerea haiducilor pe aici. Haiducia este foarte strâns legată de însăşi viaţa poporului încât aproape că nu există vreun ţinut care să nu amintească de ei, şi avem, nume de locuri ca: Mormântul haiducului, Fântâna haiducilor, Piscul haiducului, Poiana “hoţilor”, Peştera haiducior, care probează urme ale celor care au haiducit pe aceste meleaguri.

Chiar numele aşezărilor de pe Valea Lotrului sunt păstrătoare de legende cu haiduci şi isprăvile lor. Alţii spun că n-au fost haiduci, ci crescători de vite. Toponimele Brezoi, Mălaia, Ciungetu, Voineasa şi hidronimul Lotru sunt denumiri care au o istorie copleşitoare. Legenda acestor locuri este relatată de Petre Droc, din Voineasa în anul 1933, astfel: “După ce vechilor haiduci li s-a urât cu haiducia, plăcându-le lor mult locurile pe unde au umblat atâta vreme şi mai ales plăcându-le apa Lotrului, care e mai bună de băut ca una de izvor, au rǎmas pentru totdeauna pe aceste locuri. Dar n-au rǎmas toţi la un loc, ci s-au împărţit în patru cete mai mici, cu câte un vătaf peste ei, aşezându-se în patru locuri. O ceată care avea în frunte pe Voinea, s-a aşezat unde e Voineasa astăzi; alta în frunte cu Ciungu, la Ciunget, în ascunzătoarea de acolo; vătaful Mălai şi cu a lui ceată s-a aşezat în luncile unde este astăzi Mălaia, iar ceata lui Breazu şi-a ales podeiul din Gura Lotrului, unde e Brezoiul astăzi şi a rămas acolo”. Deci râul-haiduc, ale cărui sate au fost întemeiate de “lotri”, patronează, prin însăşi denumirea lui, haiducia, desfăşurată aici, ca într-o “ţară” aparte, în condiţiile cele mai favorabile, într-un cadru montan, împletit cu elemente pastorale:

“M-am născut măicuţă bună,

Intr-un staul, sus la stână.

Sus pe Munţii Lotrului,

La fântâna dorului.

M-a-nfăşat scutec de lână

Şi m-am culcat în ţărână.

Mi-a făcut leagăn într-un fag,

Mi-a cântat maica cu drag:

Să fiu haiducu codrului,

De pe Valea Lotrului”.

Părintele Virgil Popescu, spune că a auzit din bătrâni (în 1975, avea 70 ani) şi apoi a verificat dânsul cu piciorul, poteca ce făcea legătura cu Sibiul, peste munţi, care “urca-n Muntele Molivişu sus, de-acolo cobora tot pe potecă în satul Mălaia. De-aici lua poteca pe muntele Smeurătu sus şi cobora în Bistriţa, la mânăstirea Bistriţa şi ajungea până la Horezu. De-aici până în părţile Gorjului, mai departe”. Acest drum era circulat de haiduci.

În Muntele Târnovu Mic pe lăsătoarea care duce la stână, printre grohotişuri, brazi şi alţi copaci se observă şi azi urme de la gloanţele luptelor dintre haiduci şi potere. Înainte de a ajunge la lăsătoarea de la Şipoţel, se află un turn cu fereastră, din care loc, haiducii observau şi urmăreau potera până la Gropi şi Coşana, de unde a rămas denumirea de “Fereastra Haiducilor”.

Aproape unde se termină stânca, se află Peştera lui Iancu Jianu sau “Peştera cu Comoara”. Se spune că aici haiducii adăposteau comorile pe care ei le luau de la boieri. În apropiere se află câteva mese de piatră, unde se spune, că haiducii serveau masa şi beau apă dintr-un izvor. La marginea unei poieni între brazi, exista o adâncitură înconjurată de brazi, unde haiducii pregăteau mâncarea, pentru ca fumul să nu se vadă din depărtare. La 200-300 metri în sus, către stânca cu peştera, se aflau porţile de la grajdurile cailor care, cu vremea s-au acoperit de grohotişuri. Aunci când veneau haiducii dinspre Latoriţa, se afla o intrare în peşteră la o înălţime de circa 10 metri, pe unde haiducii se urcau cu o scară de lemn. La o prelungire spre vârful stâncii exista “Coşul Peşterii”. Există, undeva în inima munţilor Căpăţânii, la izvoarele Luncavăţului, legendarul Tribunal al haiducilor de pe vremea lui Iancu Jianu.

Către Muntele Târnovu Mare se află o stâncă, numită “Janc” de mărimea unei case cu etaj. Pe această stâncă era sculptat bustul Mariei Tereza, împărăteasa Imperiului Austriac.

Memoria acestor locuri a păstrat poveşti şi întâmplări cu haiduci ca de exemplu, despre Iancu Jianu, Stanciu Haiducul, Nicu Munteanu sau de haiducul Dăian care era căpitan de haiduci, participant la Revoluţia de la 1848 din Ardeal. Despre acesta se aminteşte într-un cântec:

Cântecul lui Dăian

„N-aţi auzit, n-aţi aflat

C-o tunat Dăianu-n sat,

Fecior tânăr ne-nsurat.

