Vladimir Diculescu/ Bresle, negustori şi meseriaşi în Ţara Românească(1830-1848)

Lumea meșterilor, calfelor și ucenicilor de dinainte de Regulamentele organice; bune/ progresiste ori arhaic-retrograde, practicile tradiționale au fost date peste cap de noua organizare*; meseriile au început a fi practicate de către oricine plătea taxa de patentă; calfele puteau intra (d.p.d.v. legal) de-acum în rîndurile patentarilor, puteau deci şi ele să practice liber meseria; Principatele Române erau sub suzeranitate otomană şi sub protectorat ţarist...

&&&

«...în cadrul noilor statute de breaslă, mai ales în breslele de meşteşugari, un loc de seamă îl ocupă problemele legate de respectarea ierarhiei profesionale. In fond această ierarhie rămîne cea stabilă şi pentru epocile anterioare, respectînd cele trei trepte : ucenic, calfă, meşter. „Intrarea în bresle se făcea fără prea multe dificultăţi, deseori promovarea ucenicilor avea loc fără trecerea prin toate treptele ierarhiei, iar specializarea se putea obţine şi în afara breslelor, care îşi păstrează doar dreptul de atestare a calificării şi specializării” (213) . Erau cazuri însă în care problema calificării nici nu se mai punea. Era suficient ca cineva să obţină patenta în baza plăţii taxei reglementare. Exemplu în acest sens îl constituie cererea starostiei corporaţiei dulgherilor din Bucureşti, din 15 octombrie 1838, adresată vorniciei oraşului, prin care solicita ca orice tocmeală de binale ce urma să fie încheiată de către dulgheri sau zidari să se facă în faţa starostelui. Acesta urma să recunoască dacă lucrătorul ce se tocmea era sau nu „destoinic dă lucrul ce au tocmit” . Măsura era necesară întrucît „acum de obşte toţi dulgherii şi zidarii, cu ştiinţă şi fără ştiinţă, s-au făcut meşteri şi tocmitori de binale, merg dă . . . iau aderise şi slobozenie dă lucru” (214), în anii următori lui 1840 problema aceasta se punea tot mai acut. Aşa se explică faptul că asistăm la o înmulţire a breslelor în diferite oraşe mai mari ale ţării.

Dr. Octavian Popescu/ vol. ,,Vâlcea medicală” (selecție din cap. 2)

CAPITOLUL II (selecție)

ISTORIA MEDICALĂ A RÂMNICULUI ŞI A JUDEŢULUI VÂLCEA

Octavian Popescu - Titi Mihail Gherghina

Din cele mai vechi timpuri oamenii au făcut legătura diferitelor îmbolnăviri cu respectarea prescripţiilor religioase. Ei considerau că toate bolile sunt legate de religie, boala fiind o pedeapsă din partea divinităţii iar vindecarea este o consecinţa respectării îndatoririlor religioase.

Medicina populară românească - empiriomedicina - conţine totalitatea cunoştinţelor empirice precum şi a credinţelor deşarte asupra bolilor, cauzelor acestora şi a vindecării lor.

În medicina tradiţional-populară românească se găsesc multe elemente de medicină tracică, sarmatică, greco-romană şi slavă.

La noi românii, ca şi la alte popoare, de mult, de când încă nu se ştia despre doctori şi despre medicamente, fiecare om îşi căuta leacul singur, folosindu-se de cunoştinţele moştenite şi transmise pe cale orală şi rareori scrisă, din generaţie în generaţie. De obicei recurgeau la frecţii, masaje, cataplasme şi la plantele medicinale considerate „ierburi sau buruieni de leac” cunoscute de ei. O serie de informaţii despre plantele de leac le avem din lucrarea „Materia medicală" scrisă de anticul Pedanios Dioscoride, în care descrie multe din plantele pe care le mai folosesc încă şi astăzi locuitorii zonelor rurale şi care poartă denumiri geto-traco-dacice (29).

