consacrarea bucureșteană în competiție cu marii cântăreți interbelici; străinii (incl. diplomații) şi protipendada vremii descoperă uluiți autenticitatea cântecului românesc... - continuare carte în foileton/ completare resurse anterioare (de această dată, în descrierile imaginilor, și cu informații ce țin de tumultuoasa viață personală a artistei)
„Neptun“
În iarna anului 1938 — după succesul de la „Alhambra“ — Maria primeşte propunerea să cânte in fiecare seară după orele 23 şi la restaurantul Neptun.
„Neptunul“ este instalat într-un spaţios local din Piaţa Buzeşti, între farmacia fiinţînd şi astăzi pe colţul laturii drepte a pieţii şi cantina studenţească, mărginită de curtea care se rotunjeşte pe începutul străzii Dr. Felix. Peste druim: restaurantul de pe vremea aceea „Coşna“ — unde cântau Mia Braia şi Petre Alexandru, iar mai târziu tânăra Rodica Bujor — a plăcintăria existând şi acum pe marginea din stânga a pieţii, la interferenţa străzilor Polizu — Dr. Felix.
„Marele restaurant", unde urmează să cânte Maria, are faima unei crâşme cu vinuri bune şi fripturi de soi, dar... nu atrage prea multă clientelă.
În vremea când Maria s-a hotărît să-şi desfacă tolba cu cîntoce pe estrada de la „Neptun", crâşmele şi restaurantele Bucureştilor nu erau văduvite de eîntăreţi ; o pleiadă de dizeuuri — unii dintre ei dăruiţi cu netăgăduite însuşiri — îşi creiase o bine meritată faimă cu interpretarea preţuită de marele public, a repertoriului lor de romanţe, muzică uşoară, cîntece de mahala şi cântece bătrâneşti. Dintre aceştia amintim pe cei ce, în perioada dintre cele două războaie mondiale, au ilustrat, cu strădania lor, o epocă din istoria cântecului, delectând clientela restaurantelor din Capitală. Ei au fost premergătorii şi contemporanii Mariei Tănase.
Alfred Pagoni, dizeur şi componist de muzică uşoară, delectând o anumită categorie de clienţi dornici de atmosfera barurilor de noapte, cîntă la un local situat la etajul I al unei clădiri — dărâmate azi — de pe str. Academiei. Improvizează versuri spirituale, cu iz liric sau satiric, pe teme date chiar de consumatori.
Constantin Lungeanu înregistrează succes pe estrada restaurantului „Răcaru“ de pe calea Griviţei. Repertoriul lui înmănunchează şansonete franţuzeşti şi bucăţi de muzică uşoară românească.Jean Marcu, violonist de talent, cîntă acompaniat de pro- pria-i orchestră romanţe şi noutăţi de muzică uşoară din străinătate.
Ionel Băjescu -Oardă, poet şi compozitor, lansează cîteva şlagăre româneşti de mare circulaţie („Flori de nufăr”, „Închide-ţi ochii dulci“, „Iubitul meu nu este prinţ” etc.), interpretîndu-le cu patos pe estrada de la „Femina”, vestit local de petrecere în preajma Teatrului Naţional, la începutul străzii Cîmpineanu.
Vasile Cristian, pe atunci un tânăr dăruit fiziceşte, cîntă cald şi sonor creaţiile „en vogue” de muzică uşoară şi romanţe vechi.
Tenorul Zavaidoc, mic şi îndesat, cu figura-i hirsută, domină cu glasu-i puternic grădinile de vară, desfătânduşi ascultătorii cu repertoriul alcătuit din cântece de mahala, romanţe bătrâneşti şi muzică uşoară.
Ion Luican cîntă la restaurantul „Roşianu” (azi „Izvorul Rece”), interpretând cu mare succes: „Cruce albă de mesteacăn” (cu stihurile delicate ale lui Artur Enăşescu) şi bucata populară „M-a făcut mama oltean” — două piese dintr-un bogat repertoriu de melodii româneşti.
Ioana Radu, astăzi artista poporului, debutează la Ploieşti venind apoi în Capitală, angajată la restaurantul „Potcoava”, cu un repertoriu de cîntece româneşti. Renunţă însă curând la repertoriul folcloric, consacrindu-se exclusiv romanţelor, pe care le cântă cu talentu-i, preţuit de unanimitatea iubitorilor muzicii, filtrând lirismul duios, evocator al amintirilor.
Maria Lătăreţu se afirmă dintru început cu viguros elan în cîmtecele culese de prin satele de dincolo de Olt, izbutind să le păstreze autenticitatea lăutărească-regională.
Petre Gusti de la Nadia Română-Mureş, siluetă de artist de cinema, debutează la restaurantul „Cireşica“ de pe bulevard, interpretând — înlesnit de generozitatea glasului său liric — cu mare succes romanţe, piese de muzică uşoară şi cântece bătrâneşti.
Alla Baianova, purtând cu graţie — pe estrada de la „Elisee“ din Calea Victoriei — distincţia unei întruchipări feminine, ce nu o egalează decît arta cu care interpreta romanţe româneşti, franţuzeşti şi ruseşti.
Din seara când Maria apare pe estrada orînduită în mijlocul sălii, „Neptunul“ se pomeneşte asaltat de valul consumatorilor care abia acum îi descoperă existenţa. Mirajul cîntecului popular, prins pe undele radioului, îi mână către crâşma din Buzeşti.
Zeul mărilor, cocoţat pe acoperişul restaurantului, priveşte uimit valul însufleţit de graba clienţilor pornind din toate cartierele Capitalei şi croindu-şi drum către crîșma purtătoare a divinului său nume.
Provincialii cu treburi, veniţi în Bucureşti din toate colţurile ţării, se înghesuiesc să-şi găsească loc la o masă, ca s-o vadă şi s-o asculte pe Maria.
La cel de al treilea „debut“ al cîntăreţei, după radio şi „Alhambra“, un grup de prieteni reţin din vreme o masă lîngă fereastra dinspre piaţă.
La ora 20 restaurantul geme de lume.
La o masă zărim pe toţi componenţii cenaclului din Blocul Bazaltin; la alta scriitori, pictori şi ziarişti: Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, Ion Pillat, Camil Petrescu, Ion Marin Sadoveanu, Paul Miracovici, A. Cristea, Paul Teodorescu şi alţii. Apoi cîteva mese ale artiştilor: George Folescu cu un grup de prieteni şi ucenici de la operă; de asemenea, colegele şi colegii de la „Alhambra“ în frunte cu directorul Nicolaie Vlădoianu, Ion Vasilescu, Nicuşor Constantinescu, Nieu Kanner ş.a.
Chelnerii nu mai prididesc servind, iar ochiul patronului scapără de bucurie. Crâşma — tânjind deseori tristă după clienţi — acum nu mai oftează în gol...
Intrarea este barată de întîrziaţii care nu mai pot pătrunde înăuntru, iar printre mese aşteaptă în picioare cei ce n-au avut norocul să-şi fi făcut rost de un loc. Orchestra cîntă, avînd primaş pe violonistul Vasile Julea.
La ora 23,30 uşa din fundul sălii se deschide şi Maria, trecînd pragul, se strecoară cu greu printre mese. Aplauze răzleţe. Cînd artista păşeşte pe estradă în mijlocul orchestrei, cercetând cu ochii iscoditori figurile din sală, se dezlănţuie un ropot de aplauze. Pleacă privirile mulţumind, apoi aruncă orchestrei o şoaptă şi schiţează un semn ...
Viorile, cobza, ţambalul atacă primele note ale cîntecului „Ia, uite-o, zău!“
În sală linişte de catedrală. Nimeni nu mai articulează un cuvînt. Chelnerii încremenesc în spatele clienţilor, iar picolii, gălăgioşi şi neîndemînatici de obicei, amuţesc cu gura deschisă.
Cîntecul Măriei, lunecând ca o desfătare, mîngîie sufletele însetate să soarbă cuvintele îngemănate melodiei, pe care cîntăreaţa o revarsă, cristalină din cofa umplută la izvor:
Ia, uite-o zău,„Neptunul“ este instalat într-un spaţios local din Piaţa Buzeşti, între farmacia fiinţînd şi astăzi pe colţul laturii drepte a pieţii şi cantina studenţească, mărginită de curtea care se rotunjeşte pe începutul străzii Dr. Felix. Peste druim: restaurantul de pe vremea aceea „Coşna“ — unde cântau Mia Braia şi Petre Alexandru, iar mai târziu tânăra Rodica Bujor — a plăcintăria existând şi acum pe marginea din stânga a pieţii, la interferenţa străzilor Polizu — Dr. Felix.
