Vâlcea de la capitalism la comunism

 a. Marile decizii politice: naţionalizarea întreprinderilor şi planificarea economiei

 

În 1948, cu toate realizările din domeniul industrial, Vâlcea rămânea un judeţ preponderent agricol, iar gradul de urbanizare era extrem de scăzut. Râmnicu-Vâlcea nu avea mai mult de 15.000 locuitori, iar  Drăgăşaniul - sub 10.000 de locuitori. Celor mai mari oraşe vâlcene le lipseau canalizarea şi mijloacele de transport în comun, ceea ce le făcea să amintească de nişte târguri. Marile decizii politice ale comuniştilor din conducerea ţării şi a celor din Vâlcea, la începutul industrializării comuniste, vor fi naţionalizarea principalelor mijloace de producţie şi trecerea la planificarea economică, pentru a lichida înapoierea economiei şi a o moderniza. Imaginile din colaj una câte una cu linkuri către informații conexe

Industria vâlceană în 1948. În preajma naţionalizării din 11 iunie 1948, industria – modestă – a judeţului Vâlcea nu putea asigura o valorificare corespunzătoare a importantelor resurse naturale şi de muncă existente în această zonă. În „Raportul asupra stării economice a judeţului”, întocmit la 30 decembrie 1947, de Camera de Comerţ şi Industrie - Vâlcea, se menţiona că în judeţ erau înmatriculate 1418 firme individuale, la care lucrau 34.129 de muncitori şi meseriaşi¹. Dintre acestea, 140 erau firme industriale, în marea lor majoritate - mici întreprinderi şi ateliere a căror producţie avea un caracter meşteşugăresc; în ele, lucrau 5-20 muncitori. În cadrul acestor întreprinderi, ponderi însemnate aveau unităţile industriei alimentare (mori, brutării, prese de ulei), ale industriei uşoare (darace, ateliere de prelucrarea pieilor) şi ale industriei materialelor de construcţie (cariere, fabrici de cărămidă). Existau şi unităţi mai mari: sectorul C.F.R. Râmnicu-Vâlcea, fabricile de cherestea „Carpatina” şi „Vasilatul” - Brezoi, „Arnota” - Bistriţa, Salina Ocnele Mari, fabricile de piele şi încălţăminte „Întreprinderea Oprea Simian şi fiii” - Râmnicu-Vâlcea şi „Tăbăcăria românească” - Horezu. În unităţile industriale propriu-zise, care aveau o putere de peste 6.500 CP, lucrau circa 7.500 muncitori, din care numai 30% erau calificaţi².

Violeta Scrociob și Mihai Sporis - Concluzii despre ed. a XIII-a a Concursului Valcea - colt de rai

 

Video - Festivitatea de decernare a premiilor BJAI și ale tuturor instituțiilor/ entităților partenere în proiect

______

#ValceaColtdeRai #ConcursulValceaColtdeRai #memoriavalceana #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #bibliotecivalcene #ZiuaCulturiiNaționale #ZiuaCulturiiNationale2025

Concursul «Vâlcea - Colt de rai» Ed. a XIII-a (2024): premiile BJAI și ale tuturor instituțiilor/ entităților partenere în proiect

Evenimentul a avut loc astăzi, de Ziua Culturii Naționale 2025, la Biblioteca Județeană ,,Antim Ivireanul” Vâlcea.

Premiile Bibliotecii Județene ,,Antim Ivireanul” Vâlcea:

Secțiunea Proză scurtă/ Eseu

(jurizare Mihai Sporiș & Valentin Smedescu)

Premiul I:

• Ștefan Ispas/ Gânditorul/ (Proză scurtă) Mădulari

• Maria Bojin/ MERRY/ (Eseu) Păușești Măglași

Premiul al II-lea:

• Teodora Gabriela Pavel/ Theo Rose/ (Proză scurtă) Costești

• Robert Ionuț Voicu/ V.R.2024/ (Eseu) Galicea

Premiul al III-lea:

• Ana Maria Munteanu / 8184A/ (Proză scurtă) Amărăști

• Claudiu Gabriel Tița/ Shotokan/ (Eseu) Mădulari

 

Secțiunea Poezie

(jurizare Felix Sima & Valentin Smedescu)

Premiul I:

• Ana Maria Munteanu / 8184A/ Amărăști

• Natalia Barbu/ IARNĂ/ Mălaia

• Maria Bojin/ STELUTA ARGINTIE/ Păușești Măglași

Casa vâlceană de odinioară, străvechea prispă și apoi foișorul, beciul, ,,hodaia bună”...