În acea lucrare el a făcut o interesantă sinteză a cunoştinţelor medico-farmaceutice şi botanice despre 704 plante, pe care, în cea mai mare parte le şi descrie; dintre ele, 40 de denumiri de plante sunt de origine dacică.

Corneliu Tamaș/ Adeziunea locuitorilor Râmnicului Vâlcii la Unirea Principatelor din 1859

 Anul 1859, care a adus pentru poporul român realizarea Unirii celor două principate surori Ţara Românească şi Moldova, marchează o etapă deosebit de importantă pe drumul cristalizării statutului român modem.

Căutând să rezolve problema orientală, Congresul de pace de la Paris din 1856, ce întrunea puterile europene, beligerante în Războiul Crimeiei, a luat în discuţie şi situaţia principatelor române. Neînţelegerile dintre acestea în privinţa acceptării unirii Moldovei cu Ţara Românească au făcut ca Congresul să hotărască mai întâi consultarea poporului român în privinţa Unirii, prin organizarea unor Adunări adhoc ale căror lucrări să fie supravegheate de o comisie formată din reprezentanţi ai celor şapte puteri care îşi fixa sediul la Bucureşti2.

 

Populaţia oraşului Râmnic dominată şi ea de un puternic simţământ patriotic, a participat la toate acţiunile din etapa de pregătire a marelui act naţional de la 24 ianuarie 1859.

În conformitate cu articolul 5 din «înaltul împărătesc firman», locuitorii oraşului de reşedinţă al districtului Vâlcea au avut dreptul să aleagă pentru Adunarea ad-hoc din 1857, un singur deputat. Pe lista alcătuită de autorităţi au fost înscrişi, ca alegători, un număr de 67 de orăşeni din Râmnicu Vâlcea cu o avere de cel puţin 8000 lei, care puteau să aleagă şi să fie aleşi. Pe o altă listă figurau zece mari proprietari care aveau să desemneze doi reprezentanţi pentru Divan, iar un alt tabel cuprindea 3022 neorăşeni, care trebuiau să recomande delegaţi pentru un deputat3. Profesorul Grigore Mihăescu a fost contestat că nu are o vechime în oraş de cel puţin trei ani4, dar în urma ordinului Ministerului Treburilor din Lăuntru de la 2 septembrie 1857, acest reprezentant al intelectualităţii şi în acelaşi timp al partidei unioniste, era înscris pe lista de alegători din Râmnicu Vâlcea.

Mite Măneanu/ Noi date cu privire la bâlciurile și târgurile din județul Vâlcea la începutul sec. al XIX-lea

Primele decenii ale secolului al XlX-lea se caracterizează printr-o dezvoltare economică mai susţinută şi mai ales prin apariţia şi consolidarea relaţiilor de producţie capitaliste. Aplicarea în practică a prevederilor Regulamentului Organic a determinat în mod firesc dezvoltarea sectorului re­laţiilor comerciale care au primit un important imbold. În ca­drul acestui domeniu, activitatea bîlciurilor şi tîrgurilor a con­stituit, întotdeauna, punctul de greutate. Creşterea număru­lui şi rolului acestora în desfăşurarea vastei mişcări a produse­lor ţărăneşti pe piaţa internă (1) era un fenomen normal. Pe an­samblul Ţării Româneşti putem aprecia chiar, ţinînd seama de datele de care dispunem pînă acum, că bîlciurile şi tîrgurile, de altfel forme străvechi de desfăşurare a comerţului românesc, departe de a-şi fi pierdut puterea de atracţie, au devenit mai numeroase, desfăşurînd o activitate comercială intensă. (2)

Judeţul Vîlcea a avut din vechime o importantă pondere în comerţul Ţării Româneşti. Situat de-a lungul a cîtorva im­portante drumuri comerciale între care cel spre Sibiu era cel mai însemnat, judeţul a constituit un loc unde schimburile de produse erau frecvente şi intense.