„Marele restaurant", unde urmează să cânte Maria, are faima unei crâşme cu vinuri bune şi fripturi de soi, dar... nu atrage prea multă clientelă.
În vremea când Maria s-a hotărît să-şi desfacă tolba cu cîntoce pe estrada de la „Neptun", crâşmele şi restaurantele Bucureştilor nu erau văduvite de eîntăreţi ; o pleiadă de dizeuuri — unii dintre ei dăruiţi cu netăgăduite însuşiri — îşi creiase o bine meritată faimă cu interpretarea preţuită de marele public, a repertoriului lor de romanţe, muzică uşoară, cîntece de mahala şi cântece bătrâneşti. Dintre aceştia amintim pe cei ce, în perioada dintre cele două războaie mondiale, au ilustrat, cu strădania lor, o epocă din istoria cântecului, delectând clientela restaurantelor din Capitală. Ei au fost premergătorii şi contemporanii Mariei Tănase.
Alfred Pagoni, dizeur şi componist de muzică uşoară, delectând o anumită categorie de clienţi dornici de atmosfera barurilor de noapte, cîntă la un local situat la etajul I al unei clădiri — dărâmate azi — de pe str. Academiei. Improvizează versuri spirituale, cu iz liric sau satiric, pe teme date chiar de consumatori.
Constantin Lungeanu înregistrează succes pe estrada restaurantului „Răcaru“ de pe calea Griviţei. Repertoriul lui înmănunchează şansonete franţuzeşti şi bucăţi de muzică uşoară românească.Jean Marcu, violonist de talent, cîntă acompaniat de pro- pria-i orchestră romanţe şi noutăţi de muzică uşoară din străinătate.
Ionel Băjescu -Oardă, poet şi compozitor, lansează cîteva şlagăre româneşti de mare circulaţie („Flori de nufăr”, „Închide-ţi ochii dulci“, „Iubitul meu nu este prinţ” etc.), interpretîndu-le cu patos pe estrada de la „Femina”, vestit local de petrecere în preajma Teatrului Naţional, la începutul străzii Cîmpineanu.
Vasile Cristian, pe atunci un tânăr dăruit fiziceşte, cîntă cald şi sonor creaţiile „en vogue” de muzică uşoară şi romanţe vechi.
Tenorul Zavaidoc, mic şi îndesat, cu figura-i hirsută, domină cu glasu-i puternic grădinile de vară, desfătânduşi ascultătorii cu repertoriul alcătuit din cântece de mahala, romanţe bătrâneşti şi muzică uşoară.
Ion Luican cîntă la restaurantul „Roşianu” (azi „Izvorul Rece”), interpretând cu mare succes: „Cruce albă de mesteacăn” (cu stihurile delicate ale lui Artur Enăşescu) şi bucata populară „M-a făcut mama oltean” — două piese dintr-un bogat repertoriu de melodii româneşti.
Ioana Radu, astăzi artista poporului, debutează la Ploieşti venind apoi în Capitală, angajată la restaurantul „Potcoava”, cu un repertoriu de cîntece româneşti. Renunţă însă curând la repertoriul folcloric, consacrindu-se exclusiv romanţelor, pe care le cântă cu talentu-i, preţuit de unanimitatea iubitorilor muzicii, filtrând lirismul duios, evocator al amintirilor.
Maria Lătăreţu se afirmă dintru început cu viguros elan în cîmtecele culese de prin satele de dincolo de Olt, izbutind să le păstreze autenticitatea lăutărească-regională.
Petre Gusti de la Nadia Română-Mureş, siluetă de artist de cinema, debutează la restaurantul „Cireşica“ de pe bulevard, interpretând — înlesnit de generozitatea glasului său liric — cu mare succes romanţe, piese de muzică uşoară şi cântece bătrâneşti.
Alla Baianova, purtând cu graţie — pe estrada de la „Elisee“ din Calea Victoriei — distincţia unei întruchipări feminine, ce nu o egalează decît arta cu care interpreta romanţe româneşti, franţuzeşti şi ruseşti.
Din seara când Maria apare pe estrada orînduită în mijlocul sălii, „Neptunul“ se pomeneşte asaltat de valul consumatorilor care abia acum îi descoperă existenţa. Mirajul cîntecului popular, prins pe undele radioului, îi mână către crâşma din Buzeşti.
Zeul mărilor, cocoţat pe acoperişul restaurantului, priveşte uimit valul însufleţit de graba clienţilor pornind din toate cartierele Capitalei şi croindu-şi drum către crîșma purtătoare a divinului său nume.
Provincialii cu treburi, veniţi în Bucureşti din toate colţurile ţării, se înghesuiesc să-şi găsească loc la o masă, ca s-o vadă şi s-o asculte pe Maria.
La cel de al treilea „debut“ al cîntăreţei, după radio şi „Alhambra“, un grup de prieteni reţin din vreme o masă lîngă fereastra dinspre piaţă.
La ora 20 restaurantul geme de lume.
La o masă zărim pe toţi componenţii cenaclului din Blocul Bazaltin; la alta scriitori, pictori şi ziarişti: Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, Ion Pillat, Camil Petrescu, Ion Marin Sadoveanu, Paul Miracovici, A. Cristea, Paul Teodorescu şi alţii. Apoi cîteva mese ale artiştilor: George Folescu cu un grup de prieteni şi ucenici de la operă; de asemenea, colegele şi colegii de la „Alhambra“ în frunte cu directorul Nicolaie Vlădoianu, Ion Vasilescu, Nicuşor Constantinescu, Nieu Kanner ş.a.
Chelnerii nu mai prididesc servind, iar ochiul patronului scapără de bucurie. Crâşma — tânjind deseori tristă după clienţi — acum nu mai oftează în gol...
Intrarea este barată de întîrziaţii care nu mai pot pătrunde înăuntru, iar printre mese aşteaptă în picioare cei ce n-au avut norocul să-şi fi făcut rost de un loc. Orchestra cîntă, avînd primaş pe violonistul Vasile Julea.
La ora 23,30 uşa din fundul sălii se deschide şi Maria, trecînd pragul, se strecoară cu greu printre mese. Aplauze răzleţe. Cînd artista păşeşte pe estradă în mijlocul orchestrei, cercetând cu ochii iscoditori figurile din sală, se dezlănţuie un ropot de aplauze. Pleacă privirile mulţumind, apoi aruncă orchestrei o şoaptă şi schiţează un semn ...
Viorile, cobza, ţambalul atacă primele note ale cîntecului „Ia, uite-o, zău!“
În sală linişte de catedrală. Nimeni nu mai articulează un cuvînt. Chelnerii încremenesc în spatele clienţilor, iar picolii, gălăgioşi şi neîndemînatici de obicei, amuţesc cu gura deschisă.
Cîntecul Măriei, lunecând ca o desfătare, mîngîie sufletele însetate să soarbă cuvintele îngemănate melodiei, pe care cîntăreaţa o revarsă, cristalină din cofa umplută la izvor:
Ia, uite-o zău,
Se uită la mine rău,
Parcă n-am iubit-o eu...
Şi se uită duşmăneşte
Ca să nu-i mai trag nădejde.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Apoi două cîntece de cătănie:
Spală, maică, hainele
Că se duc cătanele,
Şi le spală cu săpun
Şi le trimite pe drum;
Şi le spală-n lăcrimele,
Şi le trimite pe stele.
Scrie-mi carte cu cerneală
Şi mi-o trimite pe soare...
şi :
Foaie verde, nucă seacă,
Mîine toţi recruţii pleacă
Cu părinţii să-i petreacă...
Doar pe mine n-are cine,
Că sint singurel pe lume!
Am doar tată prea bătrîn
Care nu duce la drum.
Ţipă tata-n gura mare :
— Fă-mă, doamne-ntr-o cărare,
Fă-mă raza stelelor
Deasupra căzărmilor,
Să vorbesc cu colonelul
Să nu-mi bată puişorul;
Să nu-l puie de plantoane
Că... e mititel şi-adoarme!
Cântecele de cătănie îşi aveau pe atuncea rostul lor.
Pregătirile de război erau în toi, constituind o grea povară pentru popor. Cătanele şi recruţii, în drum spre gară, se odihnesc prin pieţele oraşului.
Cîntecele Mariei lansate de pe estrada „Neptunului" răscolesc sufletele, ca viguros protest ale oamenilor obijduiţi.
Marele Folescu despre Maria
Pregătirile de război erau în toi, constituind o grea povară pentru popor. Cătanele şi recruţii, în drum spre gară, se odihnesc prin pieţele oraşului.
Cîntecele Mariei lansate de pe estrada „Neptunului" răscolesc sufletele, ca viguros protest ale oamenilor obijduiţi.
