Doru Căpătaru/ ,,Eugeniu Carada – fondatorul Băncii Naționale a României”

«...avea o pasiune pentru toţi copiii şi un talent neasemuit de a-i atrage şi reţine. Se juca cu dânşii, le cânta în toate limbile, până şi în ruseşte, jidoveşte, ţigăneşte, se punea la nivelul lor, le repara toate jucăriile stricate cu îndemânarea-i minunată la orice lucrare manuală... Ne răsfăţa mult, dar cu judecată şi tărie". Aşa l-au cunoscut copiii familiei I. C. Brătianu. Pentru prieteni, cunoscuţi, dar şi pentru adversari, "Turcul" - aşa-l numea Brătianu - era „...tot aşa de bun şi devotat prieten, cât de nereductibil adversar. Spre lauda lui, era încă mai sever pentru el însuşi decât pentru ceilalţi... Francofil înverşunat şi republican convins, nu a voit să calce la curtea regelui Carol. Din cauza intransigenţei simţului acesta, nu a primit nici o situaţie datorită unui decret regal"
Regina Elisabeta l-a considerat, după rege, ca fiind cel mai puternic bărbat al ţării...
...după moarte, într-un sertar al biroului său, s-au găsit câteva sigilii (şase) cu care Eugen Carada îşi pecetluia corespondenţa secretă. Pe unul dintre ele se afla figurat un stejar frânt şi inscripţia în limba franceză: MAI BINE FRÂNT DECÂT PLECAT!»

Constantin Poenaru/ Politică și cultură în ziarul liberal «Viitorul Vâlcei» (1920-1938)

 Viitorul Vâlcei este unul dintre cele mai longevive ziare româneşti, apărând în aproape toată perioada interbelică. Scos de liberalul I. G. Duca, la 10 octombrie 1920, ca “foaie pentru popor” a Partidului Naţional-Liberal din judeţul Vâlcea, ziarul va încerca, potrivit editorialului semnat de fondatorul său, să răspândească “adevărul şi lumina” în rândul ţărănimii vâlcene, îndrumate de intelectualii satelor – preoţii şi învăţătorii.¹  Era un moment conjunctural bun pentru folosirea ziarului ca mijloc de propagandă al partidului, căci, după 1918, ţãranul era mult mai interesat de politicã, de principalele  evenimente  din  ţarã,  începea  chiar  să  aibă unele opinii, să-şi pună întrebări şi să caute răspunsuri la acestea. 

1. Liberalii şi presa de partid

Ziarul Viitorul Vâlcei face parte dintr-un lanţ de publicaţii ale Partidului Naţional-Liberal, scoase prin organizaţiile sale judeţene, ca instrumente de propagandă în rândul alegătorilor. Aşa cum arată articolele-program ale acestor ziare, ele erau concepute şi se adresau îndeosebi votanţilor de la sate, care erau mai mulţi din punct de vedere numeric, dar şi mai ataşaţi tradiţional de Partidul Naţional-Ţărănesc, eternul rival al PNL, pe scena politică românească. De aici, şi polemicile înverşunate duse împotriva ţărăniştilor şi, foarte rar, împotriva altor partide, doar câteva articole răzleţe din ziarul vâlcean având în centrul atacurilor de presă pe averescanii din Partidul Poporului, pe georgiştii din aripa dizidentă a PNL condusă de George Brătianu, până la reîntregirea lor în partidul mamă – PNL, sau pe noul partid “Totul pentru ţară”, înfiinţat de Corneliu Zelea-Codreanu, sub conducerea generalului Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, pentru participarea la alegeri parlamentare.

Ionela Dinescu/ Ipostaze ale femeii în presa interbelică vâlceană

«...prin urmare, important era după ce te-ai măritat să-ți păstrezi soțul, iar ziarul abundă în sfaturi pentru tinerele căsătorite: „Datoriile femeii”, „Căsătoriile de interes”, „Decalogul femeii”, "Despre fete și femei” etc. sunt doar câteva din titlurile pe care le regăsim.

Sfaturile oferite, privite prin prisma zilei de astăzi, sunt savuroase, chiar actuale pe alocuri, dar extrem de edificatoare asupra poziției femeii în ochii societății interbelice. Erau la mare căutare aşa-zisele „decaloguri” ale femeii. Iată două exemple:

I.
1. Nu fi risipitoarea banilor bărbatului tău;
2. Ţine casa curată ca un pahar;
3. Fă-te curată, frumoasă şi cu vino-ncoace numai pentru soţul tău, pentru ca el să nu alerge după altele;

4. Caută să nu alerge alţi bărbaţi după tine;
5. Nu te împotrivi, când tatăl caută să aducă pe drumul ascultării pe copiii săi, chiar prin pedepse aspre;
6. Dacă ai casă, stai acasă şi nu-fi petrece prea mult timp cu mama ta, cum făceai când erai fată;
7. Nu tot cere sfaturi altora cum să-ți duci casa. Gândeşte-te şi tu, că minte ai;
8. Nu vorbi nimănui de rău despre bărbatul tău;
9. Fii veselă, zâmbitoare către bărbat, nu nepăsătoare şi nici nu-i căuta ceartă;
10. Fii femeie cu socoteală şi chibzuinţă, că vei putea conduce şi pe bărbat, care, de cele mai multe ori e un copil mare. (Naţionalul Vâlcii/ decembrie 1929/ nr.12, p. 4)

Presa vâlceană după 1989

 [1989, decembrie]. Râmnicu-Vâlcea: apare Adevărul literar. Revistă lunară a Societăţii literare „Anton Pann”. An.2, nr. 1/ian. 1990. Apare la 15 ale fiecărei luni. 8 p, format 42 x 29, preţ 5 lei, tiraj 10.000 ex. Red. şef: Horia Nestorescu-Bălceşti. Colegiul de redacţie: C.C. Buricea-Mlinarcic, Tudor Iosifaru, Ion Soare, Gh. Stănescu, Dan Tudor. Red. şi adm.: Rm.Vâlcea, str. Ştirbei Vodă nr. 18. Colab.: Marcel Tohatan, Aurelian Pavelescu, Al. Cerna-Rădulescu, N. Ionescu-Johnson, Dragoş Serafim, Dana-Marina Dumitriu, Dragoş Rouă, Ioana Niţulescu, Ilorian Păunoiu. Tip. Argeş (Piteşti) – Sucursala Rm.Vâlcea. CPB 

 

1989, decembrie, 24. Râmnicu-Vâlcea: apare Izvoraşul. Revistă a Asociaţiei Folcloriştilor şi Etnografilor Vâlceni. Serie nouă, care îşi asumă continuarea publicaţiei scoase de Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa între 1918-1940. Editată de Centrul Judeţean de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă Vâlcea (devenit ulterior Centrul Judeţean de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare). 32 p + 4 p coperte, format 23 x 16, preţ: 10 lei. Tiraj: 1.000 ex. Colegiul de redacţie: Gheorghe Deaconu, Ioan Şt. Lazăr (secr. resp. de red.), Constantin Mohanu, Gabriel Chaborschi. Tip. Argeş, Sub. Rm.Vâlcea. CPB

 

 

1990

 

1990. Râmnicu-Vâlcea: apare Reporter magazin. Revistă săptămânală de divertisment, editată de Întreprinderea “Reporter”, str. Cerna nr. 5 (Rm.Vâlcea). 8 p, format 42 x 29, preţ 5 lei. Tiraj: 15.000 ex. Red. şef: Alex Parolea-Moga. Red.: Petre Bardaşu, Nicolae Bănică-Ologu, Cristian Cocea. Grafician: Mircea Pelecudi. Fotoreporter: Ion Ciobotaru. Tip. Rm.Vâlcea. CPB

 

1990. Râmnicu-Vâlcea: apare Renaşterea.Publicaţie de Spiritualitate Creştină a Sfintei Episcopii a Râmnicului. Cu binecuvântarea P.S. Episcop Gherasim al Râmnicului – preşedintele colectivului redacţional. Red. responsabil: pr. Constantin Cîrstea – consilier cultural. Iniţial a adoptat formatul 42 x 29, apoi s-a stabilizat la formatul 29 x 21, cu coperţi în policromie şi 28 sau 32 p. Grafica şi tehnored.: Adrianso S.R.L. Tip. Almarom (Rm.Vâlcea). CPB

Raport de activitate al Direcției Județene pentru Cultură Vâlcea/ 1 ianuarie – 30 noiembrie 2024

INTRODUCERE

Prin prezenta raportare se va detalia activitatea Direcţiei Judeţene pentru Cultură Vâlcea - serviciu public deconcentrat, cu personalitate juridică, al Ministerului Culturii, în baza atribuţiilor ce decurg din H.G. 90/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii, cu modificările și completările ulterioare, pentru perioada 01 ianuarie - 30 noiembrie 2024.

 I. PROTEJAREA ŞI PUNEREA ÎN VALOARE A PATRIMONIULUI NAŢIONAL

Direcția Județeană pentru Cultură Vâlcea are ca scop principal realizarea prerogativelor specifice domeniului culturii și patrimoniului național, implementarea strategiei și politicilor elaborate de Ministerul Culturii, la nivelul județului Vâlcea.

Responsabilitatea primordială a DJC Vâlcea - în baza atribuţiilor stabilite prin legislaţia de specialitate şi a strategiei culturale emise de Ministerul Culturii din România - este protejarea, conservarea și punerea în valoare a patrimoniului cultural naţional, imobil, mobil și imaterial, existent la nivelul judeţului Vâlcea. 

