Carte în foileton ,,Maria Tănase și cântecul românesc”/ autori Petre Ghiață și Clery Sachelarie/ cap. I și II/ text și pdf online

Apariţia primei ediţii a monogra­fiei Maria Tănase şi cîntecul ro­mânesc a reprezentat împlinirea unei dorinţe a tuturor celor care au auzit, cunoscut şi preţuit pe marea cîntăreaţă, fapt care a provocat epuizarea rapidă a întregului tiraj.

Ţinând seama de numeroasele scri­sori primite, editura publică cea de a doua ediţie, revăzută. De ase­menea, noi ilustraţii şi în general o prezentare mai îngrijită vor acorda cărţii un aspect mai interesant şi mai atrăgător.

Nădăjduim că şi noua ediţie va gă­si acelaşi ecou favorabil în rîndul numeroşilor cititori care doresc să cunoască una dintre cele mai proemi­nente figuri ale artei interpretative româneşti.

(NOTA EDITURII)

&&&

CUVÎNT ÎNAINTE

Lucrarea de faţă este rodul unei minuţioase cercetări a imensului material documentar, pe care l-am avut la îndemînă în legătură cu viaţa şi activitatea artistică a Mariei Tănase.

Trebuie să recunoaştem că n-a fost uşor să selectăm, din acest bogat material, faptele şi aprecierile asupra carac­teristicilor majore ale complexei personalităţi a cîntăreţei, în jurul cărieia s-a)u făurit tot soiul de legende. Din această pricină, ni s-a impus încordarea neostoită a atenţiei, slujită necurmat de severa triere a documentarului, spre a-l degaja din plasa ispititoare a legendelor, stimulînd fantezia şi îmbiind slăbiciunile nestrunite ale oricărui scriitor către producţia lite­rară — de succes facil — a vieţilor romanţate.

Ne-am ferit să cedăm acestor ispite.

De altfel, cariera artistică şi întîmplările reale, petre­cute în cele cinci decenii ale vieţuirii Mariei Tănase printre noi, ne-au ajutat în efortul de a evita folosirea datelor incerte, ţinînd de tehnica literaturii cu melodica şi coloratura ro­manţei.

Materialul documentar — îngăduindu-ne să alcătuim această monografie, aproape completă, asupra cintăreţei care şi-a împletit intim întreaga-i trăire cu opera de valorificare a cîntecului românesc — a fost strîns cu neobosită strădanie de coautorul lucrării, Clery Sachelarie, soţul defunctei Maria Tănase. Grija lui nu s-a mărginit însă numai la „colecţionarea“ a tot ce s-a scris despre manifestările publice ale cintăreţei, ci şi la notarea evenimentelor, discuţiunilor, iniţiativelor, proiectelor etc., generate de cotidiana-i colaborare şi participare activă la viaţa artistică a soţiei vreme de 22 ani. În alcătuirea fiecărui capitol şi a întregului eşafodaj al lucrării, tovarăşul de viaţă al Mariei ne-a fost un preţios colaborator.

Acest material s-a întregit cu datele culese din legăturile nemijlocite, pe care le-am avut cu unele din personalităţile ce se pronunţă cu competenţă asupra rolului cîntăreţei în rezolvarea unora din problemele esenţiale ale descoperirii, culegerii, interpretării şi prelucrării folclorului nostru muzical. De asemenea i s-au adăugat însemnările noastre personale şi amintirile sugestive ale celor care au colaborat la teatrele de revistă, operetă, dramă, producţie cinematografică, imprimări la radio, case de discuri etc. cu Maria Tănase, sau a celor ce întîmplător au cunoscut-o şi au reţinut din convorbirile avute cu ea, date utile acestei monografii.

În sfîrşit, împrejurarea norocoasă de a fi cunoscut-o personal încă de la debut — urmărindu-i apoi, de-a lungul a două decenii şi jumătate, cariera şi activitatea artistică — ne-a fost de un deosebit ajutor.

Sîntem datori să mulţumim — şi pe această cale — tuturor celor ce, cu amintirile lor personale, au contribuit la înlesnirea ostenelilor noastre.

PETRE GHIAȚĂ

&&&

În jurul unei mese

În a doua jumătate a lunii februarie 1937, un grup de prieteni ne găsim adu

naţi în jurul unei mese de prînz. Europa stă sub ameninţarea izbucnirii unui nou război mondial. România trăieşte procesul frămîntăriior prilejuite de tendinţele de cotropire ale hitlerismului. Această atmosferă de adinci îngrijorări ale vieţii publice internaţionale trezeşte ascuţite incertidudini. Între cei ce discută — în jurul mesei — cu aprindere, evenimentele externe şi interne la ordinea ziilei: compozitorul şi dirijorul Theodor Rogalski, Mişu Marinescu, directorul administrativ al Radiodifuziunii în acea vreme, criticul literar Pompiliu Constantinescu, prof. univ. Tudor Tănăsescu, profesorul de franceză Vasile Glonţ, generalul Virgil Stănescu şi alţii.

În toiul discuţiei, prof. Vasile Glonţ intervine, trece în paranteză dezbaterea de pe planul actualităţii şi, profitînd de prezenţa lui Theodor Rogalski, alunecă în domeniul amintirilor, evocînd debutul componistic al acestuia.

În adevăr foarte puţini sînt cei ce ştiu că regretatul nostru compozitor a scris în anul 1919 opereta într-un act, intitulată „Într-o noapte”, care s-a jucat în vara aceluiaşi an la Turnu-Severin, după ce repetiţiile avuseseră loc în Bucu­reşti, acasă la compozitor, locuind pe atunci în strada Orien­tului. Opereta a înregistrat un mare succes, acompaniamentul orchestral fiind susţinut de... taraful unui violonist local cu multă faimă şi talent, Mitu Mateescu.

Tot cu acest prilej, Rogalski, aplaudat îndelung de spec­tatorii severineni, interpretează la pian trei din primele lui creaţii pe teme folclorice. Unul din fruntaşii intelectualităţii din localitate, Pompiliu Băbeainu, într-o entuziastă cuvîntare relevă valoarea pieselor miniaturale executate de compozi­torul care nu împlinise încă 20 de ani.