«...casa cu foişor este unul dintre tipurile străvechi de locuinţă românească, identificat în variante diferite în toate zonele în care lemnul domină ca material de construcţie.


Originea foişorului trebuie căutată în «adăposturile» simple care trebuiau să protejeze intrarea locuinţelor de tip primar. Se poate crede că pentru toată aria de la nord de Dunăre ideea acestor adăposturi este identică cu a peripterelor greceşti şi poate fi considerată un aport mediteranean, însuşit încă din perioada neoliticului.
În arhitectura noastră rurală întîlnim încă şi astăzi numeroase exemple de rezolvări de asemenea adăposturi, care ne îngăduie să facem asocieri justificate cu privire la originea şi evoluţia foişorului. Pornind de la simpla poiată amenajată în prelungirea acoperişului, a polatei susţinute pe grinzi în consolă sau pe stîlpi independenţi, se poate recunoaşte apropiata înrudire cu străvechea prispă, cu tîrnaţul, cu pridvorul şi sala lungă, sau cu foişorul de tip dezvoltat.
Casa vîlceană este una dintre locuinţele care dezleagă, poate cel mai bine, înţelegerea evoluţiei ansamblului foişorului (şi pridvorului) din climatul moderat al zonei de la sud de Carpaţi. În forma sa cea mai modestă, dezvoltată numai pe parter, această locuinţă se deduce din casa simplă a timpurilor îndepărtate, căreia i se adaugă foişorul în faţa intrării.
Pentru casa vîlceană, foişorul apare aşezat de obicei în capătul din partea dreaptă, sprijinit pe doi pinteni de zidărie. În compoziţia acestei case joase, alăturat foişorului şi dezvoltată pe toată lungimea faţadei se întinde «laviţa» sau «prispa», adăpostită numai de deschiderea ceva mai largă a streaşinei.

Învățământul vâlcean în perioada 1864-1918

Legea instrucţiunii publice din 25 noiembrie 1864 a reprezentat un mare progres pentru dezvoltarea învăţământului din ţara noastră, în special prin statuarea celor două principii esenţiale: obligativitatea şi gratuitatea acestuia. Referitor la aplicarea principiului privind obligativitatea învăţământului, este elocventă adresa din 20 martie 1865, a revizorului şcolar I. Eliade, prin care acesta se adresa prefectului cu rugămintea de a ordona recenzarea tuturor copiilor de vârstă şcolară din toate localităţile judeţului, motivând că numai astfel se poate respecta prevederea din Legea instrucţiunii publice privind obligativitatea învăţământului „pentru toţi copiii de amîndouă sexele, începând de la opt până la doisprezece ani împliniţi” ⁶⁶. Totodată, acest important act normativ a însemnat şi desprinderea totală de biserică a învăţământului, precum şi unificarea completă a programei de cunoştinţe, aceeaşi pentru sate şi oraşe, pentru băieţi şi fete.

 

În perioada care a urmat promulgării legii, au fost construite o serie de şcoli, altele fiind reparate sau recondiţionate. În anul şcolar 1864/1865, în judeţul Vâlcea funcţionau „126 de unităţi şcolare, cu câte patru clase, frecventate de 3483 de elevi”⁶⁷. Din analiza planurilor de şcoli care s-au păstrat în arhive, rezultă că “cele mai multe localuri erau clădiri simple, cu o cameră sau două şi prispă, mai ales cele construite în perioada 1838-1842”, iar “Edificiile şcolare realizate în perioada 1857-1864, au mai multe încăperi: sala de clasă, cancelaria, cameră pentru învăţător, o sală pentru organul administrativ local (sfatul sătesc, apoi comunal şi primăria), arestul şi, într-o singură excepţie, toaleta”⁶⁸. Dintr-ordin al Ministerului de Interne, trimis prefectului de Vâlcea la septembrie 1865, aflăm că Ministerul de Justiţie, al Cultelor şi Învăţământului Public „a încredinţat dumnealor revizori[lor] şcolari de judeţe, planurile necesare pentru construcţiile de şcoli săteşti”⁶⁹.

Florea Vlădescu/ Obiceiuri de Anul Nou/ în Monografia comunei Titești-Vâlcea - texte originale perpetuate oral vreme de multe generații

 Gazdele (fiecare gospodărie), în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, sărbătoresc ,,Revelionul”, sărbătoare ce se pregăteşte cu multă grijă. Această noapte este petrecută fără somn, tot gospodarul chefuind, considerând că pe tot parcursul anului vor rămâne fericiţi şi veseli.

         Noaptea de Anul Nou (de Revelion) se mai numeşte şi noaptea ,,Sfântului Vasile”, despre care se spune că era vesel şi-i plăcea să chefuiască.

         La sărbătorirea Anului Nou, sărbătoare care se mai cheamă şi ,,îngroparea anului’’, participă mai multe familii, invitate fie pe baza legăturilor de rudenie, fie a legăturilor de prietenie.

         Cu acest prilej, alături de veselie şi voie bună, au loc o serie de practici străvechi, bazate pe superstiţii şi anume:

I) Fetele care vor să afle câţi ani mai au până când se vor mărita, la miezul acestei nopţi (începutul noului an), merg în grajdul vitelor şi lovesc cu piciorul o vacă gestantă, care trebuie să fie culcată, zicând din gură: ,,he! anul acesta;he! la anul” etc., până când vaca se ridică. Numărul loviturilor date (care trebuie să fie moderate), corespund cu numărul anilor pe care îi mai are de aşteptat.

Dumitru Vlăduț/ Jurnalul vâlcean al unui universitar din Cernăuți în refugiu: Leca Morariu

- cele mai intime gânduri și trăiri ale unui mare universitar din Cernăuți: –prof. dr. Leca Morariu – consemnate la Râmnicu Vâlcea, în vremuri cât se poate de „neprielnice”: război, refugiu, foamete, privațiuni, bombardamente americane urmate de invazia sovietică și ocuparea orașului, instaurarea comunismului...

«...marginalizat din mişcarea intelectuală oficială, lipsit de drepturi civice, băneşti şi alimentare, hăituit de autorităţi, etichetat injurios din punct de vedere politic în diverse publicaţii ale regimului, ameninţat mereu cu repatrierea în ţara învingătoare, Rusia Sovietică, sau cu retrocedarea unor bunuri familiale cu care venise, Leca Morariu trebuie preţuit pentru suferinţa lui suportată cu demnitate, pentru verticalitatea atitudinii sale în faţa vicisitudinilor sociale şi politice cărora le-a răspuns prin refuzul oricărui compromis...»

Râmnicu Vâlcea viața politică și economică (23 august 1944-30 decembrie 1947)

Populaţia oraşului din Râmnicu Vâlcea a primit actul de la 23 august 1944 cu o deosebită satisfacţie, legându-şi de înfăptuirea acestuia speranţele pentru un viitor mai bun¹. Într-un raport confidenţial întocmit asupra stării de spirit a populaţiei vâlcene pentru perioada 25 august-25 septembrie, biroul de siguranţă din Râmnic constată că « Actul de la 23 august 1944, a fost primit de populaţie cu multă bucurie, fiecare gândindu-se că suferinţele vor trece, se vor sfârşi etc. Mulţi s-au îmbrăţişat, s-au sărutat în momentul când la radio regele a anunţat încetarea războiului cu U.R.S.S. pe baza de armistiţiu şi formarea unui nou cabinet².
Unul din primele acte ale guvernului gen. Constantin Sănătescu a fost repunerea în vigoare a Constituţiei din 1923, prin care tuturor cetăţenilor români fără deosebire de origine etnică şi socială, de limbă sau de religie, li s-au recunoscut egalitatea în faţa legilor, dreptul de întrunire şi asociere, libertatea presei, şi a conştiinţei. Toţi deţinuţii condamnaţi în perioada anterioară pentru activitatea revoluţionară, demo­cratică, antifascistă, au fost eliberaţi din închisori şi lagăre. Pe lângă contribuţia militară, poporul român a susţinut războiul antihitlerist prin mari eforturi de ordin economic şi financiar. Economia naţională a fost mobilizată pentru nevoile frontului³.
Vastul proces de înnoire democratică a determinat Partidele politice, să treacă imediat la reorganizarea activităţilor, în condiţii de legalitate şi să constituie organizaţii în oraşe⁴.
În primele luni după insurecţie, Partidul Naţional Ţărănesc - Maniu, a înregistrat o creştere importantă, influenţa lui, fiind resimţită mai ales în mediul rural. Partidul conlucra în vederea soluţionării unor sarcini naţionale, susţinerea războiului antifascist, de lichidare a rămăşiţelor dictaturii șipentru statornicirea unui regim democratic în ţară⁵. P.N.Ţ., a trecut la manifestări politice deschise, la organizarea sau reorganizarea propriilor rânduri, desfăşurând muncă de propagandă în rândurile populaţiei, întreprinzând acţiuni în sprijinul guvernului⁶.
Biroul judeţean al partidului avea în anul 1944 următoarea compoziţie. Preşedintele: preot Ion Marina, Vicepreşedinte, Radu Tintopescu, Secretar General N. Marinescu, casier I. Olteanu.

Costea Marinoiu/ Sub faldurile lui Spiru C. Haret – folcloristul Teodor Bălășel

«... convins că, până la urmă, ceața se va lua de pe ochii românilor: „Mai târziu, când ceața groasă a urilor se va ridica de pe ochii românilor...» (Colecţia de manuscrise, vol. II)

&&&

Opera, faptele și pildele lui Spiru C. Haret au avut un mare ecou în satele județului Vâlcea. Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice a fost legat, cu multe fibre sentimentale, de meleagurile legendare ale Olteniei. Îl găsim prezent, în 23 august 1898, la adunarea de constituire a Societății Culturale Vâlcea (fiind ales membru de onoare). Participă, de asemenea, în sala Adreani (la începutul secolului al XX-lea), la spectacolul susţinut de învăţătorul Ion Godeanu (din Nisipi). Adesea, poposeşte la casa folcloristului Teodor Bălăşel – din Ştefăneşti.

Spiru C. Haret era un om special, un om al dialogului ceea ce-l lega foarte mult de idealurile nobile pentru care lupta preotul Teodor Bălășel. În scrisoarea sa deschisă, intitulată în mod simbolic „În chestiunea țărănească” (un ciclu publicat în „Cuvântul adevărului” – Râmnicu-Vâlcea, 1905), folcloristul menționa: „Bunăvoința cu care ați stat de vorbă cu mine în câteva rânduri, îmi dă curajul de a vă adresa această scrisoare deschisă...”

Pentru calitățile sale deosebite, Teodor Bălășel se considera drept urmaș al marelui său discipol: „Drept aceea, subsemnatul, care am fost un modest luptător sub cutele steagului desfășurat de marele patriot și iubitor neîntrecut al țărănimii noastre, Spiru C. Haret”[1].

Așa cum sublinia în scrisoarea adresată lui Nicolae Iorga (12 august 1911), Teodor Bălășel se considera un „apostol al neamului” și recunoștea că a fost „ajutat și încurajat” de marele patriot Spiru C. Haret: „... eu rămân mai întâi un modest apostol al neamului meu. Și pentru că așa am lucrat, am fost iubit și ajutat în lucrarea mea de multă lume aleasă. Tot pentru acest lucru și dl. Haret, pe care abia astă-vară l-am cunoscut personal, m-a ajutat și încurajat” [2].

Teodor Bălășel se numea pe drept cuvânt discipol („ucenic”), lucrând tot timpul sub îndemnurile lui Spiru C. Haret. „Mă mândresc cu cinstea de a-i fi fost unul din cei mai aproape ucenici ai lui, de a fi lucrat sub directa lui povățuire și de a fi purtat pe slabii mei umeri servicii grele, mai presus de puterile mele...” [3]. 

Râmnicu Vâlcii odinioară, când „La bulivar, birjar! La bulivar!” pleca izgonit în istorie, în trapul ușor al cailor...