Foaie verde măghiranu,

Om voinic era Dăianu,

Că umbla din stână-n stână

Şi gusta brânza de-i bună,

Băciţele-i dau de cină

Bălmoşel şi cu smântână,

Verză moi, cu unt de oi,

Nime-n lume nu ştia

Numa dragă soru-sa

Şi dragă mândruţa sa.

Soru-sa din grai grăia:

Măi, Dăian, lasă hoţia

Şi hai de-ţ` lucră moşia!

Umple-ţ` spinii moşia,

Eu nu-mi las haiducia,

Mânce-ţ lupii boii tăi,

Că nu-mi las ortacii mei.

Într-o sară, pe-nsărat,

Iar tună Dăianu-n sat,

Jendarii mi l-o legat.

Latoriţa-i apă mare

Smulge brazii din picioare,

Pe Dăianu d-a călare.”

Haiducul Dăianu este amintit şi în folclorul din Boişora, Titeşti şi alte locuri din Lovişte.

Un alt cunoscut haiduc este Stanciu lui Ciuciuc din Racoviţa, la sfârşitul secolului al XlX – lea. Folclorul îi va consemna faptele de vitejie;

“Şi el mǎre când trǎgea,

Mai puţini nu dobora

Peste sute cǎ trecea”.

Se spune că în Pietrele Târnovului şi în Piatra Mălăii s-ar ascunde comori ale haiducilor, ca de altfel şi în alte părţi, plaiuri, vârfuri şi dosuri de munţi, locuri ascunse şi mai greu accesibile etc.

În Voineasa, Ilie Comşa era gazdă pentru haiduci. La el acasă aceştia odihneau şi hrăneau caii din cauza drumului lung pe care-l străbătuseră. Vestitul Nicu Munteanu l-a chemat pe Florea Popescu din Voineasa, să meargă într-o acţiune iar acesta a refuzat. Nicu Munteanu era din acelaşi sat cu Florea Popescu, din Costeşti – Vâlcea. Acest haiduc căuta să atragă de partea lui şi localnici. Să reţinem că Nicu Munteanu era căsătorit cu Irimina Munteanu care după despărţire s-a recăsătorit cu Ruja din Voineasa. Când s-a început lucrările la casa lui Simion Bratu, azi Marin Ion, din Voineasa, Nicu Munteanu văzând cât de mare o proiectase, s-a angajat ca salahor la această lucrare. Observând în timp că Simion Bratu, proprietarul, nu este un om bogat pe cât crezuse el, a abandonat munca de salahor.[58]S-a convins, după ce într-o zi s-a prefăcut bolnav, ca să-i ia banii iar când a plecat din cameră i-a lăsat o carte poştală cu numele lui – Nicu Munteanu. Leonida Bratu îmi spunea în anul 2005 martie 13, că ştie de la Dumitru Predanu, că tatăl său Andrei Predanu avea strânse legături cu haiducul Nicu Munteanu. Acesta îl vizita des pe A. Predanu în Danţuri – Voineasa, unde avea turmă de oi. Odată N. Munteanu i-a cerut un miel iar Predanu A. l-a lăsat să-şi aleagă pe cel care îl voia. L-a încercat la mână, luându-l pe cel mai mare. Şi tot A. Predanu ştia că haiducii se ascundeau într-o peşteră din spatele stânii din Fratoşteanu, într-un loc unde drumul face la dreapta. Casa famiei Stan Bratu azi casa Ţăpârlan Nicolae, era gazda haiducilor. Aceştia veneau în spatele casei către pădure unde era o uşă specială pe unde intrau şi ieşeau. Când intrau trăgeau de o sforă şi un clopoţel anunţa gazda de sosirea lor, pentru că locuinţa avea şi regim de cârciumă. Acest Stan Bratu mai avea şi o altă casă pe Voineşiţa unde trăgeau haiducii.

Despre Iancu Jianu se spune că acesta împreună cu ceata lui au furat banii de la Maria Tereza din Boiţa şi i-a ascuns în Nopteasa.

Haiducul Dăianu venea călare adesea în Voineasa şi trăgeau cu puştile împreună cu tovarăşii lui, în Decindea.

Pǎdurile, dealurile, poienile, piscurile, vǎile şi izvoarele din zonǎ împodobesc şi dau un farmec deosebit vieţii prin nenumǎratele poveşti şi legende legate de ele, care s-au pǎstrat din grai în grai şi nu s-au ofilit, dimpotrivǎ şi-au pǎstrat prospeţimea şi înţelesurile, istorice şi morale, pânǎ astǎzi.

*

sursa: «Loviştene (Studii documentare)», autor pr. Nicolae Moga, integral în online la această legătură.

____

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #IstoriaRamnicului #istorie #habsburgi #dinastii #fanarioți #haiduci #haiducie