Marele Folescu despre Maria
George Folescu, marele nostru cîntăreţ de operă, lăcrimând, îşi întreabă prietenii şi ciracii din jurul mesei:
— Ei, vă place? V-am spus eu, Maria Tănase este unică! Cu ea începe altceva în interpretarea dntecelor populare. Repertoriul ei are deja peste 100 de bucăţi, culese din toate regiunile ţării şi continuă, harnică şi plină de rîvnă, să şi-l îmbogăţească bătînd drumurile prin toate coclaurile...
Mai tîrziu, în vara lui 1939, întîlnindu-l pe strălucitul interpret din „Boris Godunov", „Faust“ şi „Năpasta" la o serată în casa unui prieten comun, l-am întrebat:
— Ce s-a întâmplat, maestre, cu dumneata? După imprimarea celor două minunate cîntece populare, „Aleargă Gheorghiţă, aleargă!" şi „Îngheţată-i Dunărea", te-ai oprit la jumătatea drumului. Aşteptam altele ...
— Aşteptaţi zadarnic ! După ivirea interpretei ideale a muzicii noastre populare, Maria Tănase, cred că misiunea mea s-a încheiat. S-o ascultăm numai pe ea şi, încîntaţi de cum le zice, să ne regăsim în alvia sufletului românesc.
Din amintirile lui Alexandru Hodoș
— Ei, vă place? V-am spus eu, Maria Tănase este unică! Cu ea începe altceva în interpretarea dntecelor populare. Repertoriul ei are deja peste 100 de bucăţi, culese din toate regiunile ţării şi continuă, harnică şi plină de rîvnă, să şi-l îmbogăţească bătînd drumurile prin toate coclaurile...
Mai tîrziu, în vara lui 1939, întîlnindu-l pe strălucitul interpret din „Boris Godunov", „Faust“ şi „Năpasta" la o serată în casa unui prieten comun, l-am întrebat:
— Ce s-a întâmplat, maestre, cu dumneata? După imprimarea celor două minunate cîntece populare, „Aleargă Gheorghiţă, aleargă!" şi „Îngheţată-i Dunărea", te-ai oprit la jumătatea drumului. Aşteptam altele ...
— Aşteptaţi zadarnic ! După ivirea interpretei ideale a muzicii noastre populare, Maria Tănase, cred că misiunea mea s-a încheiat. S-o ascultăm numai pe ea şi, încîntaţi de cum le zice, să ne regăsim în alvia sufletului românesc.
Din amintirile lui Alexandru Hodoș
Scriitorul Alexandru Hodoş ne-a citit o lui pagină din amintirile sale:
— Era spre sfârşitul unei zile de vară (1937), în casa albă de la Ciucea a lui Octavian Goga. Prin ferestrele deschise se auzea murmurul Crişului, şoptind pădurii povestea lui milenară. Mîna gazdei a întors butonul cutiei de sunete vrăjite şi în odaia de lucru a meşterului a răsunat glasul adînc al lui George Folescu. Un haiduc al câmpiei româneşti de altă dată îşi cinta aleanul lui de pribegie: „Ingheţată-i Dunărea”
— Nu ştiu un alt artist al nostru, a spus Octavian Goga după ce se făcu tăcere, care să dea viaţă cu atîta putere evocatoare, baladei populare munteneşti. Mă gîndesc la cîntecele Transilvaniei şi îmi pare rău că George Folescu nu s-a născut undeva pe Mureş sau pe Tîrnave. Avea argint în glas Traian Grozăvescu, dar n-a venit de la Lugoj cu vreo melodie bănăţeană. Radames nu cînta doine. Mereu aştept să se ivească un rapsod popular al Transilvaniei. Nu l-am întîlnit încă.
— A sosit vremea şi acum este! am răspuns glumind meşterului. Acest rapsod există, dar nu-i un cântăreţ, ci o cântăreaţă. O cheamă Maria Tănase. Nu vocalizează după note şi n-a studiat la Conservator pe Amneris; dar a cutreerat toate ţinuturile ţării, de sub poalele Ceahlăului pînă în Munţii Apuseni şi şi-a cules melodiile de-a dreptul de la izvorul lor. Apă limpede într-un pocal de cristal! Duioşie, umor, tristeţe, voie-bună, toată poezia sufletului popular vibrează în glasul ei cald şi pătrunzător. Nu-i o interpretă a cântecului; e cântecul însuşi! Aş dori s-o ascultaţi într-o zi.
Lui Octavian Goga i s-au părut poate prea entuziaste vorbele mele, căci am zărit în ochii lui albaştri o umbră de îndoială. Umibra aceasta avea să se preschimbe într-o luminoasă bucurie cînd, cîteva seri mai târziu, am auzit la radio,, împreună, o suită de cîntece populare din repertoriul Măriei Tănase. Ca şi cum ar fi ghicit că o ascultă poetul „Oltului", Maria Tănase alesese cîntece din Transilvania: „Nici acela nu-i ficior...“ ; „Oraţia de nuntă", „Pe Mureş şi pe Tîrnave“ ş.a.
Octavian Goga a fost cucerit de la început. I-a plăcut vocea plină de culoare, frazarea inteligentă, sinceritatea simţirii, dar l-a surprins mai ales stilul autentic al cântecului popular, proaspăt şi nealterat, ca un fruct cules de-a dreptul de pe ramura lui. „Strigă în horă ca un flăcău din Ţara Oaşului”, mi-a şoptit la ureche. E, intr-adevăr, uimitoare ! Transilvăneancă?“ m-a întrebat.
— Nu, i-am răspuns râzând. E dintr-o mahala a Bucureştilor.
— E la ea acasă în toată ţara, ca orice artist adevărat. Mi-ar face plăcere s-o privesc cîntând...
Dorinţa lui Octavian Goga nu s-a îndeplinit. în primăvara următoare, el a închis ochii pentru totdeauna. Maria Tănase a mers înainte, pe drumul ce-l vestea făgăduitorul ei început.
Cei patru îndrăgostiți
— Era spre sfârşitul unei zile de vară (1937), în casa albă de la Ciucea a lui Octavian Goga. Prin ferestrele deschise se auzea murmurul Crişului, şoptind pădurii povestea lui milenară. Mîna gazdei a întors butonul cutiei de sunete vrăjite şi în odaia de lucru a meşterului a răsunat glasul adînc al lui George Folescu. Un haiduc al câmpiei româneşti de altă dată îşi cinta aleanul lui de pribegie: „Ingheţată-i Dunărea”
— Nu ştiu un alt artist al nostru, a spus Octavian Goga după ce se făcu tăcere, care să dea viaţă cu atîta putere evocatoare, baladei populare munteneşti. Mă gîndesc la cîntecele Transilvaniei şi îmi pare rău că George Folescu nu s-a născut undeva pe Mureş sau pe Tîrnave. Avea argint în glas Traian Grozăvescu, dar n-a venit de la Lugoj cu vreo melodie bănăţeană. Radames nu cînta doine. Mereu aştept să se ivească un rapsod popular al Transilvaniei. Nu l-am întîlnit încă.
— A sosit vremea şi acum este! am răspuns glumind meşterului. Acest rapsod există, dar nu-i un cântăreţ, ci o cântăreaţă. O cheamă Maria Tănase. Nu vocalizează după note şi n-a studiat la Conservator pe Amneris; dar a cutreerat toate ţinuturile ţării, de sub poalele Ceahlăului pînă în Munţii Apuseni şi şi-a cules melodiile de-a dreptul de la izvorul lor. Apă limpede într-un pocal de cristal! Duioşie, umor, tristeţe, voie-bună, toată poezia sufletului popular vibrează în glasul ei cald şi pătrunzător. Nu-i o interpretă a cântecului; e cântecul însuşi! Aş dori s-o ascultaţi într-o zi.
Lui Octavian Goga i s-au părut poate prea entuziaste vorbele mele, căci am zărit în ochii lui albaştri o umbră de îndoială. Umibra aceasta avea să se preschimbe într-o luminoasă bucurie cînd, cîteva seri mai târziu, am auzit la radio,, împreună, o suită de cîntece populare din repertoriul Măriei Tănase. Ca şi cum ar fi ghicit că o ascultă poetul „Oltului", Maria Tănase alesese cîntece din Transilvania: „Nici acela nu-i ficior...“ ; „Oraţia de nuntă", „Pe Mureş şi pe Tîrnave“ ş.a.