- alte imagini vechi mai puțin cunoscute/ circulate și un text excepțional, de asemenea din veacul trecut

Toate cele 13 imagini vechi din colaj, una câte una cu explicații

«...destinul Bulevardului e legat de cel al dealului Capela, de sub poalele căruia răsare cu dezinvoltură. Un parapet de piatră stăvilește alunecarea dealului şi două rînduri de scări încadrează simetric, de-o parte şi de alta, monumentul ridicat în cinstea războiului pentru Independenţă. Monumentul înfăţişează o tînără femeie purtînd în mîna stîngă un drapel, şi susţinînd cu dreapta o coroniţă deasupra unei cărţi din bronz deschise, în care sînt săpate numele eroilor din partea locului căzuţi datorie. Platforma etajată, prima dintr-un şir de trei platforme prevăzute cu ronduri de flori şi bănci încremenite într-un soi de veşnicie, a fost din totdeauna un loc de linişte şi de popas pentru vizitatorii Rîmnicului. De aici, oraşul se desfăşura pe vremuri sub ochii privitorului, pînă departe, dincolo de apa Oltului. În stradă, inclusă în trupul parapetului, se află o absidă cu o fîntînă şi doi putti din fontă, în gustul desuet al începutului de secol. Gh. Sabin, primarul oraşului şi iniţiatorul construcţiei monumentului, el însuşi voluntar în războiul din 1877-1878, îşi notează în memoriile sale următoarea însemnare ce sună ca un recviem închinat celor dispăruţi: "Noi cei care am împărtăşit bucuriile victoriei şi am plîns pentru cei ce au murit, sîntem datori, trebuie să lăsăm pe pămînt un semn care să aminteasca generaţiilor viitoare pe acei ce şi-au dat viaţa pentru a ne da o patrie liberă."

La capătul dinspre Capela al Bulevardului se ridică două dintre cele mai impunătoare edificii ale oraşului, ce distonează evident cu sărăcia stereotipă a blocurilor noi cu care se învecinează. Clădirea "goetheană" a Tribunalului (Radu Petrescu), cu coloanele ei de o simplitate clasică, zidită în anii 1906-1907, este şi astăzi, după aproape un secol, cea mai frumoasă şi de departe cea mai reprezentativă construcţie civilă pentru Rîmnicul de odinioară. Ea e ridicată pe locul caselor boierului Munteanu, proprietar cu dare de mînă la Olăneşti. Se zice că boierul obişnuia să ia pe capra trăsurii ce-l ducea adesea la moşie un pitic pe care, din snobism sau pur şi simplu din amuzament, îl gătea cu panglică la pălărie. În aceste case a fost instalată o vreme cazarma Regimentului 2 Dorobanţi, înainte de a i se construi un local propriu. În sălile tribunalului, afectate de mai bine de 20 de ani altor destinaţii, au avut loc de-a lungul deceniilor procese răsunătoare şi au pledat celebri aşi ai barei nu numai din Rîmnic, dar şi din Capitală şi alte mari oraşe ale ţării.

«Dimineața»/ 21 dec. 1928/ ,,Ce s’a petrecut la Vâlcea/ Convorbire cu d. Dinu Simianu, președintele organizației național-țărăniste din Vâlcea”

«Asupra alegerilor din județul Vâlcea s’a scris mult în ziarele liberale, cari afirmă că s’au petrecut acolo mari banditisme electorale.

D. Dinu Simianu, președintele organizației național-țărăniste din acel județ aflându-se în Capitală ne-a dat următoarele relațiuni asupra decursului alegerilor din județul său.

La CAMERĂ

„În ceea ce privește Camera, n’au fost decât două incidente, unul la secția de votare Băbeni-Bistrița și altul la Sinești, ne spune d. Simianu.

La Băbenii-Bistrița, țăranii alegători, din ambele partide, s’au bătut între dânșii, provocatorul fiind Ion Antonescu, liberal, fost primar al comunei Șirineasa. După intervenția energică a d-lui Iosif Andreescu, candidat național-țărănist la Senat, bătaia a încetat și ancheta a stabilit că toată vinovăția cade în sarcina agresorilor liberali.

La Sinești, fostul deputat Opran, brutalizând pe mai mulți alegători săteni, cari îl întrebau dacă îi place modul cum se fac actualele alegeri, a fost bătut de mai mulți inși, cari tot odată îl întrebau dacă va mai bate și va mai aresta pe săteni.

La Senat, colegiul universal, nu s-a produs niciun incident.

LA SENAT, COLEGIUL CONSILIILOR COMUNALE

La această alegere, ambele părți au desfășurat o vie activitate electorală. N’a rămas niciun consilier comunal sau județean nevizitat de fostul ministru de Interne I.G. Duca, însoțit de statul său major din Vâlcea. D. Duca a stat personal trei săptămâni în județ, în care timp a putut vizita fără nicio piedică toate satele și pe oricine a voit.

Nicolae (Nicu) Angelescu: Viața patriarhală din Drăgășani la început de sec. XX, văzută prin ochi de copil

– informații excepționale privind memoria și cunoașterea locală vâlceană • «în mai puţin de o viaţă de om, totul s-a schimbat, parcă n-ar fi fost nicicând: lucruri şi oameni s-au dus „pe o cale ne-nturnată"»

«...peste câteva zile, pe mine şi pe Mişu ne-a luat „Mama-Mare" la Drăgăşani, unde "Nenea Unchiu" ţinea de ceva timp hotelul şi restaurantul "La Mielul alb". Aici am uitat curând şi de nedreptatea ce mi se făcuse*, dar şi de școală şi de orice griji, nemaivrând să ştiu, timp de două luni, decât de joacă. Această primă vacanţă din viaţa mea şcolară, a fost cea mai plăcută şi mi-a lăsat amintiri neşterse.

Pe atunci, Drăgăşanii erau un orăşel mai patriarhal chiar decât Râmnicul şi abia dacă număra patru mii de locuitori. Era însă înconjurat de sate bogate, piaţa era bine aprovizionată şi negustorii făceau foarte frumoase afaceri.

În curând, ne-am împrietenit cu fraţii Creţeanu - Costică, Mielu şi Fănel - cu care am rămas, apoi, în cele mai strânse legături. Mişu era cu un an mai mare decât Costică şi cu doi ani decât Mielu, dar eu eram de aceeaşi vârstă cu Fănel. Ne jucam, de obicei, în curtea largă a caselor lor boiereşti, construite în vechiul stil românesc, cu cerdacul pe stâlpi de lemn înfloriţi. De acolo înălţăm zmeie uriaşe de ţiplă, cu "vrăjitoare", făcute de Costică şi de Mielu, care erau virtuoşii acestui frumos joc.

Prin ei am cunoscut şi pe alţi copii din Drăgăşani: pe Mitică loan, pe Gibe Mihăescu, pe Paul Lazăr etc., astfel că cercul nostru s-a mărit.

Cele șapte fiice ale lui Constantin Brâncoveanu (pictate în frescă la Mânăstirea Hurezi) și destinul lor

- două dintre domnițe, Maria și Stanca, au murit înaintea tatălui-voievod martir...
(completare resursă anterioară #memoriavalceana, cu mare impact la publicul #bibliotecivalcene - alese mulțumiri! )

<<...căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti, Constantin Brâncoveanu a avut cu aceasta patru fii, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi şapte fiice, Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca (Ancuța), Bălaşa şi Smaranda.

Dintre cei patru fii, toţi executați împreună cu domnul la Constantinopol, doar Constantin avea la rândul său un fiu (Constantin III), iar Ştefan avea o fată, Maria (diminutive Măriuţa, Marica). Maria a murit fără copii.

Dintre cele şapte fiice ale sale, Brâncoveanu a trăit moartea a două. Nepoţii care s-au născut din căsniciile celorlalte fiice nu au purtat numele Brâncoveanu...>>
Alte amănunte și link spre surse - în descrierile capturilor de ecran (vizibile una câte una la această legătură).

Resursa de astăzi este în conexiune cu excelentul studiu vâlcean despre ascensiunea și martiriul lui Constantin Brâncoveanu publicat în 19 aug. a.c. (amănunte - la ultima captură de ecran).

_______

#constantinbrancoveanu #brancoveanu #hurezi #Horezu #MănăstireaHurezi #MănăstireaHorezu #memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca