Între 1879-1893, Cozia a fost închisoare (aici, de exemplu, a fost închis şi Grigore Pantazescu, cel care furase tezaurul „Cloşca cu puii de aur" de la Muzeul Naţional de Istorie, în 1875; a fost împuşcat în 1884 la penitenciarul din Ocnele Mari, în timp ce încerca să evadeze). Ghenadie Petrescu, pe atunci epsicopul Argeşului (1876-1893), profită de schimbarea destinaţiei mănăstirii şi fură două dintre cele trei clopote ale Coziei, care erau de pe vremea lui Mircea cel Bătrîn, şi le duce la Mănăstirea Argeşului. Asta s-a întîmplat în 1880, în „locotenenţa" de cîteva luni a arhiereului Teodorit („nepăsător şi uşor de momit ca orice grec”), cel care a condus Episcopia Rîmnicului după moartea lui Atanasie Stoenescu (1865-1880). Cel de-al treilea clopot a fost luat de noul episcop al Rîmnicului, losif Bobulescu (1880-1886), şi dus la episcopie. Dar, în 1893, episcopul Rîmnicului (1886-1898), Ghenadie Enăceanu - cel care a urmat după losif Bobulescu la scaunul episcopal - om învăţat, istoric pasionat şi filosof, membru al Academiei Române -, cu ajutorul Profirei Catargiu (soţia prim-ministrului conservator de atunci, Lascăr Catargiu), reuşeşte să desfiinţeze penitenciarul, Cozia redevenind iarăşi mănăstire. Enăceanu, care era „român naţionalist pînă la fanatism, cere vehement lui Petrescu restituirea clopotelor, căci mănăstirea nu avea niciun clopot, iar „slujba se anunţa prin sunarea unei veregi de oţel, îndoită în formă de dublu mel”. (755) Numai că, în 1893, Petrescu ajunge mitropolit-primat, adică şeful Bisericii române (cel de-al patrulea din istoria noastră), şi începe să îl persecute pe Enăceanu, pe care îl dă pe mîna Sf. Sinod pentru nişte lucruri minore.