Octavian Goga a fost cucerit de la început. I-a plăcut vocea plină de culoare, frazarea inteligentă, sinceritatea simţirii, dar l-a surprins mai ales stilul autentic al cântecului popular, proaspăt şi nealterat, ca un fruct cules de-a dreptul de pe ramura lui. „Strigă în horă ca un flăcău din Ţara Oaşului”, mi-a şoptit la ureche. E, intr-adevăr, uimitoare ! Transilvăneancă?“ m-a întrebat.
— Nu, i-am răspuns râzând. E dintr-o mahala a Bucureştilor.
— E la ea acasă în toată ţara, ca orice artist adevărat. Mi-ar face plăcere s-o privesc cîntând...
Dorinţa lui Octavian Goga nu s-a îndeplinit. în primăvara următoare, el a închis ochii pentru totdeauna. Maria Tănase a mers înainte, pe drumul ce-l vestea făgăduitorul ei început.
Cei patru îndrăgostiți
Seară de seară, pe estrada de la „Neptun“ în sala arhiplină de clientela provenită din toate straturile societăţii, cântecele aduse de Maria farmecă auditoriul cu stihurile şi melodiile, filtrînd suflu autentic românesc.
Cînd termină programul la ora 24,30 îşi îmbracă în grabă caţaveica verde cu vulpi roşietice, se strecoară prin ieşirea din spate a cârciumii şi urcă în maşina ei, plecînd spre casă.
Aldoarme, visând ca un copil fericit.
Vraja pe care o degajă întruchiparea feminină apărînd pe estrada din Piaţa Buzeşti trezeşte elanul dragostei în inima unui talentat pianist, care-şi poartă paşii necontenit pe urmele ei.
Într-o zi, întrebând-o ce se întîmplă cu pianistul, însoţitorul ei de fiecare seară, răspunde simplu:
— E umbra mea! Nu mă încurcă ... Umbrele rămîn umbre!
Unii din puţinii diplomaţi români din acea vreme, care admiră cântecul românesc, se îndrăgosteşte de-a binelea de tânăra interpretă ... îi trimite zilnic flori, însoţite de scrisori în care cu multă discreţie îi destăinuie sentimentul puternic ce-l stăpâneşte.
Un american, Smith, venit în România pentru afaceri comerciale, o aude la „Neptun“. Îi declară, fără ocol, că s-a îndrăgostit şi de cântecul românesc şi de cîntăreaţă, propunîndu-i să plece cu el în America, unde îi poate pune la dispoziţie toate mijloacele băneşti, spre a-i organiza în impresariatul său un turneu mondial cu melodiile româneşti. Propunerea este ispititoare... Maria nu-l refuză categoric; îl roagă să-i îngăduie amînarea răspunsului.
Florile şi scrisorile admirative, unele din ele închizând inspirate şi pasionate declaraţii de dragoste, nu contenesc ...
Pianistul din preajma ei se întunecă la faţă câteodată, ca nu cumva vreuna din inspiratele declaraţii să găsească ecou în sufletul Măriei.
În cocheta ei cabină de la crâşma „Neptunului" — podeaua şi pereţii înveşmântaţi cu spicele de grîu, frunzele, florile şi păsările covoarelor olteneşti; peste tot flori, iar minuscula masă rezemată de perete încărcată cu scrisori — Maria se adresează în prezenţa noastră pianistului:
— Te rog să le citeşti rar şi cu glas potrivit, dar ... să nu omiţi ceva!
Tînărul le desface cu mâna tremurîndâ şi începe lectura. Maria îl urmăreşte, iscoditoare, să-l prindă dacă sare vreun rând. După ultima scrisoare, zîmbind, ne întreabă :
— Ce ziceţi? Au haz admiratorii mei!
— Constat că unii au şi talent.
— Da! E adevărat; mai ales cei care îmi preţuiesc cîntecele şi le desluşesc înţelesul, aşternîndu-l în slove potrivite. Vă mărturisesc că asemenea rînduri îmi merg drept la inimă.
— Te înţeleg.
Şi tresare, fericită :
— Îi iubesc pe toţi cei ce-mi îndrăgesc cântecele, pentru că îi simt făcînd una cu sufletul poporului nostru, cu brazda ţării din care am răsărit şi eu ca să pot spune cum mă pricep mai bine, ce gîndeşte şi ce simte în stihuri cântate norodul românesc.
Un tîrgoviştean, Vasile Pester, pripăşit încă din adolescenţă în Capitală, se lipeşte de o masă din fundul sălii, de cum a apărut Maria pe estrada crîşmei din Buzeşti. O aplaudă zilnic, mărturisindu-i admiraţia. O adoră, fără să i-o spună vreodată, cu devotamentul unui dulău ciobănesc gata de orice jertfă.
Cîntăreaţa îl rânduieşte între prietenii care n-au dezamăgit-o până în clipa din urmă, fiindu-i sprijin de nădejde în epoca de grea cumpănă de mai târziu...
Cîntec pentru Maria Tănase
Cînd termină programul la ora 24,30 îşi îmbracă în grabă caţaveica verde cu vulpi roşietice, se strecoară prin ieşirea din spate a cârciumii şi urcă în maşina ei, plecînd spre casă.
Aldoarme, visând ca un copil fericit.
Vraja pe care o degajă întruchiparea feminină apărînd pe estrada din Piaţa Buzeşti trezeşte elanul dragostei în inima unui talentat pianist, care-şi poartă paşii necontenit pe urmele ei.
Într-o zi, întrebând-o ce se întîmplă cu pianistul, însoţitorul ei de fiecare seară, răspunde simplu:
— E umbra mea! Nu mă încurcă ... Umbrele rămîn umbre!
Unii din puţinii diplomaţi români din acea vreme, care admiră cântecul românesc, se îndrăgosteşte de-a binelea de tânăra interpretă ... îi trimite zilnic flori, însoţite de scrisori în care cu multă discreţie îi destăinuie sentimentul puternic ce-l stăpâneşte.
Un american, Smith, venit în România pentru afaceri comerciale, o aude la „Neptun“. Îi declară, fără ocol, că s-a îndrăgostit şi de cântecul românesc şi de cîntăreaţă, propunîndu-i să plece cu el în America, unde îi poate pune la dispoziţie toate mijloacele băneşti, spre a-i organiza în impresariatul său un turneu mondial cu melodiile româneşti. Propunerea este ispititoare... Maria nu-l refuză categoric; îl roagă să-i îngăduie amînarea răspunsului.
Florile şi scrisorile admirative, unele din ele închizând inspirate şi pasionate declaraţii de dragoste, nu contenesc ...
Pianistul din preajma ei se întunecă la faţă câteodată, ca nu cumva vreuna din inspiratele declaraţii să găsească ecou în sufletul Măriei.
În cocheta ei cabină de la crâşma „Neptunului" — podeaua şi pereţii înveşmântaţi cu spicele de grîu, frunzele, florile şi păsările covoarelor olteneşti; peste tot flori, iar minuscula masă rezemată de perete încărcată cu scrisori — Maria se adresează în prezenţa noastră pianistului:
— Te rog să le citeşti rar şi cu glas potrivit, dar ... să nu omiţi ceva!
Tînărul le desface cu mâna tremurîndâ şi începe lectura. Maria îl urmăreşte, iscoditoare, să-l prindă dacă sare vreun rând. După ultima scrisoare, zîmbind, ne întreabă :
— Ce ziceţi? Au haz admiratorii mei!
— Constat că unii au şi talent.
— Da! E adevărat; mai ales cei care îmi preţuiesc cîntecele şi le desluşesc înţelesul, aşternîndu-l în slove potrivite. Vă mărturisesc că asemenea rînduri îmi merg drept la inimă.
— Te înţeleg.
Şi tresare, fericită :
— Îi iubesc pe toţi cei ce-mi îndrăgesc cântecele, pentru că îi simt făcînd una cu sufletul poporului nostru, cu brazda ţării din care am răsărit şi eu ca să pot spune cum mă pricep mai bine, ce gîndeşte şi ce simte în stihuri cântate norodul românesc.
Un tîrgoviştean, Vasile Pester, pripăşit încă din adolescenţă în Capitală, se lipeşte de o masă din fundul sălii, de cum a apărut Maria pe estrada crîşmei din Buzeşti. O aplaudă zilnic, mărturisindu-i admiraţia. O adoră, fără să i-o spună vreodată, cu devotamentul unui dulău ciobănesc gata de orice jertfă.
Cîntăreaţa îl rânduieşte între prietenii care n-au dezamăgit-o până în clipa din urmă, fiindu-i sprijin de nădejde în epoca de grea cumpănă de mai târziu...
Cîntec pentru Maria Tănase
Sculptorul prof. Mac Constantinescu, unul din obişnuiţii clienţi ai „Neptunului“, ne împărtăşeşte convingerea că succesul Măriei pe estrada restaurantului din Buzeşti — prin adâncul ecou în mase al cîntecelor ei — a însemnat marele moment în afirmarea personalităţii cântăreţei ca interpretă a folclorului românesc.