Primul document scris în limba română pe pământul Vâlcii

«Şcoala de la Mănăstirea Bistriţa s-a impus în istoria ţării noastre ca una dintre cele mai vechi vetre de cultură românească, unde studiul limbii române a început prin deceniile patru-cinci ale secolului al XVI-lea, contribuind hotărâtor la înlocuirea treptată şi definitivă a celei slavone, folosită în cultul bisericesc şi cancelariile domneşti. Chiar actele oficiale, emise de conducerea Mănăstirii, erau redactate în limba română.

 
În acest sens, arhiva Mănăstirii Bistriţa păstrează cel mai vechi act mănăstiresc în româneşte, redactat la 21 decembrie 1573, de egumentul Eftimie ieromonahul. Documentul menţionează cheltuielile făcute la construirea unui iaz de moară pentru metocul din Băbeni, dependent de Mănăstire. Cunoscut şi sub numele de Zapisul egumenului Eftimie, actul impresionează prin puritatea limbii române lipsite de slavonisme, a siguranţei folosirii termenilor şi a construcţiilor gramaticale, dovadă că ieromonahul Eftimie era un cărturar obişnuit să scrie româneşte. Pentru ilustrarea acestei afirmaţii, reproducem întregul text: As(pri) gata 3.800 şi 10 vaci gras(e) şi 10 oi şi 12 râmâtori graşi şi 4 bivoli şi 200 obroace de grâu şi alte bucate mult mâncătoare. Deci l-am făcut cu multă trud(ă) şi osteneală, şi am plătit tot cu stânjinul, de am săpat prin treg de în apa Bistriţei, de unde se începe iazul până în josul metohului. Iară fără ce am plătit, am muncit mult şi cu oamenii Mănăstirii, ca să fie sfintei Mănăstiri de hran(ă). Dar cine se va amesteca într-acel iazu, să fie proclet de 318 Părinţi şi de tot soborul sfintei Mănăstiri că, care egumeni nu vor căuta să ţie acest iazu să le fie părăş(e) la judecat(ă) Maica Precista. Şi l-am sfârşit luna dec(embrie) 21, văleat 7082.

,,Însemnări pe cărţi vechi tipărite la Episcopia Rîmnicu Vîlcea”

Emoționante consemnări de mână pe cărți tipărite la Episcopia Râmnicului: să să ştie că la leatu 1807, la aprilie 28, au venit muscalii... să să ştie când s-au dus muscalii, la luna august 29, la leat 1812

...la leat 1798, au fost război mare (...) iarna au nins de la noiembrie 27 pănă la martie 25 şi atunci s-au luat toată zăpada; şi am ernat zile 120 în cap
...anul 1813. Atuncea au fost iarnă foarte ra şi ger foarte tare şi au nins de la noembre 24 şi au stătut pănă la fivruar 24 şi la martie 30 au nins altă zăpadă
...să să ştie că la leatu 1841 au fost secetă pă vară, încât s-au făcut lipsă de bucate foarte, iar viile au făcut rod prea mult, încât s-au făcut vin ca apa, ajungând cumpărarea (...) câte o sută de lei butia
...1839 aprilie 5. Miercurea cea mare, pe la orale 3 după amiază, a dat o piatră cu vînt, care sta ca zăpada albă, distrugînd mai toţi mugurii arborilor şi păşunile. Am scris pentru ţinere de minte

&&&

«...în anul 1793 decembrie 8, dascălul Radul Duma (informaţie preţioasă pentru învățămîntul craiovean) vinde părintelui Grigorie arhimandritul, cu 10 taleri, un „lecţicon" latinesc, tipărit în anul 1567). Nu ştim prin ce mîini va fi trecut numitul „lecţicon" (ce servise odinioară dascălului Duma pentru deprinderea limbii strămoşeşti) pînă în anul 1854, cînd apare pe prima filă ,,ex-libris“-ul bibliotecii unui cărturar oltean: Gh. Otetelişanu.

Pr. Ioan D. Ciucă, prof. Domnica Ciucă, prof. Ion M. Ciucă/ ,,Frații Buzești” în volumul ,,Priorități istorice vâlcene/ 610”

Eroi de legendă, intraţi în folclor, în istorie, cei trei zmei ai Ţării Româneşti îi uimesc şi azi pe cercetători prin viziunea lor asupra viitorului românilor. Ei sunt aceia care l-au propus ca domnitor pe Mihai Viteazul şi tot ei îl vor omagia prin cronica lor scrisă în limba română, cunoscută drept Cronica Buzeştilor.
Se trăgeau dintr-o familie de mari boieri români neaoşi, ale căror spiţe le găsim pe la 1400. După unii cercetători, numele Buzea ar fi de origine traco-dacică.

 
Unul dintre strămoşii lor se numea Dimitrie Ghizdavăţ (cel Frumos) şi fusese căsătorit cu Neaga, fata lui Dan Durduca, vornicul lui Basarab cel Bătrân (Laiotă). Au avut trei copii: Dumitra, căsătorită cu Tudor, din Drăgoeşti, mare logofăt, apoi Vlădaia căsătorită cu Manea Perşanu, cititorul Mănăstirii Seaca-Muşeteşti (jud. Olt), şi Manea, căsătorit cu Vilaia, fiica lui Mogoş Spătaru şi nepoata lui Mogoş Banul. Ultimii au fost cei dintâi cititori ai mănăstirii Stăneşti — azi biserică de mir, aflată în mare suferinţă. 

  
Vilaia şi Manea Ghizdavăţ au avut împreună o fiică, Maria, căsătorită cu Radu Buzea: ei sunt părinţii celor trei eroi de legendă: Radu, Preda, Stroe. După moartea lui Manea, ea s-a căsătorit cu Giura din Stăneşti, cu care mai are încă patru copii: Mogoş, Harvat, Preda şi o fată, Vilaia, care a devenit soţia lui Dragomir din Runcu (Grădinari) mare ban al Craiovei. Aşa se explică averile uriaşe pe care le stăpâneau Buzeştii, rezultate nu numai prin cumpărări de moşii, dar şi prin moşteniri odată ce dunga neamului la o familie înstărită înceta să existe. În epoca aceea, Buzeştii erau cea mai puternică familie, dornică să acumuleze averi pe orice cale, dar şi iubitoare de glorie, libertate şi diverse onoruri primite din partea domniei.
Legendele şi poveştile culese prin zonă îi înfăţişează ca pe nişte eroi cu multe fapte deosebite „la activ“. Unele sunt inspirate din basmele şi povestirile locuitorilor de pe aici şi le sunt atribuite lor. Buzeştii sunt stâlpii de nădejde ai lui Mihai în lupta lui pentru unitate şi independenţă. În aşezarea unde s-au născut — Cepturoaia, azi satul Călui şi în comuna Iancu Jianu (jud. Olt) zidiseră o mănăstire Călui în apropierea curţilor boiereşti. Aici, l-au pus pe Mina Zugravul să-i treacă în nemurire pe zidurile mănăstirii, nu numai pe ei, ci şi pe Petru Cercel şi mai ales pe Mihai Viteazul, ca semn de rudenie dar şi ca mesaj pentru viitorime.
Radu Armaşu s-a căsătorit cu Maria, vară cu Stanca, soţia lui Mihai Viteazul. Fiii lor se căsătoresc şi ei cu fiicele unor mari boieri. Astfel, Stroe se căsătoreşte cu Sima, fiica lui Gheorghe Pribeagul din Bogdăneşti, care la rândul lui era frate cu Ivan Norocea marele logofăt. Era frate cu Chirca paharnic, numit şi din Runcu. Sima era nepoata de soră a jupâniţei Vilaia sau Tomania, soţia lui Dobromir marele ban şi rudă cu doamna Stanca. Totodată, mai era şi nepoata lui Teodosie Rudeanu mare logofăt. După ce a fost răpus marele unificator, duşmanii caută să-i facă viaţa amară.

Prof. dr. Sorin Oane/ Vâlcea în timpul dictaturii antonesciene (1941-1944)

Câteva consideraţii despre natura regimului antonescian

După înfrîngerea rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941, Antonescu a încercat să obţină sprijinul politic civil. Dar nici o personalitate de prim rang din lumea politică tradiţională n-a voit să-şi asume răspunderea guvernării. Aşa că, generalul şi-a asumat el însuşi această răspundere, pînă în august 1944. Avînd puteri depline a instaurat o dictatură. Chiar Antonescu şi-a definit guvernarea drept „regim autoritar”. Cu toate astea a organizat două plebiscite. Adică a făcut apel la conştiinţa fiecărui român să-şi dea aprobarea asupra actelor noului regim, lucru mai puţin obişnuit într-o dictatură!

Plebiscitul din 2-5 martie 1941. A fost de fapt un plebiscit de încredere asupra felului în care generalul a condus ţara în perioada cuprinsă de la 6 septembrie 1940 pînă în ziua plebiscitului. A fost şi ultima consultare a electoratului înaintea intrării României în războiul antisovietic. La plebiscit luau parte toţi cetăţenii români, civili şi militari, de sex bărbătesc, în vîrstă de 21 de ani împliniţi. Votul avea loc în fiecare localitate şi era deschis. Alegătorul vota prin intermediul unor buletine de culoare albă, în cazul cînd era de acord cu politica generalului şi de culoare galbenă, dacă era împotrivă. După ce alegea buletinul, îl restituia preşedintelui, care îl introducea în urnă. S-au format 35 de secţii de votare. La Vâlcea, din 52.215 voturi, doar 5 au fost contra (cîte o persoană din Râmnicu Vâlcea, Ocnele-Mari, Beneşti, Genuneni şi Măldăreşti), iar pe întrega ţară, din 2.887.758 voturi, doar 2.672 au răspuns „Nu”. Votul a fost însă pe faţă. (1) Nu au votat ofiţerii şi subofiţerii activi.

Felix Sima - ALEXANDRU VLAHUŢĂ/ Colecţia „Personalităţi naţionale şi internaţionale în trecere prin Vâlcea”

Aici suntem în mijlocul judeţului Vâlcea, podoaba mândrei Oltenii şi unul dintre cele mai frumoase ţinuturi ale ţării. Multe şi minunate lucruri are de văzut călătorul în Vâlcea. Numai când îi străbaţi văile ei încântătoare, umbrite de livezi, spintecate de izvoare repezi şi acoperite de lanuri îmbelşugate, înţelegi şi grija cea mare cu care-şi zideau locuinţele şi sfânta dragoste de pământ a vechilor moşneni, care se întăreau, ca în nişte cetăţui, în culele lor înalte şi, în zilele de nelinişte şi de năvăliri, trăgeau plugul sub şopron, zăvorau uşile de fier şi se aşezau cu flintele la metereze. S-au împărţit gospodăriile de odinioară, moşiile s-au dumicat pe mulţimea gurilor, multe din averi s-au înstrăinat, şi culele – micile castele ale vâlcenilor – s-au părăginit. Astăzi, urmaşul vechiului moşnean, stăpân pe o palmă de loc – „boier încins cu tei” – îşi pune drobul de mămăligă-n sân şi-ncalecă pe deşelate o umbră de cal; dar de supus nu-l supune nevoia, oricât de sărac ar fi, el slugă nu se bagă şi, când îl întrebi de unde-i, îşi dă căciula pe ceafă şi-ţi răspunde semeţ: „sînt vâlcean” – ca şi când tot judeţul ar fi al lui. Şi are, într-adevăr, de ce să fie mândru. Acestei bogate fâşii de pământ ce se lasă din culmea Plătăneştilor, ca o perdea lungă şi grea, cu falduri largi, natura i-a dat cu amândouă mâinile din toate frumuseţile şi din toate comorile cu care-i înzestrată Ţara Românească. Pâinea şi sarea – simbolul strămoşesc al îndestulării şi al ospitalităţii patriei noastre – se găsesc în Vâlcea să saturi un popor. Pe valea Oltului, de la Ocne în jos, vezi numai lanuri de grâu, fâneţe şi întinse ogoare de porumb. La miază-zi, chiar în pragul judeţului, cum vii dinspre Romanaţi, ai în faţă dealul viilor, vestitele podgorii de la Drăgăşani; păduri de nuci seculari şi de pomi împodobesc colinele cât vezi cu ochii; de la gura Cernişoarei în sus, între Olteţ şi Olt, Vâlcea e o livadă încântătoare, cu văi străbătute de ape limpezi, cu pajişti înflorite pe sub poalele codrilor, cu sate vesele pe marginea râurilor, cu drumuri albe şi netede ce s-aştern ca nişte dungi de luminăpe brâiele verzi ale dealurilor. Şi bogăţia aceasta de privelişti atrăgătoare, darurile şi frumuseţile acestui pământ binecuvântat, au croit o fire mai deosebită ţăranului de aici. În privirea lui deşteaptă, în portul lui îngrijit, în umbletul lui semeţ, cu pieptul înainte şi cu fruntea sus, în vorba lui cumpănită şi dezgheţată şi-n felul cum te întâmpină şi te ospătează în cei patru păreţi ai lui, are ceva din măreţia blândă a naturii care-l înconjoară, din dărnicia largă a pământului pe care trăieşte, din aerul curat şi sănătos pe care-l respiră. De la cea dintâi vorbă, de cum îţi zice „bună ziua”, simţi că ai de-a face cu un om de ispravă, gata să-ţi dea un sfat bun, o mână de ajutor dacă e nevoie – şi asta – fără socoteli negustoreşti, fără nici un gând de răsplată, mulţumit că i-ai adus prilej să facă şi el un bine. Şi câtă plăcere simţi să vezi cum îşi iubeşte ţăranul vâlcean toate lucruşoarele gospodăriei lui, cum caută să le înfrumuseţeze şi în tot ce face să puie ceva din sufletul lui, din gustul şi priceperea lui, din darul mâinilor lui meştere şi răbdătoare. Mă oprisem la o casă ţărănească de pe valea Cernei şi mă uitam cu drag la poarta ogrăzii – o poartă grea de stejar, lucrată toată în sculpturi migăloase, cum se lucrau în vremurile vechi uşile sfintelor biserici.

Istoria comunei Titești – Vâlcea (1821-1918)

În anul 1788, aici, în Lovişte, lângă Schitul Cornet, pe timpul lui Iosif al-II-lea, austriecii făcuseră întărituri de apărare anti-otomană, care mai existau şi în anul 1821 (7, pag. 335).

Pe conducătorul „Zaverei” de la 1821, pe „Domnul Tudor”, îl găsim vătaf de plai la Câineni, în anul 1806: ,,Un document recent descoperit, întocmit chiar de Tudor, arată că încă din august 1806 el era vătaf de plai la Câineni. În această calitate, face o anchetă în legătură cu o moşie pentru care îşi căutau pricină două grupări de fraţi (16, pag. 18).

Tudor Vladimirescu a vizitat şi satul Titeşti, deoarece aici avea un vechi prieten, pe pandurul Alecu Titescu.

Despre zavera de la anul 1821 şi despre conducătorul ei, se pot afla multe şi adevărate fapte din romanul „Pandurul”, scris de Bucura Dumbravă.

În cuvântul introductiv al acestui roman, „Un cuvânt despre Bucura Dumbravă sau o scriitoare încetăţenită pentru dragostea de popor şi pământul românesc” scriitorul Dumitru Almaş arată că: ,,…acest roman istoric a devenit un fel de sinteză artistică, un fel de simbol al luptei pentru dreptate împotriva boierimii ticăloşite, corupte, fanariotizate. Nu-i o lucrare de fantezie, ci o tratare literară a unui moment istoric de mare anvergură şi a unui personaj real”(7, pag. 5).

Prietenia dintre Tudor şi Alecu Titescu, precum şi relele săvârşite de fanarioţi în goana lor după averi, reprezentaţi aici, la Titeşti, prin Bucşăneşti, sunt descrise de autoare la pag. 337: ,,Apoi sosi Ene Enescu şi întinse scrisoarea tatălui său căpeteniilor pandurilor.

-Rău îmi pare că mi-e prietenul Radu bolnav, zise Vladimirescu. Şi s-a însurat iarăşi? De când?

-De un an, răspunse feciorul.

Tudor citi în scrisoare.

-A luat pe fiica bietului Titescu, căruia căţăoanii îi furaseră moşia”.

De la pag 186: ,,Era tocmai un an de când Alecu Titescu chemase pe Radu Enescu, fostul său tovarăş de luptă, la patul său de moarte. Mişelia fanarioţilor furase lui Alecu nu numai averea şi moşia, dar şi femeia. De atunci trăia ca un pustnic, bolnav la suflet şi la minte. Ar fi murit în singurătate, de n-ar fi fost fiica Liliana”.

De la pag. 187 aflăm că: ,,Liliana plânsese mult după părintele ei,dar tinereţea, dorul de fericire şi de veselie, pe care nu le cunoscuse în pustnicia de la Titeşti, îşi cereau dreptul lor”.

Prin tradiţie, ştim că, deşi Revoluţia de la 1821 n-a cuprins Loviştea, în timpul ei a fost împuşcat unul dintre Bucşăneşti, fapta trecându-se în seama revoluţionarilor lui Tudor (m, pag. 206).

Anul revoluţionar 1848

În iarna anului 1848-1849, satul Titeşti a găzduit o parte a trupelor ruse venite pentru înăbuşirea revoluţiei. De atunci, în podgradea (podŭgradie = curte a unei biserici folosită drept cimitir/ în slava veche - n.V.S.) bisericii din satul Titeşti durează mormântul unui ofiţer rus, pe lespedea căruia sunt scrise următoarele cuvinte în limba franceză: ,,Lieutenant Alexandre Fock né 1828 à Petersbourg et tué à Rottenhourn 1849, combattant pour le secourté publique” (Locotenent Alexandru Fock născut în 1828 la Petersburg şi omorât la Turnu-Roşu, în 1849 luptând pentru securitate publică).

Până-n anul 1917, anul Revoluţiei din Octombrie, din Rusia, rudele acestuia trimiteau bisericii din Titeşti bani pentru pomenirea creştinească la mormânt. Uneori venea chiar un reprezentant al familiei. După această dată, mormântul a rămas în părăsire.

În anii din urmă, prin grija preotului paroh M.Teleabă, mormântul a fost reamenajat.


Războiul pentru independenţă (1877-1878).

Unirea înfăptuită la 24 Ianuarie 1859, precum şi reformele înfăptuite de Cuza-Vodă, au condus la întărirea economică şi militară a tânărului stat – România.

Situaţia umilitoare de stat supus Porţii Otomane împiedica dezvoltarea liberă a poporului nostru. Din această cauză, ţara şi-a declarat independenţa la 9 mai 1877, prilejul ivindu-se la declanşarea războiului dintre cele două imperii: rusesc şi turcesc.

Întreaga suflare românească a fost cuprinsă de entuziasm; soldaţii porneau veseli la război, cântând cântece de vitejie.

În grelele lupte purtate pe pământul Bulgariei, dorobanţii, călăraşii şi artileriştii au semnat cu sângele lor victoriile de răsunet ale armatei române.

La Plevna, redută şi punct de comandă al comandantului turc Osman-Paşa, s-au jertfit mulţi ostaşi români, alături de bravii lor comandanţi: maiorul Gh.Şonţu, căpitanul Valter Mărăcineanu şi alţii.

Oamenii satelor noastre au fost alături de întregul popor al ţării, atât cu sufletul, cât şi cu fapta. Din cei care au luat parte la acest război amintim pe : Tudorică Adrian, Andrei Gh.Slabu, Nicolae Mihăilă Chiţoran, Gheorghe Mănescu, Pătru Lupu şi Iorga Bolovan, din satul Titeşti; Constantin Mitu Pârţopan, Petrică Sandu Călinoiu şi Toader Mitu, din satul Cucoiu; Iordache Ciopei, Gheorghe Dumitru, Vasile Vilău, Ion Mateescu, Pătru Alexe Ciopei şi Ştefan Priporeanu, din satul Bratoveşti (a; dosarul 20).

Numele acestor veterani a fost indicat şi de Tudorică Adrian-sergent în acest război. A mai adăugat pe Niţă Stăncioiu (Cojenete), din Bratoveşti, căzut eroic la Plevna, cât şi pe sergentul Ioniţă Dorea Lungu, decedat în anul 1906, fostul furier al colonelului Cerchez, căruia i se predă generalul Osman-Paşa, declarând: ,,Mă predau tinerei şi bravei armate române”.

După război, generalul Cerchez, supranumit ,,eroul de la Plevna”, împreună cu soţia, ne-au făcut cinstea de a veni în Titeşti, pentru a regăsi pe fostul furier – Ioniţă Lungu. Cu toate stăruinţele depuse de oaspeţi, Ioniţă Lungu nu a putut fi înduplecat să se reangajeze în armată cu gradul de ofiţer.

Ioniţă Lungu, după descrierea lui Tudorică Adrian, era o fire aleasă şi manierată, crescut şi educat în casa unchiului său-Ghiţă Lungu. Avea o scriere frumoasă care, astăzi, după 100 de ani, poate rivaliza cu a celor mai buni caligrafi (m; pag.102).


Prezentăm cererea făcută de un număr de 13 învăţători din Argeş-Plaiul Loviştei, printre care şi preotul Gheorghe Popescu-Vlădescu, învăţător în com.Titeşti, prin care donau pentru front salariul lor pe o lună.


Domnule Revizor,

Ca români, văzând că mulţi dintre confraţii noştri sunt duşi la hotarele ţării şi chiar dincolo de hotare, ca să lupte pentru cauza cea mai sfântă a românismului, pentru independenţă, lege şi drepturile noastre naţionale, vă adresăm următoarea cerere.

Având în vedere că bravii noştri ostaşi români au răspuns cu devotament la apelul ce le-au făcut ţara, lăsând cămine, soţii şi copii, au luat arma spre a înfrunta răutatea păgânului vrăjmaş al creştinătăţii şi cu deosebire al românilor.

Având în vedere marile greutăţi în care se găsesc finanţele noastre, pătrunşi de sfânta cauză pentru care curge sângele român şi considerând că buna noastră armată, pentru eroismul şi bravura sa ce a dezvoltat contra inamicului secular, a probat lumii că în vinele soldaţilor români curge sânge adevărat românesc şi că vitejii lui Mihai şi ai lui Ştefan vieţuiesc încă, oferim dară pentru trebuinţele armatei române tot salariul ce ni se cuvine pe luna septembrie curent ca învăţători rurali pe Plaiul Loviştea-Judeţul Argeş.

Deşi suma ce oferim este mică, vis-à-vis de scopul pentru care este destinată, dară cel puţin suntem împăcaţi în conştiinţă că am făcut şi noi ceea ce ne-a fost posibil.

Vă rugăm dară respectuoşi d. revizor să binevoiţi a dispune ca tot acel salariu să ni se reţină în folosul armatei române. Primiţi vă rugăm, domnule revizor, stima şi devotamentul ce vă purtăm.

N.Niţulescu, învăţător în Com.Sălătruc

I. Dinescu, învăţător în Com.Berislăveşti

N. Petrescu, învăţător în Com. Şuici

Preot I. Niculescu, învăţător în Com. Berindeşti-Corbeni

P. Constantinescu, învăţător în Corbeni

G. Popescu, învăţător în Aref

I. Ionescu, învăţător în Com.Sălătruc

Preot G. Popescu-Vladu, învăţător în Com .Titeşti

I.Popescu, învăţătorul comunei Boişoara

Preot George Câineni, învăţătorul Com. Câineni

I. Drăgulescu, învăţătorul Com. Bălăneşti

Preot G. Serbeanu, învăţător în Com. Şerbăneşti.

1877, decembrie, 7. (î; pag.236).

Din „Plaiul Loviştea” făceau parte comunele cuprinse între Corbeni, Berislăveşti, Sălătrucu, care, deşi nu aparţin „Ţării Loviştei”, au făcut parte din unitatea administrativă cu denumirea ,,Plaiul Loviştea”.

Acestor veterani ai Războiului pentru Independenţă li s-ar fi cuvenit o pensie de veterani, pentru eroismul cu care au luptat. Din mărturiile lui Tudorică Adrian, cel care a primit un ajutor de la stat a fost veteranul Mitu Constantin, zis Pârţopan, din satul Cucoiu. Celorlalţi li s-au făcut numai promisiuni şi amânări.

În încheiere prezentăm însemnările lui Nic. I. Vlădescu, făcute cu ocazia vizitării lui Tudorică Adrian:

„…stând de vorbă cu veteranul războiului din 1877-1878, am înţeles ce dor fierbinte de libertate a mânat pe flăcăii de pe atunci peste Dunăre,unde, uitând horele din sat şi plugurile lăsate în brazdă, s-au avântat şi angajat în lupta pe viaţă şi pe moarte contra duşmanului multisecular.

Înţelegeam mai bine odele poetului Vasile Alecsandri şi ale lui George Coşbuc, închinate eroilor neamului din războiul din 1877.

Numele acestor luptători s-ar cuveni să fie afişate pe plăcile libere ale monumentului din centru satului Titeşti” (m; pag.78).

Perioada anilor 1884-1887

Pentru a ajuta pe românii din Transilvania în lupta de eliberare naţională, locuitorii satelor din Lovişte, în perioada anilor 1884-1887, le furnizau arme celor din comunele Porceşti şi Boiţa.

Acţiunea era condusă de către învăţătorul C.Dobrescu-Argeş care, la începutul lunii septembrie 1886, a trecut de la Câineni la Sălătruc, venind din Porceşti.

Ca urmare a acestui drum, un ordin al Marelui Stat Major a dus la perchiziţionarea tuturor caselor din satele Pripoara, Titeşti, Boişoara, Câineni şi Aref, pentru a se găsi armele pregătite de locuitorii acestor sate, spre a fi trecute în Ardeal. Perchiziţia s-a făcut la cererea Consulatului Austro-Ungar, dar rezultatele au fost nule.

Acţiunile iredentiştilor au continuat şi în anul 1887 (10; pag.511-522).


Anul 1907

Răscoala din anul 1907 reprezintă o pagină glorioasă în lupta ţărănimii pentru dreptate, libertate şi progres social. Ţăranii au arătat lumii că ştiu să se jertfească pentru dreptate.

Cele trei sate ale noastre, fiind sate de moşneni, posedând izlaz, pădure, păşune alpină şi pământ cultivabil, au fost ocolite de vâlvătaia răscoalei, ca de altfel întreaga Lovişte. Excepţie face satul Grebleşti din comuna Câineni, unde a fost arestat un agitator, anume Stan Chirigiu, aflat pe listele celor depuşi la arestul preventiv (2; pag.129).

Prezentăm un ordin din anul 1908, trimis către toate primăriile din ţară, prin care se interzicea împărţirea de ziare, reviste etc. care ar contribui la agitaţii din partea locuitorilor satelor.



No. 388 – 1908, martie, 3.

D-le Primar

Opriţi în comuna dumneavoastră vânzarea sau împărţirea gratuită a oricărei serii de imprimate sau scripte, fiecărei broşuri, reviste, ziare, scrisori, portrete sau orice fel de ilustraţii, orice ar fi conţinutul lor şi orice ar reprezenta pe aceasta, trimiteţi sub pază la reşedinţa acestui inspectorat.

Orice autorizare anterioară de la orice ar fi şi sub orice formă rămâne suspendată până la noi dispoziţiuni. Opriţi colindarea satelor de sălaşuri ţigăneşti, ordonând stabilirea lor într-un sat sub paza dumneavoastră.

Suspendăm până la noi ordine de asemenea şi ordinul cu nr. 9091 din decembrie 1907 şi vă invit a lua energice măsuri contra acestor vânzători.

Inspector

(S.S.) indescifrabil (a; dosar 20/1909).


Primul război mondial: 1916 – 1918

Vitejia cu care întregul nostru popor şi-a apărat ţara în primul război mondial a impresionat întreaga lume. În urma acestui război s-a desăvârşit unirea tuturor românilor în acelaşi stat – Statul Unitar Naţional România, la 1 decembrie 1918, când s-a împlinit visul străvechi al poporului nostru.

În vara anului 1916, România a intrat în războiul împotriva Austro – Ungariei şi a Germaniei. Armata română a trecut Carpaţii şi a înaintat în Ardeal, dar, atacaţi puternic de inamic, a trebuit să se retragă, dând grele bătălii la Tg. Jiu, Predeal şi la Olt.

Pierzându-se bătăliile date la Olt, Loviştea a devenit unul din locurile unde s-au purtat bătălii crâncene. Locuitorii satelor noastre au suferit cumplit din pricina foametei, a frigului, a bolilor şi mai ales a refugiului. Locuitorii au avut de îndurat ocupaţia duşmană jecmănitoare, aspră şi umilitoare.

Nicolae I. Vlădescu mărturiseşte următoarele lucruri despre zilele grele ale războiului: ,, Tatăl meu, întors din războiul de la 1916-1918, cu sănătatea zdruncinată, găseşte gospodăria ruinată, cireada de 45 de vite mari şi turma de 150 oi pierdute în timpul refugierii spre Piteşti. De atunci mi-a rămas întipărită în minte oroarea faţă de războaiele aducătoare de ruină şi jale” (m, pag. 132).

Nemţii scoteau cu forţa locuitorii din zonă ca să desţelenească şi să însămânţeze pentru ocupanţi izlazul din Dealul Mlăcii, cu in, cartofi, fasole etc.

Pe toate dealurile înconjurătoare satelor noastre se văd şi astăzi fortificaţiile făcute de bravii noştri ostaşi.

Tratatul de la Buftea (Bucureşti), tratat de pace preliminar semnat de români cu Puterile Centrale în martie 1918, aducea mari greutăţi pentru ţară şi în primul rând pentru Lovişte, mutând graniţa Imperiului Austro – Ungar până-n satul Titeşti. Nefireasca graniţă împărţea satul în două, prin linia de movile care începea de la Posada, Gura – Plaiului, centrul satului, până-n linia Oltului.

Din fragmentul pe care îl vom prezenta, vom înţelege în ce teroare au trăit locuitorii satelor noastre sub ocupaţie nemţească.

,,Oamenii satelor erau schingiuiţi, omorâţi fără milă de duşmani. În luna octombrie 1916, în prima zi a invaziei inamice în satul Bratoveşti, locuitorul Tudor Sandu Şerban, tată a 5 copii, este împuşcat de o patrulă germană. El a luat un copil al său de mână, din cei 5 pe care îi avea şi, voind să fugă, a fost somat de patrulă ca să stea … Neînţelegând somaţia nemţilor, iar, pe de altă parte, fiind şi surd, şi-a văzut de drum. Soldaţii au tras focuri după el, omorându-l pe loc, pe copil l-au rănit la o mână şi a rămas infirm. Mărturiile se pot înmulţi” (14, pag.64).

Puţin mai jos de locul unde se ţine bâlciul anual, spre apus, peste şoseaua judeţeană, se află cimitirul eroilor din primul război mondial, împrejmuit cu zid de piatră, cu pinteni de sprijin la cele patru colţuri, construit în anul 1917, în timpul ocupaţiei germane. Aici îşi găsesc odihna ostaşi români şi germani, adunaţi de pe câmpul de luptă ce se întinsese pe toate plaiurile Boişoarei şi Titeştiului, de către cetăţenii acestor locuri, dar mai ales de ,,popa” Bascoveanu – un dezertor iertat de pedeapsa capitală de către Regina Maria, dându-i-se sarcina de a aduna morţii.

Printre ofiţerii români ce-şi dorm somnul de veci în acest cimitir, amintim pe maiorul Sângereanu, căpitanul Gambă şi pe sublocotenentul Constantin T. Stoika.

Prin tradiţie, aflăm că satele fiind părăsite de localnici, fiind în refugiere, gospodăriile rămânând pustii şi câinii fără stăpâni, mâncau soldaţii morţi, presăraţi pe câmpul de luptă. Locuitorii reîntorşi la vetrele lor au trebuit să omoare câinii înrăiţi până la sălbăticie, care atacau oamenii asemănător fiarelor sălbatice flămânde.

Cimitirul, refăcut după terminarea războiului, are formă de pătrat, cu latura de 25 m. Poarta de intrare se află la mijlocul laturei de răsărit, de unde începe o alee cu lăţimea de 2m, până la latura de apus. Pe latura de apus, s-a construit un ieşind de circa 2m x 2m, în care se află înălţată o cruce de lemn de ştejar, pe soclu de ciment, unde sunt sculptate următoarele cuvinte în limba germană: ,,WAS SIE WARER UND GALTEN VERBLICH UND SCHWAND DASS SIE TREUE GEHALTEN DAS HAT BESTAND” (Ce aţi fost şi aţi reprezentat păleşte şi dispare, însă ce aţi păstrat cu credinţă durează).

Aleea este străjuită de o parte şi alta cu zid de piatră de 0,50 m înălţime. În mijlocul aleii, tinerii satului Titeşti, în anul 1935, au ridicat o cruce din ciment. Meşterul a fost italianul Hugo Verdoni. În soclul acestei cruci se află o sticlă în care se păstrează o listă cu numele contribuabililor la ridicarea ei, din care mulţi au pierit în cel de-al doilea război mondial.

De o parte şi de cealaltă a aleii, se întind trei terase unde se găsesc mormintele ale căror cruci au fost distruse .

În partea de N – E a cimitirului, s-a ridicat din lemn de stejar crucea poetului – erou Constantin T. Stoika, în anul 1970, de către fratele acestuia – inginerul Titus T. Stoika, care i-a căutat mormântul timp de 50 de ani.

Crucea, a cărei fotografie a fost distrusă, are următoarele înscrisuri:

– pe prima placă metalică: ,,Poetul erou – sublocotenent rezervă Reg. I”.

– pe a doua placă, tot metalică: ,,Pios omagiu fratelui iubit din partea familiei cu ajutorul tov. N. Vlădescu şi locuitorilor din Com. Perişani – sat Titeşti – Argeş, plaiuri cântate de poet unde a luptat şi murit vitejeşte pentru Ţară”.

Titus 23-X-1970.

Pe terasa din partea de sud, se află o placă memorială ridicată pentru Dinu Şerbu, de asemenea distrusă.

Prezentăm pe scurt viaţa şi opera poetului – erou Constantin T. Stoika, din revista ,,Ultima oră”, Anul III, nr. 629, 24 octombrie 1946, pag.2:

,,Astăzi se împlinesc 30 de ani de la trecerea la cele veşnice a poetului Constantin T. Stoika, mort ca un erou undeva pe Valea Oltului, în primul război mondial. Făcea parte dintr-un Regiment de Grăniceri, ca şi străbunul său grănicerul Ştefan Stoika, care pe la sfârşitul secolului al-XVI-lea se intitula – Jude şi Voyvodu de Caransebeş.

Constantin T. Stoika a lăsat o operă a cărei suprafaţă, adâncime şi varietate se încadrează în scrisul românesc printre realizările efective.

A aparţinut şcoalei de admirabilă disciplină intelectuală, care timp de douăzeci de ani a fost revista ,,Viaţa Nouă” a lui Ovid Densuşianu.

Poezia lui, cu sonorităţi parnasiene şi simboliste, e cuprinsă în ,,Viziuni”, ,,Forţe învinse”, ,,Refugii”, ,,Evocări”, ,,Cantilene”, ,,Ritmuri Creştine”, ,,Imnuri şi Pasteluri”.

Afinităţile culturale cu antichitatea clasică şi în special cu cea latină l-au făcut să traducă în versuri poemul ,,De rerum naturae” din Lucreţiu şi ,,Odă către Venus” din Horaţiu. A mai tradus din Verlaine şi Boudler. Iar despre ultima sa lucrare, ,,Însemnări din zilele de luptă”, profesorul Mihail Dragomirescu scria: Cartea este un model în care vibrarea vieţii se împreună cu vibrarea artei şi e cu atât mai preţioasă cu cât viaţa din ea e un fior din însăşi neamul întreg.

Gândurile şi realizările acestui poet autentic al neamului vor trăi desigur în antologiile româneşti.

Rămăşiţele lui, rătăcite undeva într-o gropniţă comună din Carpaţi, nu mai pot fi găsite şi cinstite aşa cum s-ar cuveni.

Să-i cinstim memoria.”

C.I.

Nicolae I. Vlădescu, devenit din anul 1965 unul dintre bunii prieteni ai inginerului Titus Stoika, fratele poetului, completează prin date viaţa şi opera poetului Constantin T. Stoika.

,, Constantin T. Stoika a făcut parte din Regimentul I Grăniceri, cu grad de sublocotenent în rezervă, fiind absolvent al Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti.

