Dealul Capela din #PovestileRimnicului

<<Spre deosebire de Zăvoi, multă timp proprietate a episcopiei, Dealul Capela a aparţinut tot timpul oraşului. Pe creasta lui se transportau de la Priba lemnele necesare Rîmnicului. Numele îi vine de la o capela catolică ridicată de austrieci în timpul stăpînirii Olteniei (1718-1739), în locul unde acum se află releul. (724) În 1878, dealul a fost şi gropniţă pentru prizonieri turci decedaţi aici.

În vechime, dealul a fost acoperit în întregime de copaci, dar în timp a fost defrişat ajungînd ţarc de stîne. În secolul XIX se numea chiar Dealul „Stînelor”, stîne care se întindeau de la „Boul de Piatră” pînă spre „Cetăţuia”. Între 1898-1904, Capela este reîmpădurită deoarece apăruse pericolul alunecării terenului. Gheorghe Olănescu, primar între 1901-1904, ajutat de prefectul liberal de atunci, Alexandru Crăsnaru, a plantat dealul cu 300.000 brazi, pini şi salcîmi şi a însărcinat pe peisagistul francez Edouard Redont (1862-1942) cu realizarea unui plan pentru amenajarea dealului într-un parc, care cu siguranţă, dacă s-ar fi realizat, ar fi devenit cel mai atrăgător loc al oraşului. În România, de numele lui Redont se leagă proiectarea Parcului „Nicolae Romanescu" (1899-1905) din Craiova, Parcului „Trivale” din Piteşti (1903) şi a Parcului „Carol I” din Bucureşti (1903-1906) etc. Proiectul rîmnicean a eşuat, dar şi aşa, Capela a devenit repede locul preferat de rîmniceni pentru micile lor drumeţii.>>

Sursă selecție: Sorin Oane/ ,,Capela”/ (în) ,,Poveștile Rîmnicului”, 2025.

Explicație foto lucrare în original: ,,Din vederea de mai sus se observa cu uşurinţă cît de golaş era Dealul Capela la începutul secolului XX”.

 

__________

723 Nicolae Iepure, op.cit., p. 20.

724 Proiecte de fortificaţie ale Olteniei, în „Arhiva Olteniei", an VII, nr. 37-38, mai - august 1928, p.  
  

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #AntimIvireanul #JudetulValcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #SorinOane #PoveștileRîmnicului #PovestileRamnicului #DealulCapela #Capela 

Mihai Gherghina/ Tipografii și tipografiile Râmnicului din toate timpurile până în 1963

Sub forma tiparului, gândirea omenească e nepieritoare. Astăzi, cercetătorii sunt în unanimitate de acord că inventatorul tiparului este Johann Gutenberg, născut în Germania, la Maiența (c. 1400 – 1468), părinții lui locuind într-o veche clădire, care purta inscripția “La Gutenberg”. De aici provine numele pe care l-a adoptat tânărul Johann, meșter gravor și șlefuitor de oglinzi.

Macarie (sec. XV – XVI), ieromonah și tipograf, înființează prima tipografie din Țara Românească, în timpul domniei lui Radu cel Mare (1495 – 1508). El tipărește, la Târgoviște, trei cărți în limba slavonă, care sunt considerate primele tipărituri apărute pe teritoriul românesc: Liturghierul (1508), Octoihul (1510) și Tetraevangheliarul (1512).

În anul 1512, Tipografia lui Macarie își încetează activitatea.

Râmnicul Vâlcii cunoaște o ascensiune în domeniul tiparului, în perioada următoare, așa cum grăiesc hrisoavele, ctitoriile și tiparnițele. Aici au văzut lumina tiparului multe manuscrise, care au rezistat veacurilor și au ajuns, până în zilele noastre, mărturii ale eforturilor depuse de vestiți cărturari ca:Vlad Grămăticul, Mihail Moxa, Antim Ivireanul, Grigore Râmniceanu și mulți alții.