Poetul Camil Baltazar subliniază acest moment trimiţîndu-i „Cîntec pentru Maria Tănase“:
Cînd viersui tu, nu e buza
Care vîntură spuza
Cîntecului, ci chiar inima, în moina
Care-ţi tîlcuie doina.
Şi-n sunetul ei de cavale
Urcă deal ţărănesc şi românească vale...
Cum smulgi cîntarea de taină
Din sîni şi din haină,
Fluturînd carne din carnea ta
Fluturînd carne din carnea ta
În viersul cu jale!...„
Neptun" rămîne singur şi trist
Momentul de la „Neptun" atinge apogeul. Un cronicar al vremii, în revista „Spectacol" din 29.V.1939, îl schiţează sugestiv: „La început a fost Maria Tănase. Încruntatul zeu care păzeşte cu tridentul nu apele mării, ci şpriţurile şi ţapii, locuieşte în Bucureşti, tocmai în Piaţa Buzeşti. Şi cînd spuneai: „Neptun", înţelegeai altceva: Maria Tănase. Pentru că, în ploaia de lumini din local lumea nu venea decît în al doilea rînd pentru muşchi la grătar, mititei şi patricieni, ci ocupa mesele mai mult ca să asculte armoniile grave ale unui glas de femeie, care vrăjea, îmbăta şi obseda. Între cupe, farfurii, fructiere şi frapiere am văzut chelii impozante, burţi colosale, decolteuri tentante, lăsînd să treacă miezul nopţii, pentru ca să strige în delir cînd apărea zîmbetul Măriei: „Busuioc"! sau „Ciuciu". În acele clipe nici zeul însuşi n-ar fi fost în stare să domolească acest ocean de glasuri, care era cînd imperativ, cînd rugător, crescînd şi descrescînd ca un talaz. în clipa în care începea să urce melodia şi să bîzîie ţambalul, încetau vocile, amuţeau tacâmurile, încremeneau picolii... Numai târziu, cînd ropotele de aplauze o conduceau pînă la maşină, chefurile izbucneau libere... Numai atunci se cânta la ureche, se dădea drumul la brăcinare şi licorile alcoolate curgeau în rîuri spumoase... Pe acoperişul localului, zeul obosea ţinînd tridentul şi clipea somnoros"...
Oboseşte însă şi cantăreaţa. Simte nevoie de odihnă.
Reziliază contractul cu patronul „Neptunului“ şi caută răgazul reculegerii, desprinzîndu-se din ropotul aplauzelor de fiecare seară.
Tridentul alunecă din mana zeului, rămas singur şi trist să păzească crîşma văduvită de valul clienţilor.
Cei patru îndrăgostiţi, temîndu-se să nu-i tulbure odihna şi visarea, îi dau târcoale tăcuţi, cu paşi de „umbre“.
Demonul cîntecului care n-a iertat-o o clipă toată viaţa, nu îngăduie însă Măriei să-şi prelungească odihna.
O sfredeleşte cu chemarea-i ispititoare şi o hotărăşte să păşească curând pe estrada altui restaurant „Luxandra”, de pe str. Doamnei nr. 9.
Valul de odinioară de la „Neptun” îişi găseşte acum făgaşul la noul local. Admiratorii din Piaţa Buzeşti îşi strâng rândurile şi încercuiesic, seară de seară, mesele de la „Luxandra”.
Repertoriul, mereu îmbogăţit cu cîntece ţărăneşti şi cântece de mahala, întregit şi cu unele piese de muzică uşoară de factură populară continuă succesul iniţiat de Maria la crîşma lui Neptun.
Tumultul aplauzelor nu încetează, ţâşnind din necontenita încântare a mozaicului de clienţi tixind crîşma, mărind peste aşteptări beneficiile şi îmbogăţind patronul.
Între clienţii „Luxandrei” se amestecă şi membri ai corpului diplomatic, veniţi s-o asculte, atraşi de ascensiunea fulgerătoare a cântăreţei şi uimiţi de noutatea şi frumuseţea folclorului românesc.
Maria n-are ton...
Într-o seară, Ion al Ilincăi de pe Amaradia vine la „Luxandra” să-şi audă odrasla, despre care îi vorbeşte toată lumea şi o laudă gazetele, înca- drîndu-i .„poza” în cuprinsul articolelor.
Grădinarul din Livada cu Duzi, bărbat înalt, arătos, îmbrăcat într-un costum maron-închis, poartă pălărie Borsalino şi lavalieră...
Olteanul, sosit de cu vreme, îşi găseşte loc la o masă mică şi aşteaptă.
Cînd urcă estrada să-şi înceapă programul, Maria îl zăreşte. Surprinsă de prezenţa părintelui în sală, îl învăluie cu privirea, emoţionată; figura i se luminează, prinsă în snopul de raze al reflectoarelor. Câteva clipe stă în cumpănă, intimidată : taică-său, pe care-l adora, venise s-o asculte!... Învinse însă cumpăna şi cântecul ei porneşte vijelios, şăgalnic, trist, amar, săgetător, să-şi desfăşoare paleta melodică, încrustată cu strălucirea stihurilor.
De data aceasta, Maria se întrece pe sine.
Coboară estrada, se duce să-şi îmbrăţişeze părintele şi, luându-l de mînă, îl conduce să tăinuiască cu el în cabină.
Scena întâlnirii între tată şi fiică iscă aplauzele frutunoase ale ascultătorilor îngrămădiţi în crîşmă.
Admiratorii din cabină se simt oarecum stingheriţi :
— Taică-meu!
— V-au plăcut cîntecele fetei dumneavoastră ?
Ion al Ilincăi ai măsoară pe sub sprîncenele-i stufoase, îşi priveşte apoi lung fata şi răspunde rar, bobicind cuvintele:
— Cîntecele? Păi, cîntecele ei n-au păreche! Sînt doar cântecele noastre, dar... Maria nu le ziice pe gustul meu, pentru că... n-are ton!... Am eu la grădină, la mine, o fată de toată minunea — de la Ohaba — s-o auziţi cum le zice, subţirel şi sprinten, de îngheaţă apele ! Maria mea ştie multe cîntece şi le... „joacă" cum nimeni alt, însă... fără ton!
Pasămite, lui Ion de pe Amaradia nu-i place glasul metalic al Măriei cu profunde inflexiuni. I se pare că-i prea... bărbătesc.
Cei din cabină se uită lung, dar nu îndrăznesc să rostească vreo părere.
Întorcîndu-se acasă, grădinarul povesteşte ce-a văzut: potop de lume, străini ciripind în toate limbile pămîntului, toţi aplaudând-o pe Maria, de se clătinau pereţii crâşmei, stând să se dărâme.
— Fata noastră, Ană, are în ea pe necuratul, aşa-i vrăjeşte pe ăi de-o ascultă !
Mariţa florăreasa
Grădinarul din Livada cu Duzi, bărbat înalt, arătos, îmbrăcat într-un costum maron-închis, poartă pălărie Borsalino şi lavalieră...
Olteanul, sosit de cu vreme, îşi găseşte loc la o masă mică şi aşteaptă.
Cînd urcă estrada să-şi înceapă programul, Maria îl zăreşte. Surprinsă de prezenţa părintelui în sală, îl învăluie cu privirea, emoţionată; figura i se luminează, prinsă în snopul de raze al reflectoarelor. Câteva clipe stă în cumpănă, intimidată : taică-său, pe care-l adora, venise s-o asculte!... Învinse însă cumpăna şi cântecul ei porneşte vijelios, şăgalnic, trist, amar, săgetător, să-şi desfăşoare paleta melodică, încrustată cu strălucirea stihurilor.
De data aceasta, Maria se întrece pe sine.
Coboară estrada, se duce să-şi îmbrăţişeze părintele şi, luându-l de mînă, îl conduce să tăinuiască cu el în cabină.
Scena întâlnirii între tată şi fiică iscă aplauzele frutunoase ale ascultătorilor îngrămădiţi în crîşmă.
Admiratorii din cabină se simt oarecum stingheriţi :
— Taică-meu!
— V-au plăcut cîntecele fetei dumneavoastră ?
Ion al Ilincăi ai măsoară pe sub sprîncenele-i stufoase, îşi priveşte apoi lung fata şi răspunde rar, bobicind cuvintele:
— Cîntecele? Păi, cîntecele ei n-au păreche! Sînt doar cântecele noastre, dar... Maria nu le ziice pe gustul meu, pentru că... n-are ton!... Am eu la grădină, la mine, o fată de toată minunea — de la Ohaba — s-o auziţi cum le zice, subţirel şi sprinten, de îngheaţă apele ! Maria mea ştie multe cîntece şi le... „joacă" cum nimeni alt, însă... fără ton!
