,,Nu renunța niciodată la armele tale; renunţarea la arme nu iţi aduce pacea, ci doar iți pavează calea pentru înfrângerea finală...”

Istoria demonstrează că doar distrugerea îi aşteaptă pe cei care încearcă să-şi împace duşmanii prin renunţarea la arme. În 149 BC, o jumătate de milion de cetăţeni din Cartagina au încercat să satisfacă Roma predându-şi armele. Dar, în loc să işi cumpere pacea, doar au facilitat propria lor pieire. Nouăzeci la sută din cartaginezi au fost ucişi şi oraşul Cartagina a fost în întregime distrus. Cei care au supravieţuit au fost vînduţi ca sclavi, iar civilizaţia cartagineză a fost pentru totdeauna ştearsă de pe faţa pămîntului.

Cartagina a fost fondată pe ţărmurile Africii de Nord de către fenicieni în secolul 9 BC. Aceasta a devenit cu timpul centrul unui puternic imperiu şi, pe măsură ce puterea Romei creştea, devenea inevitabil ca romanii şi cartaginezii să intre în conflict.

Între 264 şi 146 BC, Roma şi Cartagina s-au luptat în trei războaie punice pentru controlul Mării Mediterane. Romanii au învins în primul şi în al doilea război punic. La încheierea celui de-al doilea război punic în 202 BC, Cartagina a fost forţată să plătească Romei 200 de talanţi de argint pe an timp de cincizeci de ani. O condiţie suplimentară a păcii a fost interdicţia impusă Cartaginei de a purta războaie fără permisiunea Romei. Drept urmare, numidienii din Africa de Nord (strămoşii berberilor de azi) au început să facă raiduri în Cartagina fără teamă de represalii. Când cartaginezii i-au implorat pe romani pentru permisiunea de a se apăra, au fost refuzaţi.

Diagonala celor 13/ dr. Radu-Gabriel Dobrescu

<<Cuvântul editorului Liber Amicorum Cărţi ale unor prieteni pentru prieteni

Radu-Gabriel Dobrescu, medic de profesie, matematician şi scriitor, lasă în urma sa o activitate de excepţie. Cu faimă continentală în gastroenterologie, specialitatea care l-a făcut celebru prin studiile şi des­coperirile sale în prevenirea, depistarea, diagnosticarea şi tratarea bolilor tubului digestiv si ale organelor ane­xe, dr. Radu-Gabriel Dobrescu, împreună cu soţia sa, dr. Irina Dobrescu, îşi merită celebritatea şi prin scrie­rile de călătorie, jurnale inedite, care îi apropie de pă­rinţii literaturii de aventură. Cărţi ale unor prieteni pen­tru mii de prieteni, cititorii!


M-am bucurat decenii la rând de prietenia lor şi nu întâmplător mi-au oferit prilejul să le prefaţez, în 2009, prima carte, „O călătorie în juiul lumii”. Ca după alte două cărţi publicate anterior, să mă surprindă, în toamna anului 2013, cu un volum de asemenea unicat, „A doua oară în jurul lumii”. Este greu să faci o singu­ră dată ocolul lumii, dar şi a doua oară să te încumeţi să înconjori pământul înseamnă ceva dincolo de curaj, înseamnă să-ţi stăpâneşti emoţiile şi să-ţi foloseşti cali­tatea ceam mai înaltă - intuiţia, al şaselea simţ.

Veneau şi de această dată cu o carte de o di­mensiune inestimabilă. Erau printre puţinii oameni din lume care reuşeau două călătorii într-un timp relativ scurt! Prima - cu vaporul, a doua, combinată - cu va­porul şi cu avionul... Căutând în istorie, am descoperit că Irina şi Radu Dobrescu sunt perechea nr. 4 în lume în cronologia unor asemenea călătorii. Guinnes World Records! Pentru cartea aceasta îţi trebuie cel puţin o săptămână să stai s-o citeşti pe îndelete, să nu mai faci nimic altceva. Şi te vei îmbogăţi! Devii mai învăţat, mai cunoscător, nu numai în geografie şi în istoria lumii, ci într-atâtea alte importante domenii ale civili­zaţiei universale.

Cele 10 cărți ale dr. Irina și dr. Radu-Gabriel Dobrescu, integral în pdf

 A doua oară în jurul lumii/ Irina Dobrescu & Radu-Gabriel Dobrescu

Alaska pământul tuturor făgăduințelor? Irina Dobrescu & Radu-Gabriel Dobrescu

125 de zile şi nopţi sub cerul Asiei/ Irina Dobrescu & Radu-Gabriel Dobrescu

De la pinguinii Antarcticii la piraniile Amazonului/ Irina Dobrescu & Radu-Gabriel Dobrescu

Diagonala celor 13/ Radu-Gabriel Dobrescu

Din Africa în țara ghețarilor/ Irina Dobrescu & Radu-Gabriel Dobrescu

Drumul mătăsii/ Irina Dobrescu & Radu-Gabriel Dobrescu

Jazz pe Mississipi/ Irina Dobrescu & Radu-Gabriel Dobrescu

O călătorie în jurul lumii/ Irina Dobrescu & Radu-Gabriel Dobrescu

Secretele Mării Egee și Magia Mării Negre/ Irina Dobrescu & Radu-Gabriel Dobrescu  

______________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #IstoriaRamnicului #carteadecalatorie #Alaska #Africa #DrumulMătăsii #MareaNeagra #MareaEgee #Mississipi #Asia #Călătorii #RaduGabrielDobrescu

 

 

 

Ministrul Alexandru Lahovari a fost înlocuit cu Maxim Gorki, pentru ca în sfârșit Mircea cel Bătrân să își găsească locul pe Terasa Râmnicului...

> de lângă ,,Buna Vestire”, fondatorul realismului socialist a vegheat realitatea demolării din temelii a Centrului orașului până când a fost coborât de pe soclu
> ,,Provincia s-a arătat mai drastică şi mai servilă comandamentelor istoriei decît Capitala”: monumentul din București al lui Alexandru Lahovari a rămas până în zilele noastre unde-i e locul...

«...cu două veacuri înainte oraşul se risipea pe o platformă cuprinsă între Episcopie, biserica Cuvioasa Paraschiva, dealul Capela şi strada Dorobanţilor (actuala stradă Praporgescu). În faţa Bărăţiei se afla piaţa, de partea cealaltă a pieţei - curtea domnească şi biserica Buna Vestire. Pe la sfîrşitul secolului al XVIII - lea conacul ce înlocuise curtea feudală aparţinea familiei boiereşti a Socotenilor (care a dat Rîmnicului şi un episcop). Probabil că era impunător.
Biserica Buna Vestire fusese fără îndoială capela reşedinţei domneşti, intrînd în perimetrul moşiei Socotenilor. Ultima descendentă a familiei s-a căsătorit la începutul veacului al XIX -lea cu un Lahovary, grec de origine, a cărui stirpă a devenit stăpînă pentru multă vreme a locurilor.
Între stîlpii unei fîntîni secate, azi dispărută cu desâvîrşire, o placă indica pe timpuri că imobilul din parc, în stil de culă, a fost "al puternicei familii Lahovari, care a dat ţărei oameni buni şi patrioţi (şi) s-a cumpărat de comuna R-Vîlcea de la d-na Irina Sterian cu suma de 100.000 lei, servind pentru vecie ca cea mai frumoasă podoabă a oraşului".