Ion Soare/ Particularități ale graiului locuitorilor din Vâlcea

«Cu unele excepţii, atunci când se vorbeşte despre istoria sau geografia unui spaţiu determinat, argumentele de ordin lingvistic – limbajul comun şi onomastica - sunt neglijate sau se amintesc doar în treacăt, undeva la urmă, pentru diversitate. În realitate, zonele geografice se disting nu numai prin forme de relief specifice, ci şi prin trăsături de limbă ale locuitorilor lor, care le conferă individualitate. Atât cuvintele comune, cât şi cele proprii (de persoane şi de locuri – în sensul cel mai general al cuvântului) pot lumina uneori, în lipsa documentelor corespunzătoare, perioade întregi sau aspecte esenţiale din istoria unui popor, a unei zone, a unei colectivităţi.

În ansamblu, graiul viu (limba vorbită) din zona Vâlcii se încadrează în subdialectul muntean al dacoromânei, alături de celelalte judeţe din Oltenia, de cele din Muntenia şi Dobrogea, precum şi de partea de sud a Transilvaniei (în primul rând, judeţele Sibiu şi Braşov) – subdialect care, se ştie, a stat la baza limbii române literare. Această realitate se poate exemplifica în toate compartimentele limbii: fonetică, morfologie, sintaxă, vocabular (aici incluzând – ca un compartiment separat - şi onomastica, adică numele proprii)

1. FONETICĂ

Atrage atenţia, aici, accentul corect (literar) – pe ultima silabă, în cuvinte precum bolnav, duşman, firav, gingaş, miros, mârşav, spurcat etc.(comparativ cu dialectele din partea de nord a ţării, unde accentul cade pe prima silabă: bolnav, duşman etc.); de asemenea, se practică accentul pe tema cuvântului, în cuvinte ca gărgăriţă, veveriţă, bivoliţă ş. a., spre deosebire de alte zone ale ţării, de pildă Oltenia vestică, în care aceste cuvinte sunt accentuate pe penultima silabă, precum şi redarea corectă a vocalelor e şi i, care nu se transformă în ă sau î după consoane ca s, ş, j: semn, şes, jelesc (nu sămn, şăs, jălesc, ca în alte zone)[3].

Sunt încadrabile, de asemenea, la „corespondenţe” cu limba literară, următoarele aspecte vocalice.

Veniamin Micle/ Identificarea tipografului Macarie Ieromonahul (1508-1512)

 Biografia tipografului Macarie ieromonahul prezintă mari lacune[1], singurele mărturii documentare despre viaţa şi activitatea sa fiind cele trei cărţi, Liturghierul, Octoihul şi Tetraevanghelul, apărute între anii 1508-1512. Cercetătorii istoriei tiparului românesc, introdus în Ţara Românească la începutul secolului al XVI-lea, au emis numeroase opinii contradictorii privind acest tipograf. Pentru identificarea sa, vom realiza, pe temeiul studiilor şi, în special, al celor mai recente descoperiri în domeniu, o analiză a tuturor ipotezelor, încercând să oferim unele repere concludente în vederea identificării acestei personalităţi marcante din istoria culturii şi civilizaţiei româneşti.  

---

MACARIE MUNTENEGREANUL

Macarie tipograful din Ţara Românească a fost identificat în primul rând cu Macarie tipograful din Muntenegru, despre care există însă date biografice extrem de sărace. Majoritatea biografilor săi, precum I. Karataev, L. Tomić, L. Stoianović, V. Jagić, sunt de comun acord că el a învăţat arta şi tehnologia imprimării cărţilor la Veneţia, în oficina ilustrului tipograf Aldo Manuzio cel Bătrân.[2] Un studiu recent,[3] apărut în anul 2004, privind vlahii din Muntenegru, se referă şi la ieromonahul Macarie tipograful. Autorii recunosc că despre personalitatea lui nu există prea multe date, decât faptul sigur că a fost faţă bisericească şi un foarte bun tipograf.[4]