Pasămite, lui Ion de pe Amaradia nu-i place glasul metalic al Măriei cu profunde inflexiuni. I se pare că-i prea... bărbătesc.
Cei din cabină se uită lung, dar nu îndrăznesc să rostească vreo părere.
Întorcîndu-se acasă, grădinarul povesteşte ce-a văzut: potop de lume, străini ciripind în toate limbile pămîntului, toţi aplaudând-o pe Maria, de se clătinau pereţii crâşmei, stând să se dărâme.
— Fata noastră, Ană, are în ea pe necuratul, aşa-i vrăjeşte pe ăi de-o ascultă !
Mariţa florăreasa
De cînd cu avalanşa de lume din str. Doamnei nr. 9 se aciuiază, ca vânzătoare de flori în local, o fată tînără, frumoasă, neagră ca tăciunele, căreia toată lumea îi spune Mariţa florăreasa.
Îşi goleşte coşul cu flori, aprovizionând adîniratorii cântăreţei.
Maria după ce-şi sfârşeşte programul, îşi alege doar cîteva fire din maldărul de flori primite, o cheamă în cabină pe cealaltă Mărie — florăreasa — îi umple coşul gol şi-i urează „vînzare bună“...
Se întâmplă ca uneori „operaţia" cu florile să se consume de două-trei ori în cursul executării programului; aceasta mai ales cînd se ivesc clienţii înstăriţi sau „ciripitorii" în limbi străine coborând din CD-uri, care, entuziasmaţi de cîntecele Măriei, îi trimit în pauză întregul coş cu flori.
După ani de zile, Mariţa florăreasa se statorniceşte în căminul ei de la Craiova. Ori de cîte ori soseşte Maria Tănase în turneu, fosta florăreasă de la „Luxandra" vine s-o asculte, furişindu-se între culise să-i mulţumească.
Păstrează vie amintirea jocului cu florile sau cultivă floarea rară a recunoştinţei ?
Străinii şi protipendada descoperă comoara cântecului românesc
Membrii corpului diplomatic străin, auzind-o pe Maria la „Neptun" şi la „Luxandra", descoperă o lume nouă a cîntecului românesc, care nu seamănă cu nimic din colecţia şlagărelor occidentale şi nici cu folclorul muzical al ţărilor lor; o comoară de cîntece noi şi tulburătoare prin ritmul şi culoarea lor melodică.
Îşi goleşte coşul cu flori, aprovizionând adîniratorii cântăreţei.
Maria după ce-şi sfârşeşte programul, îşi alege doar cîteva fire din maldărul de flori primite, o cheamă în cabină pe cealaltă Mărie — florăreasa — îi umple coşul gol şi-i urează „vînzare bună“...
Se întâmplă ca uneori „operaţia" cu florile să se consume de două-trei ori în cursul executării programului; aceasta mai ales cînd se ivesc clienţii înstăriţi sau „ciripitorii" în limbi străine coborând din CD-uri, care, entuziasmaţi de cîntecele Măriei, îi trimit în pauză întregul coş cu flori.
După ani de zile, Mariţa florăreasa se statorniceşte în căminul ei de la Craiova. Ori de cîte ori soseşte Maria Tănase în turneu, fosta florăreasă de la „Luxandra" vine s-o asculte, furişindu-se între culise să-i mulţumească.
Păstrează vie amintirea jocului cu florile sau cultivă floarea rară a recunoştinţei ?
Străinii şi protipendada descoperă comoara cântecului românesc
Membrii corpului diplomatic străin, auzind-o pe Maria la „Neptun" şi la „Luxandra", descoperă o lume nouă a cîntecului românesc, care nu seamănă cu nimic din colecţia şlagărelor occidentale şi nici cu folclorul muzical al ţărilor lor; o comoară de cîntece noi şi tulburătoare prin ritmul şi culoarea lor melodică.
Începură astfel să programeze la recepţii şi muzică populară românească.
Invitată într-o seară la Ambasada S.U.A., Maria vine ca de obicei însoţită de un taraf. Ţimbalist: vestitul Cîrlig, un virtuoz al originalului instrument muzical.
După cele şase cîntece ale Măriei, trezind ca întotdeauna entuziasmul celor prezenţi, ţimbalistul Cîrlig cere voie să execute şi el un „solo" cu ciocănelele, alergând pe coardele ţambalului.
Atacând cîteva fragmente din „Rapsodia ungară" de Liszt, își Infierbîntă apoi ţambalul cu „Brîuleţul" şi „Ca la breaza", scoțînd scântei din ciocănele! Cîrlig uimeşte asistenţa cu excepţionalu-i talent şi virtuozitatea cu care interpretează piesele.
O doamnă din asistenţă, fe.liicitîndiu-1, mărturiseşte că „niciodată n-a auzit «Rapsodia» lui Liszt într-o asemenea impresionantă interpretare"... Trucul virtuozului ţimbalist o furase.
Protipendada românească, cucerită până atunci de operă și şlagărele muzicii uşoare occidentale, descoperă şi ea acum, ascultînd cîntecele Mariei, desăvârşirea doinelor noastre şi înțelepciunea cristalizată în versul românesc izvorît din lungă şi neistovită suferinţă.
Asociaţiile de binefacere o roagă să le „onoreze" cu prezenţa şi nepreţuitul ei concurs serbările, seratele dansante, dineurile de gală, din beneficiul cărora îşi alimentează fondurile: „Creşa Sf. Ecaterina“, „Amicii tinerelor fete", „Protecţia copiilor din România", „Amicii orbilor" ş.a.
Într-o cronică din ziarul „La Moment", cotidian bucureştean în limba franceză, se înregistrează dineul de gală din aprilie 1939 de la Athenee Palace organizat de asociaţia „Creşa Sf. Ecaterina" şi se subliniază că succesul artistic al dineului a fost asigurat de doamna Maria Tănase, care a încântat asistenţa nu numai cu cîntecele populare şi admirabila sa voce, ci şi cu gestul nobil de a renunţa la onorariul său în folosul asociaţiei.
„Floare de periferie, tronînd în saloane" — aşa a prins-o într-o schiţă portretistică regretatul regizor Soare Z. Soare, urmărindu-i siguranţa şi eleganţa cu care evolua în sălile de recepţii ale ambasadelor sau în saloanele din Capitală.
Protipendada de pe atunci şi chiar unele elemente din rîndurile păturii formând intelectualitatea ţării, înclinând deseori să-şi manifeste superlativ admiraţia pentru tot ce vine de peste hotare, ignorau ba uneori dispreţuiau valorile spirituale autentice româneşti. Se socoteşte de obicei că această îndlinaţie se datorează reflexului unui complex de inferioritate caracteristic judecăţii superficiale, generând lipsa de încredere în însuşirile creatoare ale poporului nostru.
Maria lui Ion al Ilincăi era însă stăpânită de sentimentul adânc al demnităţii şi mândriei, izvorînd din convingerea tare că aparţine unui popor cu bogate şi excepţionale resurse spirituale. Mândria şi convingerea ei nu rodeau din vreo bolnăvicioasă plăsmuire şovină, ci îşi găseau temeiul solid în creaţiile reprezentând valori universale, obîrşiite de Ţara Românească.
Maria Tănase „prima cîntăreaţă de stil“, „creatoare de şcoală“ — cum o caracterizează dirijorul George Georgescu — descoperă şi pune în valoare, în geniala şi originala producţie folclorică, izvorul adevărat, împrospătat continuu în variate domenii de spiritul creator al poporului român. De aici, puternicul şi vibrantul simţământ de mîndrie şi încredere care o însufleţea în toate manifestările ei artistice în ţară şi peste hotare.
Fata răsărită în Livada cu Duzi nu era copleşită niciodată li* povara umilinţei în faţa valorilor spirituale ale străinătăţii.
Sufletul românesc se regăseşte în cîntecul Mariei
Scriitorul Geo Bogza (în ziarul „Dimineaţa“, 1938), stăpînit de impresia prilejuită de cântecul Măriei, îşi toarnă gîndurile în rînduri, cuprinzînd un vehement rechizitoriu împotriva stîlcirii şi profanării melodiilor populare de interpreţii nechemaţi ai vremii.