Clădirea Socotenilor, cu cerdac închis înălţat deasupra gîrliciului pivniţei, zidită în bună tradiţie oltenească, cu pereţi groşi de cărămidă, a fost multă vreme una dintre cele mai mîndre case ale Rîmnicului. Scăpată prin cine ştie ce minune de demenţa demolărilor, deşi în stare de degradare avansată, ea reprezintă unul din puţinele vestigii de arhitectură veche românească pe care le mai păstrează urbea. Din anul 1909 clădirea a servit drept sediu al Primăriei, pînă în anii de după ultimul război cînd s-au construit noi edificii pentru birocraţia administraţiei locale. Inaugurarea parcului cel nou şi a locului primăriei "s-a făcut cú mare solemnitate", după cum dovedeşte raportul publicat de N. Iepure, primarul de atunci al Rîmnicului: "P.S.S. Episcopul de Rîmnic şi Noul Severin, înconjurat de cler, a săvîrşit serviciul divin, faţă cu toate autorităţile şi un public imens, dupe care a avut loc un banchet popular de peste 300 tacîmuri, plătind fiecare cîte doi lei - manifestînd prin aceastl marea dragoste ce au avut pentru această înaltă operă la care au luat parte P.S.S. Episcopul şi toate autorităţile, cetăţeni rîmniceni fără distincţiune de culoare politică. La sfîrşitul mesei s-a citit mai multe telegrame de adesiune din partea domnului Prim - Ministru, d-lui C. Disescu, Valerian Urşeanu etc."
Primăria a amenajat şi nivelat grădina bogată a conacului, a demolat clădirile vechi şi insalubre, a desfundat piatra de pavaje şi s-a procedat la retragerea zidului dinspre Bulevard (ce ocupa aproape jumătate din lăţimea actuală a străzii) cu cîţiva metri, "făcîndu-se cel actual, cu o scară monumentală1' Pe unul dintre ziduri se zice că ar fi stat legat mulţi ani la rînd un vultur pleşuv, ce constituia obiectul de distracţie al copiilor. De asemenea, "s-a reparat bufetul, s-a făcut popicărie, s-a mutat chioşcul vechi reparîndu-se şi s-a făcut altul nou în stil rustic, s-a introdus apă şi electricitate în toate părţile". Astfel vechea ogradă, cu sere şi grădini păzite "de albanezi", s-a transformat treptat în parcul ce împodobeşte acum centrul Rîmnicului.

Constantin Mateescu/ Grădinile orașului Râmnicu Vâlcea

În prima jumătate a veacului al XIX – lea Zăvoiul nu era decît o pajişte împădurită, proprietate a mănăstirii Cozia, unde păşteau vitele comunale. O cîrciumă a unui Preda Mişcurici, arendaşul moşiei, şi un "dulap" pentru distracţii în zilele de sărbătoare "aduceau (venit) pă fiecare vară pînă la lei două sute optzeci". Istoria Zăvoiului şi şansa lui încep odată cu vizita în oraş, în anul 1850, "la rugăciunea cinstitului magistrat", a domnitorului Barbu Dimitrie Ştirbei. Acesta, amator de parcuri şi inspirat din drumurile lui europene, hotărăşte a se amenaja aici "un alei pentru preumblarea obştii", alocînd şi o sumă importantă de bani pentru punerea în lucru a ofisului domnesc. Bucuria orăşenilor nu e mică, iar lucrările încep chiar în anul următor, dar durează destul de mult, încheindu-se abia în 1856, după cum reiese din inscripţia ce se mai păstrează încă la "fîntîna cu obelisc", aflată într-o întristătoare părăsire, din care printr-o gură de leu curgea pe vremuri apă: "în amintirea înălţatului Domnitor Barbu Ştirbei care prin ofisul din 9 august 1850, dat cu prilejul visitaţiei oraşului, a hotărît facerea acestei grădini pentru preumblarea obştească, hotărîre îndeplinită la 1856 de Zisu Dumitrescu, pe atunci prezident al magistratului, iar acum s-a îndreptat obeliscul şi refăcut cişmeaua din nou, înfrumuseţată aşa cum se vede, prin stăruinţa ministrului cultelor şi instrucţiei, Const. G. Disescu. 1913, Aprilie 24."

Vâlcea - politica și economia anilor '70 - '80, sintetizate de prof. dr. Sorin Oane

În 1968 Vâlcea redevine un judeţ distinct, cu personalitate juridică proprie. Tot acum, principalele organisme ale puterii de stat locale, sfaturile populare, au fost înlocuite cu consiliile populare. Conducerea de către partid a acestor organisme politice, era facilitată de faptul că prim-secretarii comitetelor judeţene de partid erau şi preşedinţi ai comitetelor executive ale consiliilor populare judeţene.

La data de 17 februarie 1968, a avut loc adunarea de partid pentru constituirea Comitetului de Partid Vâlcea şi a Consiliului Popular Judeţean Provizoriu. Conducerea noii instituţii era următoarea: preşedinte - Petre Dănică, prim-vicepreşedinte - Ion Petrică, vicepreşedinţi - Ion Iagăru, Nicolae Albu şi Inoveanu Emil, secretar – Ştefan Babu; membri: Bălan Marin, Corneci Constantin, Despa Mircea, Dinu Cicerone, Osman Ion, Pomană Ilie, Popescu Ion, Răducu Nicolae, Roman Vasile, Stănculescu Aurel, Tomescu Gheorghe, Tomescu Valeriu.

Prima problemă a acestui consiliu, a fost chiar delimitarea teritorială a judeţului Vâlcea. O comisie judeţeană de partid şi de stat, a stabilit organizarea judeţului Vâlcea în 79 comune şi 8 localităţi urbane. Pe lângă mai vechile localităţi urbane - Râmnicu-Vâlcea, Băile Govora, Băile Olăneşti, Călimăneşti, Drăgăşani şi Ocnele Mari, devin acum oraşe alte două localităţi: Brezoi şi Horezu [1]. Începând cu 20 februarie 1968, apare ziarul „Orizont”, ca organ al Consiliului Popular judeţean Provizoriu.
La 2 martie 1969, au avut loc alegeri de deputaţi în Marea Adunare Naţională - organul suprem al puterii de stat – şi în consiliile populare judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale. Deputaţii din M.A.N desemnaţi de vâlceni, au fost: Afronie Dumitru (Budeşti), Bădescu Nicolae (Horezu), Cocoş Gheorghe (Călimăneşti), Dănică Petre (Bălceşti), Panait Gheorghe (Govora), Roşianu Mihail (Grădiştea), Tănase Viorica Elisabeta (Râmnicu-Vâlcea) şi Voicu Ştefan (Orleşti) [2].

Primul bloc-turn din Râmnicu Vâlcea și o alegație privind ambiția de a (se) construi ,zgârie-nori”, într-o altă cultură; în fundalul pozei din 1969 vedem Terasa din centrul unui oraș care urma să se schimbe ,,din temelii”...

Lista deputaţilor aleşi în Consiliul Popular Judeţean Vâlcea, va cuprinde 191 de persoane! Prima sesiune a Consiliului Popular Judeţean, are loc la Casa de Cultură din Râmnicu-Vâlcea. În componenţa Comitetului Executiv, au fost cooptaţi 23 de membri, conducerea fiind formată din Petre Dănică – preşedinte şi Ion Petrică - prim-vicepreşedinte, vicepreşedinţi fiind Nicolae Albu, Gheorghe Borac, Marin Bălan şi Nicolae Olănescu, iar secretar – acelaşi Ştefan Babu. S-au alcătuit zece comisii permanente, cu câte un preşedinte, pentru fiecare domeniu. Ca preşedinte al Tribunalului Judeţean Vâlcea, este ales Pantelimon Chirilă, iar ca procuror şef - Titus Morega.
Principalele evenimente şi realizări. Realizările acestei conduceri s-au reflectat mai ales în două domenii: edilitar şi energetic. În Râmnic, a început construirea cartierului Ostroveni, dar s-au dat în folosinţă cartiere de locuinţe şi la Drăgăşani şi Brezoi. Chiar dacă talentul unor tineri arhitecţi a reuşit să dea o formă acceptabilă noului centru al oraşului Râmnic, regretul după farmecul vechiului oraş rămâne neşters în inima şi sufletul vâlcenilor[3], mai ales dacă se are în vedere monotonia unor blocuri. Este drept, Râmnicul a fost declarat municipiu şi s-a început construcţia noului sediu al Comitetului Judeţean de Partid. În 1972, a fost inaugurat Spitalul Judeţean Vâlcea.