Se ştie că între Veneţia şi ţara vasală a Cernoievičilor existau relaţii foarte strânse, împrejurări care, se presupune, l-au determinat pe mitropolitul Vasile al Zettei să împuternicească plecarea ieromonahului Macarie la Veneţia, în căutarea unor cărţi necesare slujbei bisericeşti; firesc era să se îndrepte spre tipografia lui Thorresano, unde se tipărise, în anul 1483, prima carte în limba slavonă, cunoscutul Missale catolic.[5] Ajuns acolo, unii cred că a devenit consilierul acestei întreprinderi editoriale pentru limba slavă, adică „revizor de texte şi supraveghetor de tipar”, cum se numeau aceşti cărturari,[6] desfăşurând o bogată activitate, ca: îndrumarea gravorilor la confecţionarea literelor, supravegherea zeţarilor la culegerea textelor şi tălmăcirea înţelesului literelor din alfabet; de asemenea, a corectat şi a revizuit zaţul, încât nu-i exclus să fi învăţat şi tehnica zeţuirii. Mai mult, Macarie a fost „poate şi meşterul tipograf al secţiei slave patronate de Thorresano”,[7] şi se crede că el a tipărit, tot acolo,[8] în anul 1493, cunoscutul Breviarium croaticum sau Breviarium illyricum.[9] Cert este că, înainte de 1492, ieromonahul Macarie se afla la Veneţia, unde învaţă meşteşugul tiparului.[10]

Aniversare: Doru Moțoc din tinerețea Teatrului vâlcean

premiera „Dialog nocturn despre o piesă nescrisă” (1978) a rămas un reper semnificativ (scurte referițe din presa vremii)

„Piesa de față – mărturisea autorul înainte de premieră – s-a născut din pasiunea mea pentru istorie și din tentația de a surprinde și configura nu numai destine dramatice în acțiune, ci și acel spațiu inefabil în care gândurile, faptele, acțiunile, gesturile cele mai anodine ale oamenilor devin istorie. Poate exagerez, dar am sentimentul că prea des vorbim despre istorie ca despre o abstracțiune; că uneori, conștient sau nu, ignoram un adevăr elementar: acela că istoria o fac oamenii; că, până la un punct, ea se confundă cu însuși destinul lor; că, uneori, viața oamenilor nu e o durată determinată de istorie, ci e chiar prețul unei noi istorii. Prețul ei în aur.”

(Doru MOŢOC, Cum am scris ,,Înainte de revărsatul zorilor”, Programul premierei).

&&&

Prefațând piesa editată în volum, Liviu CERNĂIANU, redactor-șef al revistei „Îndrumătorul cultural” (în paginile căreia a apărut, mai întâi, piesa), proiecta debutul lui Doru Moţoc într-o perspectivă revelatoare pentru viitorul carierei sale de dramaturg: "O asemena izbândă a personalităţii care se descoperă pe sine atestă şi creaţia dramatică a ziaristului Doru Moţoc, generată în climatul deosebit de fertil pe care noua realitate a Vâlcii îl dezvoltă astăzi din îndelungi şi nobile rădăcini de ambiţioasă tradiţie spirituală. […] Cea dintâi lucrare dramatică a promiţătorului talent vâlcean certifică încă o dată, cu sigiliul artei autentice, că virtutea celor care creează iubind doar pentru răsplata iubirii.

Bogdan Dumitru Aleca/ Declanșarea ,,Operațiunii 1111” din Basarabia (19 martie 1944) - Aspecte cu privire la evacuarea Basarabiei

După bătălia de la Stalingrad, era evident că maşina de război a U.R.S.S., mergea mai bine decât îşi putuseră închipui conducătorii celui de-al Treilea Reich. În ciuda încercărilor Wermachtului de a prelua iniţiativa pe frontul de răsărit după înfrângerea de la Stalingrad, forţele germane s-au aflat într-o defensivă continuă în faţa tăvălugului roşu care ameninţa să cucerească Europa.

Conducerea statului român a luat în considerare în faţa realităţii o posibilă retragere a autorităţilor militare şi civile din Transnistria, Basarabia şi Bucovina. Prin instrucţiunile nr. 1/1943 (Operaţiunea 1111 A) şi nr. 2 şi 3/1944 (Operaţiunea 1111B) s-au trasat liniile principale ale acestei acţiuni.

Aceste instrucţiuni trasau o serie de principii care trebuiau respectate de instituţiile statului român ce se evacuau, în eventualitatea unei înfrângeri a forţelor româno-germane pe front. Acţiunea era coordonată de Guvernământul Basarabiei, care dădea ordinul de evacuare a localităţilor din Bucovina şi Basarabia în funcţie de înaintarea forţelor sovietice.

Se stabileau categoriile de persoane admise a fi evacuate prin grija Statului Român:

- ofiţerii şi subofiţerii activi cu familiile lor;

- ofiţerii şi subofiţerii concentraţi sau mobilizaţi cu familiile lor;

- familiile ofiţerilor şi subofiţerilor aflaţi în misiune specială sau în formaţiuni armate speciale peste Nistru;

- funcţionarii civili sau personalul asimilat aflat în Serviciul Armatei (bugetar sau diurnist, cu familiile lor);

- ofiţerii şi subofiţerii diurnişti cu familiile lor, înscrişi în controalele unităţilor spitaliceşti;

- copiii orfani de război cu tutorii lor legali;

- personalul Societăţii Naţionale de Cruce Roşie şi al Consiliului de Patronaj care nu se afla în serviciul activ într-una din zonele de evacuare;

- toţi funcţionarii bugetari sau diumişti din Departamente, Guvemământe şi Directorate Generale cu familiile lor. (1) 

Pr. Ioan D. Ciucă, prof. Domnica Ciucă, prof. Ion M. Ciucă/«1821 Drăgășani/ Mormântul regimului fanariot», Capitolul III, subcap. 7

Fuga/ „Noi ţi-am slujit aşa după cum ne-ai comandat tu”

(urmare carte în foileton)

„Noi ţi-am slujit aşa după cum ne-ai comandat tu” - i-au reproșat lui A. Ipsilanti căpeteniile Statului său major; ,,generalisimul” și-a pierdut complet autoritatea în fața unei armate numeroase, însă complet derutată/ îngrozită; s-a ajuns în situația ca proprii oameni să-i ia cu forța prânzul pregătit de bucătar și nu a putut trece în Transilvania fără să-i plătească, împrumutându-se, pe cei mai insistenți dintre mercenari: ,,bimbaşa Anastasie Arghirocastrit, care, cu armele în mână şi în putere de silă, au cerut să-i plătească leafa lui şi Arnăuţilor de supt dânsul”; arnăuții călări au ajuns să își jefuiască proprii camarazi pedeștri, mai slabi sau răniți, în condiții de ploi, grindină și revărsarea Oltului

> dincolo incapacitatea organizatorică a comandanților lor, grecii au pierdut războiul pentru că ,,se purtau împotriva oamenilor înarmaţi şi antrenaţi în luptă - turcii - ca şi împotriva celor lipsiţi de apărare - ţăranii români, pe care îi jefuiseră...”

– documente inedite/ completare resurse anterioare #memoriavalceana –

Bătălia de la 7 iunie a fost hotărâtoare. Cine învingea acela stăpânea pe mai departe aceste teritorii. Dacă învingeau eteriştii, alta ar fi fost soarta nu numai a românilor, dar şi a Balcanilor. Turcii au fost mai buni. Au trimis aici, la Drăgăşani, cele mai bune trupe pe care le aveau atunci timp. Ştiau că o bătălie hotărâtoare determină şi viitorul lor. Aşadar ar fi un nonsens să credem că turcii au învins, aşa, din întâmplare. Comandanţii lor au calculat corect şansele de reuşită, în nici o altă parte din zonă nu puteau fi victorioşi, decât aici la Drăgăşani. Aici existau cele opt drumuri pe unde se puteau retrage; aici erau mănăstirile cu toate proviziile de care aveau nevoie şi o populaţie ostilă eteriştilor şi călugărilor greci.

Sorin Oane în vol. ,,Poveștile Rîmnicului”: ,,Muzica, de la cea psaltică la cea de petrecere...” și ,,0 tranziţie interesantă: Anton Pann promovează şi muzica psaltică «românizată» şi... manelele”

«Muzica, de la cea psaltică la cea de petrecere

Despre muzica bisericească la Rîmnic, adică despre Şcoala de psaltichie, Şcoala de cîntăreţi şi despre Seminarul teologic

Mult timp, muzica bisericească de la noi a fost psaltică, adică a fost doar omofonă (adică a exclus cîntarea pe mai multe voci), spre deosebire de muzica bisericească occidentală care era corală. Şi asta pînă spre mijlocul secolului XIX. Modernizarea muzicală care a apărut atunci a privit însă doar partea de text, care trebuia să fie tradus în româneşte. Dar să o luăm cu începutul.