„În ţară la noi, situaţia cîntecului românesc, urmînd un destin egal cu al costumului românesc, era deplorabilă. Ceva dulceag şi zaharisit, un sirop, de o banalitate ucigătoare. Un diletantism de protipendadă şi un amatorism primejdios prin eforturile lui binevoitoare reuşise să ducă pînă aici un cîntec oare cuprindea în vorbele şi melodiile lui infinit de bogate și de variate, temele simple şi mari ale vieţii: dorul, jalea, dragostea, moartea... Din păcate, rolul de executant al acestor cîntece a revenit la oraşe unor lăutari ţigani, mecanizînd prin repetare melodii care cereau în primul rînd simţămînt, participare afectivă la cele ce cuprindea melodia; sau mai rău încă, unor doamne sau domnişoare din „societatea bună“ care, simpatizînd platonic cu pătura ţărănească prin purtarea costumului naţional confecţionat la magazinele de pe Calea Victoriei, au găsit nimerit pentru completare să înveţe cîte un cîntec popular „transcris" şi „tratat" de către un amator muzical să-l cînte cu glas convenţional, de salon, cu triluri şi „virtuozităţi" de cântăreţe de opere italieneşti. Toate aceste bazaconii, cu nişte cîntece care cer o muzicalitate naturală, omească, aplecată cîmpului, pădurii şi ecoului, care se trezeşte în ele. Între mirosul de mititei al circiumelor de periferie şi această anostă atmosferă de saloane, ce mai rămăsese din tremurul adevărat, din lacrima curată a cîntecului popular?
El reuşise să fie ucis — şi mai rău decît atît: să fie banalizat, să fie anost şi insuportabil".
Şi autorul evidenţiază ceea ce Caracterizează ineditul apariției Mariei Tănase:
„În această situaţie, ceea ce cred că e mai preţios în recenta apariţie a Mariei Tănase este inteligenţa ei. Voci au fost destule şi au sfîrşit în aceeaşi năclăială generală. Numai un cintâreţ înzestrat, în primul rînd, cu inteligenţă şi cu ceea ce inteligenţa presupune: ironie, îndrăzneală, neconformare, se putea smulge din această stare de lucruri şi putea aduce ceva nou. Cînd Maria Tănase cîntă, dincolo de vocea ei, inteligenţa se simite în permanenţă trează. E o inteligenţă ca un spărgător de nuci: un instrument care a spart coaja lucrurilor pentru a ajunge la miezul lui preţios. A fost desigur nevoie de acest instrument, pentru a sparge toate straturile de materii impure, care se depuseserâ peste tremurul iniţial al cîntecului românesc. Maria a ajuns la mieziul lui pur, trecînd peste o mulţime de învelişuri, care ar fi putut să o înşele şi să o descurajeze. Maria Tănase nu s-a lăsat păcălită de aparenţe şi a mers drept în miezul cîntecului românesc, în ceea ce are el mai adevărat şi mai autentic. Pentru asta, nu s-a sfiit să fie ţărancă, iar uneori mahalagioaică, atunci cînd a trebuit. Este un act de mare inteligenţă. Pusă să cînte la microfonul postului de radio sau pe plăci de patefon, Maria Tănase nu s-a intimidat şi nici nu a fost tentată de acte de parvenire vocală. Ea a cântat ca o femeie de la ţară, ca o ţărancă. Glasul Măriei Tănase nu e format şi nu e prin urmare deformat de nici un fel de şcoală. E, pur şi simplu, un glas omenesc, ţărănesc, românesc, înţelegînd prin aceasta calitatea lui proaspătă, sănătoasă, reavănă. Ea cutreeră fără oboseală prin mahalale, prin sate, pe la lăutari bătrîni, pe la ţărani şi ţărance, culegînd şi alegând cele mai curate şi mai autentice creaţii populare. Maria «spune» apoi cuvintele acestor cîntece cu toată culoarea, cu toată ardoarea, eu toată tânguirea pe care ele o comportă. E o interpretă autentică a cântecului popular românesc şi o izbîndă a inteligenţei româneşti într-un domeniu care fusese banalizat şi pe care ea îl salvează, redîndu-i toată prospeţimea”.
Cei ce citeau aceste rînduri, confirmau cu însufleţire ecoul adînc şi vibrant al cîntecelor Măriei în masele populare, ascultând melodiile sufletului propriu şi-şi regăseau în stihuri gândurile, dorurile, năzuinţele, amărăciunile şi zgîrcenia bucuriilor, încercate în tristeţea trăirii veacuri de-a rîndul sub apăsarea atîtor înrobiri.
Maria Tănase „a exploatat o lirică plină de frumuseţi nedesvăluite, o lirică în care sclipeau printre impurităţi nestematele inimii simple". (A. Cristea — ziarul „România", 1938). Inima poporului, simplă şi desăvârşită în firescul manifestărilor, dar, fără sfîrşit, bogată în nestematele pe care de milenii le-a făurit vibraţia necurmată a sufletului său.
— Sensul cântecului poporan — cum notează Al. Calistrat (în revista „Radio Adevărul" din 4. IX. 1938) — este redată curat de artistă, care face prin munca ei o operă de imensă însemnătate culturală naţională. Astăzi, cînd cîntecul poporan pur a fost înlocuit cu cântecul popular cu ritm de tango sau romanţă leşinată, producţia iMariei Tănase este înviorătoare. În accentele de un ritm patetic, pe care artista ştie să le releve cu atîta talent trăieşte satul româneşte în tot complexul peisajului caracteristic al fiecărei regiuni în parte. În cîntecele interpretate de Maria Tănase întâlneşti sumbra măreţie a muntelui, farmecul idilic al ţinutului de idealuri şi coline, nostalgia ciobanului izolat de lume pe creste golaşe, dorul pătimaş al fetei după flăcăul plecat la cătănie, melancolia şi exuberanţa unor oameni sănătoşi cu o trăire sinceră şi adâncă a tuturor simţămintelor.
Şi pe aceeaşi linie a frumuseţii şi purităţii cîntecului popular, caricaturizat de unii „interpreţi" ai timpului — cronicarul muzical al ziarului „Semnalul" (1938), face aceste consideraţii :
— Cîntecul popular românesc, atât de frumos, de pur şi distins la originea lui în popor, are la oraş un destin ingrat! Interpretat desfigurat şi chinuit de toţi nepricepuţii, „reformatori de circumstanţă ai cuvintelor" şi „adaptatori" ocazionali ai melodiilor, cântecul popular — oglinda sufletului şi sensibilităţii româneşti — a ajuns în timpul din urmă o adevărată ruşine! Cacofonii şi pornografii de tot felul, agrementate pe melodii chinuite, furate în bună parte din tezaurul risipit al muzicii noastre populare, iată ce ani se oferă şi ni s-a oferit ani de zile de-a rîndul! Mai grav ni se pare însă amănuntul că regimul acesta, de falsificare şi de degradare a cîntecului, nu numai că nu a fost îngrădit, dar dimpotrivă a fost favorizat — şi este încă — tocmai acolo unde s-ar cuveni o riguroasă şi atentă selecţiune: la radio. Exemplele trecutului apropiat, precum şi opiniile iubitorilor şi cunoscătorilor de muzică românească, sînt dovezi irefutabile ale unei vinovate lipse de discernământ în ce priveşte alcătuirea programelor de muzică populară. Deficienţa apare, şi mai vizibilă însă „atunci cînd ni se dă prilejul să ascultăm muzică populară frumoasă, corectă şi de bun gust... cântată de doamna Maria Tănase, o interpretă ideală a cântecelor noastre populare".
Critica muzicală a vremii recunoaşte intuiţia unică a Mariei, de a culege, selectînd, cântecele poporului, desluşindu-le adevărata lor semnificaţie de gând şi simţire.
Din ziarul „Timpul” (1938), spicuim aceste rînduri, ale unui cronicar, reuşind să prindă „imaginea cântăreţei”, subliniind viguros forţa interpretativă a mesajului transmis ascultătorilor:
„Maria Tănase ne-a redat toată simplitatea, ne-a redat toată cuviinţa neamului acesta, ne-a redat gustul. Nimic meşteşugit într-însa, nimic silit, în toate o desăvârşită măsură; apare şi ştim de îndată că e de la noi, fără să fi avut nevoie pentru asta a înstrăina haina ţărănoii în lumina orbitoare a unei săli de rînd, anonimă şi banală ca un restaurant de gară. Mijlocul atât de subţire, de parcă stă să se frângă; capul mic purtat drept sub coiful greu al părului; din umbra lungilor gene întunecate străbate vioaie şi caldă lumina ochilor verzi, argintii de culoarea frunzei de izmă sub rouă dimineţii. Cîntă cîntecele ei — cîntecele noastre — şi privim fermecaţi cum gesturile izvorăsc din gesturi şi sunetul din sunet, atît de armonios, atât de firesc, at'ît de organic, încât graţia nu mai e feminină, ci vegetală... Astfel, seară după seară, renaşte o lume în rezonanţele atît de grave ale unei voci încărcată de atâta patimă stăpînită, de parcă duce toată povara durerilor moştenite, a dorului, a bucuriilor, a visurilor noastre. Şi seară după seară, câţi ochi s-or fi umezind, văzând cum iau fiinţă — cînd plutesc line în sală — atîtea lucruri scumpe şi uitate: dragostea dintîi, jocurile luminii în grădina copilăriei? Şi totuşi, doamna Maria Tănase nu are fericirea de a fi pe placul Conservatorului. Le va părea poate, unora, rău. Nimeni însă nu se va mira. Nu are şcoală? Atât mai bine! Nici să nu aibă! Îşi îngăduie să se mişte fără a fi învăţat regulile şi să ne farmece fără să ştie cum! Să-i iertăm şi asta ! Fiindcă ea nu a fost lăsată printre noi să se mai ostenească pe bietele făgaşuri bătute de oameni, ci să aline, să răcorească şi să cînte ca izvoarele de munte, ori ea vîntul de vară care apleacă spicele seara pe Bărăgan. Adică, tocmai aşa cum trebuia să fie şi cum o aşteptam”.
Privind retrospectiv consacrarea cântăreţei, prin manifestările ei artistice începînd încă din 1937, poetul şi epigramistul Păstorel Teodoreanu face, în gazeta „Glasul Patriei" din 10 septembrie 1958, acest comentariu:
„...Maria Tănase a fost de la debut primită de compatrioţii săi — şi asta spre onoarea lor — cu un entuziasm care a urmărit-o nedezminţit de-a lungul întregii sale cariere... Fără profesor şi fără conservator, privighetoarea se trezeşte cîntînd, vorba cîntecului „La mijloc de codru des". Şi tremură frunzişul de cîntecul ei şi se opreşte luna din mers, ca în feeriile teatrale. Aşa a început să cînte şi Maria Tănase. Nu a căutat cîntecul, cîntecul a căutat-o, prin veac, cuibărindu-se în inima ei. Acolo hălăduieşte buiac, fără portativ şi bemol la cheie. De acolo răzbate pînă la noi, cînd jalnic, cînd zglobiu, totdeauna neprihănit, străbătând milenii. Suflarea din urmă a unui ostaş al lui Decebal răpus de paloşul năvălitorului roman, suspinul unui plăieş de-al lui Ştetfan-Voevod sau al vreunui suliţaş de-al lui Mihai după cei de-acasă; doina gîngurită la vreo stână singuratică sub creştete de munţi sîlhui de fluierul vreunui cioban, buciumul bejeniilor şi chiotele nuntaşilor, trezesc ecouri în glasul Măriei simplu ca însăşi firea şi firesc ca o stihie. Un nepreţuit tezaur de cîntece de prin toate colţurile ţării ar fi pierit fără urmă, dacă n-ar fi fost întâmpinate de inima şi de glasul acestei artiste fără ptreche. Şi, dacă Maria Tănase şi-a durat piedestalul nepieritor din cîntecul românesc, cîntecul românesc va rămîne de-a pururi tributar Măriei Tănase“.
Regizorul Soare Z. Soare explică „imensul succes al Mariei" prin darul de a face să vibreze... în arii simple şi naive toate bucuriile şi toate durerile, toate năzuinţele, toate frumusețile — tot sufletul acestui minunat popor. De aceea: „cîntecele româneşti pe care atâţia le cîntă... sînt cîntate doar de ea.”
Intr-un articol din „Contemporanul", amintind perioada BlUacrării tinerei cîntăreţe, academicianul Victor Eftimiu •rrlo :
,,Maria Tănase s-a impus de la început prin vocea ei caldă cu rezonanţe grave, prin inteligenţa şi măiestria cu care interpreta strofe muzicale culese din popor, multe din aceste cîtece fiind descoperite de ea însăşi şi restituite obştei... Atunci am înţeles de unde veneau acele accente omeneşti profunde, care dădeau celui mai neînsemnat lied ţărănesc interpretat de Maria o rezonanţă, o valoare, o nobleţe, care ridicau la înălţimea artei supreme".
Niciodată n-a cunoscut stavilă comuniunea dintre inima poporului şi inima ei, care a filtrat minunea cântecelor zămislite de sufletul colectiv. Nici o cută a acestui suflet n-a rămas tăinuită perspicacităţii ei intuitive. Iată de ce, freamătul sufletului românesc răsună în cîntecele culese şi interpretate de ea! Din această neostoită comuniune izvorăsc cîntecele noi ale Măriei.
Profesorul universitar Mihai Pop, director al Institutului de Folclor, remarcă:
„...Există un cîntec al Măriei Tănase, personal, dincolo de cîntecul popular propriu-zis“.
Academicianul Tudor Arghezi, pe o carte dăruită Măriei Tănase, înseamnă aceste slove:
„Celei care a creat folclorul românesc din nou”.
Popasul, pe care ni l-am îngăduit în cursul expunerii noastre, spre a desprinde din imensul imaterial al cronicilor vremii un mănunchi restrîns de aprecieri privind realizările Măriei Tănase, ne îndreptăţeşte să afirmăm că apariţia fetei din Livada cu Duzi a însemnat o adevărată cotitură în descoperirea, selectarea şi interpretarea comorii noastre folclorice.
Din Maramureş în Dobrogea, de pe crestele munţilor alergînd pe văile Olteniei şi Moldovei, cîntecele — adunate cu grija şi măiestria descoperitorului şi strîngătorului îndrăgostit de giuvaeruri — înfăţişează nesfârşita gamă melodică a sufletului românesc.
Stând de vorbă cu Maria şi iscodind-o despre strădania-i neostenită de culegătoare a folclorului, deseori, lunecă pe gînduri şi ne mărturiseşte: — Uneori mă încearcă simţământul cum că melodiile îmi vin de undeva, de departe, din străfundul conştiinţei populare, se furişează în mine; visînd parcă, le ascult şi le înregistrez.
Sufletul colectivităţii româneşti se destăinuie în cîntecul pe care glasul, cu accente metalice, un pătrar de veac îl face să străbată toate meleagurile patriei şi să treacă dincolo de hotarele ei.
Niciodată n-a cunoscut stavilă comuniunea dintre inima poporului şi inima ei, care a filtrat minunea cântecelor zămislite de sufletul colectiv. Nici o cută a acestui suflet n-a rămas tăinuită perspicacităţii ei intuitive. Iată de ce, freamătul sufletului românesc răsună în cîntecele culese şi interpretate de ea! Din această neostoită comuniune izvorăsc cîntecele noi ale Măriei.
Profesorul universitar Mihai Pop, director al Institutului de Folclor, remarcă:
„...Există un cîntec al Măriei Tănase, personal, dincolo de cîntecul popular propriu-zis“.
Academicianul Tudor Arghezi, pe o carte dăruită Măriei Tănase, înseamnă aceste slove:
„Celei care a creat folclorul românesc din nou”.
Popasul, pe care ni l-am îngăduit în cursul expunerii noastre, spre a desprinde din imensul imaterial al cronicilor vremii un mănunchi restrîns de aprecieri privind realizările Măriei Tănase, ne îndreptăţeşte să afirmăm că apariţia fetei din Livada cu Duzi a însemnat o adevărată cotitură în descoperirea, selectarea şi interpretarea comorii noastre folclorice.
Din Maramureş în Dobrogea, de pe crestele munţilor alergînd pe văile Olteniei şi Moldovei, cîntecele — adunate cu grija şi măiestria descoperitorului şi strîngătorului îndrăgostit de giuvaeruri — înfăţişează nesfârşita gamă melodică a sufletului românesc.
Stând de vorbă cu Maria şi iscodind-o despre strădania-i neostenită de culegătoare a folclorului, deseori, lunecă pe gînduri şi ne mărturiseşte: — Uneori mă încearcă simţământul cum că melodiile îmi vin de undeva, de departe, din străfundul conştiinţei populare, se furişează în mine; visînd parcă, le ascult şi le înregistrez.
Sufletul colectivităţii româneşti se destăinuie în cîntecul pe care glasul, cu accente metalice, un pătrar de veac îl face să străbată toate meleagurile patriei şi să treacă dincolo de hotarele ei.
Sursa:
Imaginile din colaj una câte una cu mai multe informații în conexiune - la această legătură.
_______________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #JudetulValcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #memorialistica #proza #Olt #ValeaOltului #muzicapopulara #AutenticRomanesc #FolclorRomanesc #MariaTănase #muzica #doina #hit
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu