<<O vânătoare la munte
— O luptă cu un urs —
E ştiut in genere, că până acum 30 şi ceva de ani, până la ivirea armelor perfecţionate, la noi, nici o vânătoare nu prezinta mai mari greutăţi şi pericole, ca cea de urşi, chiar de s’ar fi luat cele mai bune dispoziţiuni, căci pe teren lucrurile se schimbă, din cauză că nu se ştie precis de unde se va ivi bestia; şi adesea s’a văzut că tocmai la punctul unde s’a postat un bun vânător, bestia nu s’a ivit, ci din contra, a apărut la o altă extremitate unde nu se găsea decât un slab trăgaci, caz care s'a întâmplat cu vânătoarea ce vom descrie.
Sezonul băilor trecuse şi la staţiunea balneară Călimăneşti cu renumita-i apă de Căciulata, nu mai rămăsese nici un vizitator, afară de antreprenor, familia lui şi vre-o doi-trei călători, între cari şi un inginer polonez, venit pentru delimitarea unei moşii, peste Olt.
Era în toamna anului 1871 şi setos de a cunoaşte cât mai mult părţile frumoase ale judeţului Vâlcea, mă dusei şi la Călimăneşti, unde spre surprinderea mea găsii cunoştinţe...
Mă instalai deocamdată la antreprenor, rămâind a fi călăuzit în urmă prin împrejurimi — dar în aceeaş zi, după amiază, sosiră noui oaspeţi:
Căpitanul Mavrodin, pe atunci comandant al companiei de vânători dela Salinele Mari, însoţit de un sergent al său, sub-prefectul Nicolae Baldovin şi doui râmniceni.
Motivul vizitei lor nu era de cât o plângere a locuitorilor din Călimăneştî, cari spuneau că nişte urşile atacă şi le răpesc vitele şi stupii; — urma dar să se facă o vânătoare pentru uciderea lor. Căpitanul, cunoscut ca foarte pasionat vânător, fusese invitat de sub-prefect şi dânsul luase şi pe sergent ca bun ţintaş.
După ce se făcură prezentările, se chemă primarul şi locuitorii reclamanţi, cari venind vorbiră şi prin viu grai despre atacurile ce sufereau din partea urşilor cari sunt de o îndrăzneală neauzită, şi ca probă, unul dintre locuitori ne invită la el acasă. Merserăm cu toţii şi văzurăm intr’o mică grădiniţă, în faţa a două ferestre, vre-o şease stupi — iar în faţa stupilor o cursă de fier de aproape 1 metru in diametru, închisă, şi pe marginea ei rămas părul de urs, cum rămâne pe un dărac. Omul ne spuse că aseară cursa era deschisă şi probabil după miezul nopţii ursul fusese acolo.
Căpitanul decise ca vânătorii şi cei cari au arme să vie spre a le distribui praf şi gloanţe ca a doua zi la orele 6 dimineaţa să pornim cu toţii contra urşilor.
În curând vânători şi oameni sosiră şi după ce li se distribuiră muniţiuni, li se dădură şi două vedre de vin ca să li se mai înmoae arterele, să fie mai elastice şi să fie voioşi a doua zi.
Pe când se făcea împărţirea aceasta, se putea vedea în mâinele lor tot felul de arme: unii aveau adevărate şişanele lungi cât o prăjină — spunând că sunt din vremea luî Tudor, alţii arme de deosebite forme cumpărate din arsenalele armatei, scoase din uz, vre-o trei inşi aveau arme cu două ţevi, iar unul o ţeavă de pistol turcesc pusă pe pat de puşcă, căruia i-se reţinu arma şi i se dete una de-ale primăriei, cu toate protestările că arma lui deşi e scurtă, dar „întrece în bătaie chiar puştile cele lungi arnăuţeşti“
În salonul băilor, se începu o conversaţie asupra vânătoarei, cine va lua parte şi dacă au arme toţi.
Inginerul Maximilian spuse că se va servi de arma sa, un „lefoşeŭ“ , căci centralele nu se iviseră atunci. Eu primii asemenea să iau parte, căci la orice escursiune luam puşca cu mine, puşcă specială de munte, tot „lefoşeŭ“ .
Căpitanul şi sergentul cu arme „piabody“ iar toţi ceilalţi, între cari şi doui fii ai antreprenorului băilor, cu arme cu capse.