Pentru o bună pregătire a psalţilor, din punct de vedere teoretic şi practic, au apărut şcolile de muzică bisericească. Cea din cadrul Episcopiei Rîmnicului a fost deschisă în 1825 (era a doua din Oltenia, după cea de la Craiova, deschisă în 1819). Dar aceste şcoli au fost desfiinţate în 1864, odată cu reforma învăţămîntului realizată de Cuza. Între 1864- 1894, muzica bisericească cunoaşte o perioadă de criză, cîntarea bisericească fiind uitată: „biserica nu mai vibra din tot sufletul şi de multe ori stătea goală, fără credincioși”. (768) Puţinii cîntăreţi care mai rămăseseră erau recrutaţi din rîndul elevilor seminarişti... ,,mai slabi la învăţătură”.

Dar, în 1894, la presiunile episcopului Romanului, Melchisedec, reapar „Şcolile de cîntăreţi", care vor funcţiona pe lîngă fiecare episcopie. La Rîmnic asta se întîmplă chiar în 1894, datorită stăruinţei lui Athanasie Mironescu, pe atunci profesor de Morală la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1887-1897), dar viitor episcop al Rîmnicului şi viitor mitropolit al României. Şcoala a funcţionat în clădirea Episcopiei Rîmnicului pînă în 1925, cînd se mută la Mănăstirea Cozia, sub conducerea arhimandritului Efrem Enăcescu. Funcţionează aici pînă în 1933, cînd este mutată la Craiova. În 1935 revine la Rîmnicu Vîlcea, ca după doi ani se apuce iarăşi drumul spre Mănăstirea Cozia... ,,după care tînjea”. (769)

Călușul din Șirineasa/ Vâlcea (jocul explicat)

Tradiţiile şi obiceiurile au fost ca nişte diademe de aur care au strălucit de-a lungul veacurilor.

Câteva obiceiuri care încă se mai întâlnesc in satele din comuna Şirineasa cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Crăciunului sunt obiceiuri frumoase care coboară din străfundul veacurilor la casele creştinilor. Întâlnim obiceiuri ca: Sorcova, Steaua, Pluguşorul etc.

Alte tradiţii întâlnite in comuna Şirineasa sunt: fagul de la porţi de Sf. Gheorghe, ramurile de salcie aduse de la biserică în ziua de Florii, ramurile de tei de la Rusalii, Gurbanele, udatul la nuntă, căluşul, datul de grindă, ouăle roşii de Paşti etc.

„Căluşul” este un joc moştenit din străbuni, care are loc de sărbătoarea Rusaliilor. Ansamblul este compus dintr-un vătaf care comanda jocul, 9-11-13 (întotdeauna număr impar) jucători, stegarul (purtătorul de steag) şi în final alt personaj este mutul. Mutul poartă o mască cu mustăţi şi barbă atârnând pe față. El poartă peste costumaţie un brâu roşu. În timpul jocului, acest personaj nu are voie sa vorbească.

Dansul căluşarilor, cel mai spectaculos din folclorul românesc, pare o adevărată dezlănţuire de forţe supraomeneşti, este un dans complex şi plin de mister, care supravieţuieşte de mii de ani pe meleagurile vâlcene. Cândva, Căluşarii, fraţi de cruce, cutreierau satele, intrau în curţile oamenilor să alunge relele şi bolile. Din vremuri străvechi căluşul este un ritual tămăduitor, în care sunt folosite plante de leac şi descântece de boală. Nu întâmplător se joacă de Rusalii, când ielele coboară printre oameni, să semene boli şi dureri. Căluşarii erau încredinţaţi că sunt înzestraţi cu puteri magice şi că vrăjile pe care le făceau pot alunga năpasta ielelor.