A luat parte la luptele crâncene din septembrie şi octombrie 1916, din jurul Sibiului, apoi pe munţii Coţi, Suru, Mormânt şi Măgura (situat la N-V de satul Spinu), unde, în ziua de 23 octombrie 1916, orele 5 p.m., este rănit grav, zdrobindu-i piciorul drept şi mâna stângă un proiectil de artilerie venit dinspre satul Titeşti, unde erau postaţi germanii. Luat prizonier de unităţile bavareze de elită, este adus în Titeşti, unde, în localul primăriei, era infirmeria germană, având 3-4 medici. Aici i s-au dat toate îngrijirile necesare, după cum confirmă căpitanul I. Popovici, comandantul eroului şi apoi îndrumat la spitalul din Boişoara, însoţit de ordonanţa personală a poetului-erou. Sucombă pe drum, din cauza hemoragiei abundente şi severă a rănilor.

A fost înmormântat iniţial în cimitirul din partea de sud a satului Boişoara, de unde i s-au adus osemintele în cimitirul eroilor din satul Titeşti. Cimitirul din satul Boişoara a fost desfiinţat şi astăzi se găsesc pe el arături şi culturi ale moştenitorilor Peperigeanu.

În cartea sa ,,Însemnări din zilele de luptă”, scrisă – după afirmaţia poetului – ,,pe fundul tranşeelor sau la lumina plăpândă a focului din adăposturi”, notează zi de zi întâmplările de pe front, printre care şi rănirea gravă a generalului – erou David Praporgescu, în ziua de 30 septembrie 1916, la obârşia Văii Câinenilor.

Cartea aceasta a fost tipărită la stăruinţa şi truda fratelui său, inginer Titus T. Stoika, din Bucureşti, care a venit în localitate cu soţia, poetul având în tot timpul vieţii presentimentul obsedant că fratele său Titus îi va supravieţui.

Inginerul Titus T. Stoika a donat bibliotecii şcolii din satul Titeşti operele poetului erou, precum şi ale altor doi fraţi ai săi, tot scriitori. De asemenea, articole elogioase despre poetul erou au fost scrise de O. Densuşianu – liderul curentului simbolist din care făcea parte şi Constantin T. Stoika, alături de Alexandru Macedonski, Perppessicius etc” (m, pag.216).

În fiecare an, elevii şcolilor şi cetăţenii din cele trei sate, la Ziua Eroilor (Înălţarea Domnului), se adună la cimitirul eroilor şi cinstesc memoria eroilor neamului.

În decurs de 60-70 de ani,zidul ce împrejmuieşte cimitirul a început să se dărâme. Ceva reparaţii s-au făcut în anul 1966.

Pentru pagubele suferite atât de moşnenii titeşteni, cât şi de către obştea acestora, în timpul primului război mondial, cetăţenii au făcut repetate intervenţii către guvernul ţării. În urma acestor intervenţii, unii cetăţeni au obţinut din partea statului anumite poliţe prin care se prevedea despăgubirea pe care statul o va acorda celor care au cerut acest ajutor.

Nici obştea şi nici cetăţenii n-au intrat în posesia acestor despăgubiri.

Sursa: Florea Vlădescu/ Monografia comunei Titești, Rm. Vâlcea, Editura CONPHYS, 2003

Vâlcea sub habsburgi şi fanarioţi

Armata de graniţă şi boierimea olteană s-au răsculat la aflarea veştii despre înfrângerea otomană de la Petrowaradin (5 aug. 1716). Serdarul Barbu Cornea Brăiloiu şi Radu Bengescu au ocupat Mânăstirea Tismana şi în urma sfatului ţinut de boieri şi căpitani au înlesnit trecerea catanelor austriece din Ardeal, pe la Câineni ajungând la Piteşti şi Goleşti. Cei 500-600 militari trimişi de Nicolae Mavrocordat, pentru apărarea teritoriului din dreapta Oltului, după ce au trecut prin Râmnic şi Ocnele Mari, în drum spre Horezu – au fost deconcentraţi din ordinul comandantului, marele ban Şerban Bujoreanul[1].

Pe la mijlocul lunii august 1716, în urma unui zvon conform căruia un detaşament austriac se îndrepta spre Bucureşti, Nicolae Mavrocordat a fugit spre Giurgiu luându-l cu sine mitropolitul Antim Ivireanul, împotriva voinţei acestuia. După cum spune cronicarul Radu Popescu, într-un anumit punct din traseu, de la Călugăreni în jos spre Dunăre (la Odaia), între domnitor şi mitropolit ar fi intervenit un conflict, în urma căruia Antim se întoarce la Bucureşti, unde va trece de partea boierilor filoaustrieci şi-l va unge ca domn pe un anume Pătraşcu vel vornic Brezoianu. Zvonul dovedindu-se fals, Nicolae Mavrocordat se întoarce la Bucureşti şi îl taie pe Brezoianu, iar pe Antim îl dă pe mâna turcilor, care l-au batjocorit, răspopindu-l cu sila. Este caterisit, pe nedrept, de Patriarhia ecumenică şi este trimis în exil, spre Mânăstirea Sfânta Ecaterina de la muntele Sinai. Nu va apuca să ajungă la destinaţie pentru că, în urma unui ordin, va fi ucis pe drum de ostaşii turci în dreptul localităţii Galiopi, după data de 22 septembrie, iar trupul a fost aruncat în râul Tundja (Bulgaria), afluent al Mariţei, undeva în apropierea Adrianopolului[2].

La 17 septembrie 1716, Saint Croix – căpitan imperial, cerea stareţului mănăstirii Hurezi ca nimeni să nu se retragă la Bucureşti, deoarece ordinul dat oştilor germane de către generalul Steinville era acela de a se ocupa obiectivele strategice. În acest sens, boierii olteni, fugiţi în munţi, îl asigurau pe generalul comandant că poate înainta fără niciun pericol, ca să-şi fixeze garnizoane întărite până la Olt, în special la Horezu şi la Râmnic, localităţile care prezentau un mai mare interes decât Tismana[3]. Boierii au cerut intervenţia grabnică a căpitanul de husari Stephan Dettine von Pivoda, care trece munţii, ocupă Râmnicul şi alături de detaşamentele boiereşti se îndreaptă spre Bucureşti, unde la 25 noiembrie 1716 îl capturează pe domnitor.



La Târgovişte, boierii răsculaţi au hotărât ca ţara să-şi păstreze statutul de autonomie prin menţinerea voievodatului sub suveranitatea împăratului. S-a depus chiar un omagiu în faţa generalului Steinville (28 noiembrie). Generalul, care dorea ca imperialii să ocupe definitiv Oltenia, a dat ordin căpitanului Schwantz von Springfels să întreprindă lucrările necesare pentru ca Oltul să devină navigabil, de la Turnu-Roşu în jos. În acelaşi timp, a urmărit să asigure o bază de rezistenţă la Râmnicu-Vâlcea, Câmpulung, Târgovişte şi Mărgineni şi să ia măsuri contra cetelor de turci care jefuiau ţara. La 20 ianuarie, căpitanul Schwantz se ocupa, la Râmnic, cu întocmirea unei hărţi a Olteniei. El urmărea să deschidă şoseaua pe partea dreapta a Oltului de la Sibiu la Râmnic şi totodată să iniţieze lucrările de întărire a mănăstirii Cozia, precum şi pe acelea de fortificare a episcopiei. Pentru a grăbi construirea şoselei Caroline, pe valea Oltului, generalul Steinville ordonă, la 13 iunie, să se strângă muncitori din judeţ. O inscripţie pusă pe stânca muntelui, pe şoseaua ce duce de la Câineni la Râul Vadului, ne spune despre vitejia comandantului Eugeniu de Savoia şi despre construirea acestui drum – Via Carolina -, opera arhitectului Friederic Schwantius, la anul 1717[4].

Domnitorul Ion Mavrocordat, venit în scaun cu voia turcilor, a trimis la Braşov pe marele logofăt Iordache Creţulescu – ginerele lui Nicolae Mavrocordat, cu cinci pungi de bani, insistând ca germanii să se retragă din zonele fortificate şi de la Mânăstirea din Râmnic. Imperialii, însă, nu numai că nu se gândeau să părăsească Oltenia, ci erau hotărâţi chiar să o lege mai strâns de Transilvania print-o serie de măsuri administrative.

În perioada 1717-1719, la Câineni se va clădi o cetate numită Arxavia, care nu se mai păstrează astăzi. În anii 1715-1718, preotul catolic Antonie baratul cumpără de la orăşenii din Râmnic mai multe proprietăţi, în vederea amplasării noii biserici. Imediat după 1718, în centrul oraşului se construieşte un important lăcaş din piatră.

Potrivit Decretului din 22 februarie 1719, austriecii stabilesc modul de organizare şi administrare a Olteniei, numind în fruntea acestuia un vornic. Acesta era şeful instanţelor judiciare din judeţ şi judeca, în apel, pricinile celor nemulţumiţi de hotărârea judelui şi putea să dea pedepse până la 6 taleri şi 100 de lovituri. Din îndatoririle sale de judecată, erau excluse problemele referitoare la stăpânirea bunurilor – pământ, robi, rumâni – şi cele ce comportau sentinţe capitale. Acum se introduce şi notariatul, şeful acestei instituţii devenind conducătorul cancelariei târgului. Puterea vornicului era limitată la respectarea ordinelor şi instrucţiunilor primite, orice abuz şi violenţă urmând a fi pedepsite printr-o amenda proporţională cu delictul comis. Pentru a impiedica înşelăciunea, se fixează pentru judeţul Valcea un sigiliu având pe el un pom, folosit la ştampilarea chitanţelor şi a actelor la încadrarea dărilor. Pomul va rămâne un simbol statornic pe toate stemele judeţului, până în ziua de astăzi.

Din anul 1731, pe lângă vornicul român apare şi unul german. Acesta avea ca atribuţii controlul populaţiei pe plăşi şi sate, evidenţa caracteristicilor contribuabililor, inregistrarea in protocoalele judeţene a datelor referitoare la situaţia economică şi financiară, pentru a putea fi verificate şi controlate. Vornicul german avea şi sarcina de a raporta Administraţiei de la Craiova, toate abaterile dregătorilor localnici şi să aibă ,,ochiul permanent treaz" asupra părtinirilor şi abuzurilor comise de boieri cu prilejul strângerii dărilor. Printre vornicii judeţului Vâlcea din această perioadă, amintim nume ca: Ilie Otetelişanu, Preda Bujoreanu, Şerban Fărcăşanu, Şerban Şirbei, Ion Bălăceanu, Preda Zătreanu, Mihail Roşianu, Diicul Poenaru, Radu Olănescu, Anton Marstaller, Iordache Fărcăşanu şi Gheorghe Canilos[5].

La 29 noiembrie 1719, egumenii principalelor mănăstiri vâlcene – Ioan de la Hurezi, Ştefan de la Bistriţa, Ştefan de Arnota şi Pahomie de la Govora, participă la „sinodul“ organizat la Mânăstirea Hurezi de către episcopul Damaschin (1708-1725), care a cerut ridicarea Episcopiei Râmnicului la rangul de mitropolie, precum şi înfiinţarea de şcoli în Râmnic şi în Craiova[6].

Episcopia Râmnicului a fost pusă sub jurisdicţia canonică a mitropolitului din Belgradul sârbesc. Damaschin Voinescu “fiind mitropolit de Amasia şi pe aceeaşi treaptă cu mitropolitul din Belgrad, fost sufragan al Patriarhiei din Ohrida; a solicitat să nu fie supus vecinului său de neam sârbesc. El a cerut comandantului Franz Anton von Wallis din Sibiu să i se acorde titlul de mitropolit, precum şi un teritoriu mai extins”[7].

Episcopul Damaschinnu şi-a uitat niciodată preocuparea de suflet a vieţii sale, reuşind să traducă nu mai puţin de treisprezece cărţi religioase, dar – din diferite motive – el nu a putut să tipărească decât cinci. Din opera sa, se vor tipări la Râmnic: Ceaslovul (1724), Învăţătură despre şapte taine (1724) şi Psaltirea (1725). Aceste cărţi sunt realizate de către meşterul tipograf Ilie Cernovodeanu. El este autorul acelei vestite cărţi Mâna lui Damaschin (aşezarea rânduielilor bisericeşti de peste an), pe care o tipăreşte Ioan Halmaghi la Sibiu în 1793 şi o laudă foarte mult, “căci tot meşteşugul ei pe mână se arată şi este izvodită cu mare meşteşug de P.O.S. Damaschin, episcopul Râmnicului”. Chipul acestui ierarh se află zugrăvit la Mânăstirea Govora[8]. Activitatea de tipărire la Râmnic se continuă şi după moartea subită a lui Damaschin. În 1726, se tipăreşte Întâia învăţătură pentru tineri, manualul ce va fi pus în slujba învăţământului din Ţara Românească.

Episcopul Inochentie al Râmnicului a continuat opera tipografică a lui Damaschin. În Catavasierul tipărit de Inochentie la Râmnic în 1734, el este numit „episcopul Râmnicului şi exarhul Severinului şi a toată Mehadia şi altor părţi poruncitoriu”[9]. În vremea păstoririi sale, se tipăresc şapte cărţi: Molitvenic (1730), Triod (1731), Ceaslov (1731), Liturghier (1733), Întâia învăţătură pentru tineri (reeditat în 1734), Catavasier (1734) şi Triod (1735).

În zona de fortificaţii de la Cozia, inginerul Weiss era de părere să se amenajeze un depozit de provizii. În războiul din 1716-1718 au fost cantonaţi acolo husarii lui Pivoda, iar după încheierea păcii, în locul lor s-a stabilit o companie de 150 infanterişti din Bavaria. Ulterior, în anul 1731, în cazarma nou construită acolo, se afla tot o unitate militară.

Episcopul Climent, originar din Pietrarii – Vâlcea, a fost stareţul mânăstirilor Polovragi şi Bistriţa. După ce adunarea electorală mixtă din Eparhia Râmnicului l-a ales episcop (28 iunie 1735), generalul Wallis – directorul suprem al Olteniei l-a recomandat împăratului care, la rândul lui, l-a confirmat ca episcop al Eparhiei Râmnicului, urmând ca mitropolitul sârbesc Vichentie Ivanovici să-l hirotonească arhiereu[10].

Ca şi celelalte judeţe ale Olteniei, Vâlcea a avut de suferit în timpul războiului turco-austriac din 1736-1738. Astfel, în 1736, judeţul a fost obligat să dea 4.000 de obroace de grâu pentru depozitele agricole ale administraţiei austriece, în vederea operaţiunilor armate. Teritoriul judeţului – strâmtorile Oltului, Valea Lotrului, Râmnicul etc. – au devenit scene pentru teatrul de război iscat între marile imperii ale timpului. Printre alte distrugeri provocate de conflagraţie, „Pârjolul războiului a distrus reşedinţa episcopală din Râmnic”[11]. Cete de turci şi tătari au năvălit în judeţ, au ars şi au distrus sate, au incendiat Râmnicul, răpind vite, luând în robie pe locuitorii pe care i-au putut prinde, alţi oameni fugind prin munţi şi prin peşteri. Episcopul Climent s-a refugiat şi el pe Valea Lotrului, unde se aflau 3.000 de militari austrieci. La data de 29 octombrie 1737, Constantin Mavrocordat – domnitorul Ţării Româneşti şi Murtaza paşa, comandantul corpului expediţionar otoman, lansează separat, câte un apel către locuitorii Olteniei, prin care le cerea să se supună, arătând că trupele turceşti sunt venite spre înlăturarea vrăjmaşilor şi să o unească la un loc, cum a fost mai înainte. La cererea domnitorului ţării, episcopul Climent i-a sfătuit şi el pe locuitori „să se supuie împărăţiei turceşti şi a nu lăsa pe catane sau niscaiva hoţi să facă turburare”[12] ; doar o parte din Loviştea vâlceană, având centrul fortificat în fortul de la Perişani, a putut fi menţinută până la sfârşitul războiului sub controlul forţelor austriece. Prin Pacea de la Belgrad (18 septembrie 1739), care a pus capăt războiului ruso-austro-otoman, Imperiul habsburgic a fost obligat să restituie Oltenia, readusă la hotarele Ţării Româneşti.

Episcopul Climent a ctitorit multe lăcaşuri de cult. A început refacerea Episcopiei arse şi distruse de turci, a reclădit între 1739-1749 biserica mare, cu clopotniţa şi cu casele dimprejur, precum şi biserica-bolniţă, clădită din temelie la 1745, „cu toată cheltuiala preasfinţiei sale, chir Climent episcop, precum şi beserica cea mare, iarăşi de sfinţia sa s-au înălţatu” – cum glăsuieşte pisania de la intrarea în bolniţa Episcopiei. Tot cu cheltuiala sa, episcopul a ridicat câteva schituri şi biserici de mir în judeţul Vâlcea: schitul Pietrarii de Jos – în localitatea natală, schitul Pătrunsa, schitul Colnic, bisericile din Bodeşti-Bărbăteşti (1749) şi din Goranu (azi, cartier în oraşul Râmnic). Climent a luat parte, în 1746, la acţiunea de desfiinţare a rumâniei, întreprinsă de domnul Constantin Mavrocordat. În anul menţionat, mitropolitul Neofit I al Ţării Româneşti a vizitat judeţul Vâlcea.

După 1742 Râmnicul devine cel de al doilea centru tipografic al Ţării Româneşti si rămâne ca atare, până la sfârşitul veacului al XVIII-lea. Aici, Climent a tipărit multe din traducerile înaintaşului său Damaschin: Antologhionul”(1737 şi 1745), Octoihul (1742), Ceaslovul (1742 si 1745), Penticostarul (1743), Psaltirea (1743 şi 1746), Evangheliarul (1746), Apostolul (1747), Catavasierul (1747), Liturghierul (1747), Molitvelnicul (1747). A retipărit Cazania lui Varlaam (1748, cu unele schimbări); a tipărit şi câteva broşuri originale: Capete de poruncă la toată ceata bisericească (1743), Învăţătura bisericească pe scurt pentru şapte Taine (1746) şi câteva pastorale.

În prefaţa din Evanghelia tiparită de el la Râmnic în 1746, se adresa domnului Constantin Mavrocordat, menţionându-se că s-a tipărit ca să lumineze „nu numai celor din casă, adică din Ţara Măriei Tale, ci tuturor celor ce vorbesc limba rumânească”. Episcopul a fost ajutat de câţiva colaboratori, ca ieromonahul Lavrentie din Mânăstirea Hurezi, diortositor, autor de predoslovii şi chiar tălmăcitor, precum şi de tipograful Dimitrie Pandovici şi fraţii Mihail şi Constantin Atanasievici, dintr-o renumită familie de tipografi râmniceni[13].

La 8 mai 1749, este ales ca episcop Grigore Socoteanu, stareţul Coziei, fiu al lui Gheorghiţă Socoteanu pitarul, strămoş al familiei Lahovăreştilor. A zidit între 1751-1754, paraclisul episcopiei, păstrat până astazi cu fresce exterioare şi cu portretul mural al episcopului şi al altor ctitori în interior. El se numără printre ctitorii bisericilor „Buna Vestire” şi „Toţi Sfinţii” din Râmnicu-Vâlcea (1762-1764), alături de Hagi Constantin Malache şi ieromonahul Teodor, egumenul Dobruşei.

În anul 1751, este ctitorită biserica schitului Inăteşti din Râmnic, de către Rafail, egumenul mănăstirii Cozia şi călugărul Vasile Monahul. În perioada 1752-1753, egumenul Dionisie Bălăcescu construieşte foişorul de la Hurezi. Alexandru Bucşenescu ridică schitul Berislăveşti (1752-1753). În anul 1754 este construită şi cula Zătreanu, de Radu Zătreanu. Grigore Socoteanu a obţinut realizări remarcabile, mai ales în privinţa tipăriturilor, scoţând 15 cărţi din care Liturghierul şi Octoihul în două ediţii şi Catavasierul în trei ediţii. La Râmnic, s-a tipărit o Gramatică slavonă (1755), la cererea mitropolitului sârb Pavel Neandovici din Carloviţ şi Pravila de rugăciuni a sfinţilor luminători sârbi. Printre cei care au colaborat la tipărirea cărţilor, menţionăm pe ieromonahul Lavrentie de la Hurezi şi pe meşterii tipografi Mihai, Constantin şi Gheorghe Atanasievici[14].

La 21 mai 1764 a fost ales ca episcop Partenie, fost egumen al mănăstirii Tismana. Era originar din Mihăeştii-Vâlcii. În vremea acestui episcop s-au tipărit şapte cărţi (Antologhion, Penticostar, Slujba Sfântului Nicodim, Liturghier, Molitvelnic şi Catavasier). La ele, au lucrat fraţii Atanasievici şi – ca diortositor – ieromonahul Grigore.

În 1772, Von Bauer înregistrează în memoriile sale localitatea Drăgăşani – sat cu o casă episcopală, o curte boierească, o biserică, vii, un târg şi o trecere peste Olt. Lucrarea a fost publicata în anul 1778. Era aici o casă a lui Fârtat şi a urmaşilor săi, care ajunsese mai apoi proprietatea Episcopiei Râmnicului[15].

La 26 decembrie 1773, a fost ales ca episcop Chesarie. El face parte din delegaţia care s-a dus în 1770 la curtea Ecaterinei a II-a din Petersburg spre a-i prezenta doleanţele ţării. În vremea păstoririi sale la Râmnic, tiparniţei de aici a Episcopiei i s-au adus multe îmbunătăţiri, prin mijlocirea prietenului său – negustorul sibian Hagi Constantin Pop. A tipărit Octoihul (1776), Triodul (1777), Ceaslovul (1779) şi Psaltirea (1779), dar opera de căpetenie a lui Chesarie au constituit-o cele douăsprezece minee pe lunile octombrie-martie (1776-1779).

Epoca de strălucire a Episcopiei Râmnicului a fost continuată de Filaret, ales episcopla 3 martie 1780. Bun gospodar, el a facut eleşteul Episcopiei şi – la 1 septembrie 1784 – fântâna de la Olt, mutată ulterior în curtea Episcopiei, unde se află şi astăzi.

În timpul păstoriei sale, s-au tipărit peste 25 cărţi, toate pe cheltuiala sa. Din cauza războiului ruso-austro-turc, în 1788, activitatea tipografiei a încetat, episcopul refugiindu-se la Sibiu. Activitatea tipografică a fost reluată în 1792, când s-a scos o nouă ediţie a Ceaslovului şi o Cazanie.

La izbucnirea războiului ruso-austro-turc (1787-1792), mânăstirile vâlcene au fost prădate de armată, ca toate cele din apropiere, cum adevereşte un autograf al fostului egumen de la Fereş: „S-a început răzmeriţa neamţului cu turcul la anul 1787 august 15. Şi făcându-se catane din Ţara Românească de sub poala muntelui la împăratul nemţesc; păzea[u] la Gura Lotrului şi trecea[u] hoţeşte peste munţi şi prăda[u] mânăstirile Bistriţa, Hurezi şi Arnota, şi le-a[u] dat foc şi le-a[u] luat toate dobitoacele, după cum şi satelor împrejur[…]. Şi la anul 1789, oct. 26, au scoborât şi nemţii la Dunăre. Şi eu aflându-mă aici la Mânăstirea Bistriţa, am scris ca să se ştie. Gheorghe proigumen Fereş, Bratu Nectarie egumen“[16].

Pahomie, egumenul mănăstirii Hurezi, arăta că „timp de un an, seraschierul Mehmed Paşa, cu o oaste turcească 1.800 de soldaţi otomani au şezut în mănăstire […], au adus în mănăstire 70 de robi, timp de două luni şi jumătate, ceea ce a produs o mare pagubă (. . .) hoţii nemţeşti şi turci au împuşcat chipurile sfinţilor din paraclis, iar bolniţa a ajunsu grajdu de cai“[17].

Tot acum este ocupată de imperiali şi Mânăstirea Cozia. Au loc ciocniri repetate la trecătorile munţilor, Buzău, Predeal-Timiş, Rucăr-Bran, Jiblea şi pe valea Jiului. Oastea munteană şi detaşamentele turceşti, puse sub comanda domnitorului Nicolae Mavrogheni, îi silesc pe austrieci să se retragă din mânăstirile ocupate.

Ciocniri armate au avut loc în 1789, la Gura Lotrului şi Mânăstirea Cornet (27 martie), Sărăcineşti şi Câineni (1 mai). Încercarea domnului Mavrogheni de a propune un armistiţiu prinţului von Saxa Coburg şi cneazului Potemkin, prin intermediul episcopului Filaret, nu a fost luată în seamă (22 noiembrie 1789). Prin Pacea de la Iaşi (1792), cel de-al şaselea război ruso-turc a luat sfârşit.

La 13 iunie 1790, se organizează serviciul poştelor la Râmnicu-Vâlcea, iar la 12 noiembrie 1791 se semnează ordinul de numire a lui Iacov judeţ, „la oraşul Domniei Mele Vel Ocna sud Vâlcea” – târgul Ocnele Mari care apare la 1700, în harta stolnicului Cantacuzino.

Nectarie, grec de la Moreea, a stat pe scaunul episcopal de la Râmnic douăzeci de ani (1792-1812), dar în această perioadă destul de mare, nu s-au tipărit decât câteva cărţi, probabil pregătite de tipar de către Filaret: Molitvelnicul, Psaltirea, Apostolul, Evanghelia, Chiracodromionul, Panihida şi Octoihul[18].

Dezintegrarea structurilor feudale din Ţara Românească, începută de pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, a dus la apariţia naţiunii române moderne, afirmarea conştiinţei şi idealurilor naţionale. În plan cultural, Şcoala Ardeleană a fost aceea care a trezit conştiintele prin glorificarea trecutului şi prefigurarea unui viitor prosper nu numai în Transilvania, ci pentru toti românii. În plus, marea răscoală a ţăranilor transilvăneni din 1784 şi în special revoluţia de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, nu au reprezentat episoade sporadice, ci momente marcante de istorie naţională, fundamentul dezvoltării istorice, care au condus la prăbuşirea feudalismului şi crearea statului modern român.

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010

Imaginile una câte una cu descrieri, surse și mai multe informații în conexiune - la această legătură.
_________
[1]. Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, pag. 18.


[2]. Gabriel Ştrempel, Antim Ivireanul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997, pag. 362-370.


[3]. Alexandru Vasilescu, Oltenia sub austriaci 1716-1739, vol. I, Istoria politică a Olteniei sub austriaci, Bucureşti, 1929, pag. 41.


[4]. C. Bălan, op. cit., pag. 346.


[5]. Corneliu Tamaş, Judeţul Vâlcea şi prefecţii lui – pagini de istorie a administraţiei, Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, 2004, pag. 62-64.


[6]. B.A.R., CCLXV/90;


[7]. Ş. Papacostea, op. cit., pag. 290-291.


[8]. D. Sandu, op. cit., pag. 123-124.


[9]. Ion Bianu, Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche, tom II, 1910, pag. 49.


[10]. Gherasim Cristea, Istoria Eparhiei Râmnicului, Râmnicu-Vâlcea, ed. Conphys, 2009, pag. 188.


[11]. Ibidem, pag. 189.


[12]. C. C. Giurescu, Material pentru istoria Olteniei supt austriaci, Bucureşti, 1947, vol. III, pag. 315-318.


[13]. Mircea Păcurariu, Istoria bisericii ortodoxe române, vol. II, Bucureşti, Editura Institutului Biblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981, pag. 341-343.


[14]. Ibidem, pag. 427-429.


[15]. Constantin I. Karadja, Oltenia după memoriile generalului Von Bauer (1778), în “Arhivele Olteniei”, nr. 14, 1924, pag. 302-304;


[16]. B.A.R., ms. rom., nr. 2516, f. 368.


[17]. Gherasim Cristea, Mânăstirea Hurezu, Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, 2003, pag. 99.


[18]. M. Păcurariu, op. cit., pag. 437.

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 143-148). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.

____________

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #IstoriaRamnicului #istorie #habsburgi #dinastii #fanarioți