Petre Purcărescu/ Râmnicu Vâlcea: Ulițe, străzi și cele cinci mahalale din sec. al XIX-lea

Orașe ca: Argeșu, Câmpulung și Râmnicu au fost comunități românești care au generat voievodate și au condus la formarea Țării Românești.

Dezvoltarea social-economică a hotărât orientarea politicii domnești: domnii Țării Românești au dus o politică de centralizare a statului prin sprijinul acordat dezvoltării orașelor, apărarea intereselor târgoveților, sprijinirea micii boierimi, organizarea mai temeinică a aparatului de stat și limitarea privilegiilor de imunitate ale marilor feudali.

Menținerea monopolurilor feudale în unele târguri, păstrarea sistemului de organizare de natură feudală, greutățile financiare generate în parte de înseși transformările pe care le trăiau societatea și statul erau tot atâtea piedici pentru aplicarea în practică a măsurilor de sistematizare și a problemelor edilitare, care erau necontenit subiecte de discuție, dar mai puțin de realizat.

La începutul secolului al XIX-lea, orașele Tării Românești își păstrau structura organizatorică greoaie a evului mediu. Vechea formă de organizare – “Mahalaua” – era prezentă pe teritoriul țării noastre din secolul al XVI-lea; cuvântul mahala este de origine arabă sau turcă și înseamnă cartier, suburbie.

Mahalaua este o comunitate urbană sau rurală care s-a dezvoltat în jurul unui obiectiv social-economic. Obiceiul pământului era ca mahalaua să poarte numele unui obiectiv de cult, a unui boier sau negustor însemnat al mahalalei, sau după vreo breaslă ce își desfășoară activitatea în acea parte a orașului. Și în orașul Râmnicu mahalaua era o unitate administrativă componentă a orașului, dispunând de un buget, salariați angajați, de gardieni de pază și de deputați, care discutau și hotărau rezolvarea problemelor majore, inclusiv a bugetului, care prevedea leafa deputaților, a vătășeilor, a notarului, a perceptorului, cheltuielile de cancelarie, plata monitorului și plata certificatelor pentru tineri[1].

Deputații erau aleși din 3 în 3 ani în cele 5 mahalale ale orașului: Maica Domnului, Sfântu Gheorghe, Cuvioasa Paraschiva, Sfântul Dumitru și Toți Sfinții. Mahalalele orașului Râmnic pot fi determinate teritorial: Mahalaua Sfântul Gheorghe era între cele două râuri; Mahalaua Cuvioasa Paraschiva era din iazul morii în jurul bisericii, unde era și piața lăptarilor și zarzavagiilor; Mahalaua Maica Domnului era în jurul bisericii franciscane și Maica Domnului și a pieții lui Mircea; Mahalaua Sfântul Dumitru în jurul bisericii și a hanului, iar Mahalaua Tuturor Sfinților era lângă piața cu același nume, fabrica de bere și de lumânări, Primărie și Școala de băieți[2]. Mahalalele nu dispuneau decât de un sistem de ulițe neregulate, întortocheate în formă de zig-zaguri, înguste și nu asigurau o circulație fluidă, ci greoaie, plină de surprize. Ulițele nu aveau nume, ci numai niște consemnări care arătau direcția: către Cozia, către Ocne, către Poșta Veche; după vecinătățile pe unde treceau: Ulița Sfântul Gheorghe, Ulița lui Munteanu, sau după numele meșteșugarilor importanți ai uliței: Ulița Brutarilor, Ulița Tăbăcarilor, a Pescarilor; după importanța pe care o avea ulița pentru circulație: Ulița cea Mare sau Drumul Mare[3].

Aceste căi de circulație erau de fapt niște drumuri de pământ, iar unele dintre ele, cele mai importante, aveau șanțuri adânci pe margine, pentru scurgerea apelor pluviale, cu batocuri sau haznale pentru colectarea lor, cu podiște de lemn peste șanțuri pentru trecerea pietonilor și cu țăruși pe margine.

Pe alocuri era așternut pietriș de râu. Numele de pod îi vine de la faptul că aceste drumuri, care porneau de la Palatul domnesc sau de la alte puncte importante ale orașului, erau ceva mai înalte decât terenurile de dincolo de șanțurile lor. Incă de la sfârșitul secolului al XVI-lea, începuseră să fie podite cu grinzi și podine în afară de “Podul de pământ”, cum atestă un avocat francez, Pierre Fescalopier, care a trecut prin Țara Românească și București la 1574[4].

Și unele ulițe principale ale orașului Râmnicu începuseră să fie podite. Podurile de lemn pentru ulițe erau făcute asemenea suprastructurilor podurilor propriu-zise. Pe fundația de pământ a podului, care avea o formă albiolată cu un canal prin mijloc, lat de 0,50 m până la 0,80 m, îmbrăcat în cărămidă și prevăzut la distanțe de 150 m cu haznale sau batocuri adânci de 2-3 m, pentru colectarea apelor din canale, se așezau grinzi de stejar de 0,20 m și lungi de 5-7 m în sens transversal din 3 în 3 m. Deasupra grinzilor se așezau altele longitudinale din 2 m în 2 m, fiind fixate de primele cu piroane groase. Peste aceste două rânduri de grinzi se așezau podinele în sens transversal, unele lângă altele, fixate cu scoabe de fier. Podinele erau toate de stejar. Astfel construit, podul, adică drumul, era gata pentru a fi dat în folosință. Aceste poduri erau făcute de oameni asociați în breasla podarilor și a lucrătorilor angajați după vechiul sistem al “cislei”. Lucrătorii erau plătiți de proprietarii sau negustorii de pe ulița care era în lucru sau în reparare, iar cei care nu plăteau “cisla” erau pedepsiți într-un mod original: se făcea un șanț în fața porții casei proprietarului contravenient și se interzicea dreptul de a circula pe uliță[5]. Din cauza lipsei de fonduri pentru întreținerea podurilor, la 22.XI.1792 domnul Țării Românești a instituit o taxă pentru întreținerea pavelelor orașelor și a fost introdus un impozit pe mărfurile ce intrau în orașe.

De la începutul secolului al XIX-lea, se renunță la acest sistem de carosabil al ulițelor și din 1833 începe pavarea cu piatră de râu.

Orașele încep să-și schimbe înfățișarea, populația lor crește, iar procesul de diferențiere socială se desfășoară într-un ritm mai viu.

Râmnicu Vâlcea, capitală de județ, centru economico-administrativ, primea un aflux continuu de populație, ceea ce îi conferea un aspect foarte eterogen. Pe lângă meșteșugari și negustori, se întâlneau în târg și oraș boieri, slujbași din administrație, slujitori, clerici, robi țigani și străini stabiliți vremelnic sau definitiv, numiți în documente “sudiți”. Râmnicul, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, începuse să se dezvolte ca teritoriu și ca număr de locuitori. In același timp apare și tendința de delimitare a hotarelor orașului, pentru a nu se mai extinde la întâmplare[6].

Aceasta reiese din câteva porunci ale domniei: in primul rând este vorba de hrisovul lui Alexandru Ipsilanti din 1774, prin care poruncea să se pună cruci de lemn la marginea orașelor, pentru a se opri extinderea lor. Această poruncă a fost repetată atât de Mihail Șuțu (1783-1786), cât și de Al. Moruzi (1793-1796). De asemenea, trebuie menționat și hrisovul lui Constantin Hangerli de la 4.II.1798, prin care se recomandă celor în drept să întocmească garduri de nuiele în jurul Bucureștiului, să oprească zidirea de case peste hotarele orașului.

Toți domnii care s-au succedat la conducerea Țării Românești au contribuit la dezvoltarea țării printr-o serie de reforme.

Ocupația rusească din 1828 – 1834 a sintetizat și a ordonat toate reformele anterioare, adunându-le într-un codex numit “Regulamentul Organic”, cu caracter de lege.

Guvernul organic a creat în toate orașele câte un sfat orășenesc, compus din cinci membri, aleși de staroștii tuturor corporațiilor. Președintele sfatului era desemnat de Adunarea obștească. Guvernul numea pe lângă fiecare sfat un comisar pentru a apăra interesele statului.

Sfatul avea atribuții administrative și economice. Sfatul trebuia să întocmească un plan amănunțit al orașului, să-i delimiteze hotarele, pentru a-l împiedica să se întindă prea mult, să se îngrijească de alinierea caselor, pavarea străzilor. Regulamentul organic instituia deci un început de autonomie urbană, dar sub controlul comisarului guvernamental.

Municipiul Râmnic, care se înscria printre orașele mari ale Țării Românești, a trecut la realizarea modernizării orașului. De la primul hrisov dat de Al. Ipsilanti, conducerea Râmnicului a delimitat hotarele orașului cu cruci de lemn și de piatră, conform planului anexat[7].

Și astăzi se mai păstrează în toponomia populară denumirile la “Crucea de piatră” de pe dealul Capela și către Cetățuia la “Crucile de lemn”, unde se construise un han în afara perimetrului orașului[8]. Cu aceeași ocazie se stabilesc și barierele de intrare în oraș la Cetățuia, la Olt, la Nisipi către Olănești și la Troian[9].

La 1833, se hotărăște sistematizarea străzilor și a imobilelor, se schimbă o parte din cursul râului Râmnic pe iazul Morilor. In perioada lui Grigore Bibescu (1842 – 1848), se realizează lucrări de pavare a străzilor și se întocmește un “Regulament de înfrumusețarea orașului”[10].

Revoluția de la 1848 propulsează pe tronul Tării Românești pe Barbu Știrbei, un domn care-și leagă numele de reformele instituționale ce au netezit drumul către unire și neatârnare, către deplina afirmare a ideilor de redeșteptare națională. Edilii Râmnicului, treziți la realitate de proiectele lui Barbu Știrbei, încep să ia o serie de măsuri pentru modernizarea orașului. Efectuează recensământul tuturor imobilelor din oraș, pentru a introduce tăblițe numerotate pe fiecare casă și denumirea străzilor. Introducerea unui bilet (autorizație de construcții) ținea cont de alinierea caselor[11].

Cu prilejul vizitei pe care a făcut-o în Rm.Vâlcea, Barbu Știrbei dă un ofis la 9 august 1850, pentru trecerea, în proprietatea Primăriei Râmnicului, a locului numit “La Zăvoiu”, pentru a sluji de preumblare obștească[12]. In vederea modernizării orașului, se realizează un plan la scara de 1/10000. In anul 1960, colecția Muzeului Raional Rm.Vâlcea se îmbogățea cu o hartă ce cuprindea “Planul moșii vetrii Episcopiei, Capela și Râul Râmnicului, ale locurilor înfundate împrejurul orașului Râmnic și ale moșiilor numite Troianu și Juga, proprietățile Sfintei Episcopii a Râmnicului din Districtul Vâlcii 1857”[13].

Harta a fost realizată de un grup de topografi austrieci sub conducerea inginerului topograf C. Sveder. El a făcut apel la Primărie pentru a face măsurătorile cu deținuți de la Penitenciarul din Râmnic[14]. Planul este realizat pe hârtie pânzată la scara de 1/10000, montată pe un mosor ce se păstrează într-un toc cilindric de lemn compus din două bucăți. Pe tocul de lemn se află o etichetă de piele maro pe care este scris cu litere aurii: “Planul moșiei Capela și râul Râmnicului, locurile înfundate Troianu și Juga 1857”[15].

Această hartă cuprindea 25 de locuri și moșii care sunt în jurul orașului. Planul orașului propriu-zis se află în careul XVI și este trasat foarte sumar. Totuși, este prima hartă a orașului care s-a păstrat și prezintă planul vechiului Râmnic din deal, care ocupa platforma de la poalele – Muchia Capelei – până în Râul Râmnic, până dincolo de zidurile parcului și mai sus de Episcopie. Vechile sate limitrofe vechiului oraș, la acea dată, dispăruseră ca entități demografice, deveniseră părți componente ale orașului din vale. Pe baza acestei hărți se poate reconstitui planul orașului din secolul al XIX-lea.

La poalele dealului Capela se afla Mănăstirea Râmnicului, unde își avea reședința scaunul episcopal al Râmnicului. Intregul complex mănăs-tiresc – episcopal era împrejmuit cu ziduri de apărare. Bolnița Mănăstirii Râmnicului se afla în afara zidurilor de apărare, fiind considerată spital și loc de carantină pentru bolnavi.

Fortificația Mănăstirii Râmnicului era dreptunghiulară, cu un bastion la fiecare colț. Bastioanele aveau formă rombică, cu laturile neegale. Latura dinspre apus a fortificației mai avea la mijloc un bastion în formă triunghiulară. Erau în total cinci bastioane. Șanțul înconjurător și parapetul aveau lărgimea și grosimea de patru stânjeni. Mănăstirea era așezată în partea de sud-vest a suprafeței fortificate, avea o formă dreptunghiulară cu o lungime de 37 stânjeni și lățimea de 23 stânjeni, la mijloc era biserica.

Reședința Episcopului era lângă latura dinspre nord, cu o mică piață. Clădirile de pe cele patru laturi ale mănăstirii erau locuite de călugări, iar cele dinspre sud și apus erau mai mari și aveau balcoane.

Episcopia Râmnicului era considerată o măreață cetate a ortodoxiei românești, fapt ce îl determină pe episcopul Inochenție să afirme, în prefața Triodului din 1731, că Râmnicul este “Eparhie a patriei noastre”.

Din curtea mănăstirii ieșea spre răsărit, pe lângă latura din sud, un drum, care, după ce traversa suprafața fortificată și bastionul de la sud, se bifurca imediat, apucând un drum către Mănăstirea Cozia și altul către Ocne. Din acest sistem de apărare pornea un zid care se continua către oraș, menționat de inginerul austriac, maiorul Weiss în lucrarea “Descrierea și proiectele de fortificație a mănăstirilor mai însemnate și a locurilor strategice din Oltenia care sunt întocmite în 1731”, în planșa din lucrarea sa, menționată ²Prospect von Râmnik ². Pe planșă autorul făcea anumite precizări, de exemplu “Dasalter Retrenchement” – vechiul retranșament sau fortificație și “Die Warasck”- cetate, oraș[16].

Aceste idei conduc spre concluzia că orașul Râmnic a fost un oraș întărit cu ziduri groase de apărare cu bastioane, care se mai observă și astăzi la zidurile parcului. In partea sudică a zidului se mai întrezăresc arcade din palatul domnesc. Lângă palat era biserica domnească. In centrul orașului era piața și de jur împrejur clădiri, magazine, cafenele, hanuri etc. Din centru porneau străzile sau ulițele spre periferia orașului. Străzile principale erau întretăiate de altele, astfel se forma o rețea stradală.

Străzile orașului erau strâmte, casele în majoritate erau din lemn, puține erau din piatră sau cărămidă. De aceea, când izbucnea vreun incendiu, părți însemnate din oraș cădeau pradă flăcărilor. Lipsa de curățenie făcea ca o epidemie, odată izbucnită, să facă ravagii.

Orașul, în perioada respectivă, era împărțit în trei « văcsele » sau comisii: culoarea albastră cuprindea centrul; culoarea roșie – sudul, estul și malul drept al râului Râmnic; culoarea galbenă – nordul, adică Țigănia și Cetățuia. Râmnicul era traversat de o uliță de la nord la sud, care venea de pe valea Oltului și își continua drumul către Dunăre, trecând apele Râului cel Mare. Pe teritoriul orașului ulița se numea “Ulița cea Mare” sau “Drumul Mare”.

De la poarta Episcopiei pornea un drum în jos pe lângă Dealul Capela, paralel cu Ulița cea Mare, până în drumul care mergea paralel cu Iazul Morilor și chiar trecea iazul peste un pod de lemn, la un teren fără simbol și de acolo se prelungea cu un drum de care, până în Drumul Sării. Drumul purta numele “Către Ocne” sau “Ulița Episcopiei”.

Pe partea stângă a “Uliței Mari”, mai sus de Episcopie, pornea un alt drum aproape paralel spre Sud, care trecea prin Piața Mircea, se unea mai jos de piață într-un punct cu Ulița cea Mare și cu drumul care venea de la Olt și ducea către băi. In acest loc se forma o piață a orașului numită “Piața trăsurilor”, înconjurată de cafenele, berării și magazine. Din acest drum se desprindea un alt drum care făcea o buclă care ocolea zidurile pieței Mircea și urca spre piață, iar după aceea cobora spre Piața trăsurilor.

O altă uliță principală a orașului era cea care pornea din muchia dealului Capela către răsărit, intersectând Ulița cea Mare și cele două ulițe paralele cu Ulița cea Mare, care va fi viitorul bulevard.

Ulițele menționate în prezenta hartă formează scheletul orașului modern Râmnic. In legenda care poartă denumirea de “ Deslușire” (anexa nr. 2) sunt loturile de teren din jurul orașului, pe care se va dezvolta orașul Râmnic.

In urma reformei administrative făcute de Cuza în 1864, munici-palitatea orașului Râmnic a luat în discuție desființarea consiliilor de mahala componente ale orașului și a bugetelor de cheltuieli și a înființat birourile de percepție[17]. O altă măsură pe care au luat-o autoritățile este aceea de a înlesni călătorilor din țară cât și celor din străinătate să se informeze de numele localităților prin marcarea pe un panou de tablă lung de 3 palme și lat de o palmă, pe care să se scrie denumirea districtului, a plasei și a satului, montat pe stâlpi de 2 1/2 stânjeni, vopsiți în roșu și albastru, care vor fi puși în localitatea districtului. Deși străzile orașului nu fuseseră denumite în mod oficial, totuși o serie dintre ele erau denumite de populație în mod simbolic[18].

Ministerul Finanțelor arăta greutățile ce le întâmpina serviciul de percepție la realizarea trecerii de la vechiul sistem de impozitare al “sămilor” la noul sistem decretat de Cuza. Realizarea noului sistem de percepere a dărilor fiscale și comunale se bazau pe nomenclatorul străzilor și numărătoarea caselor.

In vederea realizării acestui deziderat, Guvernul a dispus în 1871 – 1872 recenzarea populației, în vederea aplicării noului sistem financiar. Se fac toate pregătirile pentru recensământul general al contribuțiilor directe, al contribuabililor și patentarilor, în vederea completării formularelor. Fiecare suburbie avea câte o comisie compusă din trei persoane, condusă de preotul paroh al suburbiei.

Prefectul județului Vâlcea a pus în vedere primarului orașului Râmnic, prin adresa nr. 412/1876, să se reglementeze nomenclatoul stră-zilor, precum și numerotarea caselor, așa cum se găsea în toate orașele țării.

In sesiunea Consiliului Administrativ al Urbei Râmniculu-Vâlcea din 23 februarie 1876, având în vedere lucrările anterioare, se deliberează și se decide în această privință[19].

Străzile acestui oraș vor purta în viitor, după împărțirea lor pe culori, denumirile următoare:

Culoarea roșie

Strada Traianu, Băilor, Buda, Ocnei, Licurei, Vlădești, Inătești, Bisericii, Episcopiei, Mihai Bravu, Capelei, Toți Sfinții, Munteanu, Furnica, Cetățuia, Priba.

Culoarea albastră

Strada Mircea Vodă, Oltului, Tabacilor, Bulivardului, Brutarilor, Poștei, Basarab, Sfântu Dimitrie, Ostroveni, Măcelarilor.

Pentru cunoașterea denumirii străzii, se vor confecționa tăblițe de tinichea de dimensiunile menționate și vopsite în culoarea sectorului.

Primarul desemna un funcționar însoțit de un comisar polițienesc, care făcea operațiunea de numărătoare a caselor după instruțiunile Ministerului de Interne nr. 511 din anul 1859 și se înființează câte o tăbliță pentru fiecare casă. Pe tăblițele de tinichea vopsite în culorile în care se găsea strada pe care se afla situată fiecare casă se scria și numărul casei. Valoarea tăblițelor, după ultima licitație, va fi suportată de proprietarii imobilelor.

Lucrarea ce urma să fie efectuată, cu ocazia denumirii străzilor și a numerelor de case, primăria a scos-o la licitație, fiind câștigată de Ion Issak. Antreprenorul se obliga ca numerele de stradă și numerele de casă să le scrie pe tablă de fier, folosind vopseaua de ulei, fondul fiind alb și scrisul negru. Pentru instituții, plăcile erau prevăzute de un metru pe 0,40 m.

In 1879, o personalitate a orașului, Constantin M. Bărcan, dispunând de o cultură aparte și folosind o bibliografie aleasă, întocmește o documentație cu numirea străzilor și cu povestea istoriei locale, legată de fiecare stradă. Unele propuneri cu numele unor străzi sunt însușite de Consiliul orașului care cu prima ocazie le-a legiferat.

„Proiect de numirea străzilor din Urbea Râmnicu Vâlcea, conform cu povestea istoriei locale.

Strada care începe înainte de Crucea Mișeilor și trece în Râmnic peste podul de lemn al râului Râmnicului, continuă prin mijlocul orașului spre Călimănești, este numită strada «Traian».

Argumente. Orice geografie consultată spune că marca districtului Vâlcea este un poștalion, ca emblemă pentru vechiul drum al romanilor, străbunii noștri, care venea pe malul Oltului de la Dunăre și mergea peste munți în Transilvania la Sarmisegetuza, care era capitala Daciei. Sibiul în direcția acestei străzi a fost în memoria marelui Traian, al cărei suvenire trebuie conservată să știm cine suntem.

Strada care începe dinspre podul de fier de la Oltul și trece prin oraș mergând spre Olănești se numește «Tudor Vladimirescu».

Argumente. Din acea direcție a venit slugerul Tudor Vladimirescu din București în Oltenia, când a început răscoala pentru izgonirea fanarioților de la tronul României, pe acea direcție au tras o parte din panduri, după uciderea domnului lor la Târgoviște și chiar pe acest drum s-au întors fugind din Oltenia capii mafrorilor (miliția sacră grecească) învinși de turci și s-au baricadat în Sf. Mănăstire a Argeșului.

Cu evenimentele lui T.Vladimirescu se începe într-un mod pozitiv renașterea României și redobândirea drepturilor naționale (vezi Istoria lui Tudor Vladimirescu și Ipsilanți, tradusă din grecește de G. M. Georgescu și imprimată de D. Fotino).

Strada care începe de lângă hanul domnului Nițu Temelie sau în str. T. Vladimirescu și trece prin piață, merge înainte pe lângă casa răposatului Zugrăvescu pe lângă Prefectură până în dreptul Episcopiei, unde dă în strada Traian, se numește Strada «Brâncoveanu Vodă».

Argumente. Domnitorul C. Brâncoveanu, făcând călătorie spre Sibiu pe când emiratele turcești și tătare mergeau către austrieci, îi plăcu locul unde este Biserica Maica Domnului și mai pe urmă zidi acel sfânt locaș, făcându-i și întăriri de apărare în timpul de război. Apoi, acest mare domnitor martir, cu această viață și familie a fost îngropat la Constantinopol. Acest ultim Basarab avea o deosebită dragoste pentru districtul Vâlcea. El a zidit în piatră Mănăstirea Mamulu, care până aici era de lemn, făcută de familia eroică a Buzeștilor. Repară mai multe biserici: Bistrița, Cozia și apoi construiește frumoasa Mănăstire Hurezu, unde-i plăcea să petreacă verile, precum și Biserica Domnească de la Salinele-Ocnele Mari, prin care dovedea amorul său de patrie. (Vezi Istoria Țării Românești găsită la Chișinău și manuscrisă la Mănăstirea Șerbănești publicată în editura Ioanid. Vezi voiajul Mitropolitului Neofit publicat în ziarul Biserica Ortodoxă Română).

Școala de fete din Râmnic poartă numele lui C. Brâncoveanu.

Strada care începe de la Râul Râmnic de lângă casa doamnei Tetoianu și merge înainte pe lângă casa d.lui Grigore Vlădescu și pe la spatele școlii primare de băieți, oprindu-se în dreptul Episcopiei în strada Traian, merită a se numi strada «Radu Negru».

Argumente. Schitul Inătești, care acum este proprietate particulară, vine drept în fața acestei străzi Inătești fondată de Radu-Negru Basarab, părintele lui Mircea cel Mare și mai în urmă acest schit a fost închinat bisericii fondat de Radu Negru în apropiere de Mănăstirea Cozia. Acest schit pe atunci avea dăruite proprietăți mari prin împrejurimi și via lui Costea Neamțului dată boerului Buda.

Strada care începe din strada T. Vladimirescu de lângă casa domnului Gheorghiță Marinescu trece pe lângă Capela de Nord a bulevardului, merge înainte pe lângă casa domnilor Gheorghe și Costache Roșianu, pășește strada Brâncoveanu între casieria județului și casa domnului P. Constandinescu, oprindu-se în strada Troian, numindu-se «Radu de la Afumați».

Argumente. Acest bun domn fiind prigonit din partea boierilor Craioveni prin intrigile străinilor, care nu vedeau cu ochi buni orice stabilitate în România, pentru a-și scăpa viața în fugă, venind la Rm. Vâlcea împreună cu fiul său Vlad Vodă, baricadați în zidurile Episcopiei, apoi trădați fiind, se zice de călugări, voind să meargă mai departe spre munți, însă în apropierea bisericii Cătățuia i-a ajuns criminalii boierii, Pârvu și Drăgan, deciși să-i piardă. Dar, Radu și fiul său, crezând că vor scăpa intrară în acea biserică, fiind sărbătoare și pieiră tăiați înaintea altarului pe când se oficia liturghia în anul 1529.

Strada care începe din piață de lângă casa domnului Ghiță Baicescu și prăvălia domnului Niță Tomescu peste strada Traian la prăvălia domnului Nicolaie Ioan, mergând înainte spre Zăvoiu până în dreptul casei Hrisescu, trebuie să poarte numele de strada «Pătrașcu Vodă».

Argumente. Familia lui Mihai Bravu are multe suveniri prin județul Vâlcea și Râmnic. Pătrașcu Vodă, tatăl lui Mihai Viteazu, a zidit biserica Cuvioasa Paraschiva și murind înainte de a o vedea zugrăvită, o termină însuși fiul său Mihai. Acesta o înzestrează cu mai multe venituri și proprietăți. Vezi actele de fondare ale acestui Sfânt lăcaș de cult.

Strada care începe de la casa domnului Matache Temelie și spatele prăvăliei domnului Eitel și merge la Valea spre Olt, oprindu-se în strada Radu de la Afumați a se numi strada «Frații Buzești».

Argumente. Frații Buzești, Radu și Preda au fost marii generali ai lui Mihai Viteazu.

Strada care începe din capul de nord al Bulevardului și merge pe lângă spițărie și Tribunal, oprindu-se în strada Radu Negru, merită a se numi «Radu cel Mare».

Argumente. Radu cel Mare a zidit Episcopia Râmnicului. Valoarea episcopiei este clasată pe locul II după Mitropolie, datorită activității pe care au desfășurat-o episcopii.

Strada care începe peste drum de casa d.lui Nae Pană din strada Radu de la Afumați și merge spre nord până în strada Brâncoveanu Vodă, trece pe lângă curtea casei actuală a domnului Mache Vladimirescu pășește și strada Traian, apoi se oprește în strada Radu Negru în dreptul casei de peste acest drum a domnului Tache Georgescu, merită numele de strada «Doamna Stanca».

Argumente. Doamna Stanca a fost soția lui Mihai Viteazu. Ea este îngropată la Episcopia din Rm. Vâlcea.

Strada care începe lângă casa domnului Al. Hrisescu din strada Pătrașcu Vodă și merge pe sub dealul Capela spre Episcopie, oprindu-se în strada Radu Negru, merită a se numi strada «Episcopul Calinic».

Argumente. A fost unul dintre cei mai mari prelați ai Episcopiei de Râmnic.

Strada care începe de la casele domnului Gheorghiță Marinescu și merge spre Râul Râmnic care trece râul peste un podeț să se numească «Aulian»”.

Materialul a fost semnat de Constantin M. Bărcan[20].

Cu ocazia construirii liniei ferate Rm.Vâlcea – Corabia, se realizează și gara care a fost amplasată la marginea orașului, într-un teren viran, proprietatea statului, și care a fost inagurată la 20 iunie 1887.

Un obiectiv economic foarte important pentru oraș cum era gara nu putea să rămână în afara orașului, de aceea inginerul hotarnic al statului, Enr. Shrzeszenski, propune ca terenurile statului, locurile Rudănești și delnițele Domnești să fie parcelate și vândute, realizându-se în felul acesta o nouă suburbie a orașului care unea gara cu orașul.

Se realizează un proiect de sistematizare a terenului în suprafață de 18 ha și 8966 m.p., împărțit în trei clase, după calitate: 59 locuri de case de câte 1546 m.p., clasa I, în apropierea gării și a bulevardului; 43 locuri de case mai departe de gară și bulevard în categoria II-a; și 22 de locuri de clasa III-a, care poate servi ca magazii, pătule, depouri etc., cu diferite suprafețe. De asemenea s-a lăsat în afara spațiilor de case suprafața de 7014 m.p. pentru drumuri, piețe și ulițe.

Inginerul proiectant Shrzeszenski își susține proiectul arătând avantajele pe care le are orașul prin realizarea lui. În primul rând, s-ar mări orașul în mod sistematic în partea aceea, ceea ce va permite dezvoltarea în viitor a orașului. S-ar evita „viciu și urâtul” aspect al unor construcții risipite fără nicio regulă, mai ales dacă terenul ar cădea pe mâna unor cumpărători speculanți. În proiectul noii suburbii, inginerul proiectant a lăsat în susul podului de fier, în tot lungul malului Oltului un spațiu de 70 m lățime, liber pentru trebuințele eventuale de lucrări de asigurarea podului sau corecțiunea apei și pentru formarea unui bulevard de 40 m lățime[21].

Strada „Bulivard”, cum se numea la început, era o simplă uliță a orașului, care asigura legătura între podul plutitor de la Schela Goranul cu drumul principal, care trecea prin mijlocul orașului numită „Ulița cea Mare”. Corăbiile care circulau pe Olt se opreau la Schela Goranu, unde încărcau și descărcau mărfurile destinate orașului.

Prințul Carol I recomandă Consiliului Județean Vâlcea să se construiască un pod de fier peste Olt la Schela Goranu, pod care a stimulat legăturile comerciale și a mărit volumul mărfurilor care treceau prin Vâlcea spre Transilvania pe Valea Oltului și a dat posibilitatea orașului să prospere[22].

Podul peste Olt deschide perspectiva fostei „Uliță Bulivard” să devină un adevărat „Bulevard”, care se bucură de toată admirația. „Bulevard” se numea porțiunea de stradă dintre Ulița cea Mare și ulița ce trecea prin spatele zidurilor cetății de Râmnic, Ulița Brutarilor, care mai târziu va purta numele de Radu de la Afumați.

Prefectura cumpără casele lui Petre Munteanu, marele proprietar de la Olănești și deputat de Vâlcea, care se aflau între Ulița cea Mare, strada Episcopiei și Ulița Munteanu, în vederea încartiruirii Regimentului Doi Dorobanți[23]. Ca urmare a primirii fondurilor necesare construirii clădirilor Regimentului 2 Dorobanți, clădirile Prefecturii rămân libere. Consiliul Urbei Râmnicului, în ședința din 24 mai 1879, solicită prefectului să aprobe exproprierea terenurilor și casele foste ale lui Petre Munteanu, în vederea realizării bulevardului Tudor Vladimirescu; expropierea se consideră de interes local și îndeplinește interesul legii[24].

Demolarea caselor Petre Munteanu deschide perspectiva unui bulevard larg de 40 m, încadrat de două trotuare largi plantate cu tei și dând posibilitatea ca în spațiul rămas liber să se construiască și Palatul de Justiție. Cu această ocazie, dispare ulița insalubră Munteanu care mai înainte făcea legătura între Ulița cea Mare și Ulița Episcopiei. În felul acesta s-a realizat capul de bulevard ceea ce a dat posibilitatea să fie valorificat în mod ingenios, amplasându-se complexul statuar închinat eroilor neamului căzuți în Războiul de Independență, realizat de sculptorul Iordănescu. Monumentul a fost dezvelit la 1915[25].

Primăria duce o politică de aliniere a bulevardului prin expropierea de utilitate publică de case și terenuri, care erau o piedică în calea proiectului de modernizare a bulevardului. Cei 318 tei aduși din pădurile Călimăneștilor au dat un farmec de poezie tânărului și frumosului bulevard, cu numele eroului național Tudor Vladimirescu[26]. În 1898, Primăria face contract cu firma „Granit” din București pentru a pietrui bulevardul cu piatră cubică de granit, dându-i un aspect foarte civilizat.

Un grup de locuitori ai orașului Râmnic solicită primarului Alecu M. Alexiu să facă o stradă nouă cu ocazia căii ferate, care să aibă legătură cu gara. Strada urma să fie în linie dreaptă spre Strada Călărași, ca populația orașului să nu meargă spre gară numai prin Bulevard. Direcția C.F.R. este de acord cu construirea străzilor, care pun în legătură peronul gării și a platformei C.F.R. cu orașul; strada din fața gării urma să fie pietruită de C.F.R. Direcția C.F.R. anunță pe primar că a împuternicit pe inginerul Carcalechi, șeful secțiunii I Râmnic – Corabia, care construiește linia ferată pe această distanță, să ia toate măsurile pentru facerea proiectelor străzilor cu ieșiri spre gară. Inginerul Carcalechi conlucrează cu inginerul primăriei, Lazăr Angelescu, în rezolvarea acestei probleme. În același timp, informează conducerea primăriei că a ținut cont de toate prevederele legale în realizarea liniei ferate, a gării și a zonei de dezvoltare din jurul gării, creând o zonă modernă a orașului[27].

Ulița cea Mare a orașului Râmnicu, cu un trecut milenar, este prezentă pentru prima dată în planul grafic al orașului, în harta lui Specht „Mibtairisch Carte der Kleinen und Grossen Walachei” din 1790-1791, care este cea mai detaliată și cea mai completă. Planul are forma unui triunghi isoscel cu baza pe malul stâng al râului Râmnic la confluența lui cu Oltul. Înălțimea triunghiului este Ulița cea Mare sau Drumul Mare, care vine de undeva de pe Valea Oltului și se continuă undeva în jos spre Dunăre, trecând prin orașul Râmnic și două poduri peste apa Râmnicului, devenind Drumul Sării, dela Răstoaca în jos până la Dunăre. Această uliță, în oraș este flancată pe stânga și pe dreapta de case, piețe și biserici. Pe versantul vestic, aproape de vârf, este marcată Episcopia, cu o piațetă înconjurată de clădiri, iar spre răsărit apare o nouă biserică, care este Sf. Dumitru, lângă care se află un han. În centru, în stânga, apare un turn simbolizând biserica franciscană, iar în apropiere sunt punctate două biserici: Cuvioasa Paraschiva și Maica Domnului. Peste Râul cel Mare, mai sunt grafiate două biserici: Schitul de la Inătești și Biserica Sf. Ion.

Actuala stradă Mihai Bravu, care începea din Piața Mircea până în strada Traian, era cimitirul mănăstirii franciscane. Regulamentul de igienă al orașului Râmnic impunea ca toate cimitirele să funcționeze în afara orașului. În urma unei dispute dure între primărie și conducerea mănăstirii franciscane și a intervenției făcute de Episcopie, s-a reușit ca acest cimitir să fie închis și mutat la marginea orașului. În locul cimitirului, se deschide un drum care se unește cu cel care trece pe lângă biserica Cuvioasa Paraschiva și va lua numele de Mihai Bravu[28]. Prin fața prăvăliilor și a mănăstirii franciscane era o uliță numită Iosif Mirandi, care dispare o dată cu mărirea străzii Mihai Bravu; mai târziu va purta și numele de Lipscanii Râmnicului.

Consiliul Comunal al Urbei Râmnicu a luat în discuție alinierea principalelor străzi din centrul orașului. Strada Mihai Bravu rămăsese neglijată cu alinierea și pietruirea carosabilului. Datorită acestui fapt, Consiliul orașului a aprobat suma de 7000 lei pentru alinierea străzii ce consta din expropierea unor case pe care le demolează pentru a ajunge la parametrii prevăzuți în proiectul de sistematizare realizat de inginerul șef al Consilului Județean în 1874.

La intersecția străzii Mihai Bravu cu Ulița cea Mare, în fața Bisericii Cuvioasa Paraschiva, era o piață cunoscută încă din vechime, unde se adunau în fiecare zi, la orele dimineții, lăptarii și zarzavagii din împrejurimile orașului și, în jurul prânzului, ei se retrăgeau lăsând locul curat, care intra din nou în circulația orașului.

Formarea și organizarea statului național a accelerat dezvoltarea orașelor în Principatele Unite. Au sporit lucrările de natură urbanistică și modernizarea orașelor.

Orașul Râmnicu Vâlcea începea să fie modernizat conform planului de aliniere și modernizare din 1874 (realizat de inginerul șef al județului). Dezvoltarea economică impunea construirea de noi străzi, care asigurau o circulație mai fluidă.

Poliția, în 1891, pentru a se face mai utilă, a simțit nevoia ca străzile și cătunele aflate în structura orașului să fie împărțite pe trei culori: roșu, galben și albastru[29].

Culoarea Roșie

Traian – Din podul cel mare până în șanțul de la spital.

Călărași – Din Zăvoiu până la podul de fier.

Dorobanți – De la Hotelul Temelie până la Spital

Carol I – Din strada Călărași și până la Episcopie.

Tudor Vladimirescu – bulevard – Din Podul cel Mare până în strada Carol I

Mihai Bravu – Din strada Călărași până în strada Dorobanți.

Frații Buzești – Din strada Dorobanți până în strada Radu de la Afumați.

Calinic – Din strada Traian până în strada Dorobanți.

Doamna Florica – Din strada Dorobanți până în strada Radu de la Afumați.

Capela – Din strada Mihai Bravu până în strada Carol I.

Tabaci – Din strada Traian până în strada Călărași.

Doamna Elisabeta – Din strada Carol I până în strada Traian.

Radu de la Afumați – Din strada Dorobanți până în strada Călărași

Culoarea Galbenă

Ostroveni-cătun – Din strada Traian până în șoseaua națională Traian.

Troianu – Din cătunul Troianu până la hotarul Ocnele-Mari.

Inătești – Din strada Traian până în cătunul Buda.

Buda – Din cătunul Inătești până în hotarul Vlădești.

Aranghelu – Din strada Călărași până în hotarul cu Vlădești și Priba.

Traian strada – Din Podul cel Mare până în hotarul Ocnele Mari.

Călărași stradă – De la Zăvoiu până în hotarul Vlădeștilor.

Culoarea Albastră

Traian stradă – De la spital până în hotarul Bujorenului.

Dorobanți stradă – Din șanțul Spitalului până în strada Traian.

Cetățuia-cătun – De la Hanciu până la hotarul Bujorenului.

Malu-cătun – Din strada Traian până în hotar cu Bujorenii și la stânga cătunului Priba.

Priba-cătun – Din Malu în cătunul Aranghelu și în fundul Vlădeștilor.

Gardieni și comisarii au fost repartizați pe cele trei culori, pentru a asigura paza și ordinea în condiții mai bune, mai ales noaptea.

Primarii orașului Râmnic, către sfârșitul secolului al XIX-lea, duc o politică activă în vederea modernizării orașului prin alinierea, lărgirea, nivelarea și pavarea străzilor.

În 1897 se realizează un contract cu firma „Granitul” din București, cu ajutorul căreia începe folosirea pietruirii străzilor: Bulevard, Traian și Dorobanți[30]. La lucrările de construire a drumurilor se foloseau utilaje importate din străinătate, realizându-se lucrări de calitate. Pavarea străzilor se realiza în antrepriză, lucrările fiind obținute prin licitație publică[31]. Antreprenorul prezenta planuri, devize și studii pentru realizarea alinierii și modernizării străzilor[32].

Asupra numirii străzilor s-a revenit printr-o hotărâre a Consilului Comunal, dată în ședința din 8 februarie 1896, aprobată de Minister și legalizată de Prințul Carol I[33]. Se delimiteză raza de dezvoltare a orașului și a circumscripților, cuprinzând și zona de 5 km în jurul perimetrului, conform art. 8 din Legea Maximului-Taxelor.

Pe planul de delimitare a razei comunale se află și schița orașului, cu străzile cele mai importante: Șoseaua Inăteștilor, Șoseaua Olănești, strada Călărași, strada Carol I; strada Traian se numea astfel numai în oraș; în afara lui, la nord, se numea Șoseaua națională Râul Vadului, iar la sud, Șoseaua Drăgășanilor sau Drumul Sării (anexa nr. 3). Intrările în oraș erau pichetate de bariere supravegheate de căpitani de barieră, care percepeau taxe pe produsele care se comercializau pe piețele orașului (anexa nr. 3).

Orașul Rm. Vâlcea, la sfârșitul secolului XIX-lea, își încheia bilanțul modernizării străzilor cu un regulament de construcții și alinierea străzilor. Regulamentul avea două capitole. Primul se referea la împărțirea orașului în trei ocoale, menționând străzile fiecărui ocol, iar capitolul al doilea se referea la condițile care trebuia să fie îndeplinite de constructor în vederea realizării alinierii străzilor și construirea caselor. În continuare, proiectul prevedea ca, atunci când orașul va dispune de mijloace financiare, să se procedeze la studiul rețelei de canale, făcând în același timp și planul pentru nivelarea străzilor. Proiectele realizate în vederea modernizării orașului se vor supune aprobării Consiliului Comunal Orășenesc Râmnicu Vâlcea[34].

Sursa:
Petre Purcărescu/ «Râmnicu Vâlcea: Ulițe, străzi și cele cinci mahalale din sec. al XIX-lea».

Cele șapte imagini din colaj una câte una cu descrieri și mai multe informații - la această legătură.
___________
1 Direcția Județeană Vâlcea a Arhivelor Naționale (D.J.V.A.N.), fondul Primăria Râmnicului, dos. nr. 13/1866, fila 21

2 Ibidem

3 Ibidem

4 Ștefan Ionescu, Bucureștiul în vremea Fanarioților, Editura Dacia, Cluj, 1974, p. 30

5D.J.V.A.N., fondul Prefectura județuluiVâlcea, dos. nr. 175/1869, fila12

6 Ibidem, fila16

7 D.J.V.A.N., fondul Prefectura județului Vâlcea, dos. nr. 8/1895, fila13

8 Ibidem, fond Primăria Râmnicului, dos. nr. 5/1874,fila 39

9 Ibidem,fila16

10 Ibidem, dos.nr. 19/1843,fila 84

11 D.J.V.A.N., fondul Primăria Râmnicului,dos. 74/1874,fila24

12 D.J.V.A.N., fondul Primăria Râmnicului, dos. 5/1852,fila58

13 Proprietatea Muzeului Județean Vâlcea

14 D.J.V.A.N., fondul PrimăriaRâmnicului,dos. nr. 4/1856-1858, f. 286

15 E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria Românilor, vol. IX, p. 574

16 C. Giurescu, Material pentru Istoria Olteniei sub Austrieci, București, 1913 p. 114

17 D.J.V.A.N., fondul Prefectura județuluiVâlcea, dos.nr. 38/1865, fila34

18 D.J.V.A.N., fondul Prefectura județuluiVâlcea, dos. nr. 15-16/1871, fila251

19 Ibidem, dos. nr. 61/1876

20 D.J.V.A.N., fondul Prefectura județuluiVâlcea, dos. nr. 2/1872, fila34

21 D.J.V.A.N., fondul Primăria Râmnicului, dos. nr. 508/1887,fila37

22  D.J.V.A.N., fondul Prefectura județului Vâlcea, dos. nr. 2/1872, f. 34

23 D.J.V.A.N., fondul Prefectura județuluiVâlcea,dos. nr. 128/1879

24 Ibidem,dos.nr. 46/1895, fila98

25 Ibidem, dos. nr. 2/1879, fila6

26 Ibidem, dos. nr. 22/1899, fila 63

27 D.J.V.A.N., fondul Primăria Râmnicului, dos. nr. 50/1887, fila37

28 Ibidem, fondul Prefectura județului Vâlcea, dos. nr. 8/1895, fila13

29D.J.V.A.N., fondul Primăria Râmnicului, dos. nr. 6/1891, fila1

30 D.J.V.A.N., fondul Prefectura județului Vâlcea, dos. nr. 22/1899

31 Ibidem, fondul Primăria Râmnicului

32 Ibidem, dos. nr. 4/1898, fila 85

33 Ibidem, dos. nr. 2/1899, fila 22

34 D.J.V.A.N., fondul Primăria Râmnicului, dos. nr. 12/1900, fila 21


_____
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #IstoriaRamnicului