Seara după masă se povesti despre urşi, mistreţi, căprioare şi ţapi sălbateci, şi felurite accidente fantastice şi împodobite cu multe floricele cum ştiu mulţi din vânători să spue.
Orele trecând repede, ne ziserăm toţi noapte bună şi fiecare ne-am retras spre odihnă.
Era in revărsatul zorilor când furăm treziţi din somn prin sunetul goarnei şi al unui barabanci vechi al primăriei. (barbanci = toboșar - n. V.S.)
În cinci minute toţi eram gata iar în curtea băilor vânători şi gonaci aşteptau pornirea. Ne luarăm rămas bun în uralele celor rămaşi, de: „isbândă bună, să veniţi sănătoşi, cu urşii ucişi, cu vânat mult“, etc.
Drumul ce-l aveam de parcurs era greu şi anevoios, tot cu suişuri, teren accidentat, când o pădure deasă de n’o puteai străbate, când râpe şi abizuri ameninţăloare.
După un mers de două ore şi mai bine, ajunserăm într’un luminiş. Aci rămăserăm puţin spre a lua dispoziţiile de înaintare.
Vre-o trei vânători locali mai cu experienţă ne descriseră amănunţit locurile şi cum ar trebui făcută vânătoarea. Ne arătară în depărtare o pădure spuindu-ne că acolo sunt înfundaţi urşii şi prin urmare acolo se va face bătaia.
Trebuia dar ca gonacii să treacă prin vre-un loc ascuns, cunoscut numai de ei, de partea opusă a pădurei pe când vânătorii să ocupe toate potecile mici şi mari din distanţă în distanţă, mai mult de bătaia unei puşti.
Se arătă asemenea că pădurea nu are mai mult ca cinci poteci, dintre cari trei mai largi, iar două înguste şi în unele locuri e cu văgăuni şi râpe.
Majoritatea hotărî ca potecile principale să fie ocupate de cei mai buni ţintaşi, iar capetele lor să fie încredinţate primelor focuri sigure, pe când la cele două înguste să fie ocupate de vânători locali.
Deşi mă opusei acestui aranjament, opinia mea nu fu ascultată şi prima potecă se decise a fi ocupată de căpitan, sergent şi de vreo cinci oameni.
A doua potecă fu ocupată de inginerul Maximilian, om bine făcut şi corpolent, fost căpitan în armata germană — şi de trei oameni.
A treia potecă fu ocupată de Ion, vânător bun din sat, fraţii Bucholtzer şi alţii, iar potecile înguste, de oameni din sat.
Aranjaţi astfel, luarăm câte un pahar două de cognac, iar oamenii rachiu şi făcurăm vânt gonacilor cari aveau o distanţă mare de parcurs. Gând vor fi de partea opusă a pădurei, gonacii aveau să ne anunţe prin bucium, pe când căpitanul va anunţa începerea bătăei printr'un foc de puşcă.
Gonacii, vre-o treizeci şi mai bine, luaseră o distanţă mare înaintea noastră şi se vedeaü aproape la capul pădurei de sus. Ne formarăm şi noi în cinci coloane şi pornirăm spre poteca indicată nouă. Ajunşi, fiecare coloană îşi luă poteca şi începurăm suişul, înfundându-ne în pădure.
Buciumul se auzi, semnalul era dat şi la un scurt interval detunătura puştei căpitanului răspunse; ecoul ei străbătu pădurea.
Vânătorii, adăpostiţi de câte un copac, aşteptau cu arma în mână, atenţi la cea mai mică mişcare, la cel mai mic zgomot, pe când gonacii, cu gorn, tobă, chiote şi beţe în mâini, loveau şi se afundau prin desişurile cele mai întunecoase ale pădurei spre a goni din ele vânatul.
Primul foc se dete, apoi al douilea, trase dela poteca căpitanului, urmă altul dela poteca a treia unde era Ion vânătorul şi se auzi destul de distinct răgetul unui urs.
Maximilian trase şi el; neştiind în ce va fi dat, stăm gata cu arma, când auzii trăznet de crăci şi un fâşiit repede venea la vale. Mă uit; iau cătarea şi trag; era un mistreţ (grăsun), care căzu la câţi-va metri.
Focurile se înteţiră aşa că nu se mai putea ţine cont de unde şi câte se trăgeau, ca şi la celelalte extremităţi, şi de rezultatele lor.
Pe când gonacii începură a se ivi din ce în ce, coborând la vale şi ridicând şi vânatul ucis, un atac destul de serios se petrecea pe una dintre potecile înguste între un urs şi un vânător local.
Ursul cel furios şi îndrăzneţ, acela care ataca şi răpea vitele din Călimăneşti, văzându-se atacat şi gonit, nu eşi la vre-una din potecile principale, ci căuta a se strecura pe unde va putea mai uşor şpre a scăpa de urmăritorii săi.
Luând calea cea mai scurtă, graţie instinctului de conservare poate, eşi aproape în bătaia puştei unui locuitor; fără să pregete, omul îşi făcu datoria: trase; dar... nu’l doborî. Ursul, rănit, se repezi furios la el; însă înainte de a se fi apropiat îndeajuns bestia, omul o luă la fugă spre vale, căutând a se salva prin acest mijloc — (ruşinos dar sănătos).
El îşi aruncă căciula în urmă-i; ursul se aplecă, o examină, apoi o aruncă la rându-i, continuându-şi goana.
Vânătorul, prin această manoperă căuta a pune cât mai mare distanţă între el şi urs şi a se apropia de al doilea vânător, căci in cazul extrem trebuia să-şi arunce şi minteanul sau să se facă mort, singurele mijloace de salvare la care recurg ţăranii noştri vânători.
Omul, fugind înspăimântat şi tot uitându-se înapoi, se împiedică, căzu, fu ajuns şi prins de urs, care îl încinse ca într’un cerc de fier cu braţele sale, încât vânătorul cu mari sforţări se putea mişca.
Lupta între ei dură mult, căci şi omul nu se da învins, deşi era cuprins peste braţe.
În această luptă corp la corp. numai prin salturi din loc în loc, omul căuta prilejul a se folosi de cuţitul dela brâu.
Tot învârtindu-se, deodată căzură într’un gol, într’o văgăună, aşa că ursul fiind mai greu, cel puţin de patru ori cât omul, căzu dedesubt şi în această cădere îşi desprinse labele. Omul, profitând de moment, înfipse cuţitul în burta ursului şi'l spintecă. Ursului îi eşiră intestinele afară, unele perforate de oarece tăetura fusese profundă, iar în durere îşi înfipse ghiarele în umerii vânătorului.
Hăitaşiî, coborând la vale, adunaseră şi vânatul de pe poteci, care, ce e drept, fusese destul de abondent, fără a şti sau bănui ce se petrecuse la prima potecă îngustă.
Se făcu chemarea nominală a hăitaşilor şi eşiră complet.
Se făcu de asemenea a vânătorilor şi se constată lipsa vânătorului Marin.
Se trimise mai mulţi oameni în căutarea lui, iar noi, rămâind pe loc, iată ce ne povesti că a păţit căpitanul Mavrodin:
— După ce îmi ocupasem locul şi aşteptam cu arma gata, numai ce văz venind ca un vârtej un mistreţ mare. ÎI iau la cătare, trag, dar nu’l dobor. Mistreţul, rănit, se repede furios la mine; eu fac trei paşi înapoi şi, hop, caz într’o văgăună cu puşcă cu tot. Ar fi căzut peste mine şi mistreţul, dacă n'ar fi tras sergentul meu un foc, doborându-l. Uitaţi-vă şi vedeţi ce mare e.
S’a procedat imediat la scalparea lui şi a celorlalte animale, căci dacă se neglijează această operaţie, după 21 de ore toată carnea se infectează şi nu se mai poate întrebuinţa la nimic.
După un interval de adăstare, patru oameni aduc pe Marin pe o targă formată din crengi. El nu se putea ridica în picioare din cauza durerilor atroce ce'i produceaü rănile din umeri; — mirarea noastră fu foarte mare când văzurăm labele ursului tăiate dela încheeturi; altfel nu’l puteau scoate din braţele ursului, mort, cu ghiarele înfipte şi încleştate în umerii lui Marin.
Ca să se coboare oamenii în văgăună şi să scoată pe Marin, au trebuit să'şi înoade brâurile mai mulţi inşi; dar pentru urs se cereau odgoane şi frînghii solide spre a'l ridica.
Se trimiseră aproape toţi hăitaşii, căci, după spusa unora, ursul era foarte mare şi greu. Noroc că unii oameni aveau securi, iar alţii odgoane pentru prepararea unei tărgi cu care să transporte vânatul la vale.
Pînă la aducerea ursului, Marin ne povesti lupta lui cu ursul, căderea în văgăună şi omorârea bestiei.
Îi dădurăm 2— 3 pahare de cognac, luarăm şi noi şi’i făcurăm urări pentru vindecare şi laude pentru bravura lui.
După o adăstare scurtă, vedem oamenii cu targa târâş aducând ursul, pe care îl lăsară în faţa noastră. ÎI privirăm îngroziţi cu toţii, căci era colosal.
Se aşeză şi celalt vânat pe această targă, se dădu şi la oameni de băut şi, după un repaos, se decise înapoerea.
Oamenii se rânduiră cu schimbul, nu numai hăitaşiî, dar şi vânătorii săteni la tragerea tărgii la vale şi după două ore şi mai bine de mers regulat, fără de popasuri, intrarăm cu triumf în curtea băilor Călimăneştî, unde mulţi dădură focuri de puşcă de bucurie.
Sătenii rămaşi p’acasă, femei şi copii erau în aşteptarea noastră şi când văzură vânatul şi namila de urs, se îngroziră, iar alţii săltau de bucurie c’au scăpat de hoţul care le răpea vitele şi stupii.
Şi se dădu oamenilor de băut pentru masă, iar noi intrarăm in sala băilor după ce ne curăţirăm hainele şi ne spălarăm.
Nicolae Baldovin, sub-prefectul, azi decedat, după ce aduse laude lui Marin în parte, şi tuturor celor prezenţi cari au luat parte la această vânătoare, spuse că va interveni la d. prefect spre a se face o colectă pentru Marin, ca gratificaţie.
Nici un caz analog de luptă între un urs şi om n'a fost cunoscut la noi în ţară decât singurul, al vânătorului Cornescu, căruia ursul, cu o labă, îi sfâşie tot obrazul. Cazul însă ce povestim a fost cu mult mai dramatic.
Masa era gata, şi intre altele, d. Bucholţer, spre surpriza noastră, ne servi şi iepure din vânatul adus. Vinul fu abundent şi mesenii foarte voioşi
După cafele, căpitanul propuse împărţirea vânatului, de oarece nu putea li dus tot la Râmnic şi unii dintre noi rămâneam in Gălimăneşti.
Vânatul se compunea din: doui urşi, cinci mistreţi, dintre cari doui mari, trei vulpi şi şease iepuri.
Mie mi se dădu un mistreţ şi un iepure, cu promisiunea de a mi se da la Râmnic o pulpă de urs, şuncă, un muşchi şi costiţe afumate.
După o oră se pregătiră toţi cei cari trebuiau să se înapoieze la Râmnic. Pe Marin îl suiră intr’o trăsură după ce-i legară labele ursului cari ii steteau suspendate pe umeri. (Pe dânsul îl duceau la spital pentru extragerea unghiilor cari îi pătrunseseră până la os).
D. Bucholţer ceru să i se dea două labe dela ursul mai mic şi i se satisfăcu cererea. Întrebat, ce va face cu ele, răspunse că va face piftii, cari sunt delicioase.
Eu, Maximilian şi alte 3 persoane rămaserăm la Călimăneşti.
Maximilian îşi dădu mistreţul d-lui Bucholţer spre a i-l face marinată şi alte conserve, iar capul şi picioarele să le prepare pe a doua zi.
Notez, că pentru ursul cel mare s a luat un car special, aşa că, aşezat cu capul la extremitatea carului, picioarele îi atârnu afară din car la extremitatea cealaltă. Blana acestui urs a fost dată prefectului, labele şi capul le-a cumpărat popa catolic dela Bărăţie.
Marin s’a făcut bine si a primit gratificaţia dela prefect, vre-o două sute lei.
Mai târziu am primit dela decedatul Baldovin şunca şi costiţele promise, plus două coarne de cerb — iar sătenii din Călimăneşti au rămas liniştiţi şi nesupăraţi de atunci şi până azi de fiarele sălbatice.
Daniil G. Carrusy >>
Sursa: „Ziarul călătoriilor și al întâmplărilor de pe mare și uscat”, ,,Mercuri, 21 Iulie 1910”.