Costea Marinoiu/ Tudor Vladimirescu în creația folclorică vâlceană

haiducii din zonă - parte componentă a oastei de panduri stejarul de pe Valea Cernei Câmpul Mare/ Câmpul lui Tudor din Slăvești

Înfrîngerea răscoalei de la 1821 ca şi sfîrşitul dramatic al eroului din Vladimiri, avea să stăruie în am intirea neştearsă a poporului nostru. Chipul lui drag, faptele-i măreţe, idealurile nobile care i-au înaripat întreaga activitate au fost încrustate în cîntece şi legende, au fost cioplite în stînca de granit a Carpaţilor, ca şi-n pămîntul mănos al ţării; şi-au luat zborul în opere de artă nemuritoare.

Viteazul pandur, care s-a ridicat pentru dreptate şi slobozenia poporului, care timp de cîteva luni a întronat ,,domnia norodului” dînd glas aspiraţiilor seculare de luptă şi dreptate ale maselor, va fi înscris cu litere de aur în istoria patriei.

Calităţile deosebite ale lui Tudor, idealurile pentru care a luptat aveau să facă din figura-i legendară unul dintre cei mai iubiţi fii ai ţării, care alături de Ştefan cel Mare, Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu şi Cuza Vodă, va fi slăvit în cîntece şi poveşti de către neîntrecutul nostru făurar — artistul popular.

Folclorul meleagurilor judeţului Vîlcea, străbătute de atîtea ori de către Tudor Vladimirescu, avea să consemneze de-a lungul deceniilor, nenumărate momente din viaţa şi activitatea „comandirului", precum şi din desfăşurarea evenimentelor de la 1821. Vorbind despre sfîrşitul tragic al acestuia în care masele asuprite îşi pusese[ră] atîtea speranţe, un bătrîn întîlnit de Chiriac Popescu în acele zile însîngerate într-o pădure din apropierea Coziei, mărturisea cu emoţie: „...să ştii, fătul meu, că fără Tudor nu veţi rămîne în ţară nici şapte zile, că numai el cunoştea duhul pandurilor şi putea să le ţie cîrma; iar fără Tudor vor fugi toţi pandurii pe la casele lor.“ (1)

Eminescu: un debut ignorat prin culpă națională

Eminescu a debutat în Ungaria, la Budapesta, și tot acolo a făcut și primii lui pași în creație. Deranjază pe cineva acest adevăr? Pe cine și din ce motive?

S-au împlinit în primul trimestru al acestui an (2006 – n.n.), 140 de ani de la debutul poetic al celui caracterizat de Nicolae Iorga ca fiind „expresia integrală a sufletului românesc” – Mihai Eminescu. Dacă această definiție a rămas inatacabilă de un secol, putem să ne considerăm fiecare o câtime infinitezimală din acest suflet? Dar, merităm? Anii aceștia, de după 1989, marcând „Mizraimul” din comunism, ne-au înfundat/ „dezsuflețit” și împins, în cel mai jalnic și culpabil mod, în mizeria „lepădării de sine”. Lepădarea de spiritul care ne-a definit și înalțat în aspirația nemărginită a gândirii și spiritului modern. Lepădare tragică! Evident, ne referim la Eminescu, cel mai hulit român de către... români / neromâni (după 1989). Și aceasta, cu fiecare prilej, când, vai! și-au amintit de el. Chiar și unii miniștri ai (in)culturii, dirijând, „cu girofar”, din fruntea ministerului („Casa Scânteii!) și revistei” „dilemiste” pe care (unul dintre ei a „fondat-o”!) o conducea/ conduce în „spiritul liberei exprimării” (nu despre ei, ci despre... Eminescu), nerușinata cabală. Cota de maximă mizerie a mutrelor (păroase!) și cutrelor năimite – „aniversarea” din anul 2000. Luat „de val”, însuși d-l N. Manolescu, cu o anume grimasă, considera definiția de „Poet Național” o „nefericită sintagmă”. „Fericite” fiind, desigur „sintagmele dilu­via­le” cu care domnia sa „legitima” literatura bolșevică și „îndrumarea” ei de către PCR, la îm­­plinirea a două decenii de la „eliberare” (1964). A se vedea / citi/ reciti articolul omagial „Literatura română azi” („Contemporanul”, nr. 34, 21 august 1964).

Premiile Concursului ,,Vâlcea – colț de rai” Ed. A XIV-a (2025)

 🔴 în deschiderea evenimentului nostru, Fanfara Județeană ,,Constantin Brâncoveanu” a ,,Centrului Creației Vâlcea”, dirijor Petrișor Mirea, a susținut un scurt, dar deosebit de emoționant concert dedicat de asemenea momentului - #ZiuaCulturiiNationale

Premiile #BJAI
(după acestea, urmează Premiile ,,Centrului de Creație”, partener al Bibliotecii Județene ,,Antim Ivireanul” Vâlcea; premiile celorlalte entități partenere vor fi, de asemenea, adăugate prezentei postări)

Secțiunea Democrație (,,cum traducem democrația și indicatorii democrației în acțiuni cotidiene – secț. înființată în 2025” - jurizare Mihai Lupu/ RomaniEduCaB și Valentin Smedescu)

I. Alessia - Alessia-Maria Porai/ Pietrari
II. Miraj - Izabela Săraru/ Mădulari
III. Iris - Maria Bojin/ Păușești-Măglași
III. Ștefan Mathias Dumitrana/ Bălcești

Secțiunea Proză (include orice creații de tip proză scurtă sau eseu + legende/ poveşti ale Vâlcii, redate în formularea proprie a candidatului; jurizare Mihai Sporiș/ președinte juriu și Valentin Smedescu)

I. Miraj – Izabela Săraru/ Mădulari
II. Poveste – Miruna Florinela Pleșanu/ Malaia
III. DM – Maria Dăscălete / Horezu
III. DȚ - Dumitru David Țogoe/ Galicea
Mențiune: SM6 – Marian Stoian / Horezu
Mențiune: Floricica – Sofia Elena Florea/ Păușești-Măglași

Premiul special: Nea Mărin - Claudiu Gabriel Tița/ Mădulari (pentru eseul ,,Mărioara în timpul comunismului în Mădulari”

Secțiunea Poezie (include și creații de tip epigramă, catren, poem haiku; jurizare Mădălina Bărbulescu și Valentin Smedescu)

I. Scânteie – Sofia Maria Miron/ Mălaia
II. Iarnă - Daria Elena Ilie/ Mălaia
II. AM7 - Ana-Maria Munteanu/ Amărăști
Mențiune 1. P.D.2025 - Daria Petronela Păiuș/ Galicea
Mențiune 2. MaiaB - Maria Bojin/ Păușești Măglași
Mențiune 3. R.V.N.2025 - Rafaela Nicoleta Vlad/ Galicea
Mențiune 4. M.D.A.25 - Maria Alina Dobre/ Galicea

Secțiunea Pictură/ Desen (+ orice alte forme de artă grafică; jurizare Violeta Scrociob Cârstea și Dumitru Zamfira; după fiecare premiu al #BJAI, urmează Premiul echivalent decernat de Societatea Culturală vâlceană cu acest nume)

I. Sofy - Sofia Elena Florea/ Păușești-Mălași
> Premiul ,,Anton Pann” al Societății Culturale cu același nume (la nivelul Premiului I acordat de BJAI): ”DȚ” 2025 - Dumitru David Țogoe/ Galicea
II. Any - Ana Maria Rusu/ Păușești Măglași
> Premiul ,,Anton Pann” (la nivelul Premiului al II-lea acordat de BJAI): Zambila - Olivia Anastasia Madan/ Runcu
III. Iza - Elisa Gabriela Florea/ Păușești Măglași
> Premiul ,,Anton Pann” (la nivelul Premiului al III-lea acordat de BJAI): E2015 - Eva Maria Dorobanțu/ Galicea
> Premiul ,,Anton Pann” (la nivelul Premiului al III-lea acordat de BJAI): Peisaj - Filip Cristian Ciobanu/ Malaia
> Premiul ,,Anton Pann” (la nivelul Premiului al III-lea acordat de BJAI): EEA - Andreea Nucă/ Tomșani

Secțiunea Pictură pe temă religioasă/ Icoană (secțiune care se menține ca atare, dată fiind mulțimea lucrărilor de gen prezentate în concurs; jurizare Violeta Scrociob Cârstea și Dumitru Zamfira)

1. A.T. - Teodora Antonie/ Horezu
2. Gaby8 - Elisa Gabriela Florea/ Păușești Măglași
3. MaryAna - Ana Maria Rusu/ Păușești Măglași
Mențiune: Flory - Sofia Elena Florea/ Păușești Măglași

&&&

Premiile ,,Centrului de Creație”, partener al Bibliotecii Județene ,,Antim Ivireanul” Vâlcea
Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vâlcea - manager: prof. Alin Pavelescu; prof.Mihaela Deaconu, secretar literar; Mioara Comănescu Plop, secretar artistic (membrii juriului propriu al ,,Centrului Creației Vâlcea” pentru Concursul ,,Vâlcea – colț de rai”).

Dumitru Ciurezu, adevăratul autor al romanului „Mitrea Cocor”, îşi dă bacalaureatul

În 1949 apărea romanul „Mitrea Cocor,” de Mihail Sadoveanu. Apariţia acestei cărţi a surprins pe mulţi dintre cunoscătorii operei sadoveniene. Era începutul literaturii sale proletcultiste, o înlocuire a limbajului somptuos evocator de altădată cu o variantă a „limbii de lemn”, care, pe lîngă stereotipiile lingvistice specifice discursurilor comuniste, păstra şi unele expresii sadoveniene, într-o combinaţie imposibilă. A putut însă Sadoveanu să îşi schimbe aşa de brusc stilul? Chiar şi cei mai pătimaşi lăudători ai prozatorului sînt de acord că „Mitrea Cocor” e, literar, o porcărie, iar omeneşte o capodoperă de ticăloşie. Să lauzi colectivizarea după ce te-ai lăudat că eşti urmaş de răzeşi este greu de acceptat!. Care era realitatea? O să o aflăm din povestea următoare.

Cine i-a spus lui Sadoveanu „Ceahlăul oportunismului” a fost inspirat. Maestrul din Fălticeni a ştiut mereu să se aşeze de partea călduţă a Istoriei. Adeseori a călcat pe cadavre. La propriu. După Primul Război Mondial, Mihail Sadoveanu se înscrie în Partidul Poporului al lui Alexandru Averescu, foarte în vogă în acea perioadă, şi este ales senator în 1926. Trece apoi la Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu şi devine preşedinte al Senatului, între 1931-1932. După instaurarea dictaturii carliste, în februarie 1938, se arată un aprig susţinător al monarhiei, drept care se află printre senatorii numiţi de rege. Linguşelile sale faţă de Carol al II-lea sînt de-a dreptul dezgustătoare. Iată o mostră din 1938: „Tot ce e durere, grijă şi speranţă in noi se află înmiit in fiinţa Sa. Destinul său a fost să ne cuprindă in întregime - trecut, prezent şi viitor -, să valorifice şi să apere o moştenire primejduită (...) Apariţia sa, din cer, pe aripi repezi, întăreşte şi întregeşte elementul mistic”. Monarhismul i se topeşte ca prin farmec după Al Doilea Război Mondial. La numai cîteva ore după ce regele Mihai I abdică, pe 30 decembrie 1947, la ora 15.30, printr-o decizie a Consiliului de Miniştri, Mihail Sadoveanu este inclus în Prezidiul provizoriu al Republicii Populare Române, sub preşedinţia lui C.I. Parhon. „Ceahlăul literaturii” este unul dintre cei patru vicepreşedinţi, alături de Ştefan Voitec, Gheorghe Stere şi Ioan Niculi. Devenise, practic, unul dintre şefii noului stat român. Dar să ajungem la povestea noastră lahovaristă...

Carte în foileton ,,Maria Tănase și cântecul românesc”/ autori Petre Ghiață și Clery Sachelarie/ cap. X

#MariaTanase în #memoriavalceana (X)

locuințele, turneele în URSS (Riga, Talin, Leningrad, Mos­cova, Kiev), Iugoslavia (Belgrad, Novi Sad, Vîrşeţ), Bulgaria (Sofia, Vraja, Vidin, Tîrnovo, Popovo, Gubrebo, Pordin, Novi Bazar, Vama, Burgas, Stara Zagora, Pleven, Plovdiv, Şiştov, Dimitrovgrad), proiectul pentru Cehoslovacia...

postura de ,,dăscăliță”, dar și de ,,miner” (de muzică)

,,în anii puterii populare au luat fiinţă pe tot întinsul ţării, formaţiuni de orchestre populare: Iaşi, Bacău, Rădăuţi, Bistriţa, Caransebeş, Tg. Jiu, Cluj, Galaţi, Constanţa, Craiova, Piteşti, Ploieşti, Braşov, Botoşani, Piatra Neamţ, Sibiu, Oradea, Arad, Satu-Mare, Suceava, Timişoara etc.”

,,tinerele orchestre se întrec să obţină concursul Mariei, spre a avea girul prezenţei ei pe afiş...”

&&&

Colindele Mariei

Maria continuă turneul... mutărilor.

Între timp Maria îşi continuă turneul... mutărilor

Din bulevardul Coşbuc se mută, cum am amintit, la prietenul Petre Ştefănescu-Goangă.

Acolo ocupă o singură cameră spaţioasă şi luminoasă, în care grămădeşte o parte din mobila pe care nu apucase s-o vîndă în perioada cînd plănuia să-şi clădească o casă ţără­nească pe Dealul Piscului.

În tovărăşia baritonului Ştefănescu-Goangă şi a soţiei acestuia, inteligenta şi energica Roxana, cîntăreaţa şi soţul ei participă la audiţii serale pe discuri, din muzica wagneriană. Cînd ascultă uneori şi emisiunile radiofonice, Goangă — întins pe covor, cu partitura în mînă, urmăreşte desfăşurarea dramei muzicale şi interpretarea cîntăreţilor români sau străini. Ur­mează comentarii. Seri neuitate.

Brăilean de origine, baritonul Goangă, om de întinsă cul­tură, a studiat la Paris după primul război mondial, unde a luat lecţii de canto cu vestita profesoară şi cîntăreaţă wagne­riană Litvina.

După un an de zile, Litvina este aşa de entuziasmată de elevul ei, încît declară mamei acestuia — o distinsă pianistă care şi-a adorat fiul — că pe viitor o scuteşte de plata lecţiilor, dorind să aibă satisfacţia de a fi contribuit benevol la desăvârşirea vocală şi interpretativă a tînărului cântăreţ.

Profesoara preţuia fără rezerve inteligenţa şi vocaţia artistică a elevului, căruia ii pronostica o strălucită carieră pe plan mondial.

Goangă işi aminteşte şi acum cu veneraţie de maică-sa, care l-a însoţit cu devotament jertfelnic pretutindeni in tine­reţe şi cu nestăpânită emoţie de marea şi generoasa lui dăs­căliţă de la Paris.

Sub grija şi imboldul acestor două femei, Goangă işi de­săvârşeşte măiestria interpretativă cu temeinice şi variate cunoştinţe din domeniul culturii artistice.