O fată şi un taraf

Evocarea amintirilor foştilor colegi de taraf liceu şi facultate ar fi continuat, dacă la ora 15 crainicul n-ar fi vestit la radio:

— Şi acum, în continuarea programului nostru de la ora satului, vă rugăm să ascultaţi patru cîntece populare inter­pretate de tînăra cîntăreaţă Maria Tănase acompaniată de taraful Ion Matache.

Cu excepţia compozitorului Theodor Rogalski, nimeni din cei prezenţi nu auziseră de tînăra cîntăreaţă.

Plictisiţi peste măsură de muzica populară scîlciată în toate chipurile servită ani de-a irîndul la posturile noastre de radio, cei din jurul mesei, ia îndemnul iui Th. Rogalski, se lasă ispitiţi totuşi să asculte cîntecele necunoscutei Maria Tănase.

O voce clară, în registrul mediu, împleteşte armonic me­lodia cu versurile:

Cine iubeşte şi lasă 

Dumnezeu să-i dea pedeapsă;

Tîrîişul şarpelui 

Şi pasul gîndacului,

Vijîitul vîntului,

Pulberea pămîntului...

Că furnica de-i furnică,

La cap mare, la trup mică 

Şi la mijloc subţirică,

De umblă pe sub pămînt... 

Tot se ţine de cuvînt!

.....................




Impresia prilejuită de cîntec este aşa de puternică, încât cei de faţă se pomenesc aplaujdînd entuziaşti, colorând comen­tariul asupra cântăreţei cu o întreagă gamă de aprecieri elo­gioase.

Încă trei cântece olteneşti : „M-am jurat de mii de ori“, „Şapte săptămâni din post“ şi ,,Ce-i mai dulce ca al alviţa“ alcătuiesc programul debutantei de la ora 15, care se dove­deşte înzestrată cu neobişnuite haruri.

Theodor Rogalski marchează evenimentul: — Ne aflăm în faţa unui fenomen! N-am auzit pînă azi nici un cântăreţ izbutind să interpreteze eu asemenea talent şi originalitate cântecul nostru popular, păstrând nealterată autenticitatea ver­sului şi melodiei.

Şi compozitorul adaugă:

— Trebuie să vă mărturisesc că eu am mai auzit cîteva imprimări pe disc ale acestei cântăreţe şi le-am apreciat în mod deosebit; dar, expresia pe viu a cântecelor, interpretate acum la microfon, produc o emoţie artistică de-a dreptul uluitoare.

Este duminică 20 februarie 1937, cînd postul nostru de radio transmite cele patru cântece ale unei necunoscute, care din clipa aceea ţâşneşte din anonimat.

Tînăra debutantă se prezentase la radio cu un taraf de şase lăutari, aduşi în birjă, având primaş pe violonistul Ion Matache, un cobzar, doi bracişti, un contrabalsist şi un ţimbalist.

A cerut să fie ascultată:

— Dacă vă place, vă rog să-mi daţi voie să cînt şi eu...

Şi a cântat.

Din ziua aceea, după cum ne povesteşte Mişu Marinescu telefoanele nu mai contenesc, întrebând pe cei de la radio­difuziune cine-i cântăreaţa care dase glas adevărat minunilor cîntecului nostru popular. Sosesc nenumărate scrisori din toate unghiurile ţării, cerând tot soiul de lămuriri despre origina şi vârsta cântăreţei, folosind potop de adjective admirative şi rugînd stăruitor să fie cît mai des programată.

Aşa a debutat Maria Tănase; un cîntec izvorînd din pă­mântul şi sufletul românesc, stârnind adîncă vibraţie in inimile ascultătorilor din ziua aceea de februarie 1937!

În toamna aceluiaşi an ne aflăm la Turnu-Severin, în casa unui avocat.

Între cei câţiva oaspeţi se află şi prietenul gazdei, Octavian Goga, poposit în oraş după o excursie pe Valea Jiului, venind cu maşina de-a lungul poalelor Munţilor Mehedinţi, trecînd pe la mănăstirea Tismana, Baia de Aramă şi tăind în două dealul Colibaşilor.

Poetul împărtăşeşte comesenilor — cu neîntrecutu-i dar narativ — impresiile culese în cele cinci zile de călătorie pe meleagurile olteneşti. Cei prezenţi îl ascultă prinşi în pînza fermecată, ţesută de măiestria povestitorului. Oameni, locuri, ape, jocuri, cântece, costume se perindă ca secvenţele unui film vorbitor, colorat de meşteşugul desăvârşit al unui alchi- mi st.

Este ora 22 şi jumătate. La radio: glasul Măriei Tănase.

Gazda întrebă sfios :

— Îmi îngăduiţi să deschid butonul mai tare, s-o putem auzi mai clar pe olteanca noastră?

Răspunde prompt Octovian Goga :

— Da! Bine gîndit, sîntern de acord, prietene Rică...

După ce sfîrşeşte Maria Tănase cele patru cîntece (o doină oltenească, două bucăţi ardeleneşti şi un cîntec de mahala), poetul pătimirii robilor, asupriţi de fosta monarhie austro-ungară, face aceste reflecţii:

— Cântecele acestei fetişcane, cu timbrul grav, izvorăsc limpezi din pământul românesc, trec prin sufletul nostru şi apoi urcă spre cer, ca şi aripile făurite cu un sfert de veac în urmă de ardeleanul Aurel Vlaicu. Şi el ca şi ea, dragii mei, a răsărit din stratul profund al poporului obidit, care-şi înalţă pe aripile cântecului sau gândului — făcut pasăre de oţel — vrerile lui către cerul dreptăţii şi al izbăvirii de prea îndelungată suferinţă.

Spusele lui Theodor Rogalski şi Octovian Goga s-au do­vedit întemeiate.

CAPITOLUL II
UN COPIL NEDORIT

Grădinarul din livada cu duzi

În partea de miazăzi a oraşului București, în mahalaua Cărămidarilor care por­neşte de sub Dealul Mărţişorului şi se întinde pînă în cîmpia Abatorului, pe Uliţa Livada cu Duzi îşi avea — începând din 1910 — grădina, cuprinzînd cîteva pogoane, olteanul Ion Cornel Tănase.

Născut în 1877 în comuna Mierea Birnicii, peste apa Amaradiei, în nordul fostului judeţ Dolj, Ion Tănase — în primăvara anului 1904 — îşi lasă boii şi plugul sărăciei de acasă, îşi croieşte din gorun o cobiliţă şi din mesteacăn două coşuri, luînd drumul Craiovei să-şi facă rost de „crăiţari“.

Din negoţul cu coşurile şi cobiliţă purtată voiniceşte pe umeri în fiecare dimineaţă pe uliţele capitalei Olteniei, flă­căul de pe Amaradia îşi agoniseşte banii trebuincioşi, ca să-şi încerce norocul în legendara cetate a lui Bucur.

Vine în sat la maică-sa Ilinca, să-şi ia rămas bun.

Taică-său murise ide mult, lăsîndu-şi femeia cu opt odrasle pe cap.

Mumă-sa îl îndeamnă să se însoare mai întîi, alegîndu-şi o fată frumoasă şi vrednică din sat şi mai apoi să apuce drumul Bucureştilor.

Ion, bărbat înalt, vînjos, cu ochii mari, verzi, sub frun­tea lată — descurcăreţ în cele băneşti, cîntăreţ din frunză şi caval îndrăgit de toate fetele satului şi plăcîndu-i toate — răspunde că-i vine greu să se însoare în Mierea Birnicii:

— Mumă, nu le pot lua pe toate, trebuite să mă hotă­răsc să aleg numai una şi-atunci, celelalte rămiîn amărîte! M-oi însura acolo, unde mă duc să-mi rostuiesc viaţa...

Şi astfel, în vara anului 1905, Ion al Ilincăi de pe Amaradia Doljului poposeşte în Bucureşti, angajîndu-se muncitor de pămînt la o grădină idin marginea oraşului, proprietatea lui Alexandru Marghiloman, fruntaş al partidului conserva­tor din vremea aceea.

Nu se înţelege, însă, cu vechilul boierului şi, într-o noapte, îşi ia legăturica cu straiele olteneşti şi intră lucrător la grădina vestitului florar Vermeulen. Acolo învaţă cultura florilor de seră şi a zarzavaturalor-trufandale. Se împriete­neşte ou stăpînul priceput foarte în ale grădinăritei şi, după un răstimp, cu învoirea acestuia, trece la magazinul florăriei Rottan, ca să deprindă meşteşugul sortării florilor, ornamen­tării vitrinelor şi prezentării produselor, pentru ca, ispitind clientela, să mărească deverul.

În 1907, toamna, pe olteanul bine instruit în cultura flo­rilor şi legumelor îl găsim salariat la stat, la marea Grădină Botanică din Dealul Cotrocenilor. Grădinarul-şef, neamţul Carol, îl ia ajutor la seră şi la lucrările culturilor afară, din lunile primăverii pînă toamna tîrziu.

Acolo o cunoaşte pe Ana Munteanu, viitoarea lui soţie.

Ana lucrează la gospodăria Institutului de Botanică; este de fel din Făgăraş, din comuna Cîrţa, aşezată pe Valea Oltu­lui, la poalele munţilor. Bine legată, harnică şi pricepută, Ana plecase de acasă cînd împlinise 17 ani. Se certase cu maică-sa. Mîndră şi voluntară, i-a spus :

— Asta-i, mumă, cea din urmă ceartă. Eu plec peste munţi să-mi caut singură rostul meu în viaţă.

La sfârşitul lunii aprilie 1907 se desparte de maică-sa la apa Lotrului din Vâlcea. De atunci nu s-au mai întîlnit nici­odată.

În acelaşi an cunoaşte pe Ion Tănase, iar în martie 1908 se căsătoresc şi se mută în odăiţa acestuia de pe str. Dr. Carol Davila.

La 1 mai, Ion este angajat grădinar-şef la Parcul Ex­poziţiei (1), unde lucrează pînă în februarie 1910. În răstimpul acesta se mută cu locuinţa într-una din clădirile de paiantă ale parcului, unde se naşte primul lor copil, o fată, pe nume Aurelia, botezată de prietenul şi proteguitorul lor, florarul Vermeulen.

În primăvara anului 1910, Ion şi Ana Tănase se despart de cei de la Parcul din Dealul Filaretului, mutîndu-se în ma­halaua Cărămidarilor cu gîndul de a-şi înjgheba o grădinărie proprie. Din economiile adunate în cei cinci ani cît munciseră ca simbriaşi cumpără de la nişte greci o bucată de pămînt în fundătura Livada cu Duzi.

Strîng edecuri, scînduri şi geamuri, pornind cu nădejde să muncească, aducînd să-i ajute la lucru feciori de prin Oltenia şi Muntenia, fete diin Transilvania şi Moldova.

În septembrie 1911 se naşte al doilea copil: un băiat, botezat François-Frantz, tot de prietenul Vermeulen.

Ion de pe Amaradia face mare haz de numele fiului: François ...Tănase şi, părîndu-i-se oarecum hazliu, îi adaugă şi numele de Ştefan, ca să nu sune prea străin de graiul românesc.

Pe atunci, uliţa Livada cu Duzi era napavată, icu noroiul pînă la genunchi ; n-avea lumină electrică; felinarele, înfipte cu zgîrcenie ici şi colo, ca şi căsuţele pitice ale mahalalei fo­loseau lămpi cu gaz.

Cîmpia Abatorului: doldora de praf şi presărată cu ochiuri de băltoacă pline de măzăriche şi broaşte, concertînd strident, fără curmare, din primăvară pînă cădea gerul iernii.

Dealul Mărţişorului: încărcat cu vii şi porni fructiferi.

Grădina lui Ion al Ilincăi se înfiripă văzînd cu ochii.

În 1912 recolta este îmbelşugată; florile şi trufandalele se vînjd din plin. Florile, exemplare rare, crescute şi înflo­rite de priceperea şi sîrguinţa lui Ion şi a Anei şi a celor ce trudeau alături de ei inundă Piaţa de flori din faţa hote­lului Dacia, fostul Han al lui Manuc; iar trufandalele se topesc în panerele clienţilor, forfotind zilnic după cumpărături în fosta Piaţă a lui Bibescu Vodă, de sub Dealul Mitropoliei.

Transporturile se fac de cu noapte în camionul cu plat­formă largă, tras de doi bidivii, trăpaşi zdraveni cu care olteanul se mândreşte şi pe care îi îngrijeşte ca ochii din cap.

Lumea din mahala îl poreclise „Marghiloman”, deoarece, în vremea aceea cai vestiţi pentru rasa şi frumuseţea lor avea, îndeosebi, grajdul de curse al fostului ministru conservator, dar şi pentru faptul că Ion lucrase cândva pe pământurile acestuia.

Ca să-şi îmbogăţească speciile de flori şi trufandale, gră­dinarul comandă bujori şi cepe de lalele în Olanda, tran­dafiri în Luxemburg, seminţe de garoafe în Italia, seminţe de varză şi castraveţi în Belgia, Franţa.


Un copil nedorit

În anul următor însă bîntuie seceta şi bate grindina. Recolta nu făgăduieşte bel­şugul aşteptat.

Ana lui Tănase rămâne, din nou, grea.

Cîntecele fetelor şi flăcăilor, strînşi la lucru din toate colţurile ţării, nu izbutesc să risipească îngrijorările gră­dinarului, care se preumblă trist printre flori şi răsaduri, îngînîndu-şi jalea sub cerul secetos, limpede ca oglinda.

Într-o dimineaţă întinde femeii o cutiuţă cu leacuri:

— Ia-le, Ană, să scăpăm de noul plod! Ne ajung două guri: Aurica şi Ştefan. Ne paşte seceta şi sărăcia anul ăsta. N-avem nevoie de un al treilea copil.

Ana nu foloseşte însă leacurile; îi este milă de ea şi de plodul din pîntec. Îl lasă să crească.

În septembrie 1913, soseşte, pe lume o fetiţă cu părul galben. O botează Maria.

Un an după naşterea fiicei grădinarului, izbucneşte în toamnă — 1914 — primul război mondial. România adoptă pentru moment atitudinea neutralităţii.

Anii 1914—1916 aduc ploaie din belşug pe ogoarele ţării; recolta este bună, viile rodesc din plin, livezile de pe coline se leagănă încărcate cu fructe. Belşugul se revarsă şi pe lunca Abatorului din mahalaua Cărămidarilor.

Florile mângâiate de ochiul ager al grădinarului din Li­vada cu Duzi cresc mîndre, nuanţînd artistic cu policromia lor grădina, unde — purtată de mână de maică-sa — încearcă primii paşi Maria lui Ion al Ilincăi.

Lalelele, trandafirii, bujorii şi crizantemele sînt renu­mite pentru mărimea şi varietatea lor coloristică, iar cono­pidele şi verzele cit găleata de adăpat caii stîmesc uimirea tîrgoveţilor.

Pirivind camionul vîrfuit cu flori şi trufandale, ochii gră­dinarului scapără de bucurie. O undă din suflet i se îm­pleteşte cu minunea luminilor, jucînd în toate chipurile pe ghirlandele care împodobesc platforma, unde se orînduiesc roadele strădaniei de fiecare zi.

Cînd tropotul cailor şi uruitul roţilor se depărtează şi se sting, închide porţile grădinii, pornind pe aleile şi potecile dintre straturi purtînd în braţe fata cea mică şi îngînîndu-i la ureche cîntecele de jale şi bucurie, deprinse în copilărie şi adolescenţă pe Valea Amaradiei, laolaltă cu cîntecele auzite pe la grădinile de vară.

Fata ascultă şi-i joacă ochii în cap:

— Mai cîntă, tată, mai cîntă ! Şi mama mi-a cântat aseară un cîntec frumos...

Florarul din mahalaua Cărămidari venea deseori la re­prezentaţiile de operetă şi teatru; învăţase pe de rost multe din ariile interpretate de tenorii Nicu Leonard şi Demetreseu de Sylva şi din melodiile celebre, colorate cu toate nuanţele de cîntăreţele Florica Crisitoforeanu sau Virginia Miciora, pur­tînd cu el ca o visare făptura statuară a frumoasei Zilli Raşianu. Cînd sosea acasă, povestea pe nerăsuflate anecdotele şi dialogurile hazoase ale comicilor Vladimir Maximilian, Nae Ciucurette, George Carussi, Niculescu-Buzău, Nicu Kanner şi îndrăcitei ingenue Florica Florescu. Ana, fetele şi flăcăii se topeau ide râs, ascultîndu-l.

Opereta cunoaşte în aceasită epocă perioada ei de înflo­rire, prezentînd creaţiile vestiţilor compozitori Johann Strauss, Jacques Offenbach, Emerich Kalmann, Franz Lehar, Leo Fal ş.a. pe scenele Teatrului Liric şi grădinii Oteteleşeanu — unde juca compania Grigoriu în frunte cu N. Leonard şi V. Maximilian — şi la Teatrul Modem (în spatele Băncii Naţionale) — unde îşi desfăşura activitatea compania purtînd numele marelui tenor Grigore Gabrielescu, condusă de entu­ziastul şi destoinicul om de teatru Avram Nicolau.

Florile, omagiind interpreţii de frunte ai celor două -com­panii de operetă, sînt aduse din grădina olteanului Ion Cornel Tănase.

În aceeaşi vreme, soseşte în ţară Marioara Ventura — artistă de celebritate mondială, societară a Comediei Fran­ceze, ca şi alt român, De Max — spre a interpreta, cu an­samblul Teatrului Bulandira - Marioara Voicuilesicu, trei piese: ,,Îndrăgostita”, „Marşul nupţial“ şi „Dama cu camelii”. După primul act, la premiera piesei „îndrăgostita”, îndrăgostitul Lică Serghiescu trimite protagonistei un coş imens cu tran­dafiri, culeşi tot din Livada cu Duzi.

Mîndru de propria-i creaţie florală, purtată pe braţele in­terpreţilor în aplauzele publicului, Ion al Ilincăi nu bănuia în acele clipe că fiica lui mezină, peste ani şi ani, va apărea la rampă în mijlocul aceloraşi coşuri încărcate cu flori...

Cîntecul dintîi învățat pe genunchii tatălui

Tot alergînid prin. tufişurile grădinii, odrasla din urmă a iui Ion răceşte, inflamîndu-i-se amigdalele. Cînd abia mai poate respira, o duc Ia un medic orelist. Doctorul îi deschide gura şi-i înţeapă umflăturile, ca să-i înles­nească respiraţia. Maria ţipă de spaimă. Medicul îi spune blînd :

— Taci, Mărie... taci! Ce mai cîntăreaţă ai să fii tu intr-o bună zi!

Cînd o vaccinează împotriva vărsatului, cum fetiţa se tot codeşte, medicul circumscripţiei o miîngîie :

— Stai cuminte, Mărioară, să-ţi facem o frunză frumoasă de trifoi cu patru foi, ca să n-ai un semn urât pe braţ, cînd vei purta... ca artistă, rochie fără mîneci.

Cuvintele de încurajare, pe care medicii le rostesc aproape întotdeauna copiilor ca să le oîştige bunăvoinţa, în cazul fetei grădinarului s-au nimerit un pronostic exact.

În vara anului 1917, Maria se pomeneşte fredonînd pe genunchii tatălui:

Lui, lui, lui

Nu e fata grecului,

E fata rumânului 

Cu cercelul de mărgean

Cumpărat acum un an...

Fu cîntecul ei dintîi, învăţat de la taică-său.



Grădinarul nu mai poate de bucurie. O dezmiardă în fel şi chip, lîndemnînd-o să mai ziică o dată şi încă o dată cân­ tecul cu „fata rumânului şi cercelul de mărgean"...

Dascălii Mariei 

Maria, care abia împlinise patru ani, prinde ghiers şi se porneşte „să zică“ tot ce aude strecurîndu-se de dimineaţă pînă seara printre fetele şi flăcăii din grădină.

După cină, tinerii muncitori încep să cînte, încrucişând versurile şi melodiile din Oltenia, Moldova şi Transilvania.

Pe prispa şi sub streaşină casei vechi, străjuind de zeci de ani, ca un dulău bătrîn, grădina cu miros de cais, răsună din glasuri subţirele cîntecele proaspete, stropite parcă cu rouă, aduse de fete şi flăcăi din satele lor: de pe văile Olteţului, Jiului şi Amaradiei, din pădurile Cloşanilor, Băii de Aramă şi din negura picurată când şi cînd cu lacrimi de soare a stân­cilor înecate în codrii Tismanei, de pe Valea Dunării şi de pe colinele îmbrăcate cu vii şi livezi ale Munteniei; din satele prizărite în preajma munţilor transilvani, de pe Valea Oltului şerpuind temător pe la poalele munţilor; din Valea Mureşului din văgăunile Turdei şi cotiturile Feleacului urcînd spre Cluj din străvechea ţară a costobocilor şi satele vestite ale Oaşului şi chiar de pe potecile şi drumurile în zigzaguri, desenate parcă cu penelul, ducînd către cetăţile şi mănăstirile de le­gendă ale lui Ştefan Voevod; de pretutindeni, pe unde s-a înfiripat sufletul românesc, cu gândurile, dorurile, tristeţile, bucuriile şi amărăciunile lui. De pretutindeni, la vatra înflorată cu toate culorile curcubeului se aud doinele, cîntecele de jale, strigăturile, cîntecele de revoltă şi de haiducie, de răzbunare, de blestem, zise simplu, fără înflorituri, naiv, cu parfumul ameţitor al autenticităţii.

Gîngania de fată creşte văzând cu ochii în boarea sulfinei, a isopului, a drăgaicei şi sipicei, ascultând seară de seară melodiile, toarse la lumina plină de umbre jucăuşe ale lunii, de lucrătorii şi lucrătoarele cu cozile încă nedes­pletite, muncind alături de Ana din Cîrţa şi Ion al Ilincăi. Fata mezină se topeşte în roata lor şi ascultă, ascultă, pierindu-i somnul. Se trezeşte rîzînd, chiuind, plîngînd, bocind şi bles­temând laolaltă cu ei.

Cînd sare peste vârsta de şase ani, începe şi ea să îngîne cu sfială, mai mult fără glas, cântecele auzite, încercînd să le înveţe cuvintele şi să le rostească pe şartul oltenesc, transilvă­nean, muntenesc, bănăţean sau moldovenesc. Amestecă, deseori, versurile cu melodiile şi se pomeneşte cîntînd olteneşte pe sti­huri din Făgăraş. Cei din juru-i fac haz de nepotrivelile ei, se căznesc s-o îndrepte şi ea îi ascultă răbdătoare, cu luare aminte.

Aceştia i-au fost dascălii!


Acolo, în Livada cu Duzi, a „studiat" Maria de la vîrsta de şase ani.

Un flăcău chipeş din Turda ii spune într-o- zi cu glas molatec:

— Ascultă, Mărioară, şi zi după mine :

Frunză verde ş-apoi galbînă 

Tu mă saltă, tu mă leagînă

 

Şi mă leagînă frumos 

Să nu chic din leagăn jos!


Fata cu ochii mari şi verzi, plini de lumină, zice după el. Învaţă cântecul şi-l repetă apoi, mândră şi sigură de ea, de zeci şi zeci de ori pe zi. Îl cîntă limpede, cu scăpărări în ipriviri şi căldură în glas de se minunează toţi cînd o aud.

Drosida din Făgăraș 

Într-o seară pică, tristă şii plânsă, în curtea grădinarului, cerînd adăpost şi lucru, o fată din Făgăraş. O cheamă Drosşida. Munceşte cu amar şi nu-şi află liniştea.

Povestea ei? Simplă şi săgetată de durere: îndrăgise un flăcău din sat, care o dăduse de ruşine şi o părăsise. Deznă­dăjduită, Drosida a plecat de acasă.

Maria, care urmează acum cursurile şcoalei primare de la Tabacu este impresionată de tristeţea Drosidei. Se ţine scai de ea.

Drosida munceşte necăjită şi frământă zile în şir cîte un vers, în care-şi închide durerea, pricinuită de flăcăul îndrăgit şi nemernic.

Şi, strîngînd stih lingă stih, se încheagă cântecul fetei din Făgăraş :

Jale mi-e, măicuţă, jale 

De vorbele dumitale,

Care mi le-ai cuvîntat 

Şi eu nu le-am ascultat...

Cântecul, ţîşnind din izvorul învolburat de jale, se des­prinde de pe buzele crispate ale fetei îndurerate şi lunecă in sufletul copilei din grădina cu suilfină.

Cîntecul Drosidei porneşte din inima ei frîntă şi nu doar... din coardele gîtlejului, la fel ca şi melodiile pline de alean, de şoapta legănatului, de dragoste, de blestem, de răzbunare ale fetelor şi flăcăilor din jurul ei.

Aşa nasc, se înfiripă şi prind viaţă, de-a lungul anilor, melodiile şi stihurile ţărăneşti.

Cîntecele — care mai târziu vor uimi şi incinta prin ineditul lor şi originala interpretare — Maria deprinde să le zică de la aceşti oamenii sănătoşi, desăvîrşiţi prin firescul sim­plităţii, însăilând în cuvinte frânturi de viaţă, reflectând întâm­plări triste sau vesele ale trăirii lor de fiecare zi.

E altceva! 

La ora prânzului, cînd şcolăriţa de opt ani se întoarce acasă, întârzie pe drum. Stă lipită de gardul unei locuinţe din colţull străzii şi, sub fe­restrele deschise ascultă; o profesoară de pian, înaltă, blondă şi subţirică, cîntă bucăţi de Mozart, Chopin, Liszt, Ceaikovski.

Fata, răsărită şi crescută printre florile şi cîntecele din grădina olteanului, descoperă o altă lume a armoniilor evo- luînd pe clapele pianului din casa de la colţul străzii...

E altceva !

O sfredelesc nedumeriri, dar îi place.

Uneori fluieră — venind spre casă — cîte unul din frag­mentele auzite şi pare înaintată, dar, de la o vreme nu se mai opreşte să asculte melodiile profesoarei de pian din casa de la colţull străzii...

Sufletul ei rămâne prins pentru totdeauna de cîntecele aduse în ograda părintească din şuvoiul nesecat al creaţiei țărăneşti de pe tot cuprinsul ţării.

Ene, Ene, Caloiene!

În 1924, Maria termină cursurile şcoalei primare nr. 11 de la Tabacu şi, în toamna aceluiaşi an, reuşeşte la concursul de admitere în cl. I a şcolii secundare de fete „Ion Heliade Rădulescu“.

În fiecare dimineaţă, cu ghiozdanul în spate şi cozile îm­pletite pe vârful capului, şcolăriţa, căreia anii îi topiseră gal­benul cosiţelor, ondulîndu-de şi colorându-le în castaniu-închis, porneşte fredonînd spre şcoală, risipind voie bună pe uliţele mahalalei de la ferestrele cărora o petrec cu privirea oameni simpli, fluturîndu-i zâmbete şi strigînd-o pe nume pînă dă colţul spre Abator.

Cînd vara se anunţă secetoasă, mulţimea de fete şi flăcăi din grădină frămîntă din pămînt galben caloieni, siluete de păpuşi, rînduinidu-le pe o scândură lată, să se usuce la soare. Le împodobesc apoi cu flori de toate culorile, pornind să le jelească:

Ene, Ene, Caloiene,

Deschide portiţele 

Să curgă ploiţele;

Deschide poarta cea mare 

Să vie o ploaie tare...

Incantaţia este o veche tradiţie păgînă, perpetuată de-a lungul veacurilor, hrănind credinţa că jelirea caloianului aduce ploaie.

Eleva de la „Ioan Heliade Rădulescu“ jeleşte aşa de fru­mos, că, ascultînd-o, cei din jur amuţesc şi-şi şterg lacrimile...

La serbările liceului unde învaţă, Maria lui Ion al Ilincăi joacă sîrbe olteneşti şi apoi, rezemată de speteaza unui scaun de pe scena improvizată în sala de festivităţi, zice cân­tece bănăţene, olteneşti, moldoveneşti, stîrnind aplauzele pă­rinţilor şi rubedeniilor veniţi sănşi admire odraslele.

Profesoara de muzică se mândreşte cu eleva care aduce, în climatul banal şi searbăd al serbărilor şcolare cu pro­grame anoste, prospeţimea şi noutatea unor cîntece, însufle­ţind auditoriul, încântat de frumuseţea lor şi mirat că nu le aude mai des.

Acelaşi simţământ îl încearcă pentru „cântăreaţa populară“ şi profesoara de limba română, Gicuţa Iacobescu-Greţu, căreia îi place graiul ei colorat, cu expresii din toate pro­vinciile pământului românesc, fiind impresionată cînd o ascultă citind proza şi recitind versurile din manualele de şcoală şi mai ales, stihurile fără număr culese şi învăţate în grădina Iui taică-său.

N-o preţuiesc însă de loc, profesoara de limba franceză şi îndeosebi cea ide matematică, dîndu-i cu greu notele de trecere pînă în clasa a IlI-a. La sfîrşitul acestei clase rămîne corijentă la matematică şi franceză.

Cum grădina cu flori şi zarzavaturi este bîntuită în 1927 de o cumplită secetă, fratele mai mare, François-Frantz- Ştefan, care urma cursurile la o şcoală germană, lasă cartea şi vine în ajutor părinţilor la muncă. Maria nu se mai pre­zintă la corijenţă, se retrage şi ea de la şcoală, muncind cot la cot cu ceilalţi.

Sărăcia anilor de criză de după 1929 îşi arată colţii şi in gospodăria grădinarului din mahalaua Cărămidarilor.

Muncitorii grădinii îşi primesc socoteala, îşi strîng straiele, lăcătuiesc cîntecele în sufletele întristate şi apucă drumul către căsuţele ponosite din satele lor.

Dor de ducă

Maria se simte sfredelită de dorul de ducă spre inima cetăţii lui Bucur cu

gîndul să uşureze de hrana unei guri pe cei de acasă, căutîndu-şi un rost care să-i asigure banul nevoilor de împlinit în fiecare zi.

În 1930 se angajează casieriţă la unul din „bufetele de 7 lei“ deschise chiar în acea vreme.

Se întoarce seara acasă, frîntă de oboseală, dar nici zîmbetul, nici cîntecele n-o părăsesc.

Trudeşte toată ziua la bufet, risipind în juru-i glume, lăsînd să-i strălucească albul dinţilor, cînd zice în şoaptă vreunul din cîntecele cu care plecaseră acasă, striviţi de griji, fetele şi flăcăii, în mijlocul cărora Maria învăţase să-şi mîngîie sufletul cu tristeţile şi bucuriile lor.

Acolo cunoaşte pe gazetarul Sandu Eliad, care o îndră­geşte şi purcede să o însoţească pînă acasă în fiecare seară.

Cînd o aude cîntînd, nu-i vine să creadă...

Într-o zi, îi mărturiseşte simţămînitul puternic de admi­raţie pe care îl încearcă pentru ea şi îi propune să renunţe la postul de casieriţă şi să înceapă o altă viaţă.

— Tu ai altă chemare ! Eşti hărăzită cu atîtea daruri ! Trebuie să-ţi croieşti alt drum!

Fosta casieriţă întâlneşte în casa lui Sandu Eliad, din Blocul Bazaltin, un grup de scriitori, gazetari, pictori, ar­hitecţi, muzicieni toţi tineri în epoca aceea, 1931—1934. Un adevărat cenaclu...

Tinerii alcătuind acest cerc aveau — cum îi defineşte poetul Radu Boureanu — o formaţie intelectuală înaintată, al cărui crez artistic se întemeia pe un viguros protest împotriva tiparelor burghezo-conservatoare în viaţa culturală. În orien­tare şi în scris, ei păstrau în ecuaţia formării lor ca oameni de cultură aicel fundament specific naţional care-şi trage seva din moştenirea folclorică creată şi transmisă prin veacuri de po­porul român.

Apariţia în mijlocul lor a Măriei, care se ridica precum un lujer de cîntec din însuşi soitul folcloric, a trezit de la în­ceput simpatia şi apoi preţuirea componenţilor cenaclului, care au înţeles-o, au adoptat-o şd au încurajat-o.

Fata plină de viaţă a grădinarului — care şi el făcuse cu trei decenii înainte saltul de pe Amaradia în inima Capitalei — se împrieteneşte cu obişnuiţii casei, fermecîndu-i cu firescul ei, spontaneitatea replicilor şi evocarea amintirilor copilăriei şi adolescenţei ei fără răsfăţ.

Reuniunile se prelungesc uneori pînă după miezul nopţii sub vraja cântecelor Măriei, venind de undeva, din întunericul obidei celor mulţi şi anonimi, de acolo de unde tinerii poeţi, scriitori şi artişti întrezăreau izvorul vibraţiei lor creatoare. Şi tot Radu Boureaniu îşi aminteşte:

— Farmecul simplu, uman, asociat cu dotarea ei naturală, ne-a îndemnat s-o îndrăgim, s-o urmărim şi s-o sprijinim prin mărturia aprecierilor noastre prieteneşti, prin crearea unei atmosfere prielnice în lumea artei, utilă mai ales oricărui în­ceput de afirmare.

Toţi o sfătuiesc să-şi valorifice însuşirile artistice, păşind pe scenă.

Nici unuil nu se îndoieşte de succesul ei.

Pentru debut, opinia majorităţii se fixează asupra teatru­lui de revistă, în mare vogă pe atunci, condus cu multă în­demânare şi pricepere de popularul artist Constantin Tănase.

Faima acestui ansamblu de revistă o creaseră, pe lîngă montările fastuoase, corpul de balet şi talentul interpreţilor, mai ales cupletele satirice, biciuind metehnele conducerii po­litice din acea vreme. Figurile reprezentative ale faunei vieţii publice româneşiti, dintre cele două războaie mondiale, apăreau deseori desăvârşit întruchipate pe scena Teatrului Cărăbuş, stîmind hohote de rîs şi aplauze entuziaste.

Mary Atanasiu

Compania „Cărăbuş” organizează iarna  reprezentaţii prin ţară, iar vara joacă în grădina situată pe strada Academiei. Din componenţa anasamblului fac parte: Nataliţa Pavelescu, Lizica Petrescu, Ţuchi Eremia, Mia Steriade, Elena Burmaz, Nutzi Pantazi, Virginica Popescu, Zizi Şerban, Lulu Savu, surorile Martinescu, dansatoarea Floria Capsali, Alexandru Giugaru (Sandi-Huşi), Ion Talianu, Aurel Munteanu, Pizone, Antonescu- Cărăbuş, Giovanny, Ioneli Dinescu, N. Trestian, Richard Rang, Nae Roman, Ştefan Glodariu şi cuplul Stroe-Vasilache.

Într-o dimineaţă, Maria se prezintă directorului „Cărăbu­şului “ solicitînd isă fie angajată.

Tănase o măsoară cu privirea de sus pînă jos şi-i cere să cînte... o romanţă.

Ii place :

— Merge! Am să te distribui, de încercare, în revista .,,Cărăbuş-Express“ a lui Nicu Kiriţescu. Dar... cum te chiamă ?

— Maria Tănase.

Directorul zâmbeşte.

— Lasă glumele ! Spune-mi serios, cum te chiamă?

— Domnule director, ăsta-i numele meu adevărat ! Nu fac nici o glumă. Sînt fata grădinarului Ion Tănase din Cărămi­dari, ale cărui flori le cunoaşteţi şi d-voastră...

— Dacă-i aşa, atunci trebuie să-ţi schimbăm numele. În­ţelegi, nu vreau să dăm loc la confuzii, servind motiv de „băşcălie” şmecheriilor de la Rampa sau paginii glumeţe a gazetelor. O să te cheme cu un nume franţuzesc... uite-l, l-am găsit: Elise Lamme ! Să le luăm „maul“ la toţi, Mitică ! Să le treacă cheful să mai facă spirite pe socoteala mea.

— Nu se poate, domnule director, nu se poate ! Cînd o auzi tata, nu mă mai recunoaşte ca fata lui ! O să creadă că am vrut să ne batem joc de el. Am deja un frate pe care l-a botezat florarul Vermeulen cu numele François... Şi bietul tata se simte stingherit cînd aude lumea spunîndu-i François... Tănase. De m-o vedea pe afiş şi pe mine cu numele schimo­nosit în Elise Lamme, vă închipuiţi ce-o să iasă?

— Poate că ai dreptate ! Atunci să-ţi zicem... Mary Atanasiu. Aşa, cred că tatăl d-tale n-are de ce să se mai supere.

Şi astfel, Maria lui Ion Tănase apare la 2 iunie 1934 în revista „Cărăbuş-Express" cu pseudonimul dăruit de Constan­tin Tănase.

Este distribuită apoi în revista „La mai mare" de N. Kiriţescu şi Andreescu.

Dar Mary Atanasiu nu se poate aclimatiza genului revuis­tic de la „Cărăbuş" şi se retrage.

Cîntecele, învăţate în grădina din Livada cu Duzi, o strigă în lumea lor şi o îndeamnă să meargă pe alt drum, unde in­stinctul ei ascuţit îi spune că-şi va găsi plinirea năzuinţelor.

Primele încrustări pe ceară

În 1936, vara, soseşte în ţară, venind de la Viena, împreună cu soţul ei, inginerul Willi Starkmann, artista Aurora Şotropa, asistentă în vremea aceea a defunctului Constantin Brăiloiu, directorul Institutului de Folclor.

Inginerul Starkmann era directorul reprezentanţei din Viena a casei de discuri londoneze „Columbia". Venise la Bucu­reşti să realizeze câteva imprimări pe discuri de ceară: ro­manţe şi cinteice populare româneşti.

Afiînd despre ce e vorba, unul din colaboratorii lui Con­stantin Brăiloiu recomandă soţilor Starkmann, pentru piesele de folclor, pe o tînără interpretă de cîntece populare, pe care o cunoscuse şi o auzise la „cenaclul" din Blocul Bazaltin.

— O socotim o interpretă originală, spune el, cu un as­cuţit simţ al autenticităţii. Are un repertoriu destul de bogat. Ascultaţi-o, sînt convins că vă va interesa.

Trimisul „Columbiei" acceptă.

A doua zi, de dimineaţă, se prezintă la audiţie o fată slăbuţă, aproape pirpirie, îmbrăcată simplu, într-o rochie în­chisă de stambă. Poartă în mînă cinci trandafiri albi, pe care îi oferă Aurorei Şotropa, învăluind-o cu privirile întrebătoare ale ochilor ei mari, verzi. În colţul buzelor mijeşte un zîmbet amar...

Îşi spune numele, adăugind că vine din partea unui cola­borator al Institutului de Folclor.

— Ştim despre ce este vorba, domnişoară, am vrea să te auzim!

Maria zice două cîntece, acompaniată de orchestră. Ingi­nerul şi soţia lui sînt entuziasmaţi.

Repetă vreo trei ceasuri cu orchestra şi izbuteşte să im­prime şase cîntece.

Fiind ora prînzului, tînăra cîntăreaţă îi pofteşte acasă, anunţîndu-i că doreşte să le servească nişte... sarmale grozave. Masa se dovedeşte excelentă.

Gazda se ocupă singură de gospodărie, gătind şi îngrijind de curăţenia celor două camere luminoase, mobilate cu gust si împodobite cu flori proaspete.

Peste trei-ipatru zile le propune soţilor Starkmann să facă cu maşina o plimbare la via Chiţorani din Prahova. În drum, soţia inginerului îşi exprimă dorinţa de a lua cu ei şi pe fata care le cucerise simpatia. N-au găsit-o însă acasă; portarul blocului îi informează, zîmbind cu înţelesuri, că doamna Maria se plimbă cu barca pe Herăstrău.

— Da ! întăreşte el. Are o barcă şi, în fiecare dimineaţă face canotaj; e numai la două sute metri de aici, o puteţi zări chiar din maşină.

O găsesc, în adevăr, pe lac, în tovărăşia unui gazetar fran­cez, îndrăgostit foarte...

Cînd află despre ce este vorba, Maria sare din barcă, lasă pe franţuz să vîslească singur şi, fără să mai treacă pe acasă, urcă în maşină. Pornesc la vie, unde rămîn pînă seara târziu.

La Viena 

De la petrecerea din Chiţorani, Maria leagă o strînsă şi trainică prietenie cu Aurora Şotropa şi cu soţul acesteia.

La invitaţia lor, în toamna anului 1936, Maria pleacă la Viena să facă noi imprimări pe disc, cerute de casa „Co­lumbia".

Rămine acolo trei săptămâni, vizitînd în tovărăşia noilor ei prieteni muzeele, teatrele, opera, împrejurimile fostei capi­tale habsburgice ş. a.

Într-o seară, cei trei prieteni se duc la renumitul bar ,,Reiner-Diele“.

În marea încăpere dreptunghiulară a barului, un singur pianist cîntă romanţa de mare succes pe atunci „Sombre Dimanohe“ (Tristă duminică).

Fala cu ochii verzi se ridică de la masă, se apropie de pianist, rugîndu-1 s-o acompanieze.

Cîntă mai întîi romanţa „Tristă duminică" în nemţeşte, apoi... în româneşte, demonstrând vienezilor din sala semiîntunecată, că această bucată nu e în realitate decît versiunea germană a stihurilor şi melodiei din... „Riţa  Fecioara" a poe­tului român Artur Enăşescu.

Asistenţa, impresionată de spirituala şi instructiva demon­straţie a tinerei românce, izbucneşte în aplauze, stăruind să mai cînte.

Maria se porneşte atunci pe cîntat, fără acompaniament, de la 10 seara pînă spre ziuă.

Cîntă nemţeşte, franţuzeşte şi apoi româneşte : muzică populară de jale, de leagăn, de nuntă, bocet... Nimeni nu se mişcă pînă dimineaţa, aplaudînd-o îndelung.

În seara aceea, la masa celor trei se aşează şi tînărul dirijor al orchestrei „Columbia", Heinz Sandauer. Între el şi „vedeta" serii se înfiripă un dialog... sentimental, întreţinut cu ardoare, Heinz Sandauer dovedind în acea împrejurare că era nu nu­mai un dirijor talentat, ci şi un fermecător interlocutor.

Acompaniată de orchestra acestuia anonima cîntăreaţă, care entuziasmase asistenţa de la „Reiner-Diele", imprimă pen­tru filiala „Columbiei" de la Viena cîteva bucăţi din folclorul românesc „Nu vine mândru, nu vine", „Spală, maico, hainele", „Neghinuţă neagră", „Ia uite-o, zău!“ ş.a.

În catalogul „Columbiei" se înregistrează, ca un eveni­ment apariţia numelui Maria Tănase, o interpretă necunoscută, căreia vestita şi vechea firmă londoneză îi imprimă un număr atît de mare de cîntece.

După trei săptămîni i se face dor de ţară. Împrumută de la soţii Starkmann cîteva sute de şilingi, încarcă două gea­mantane cu cadouri şi porneşte, vijelie, acasă.

Prietenii de la Viena îi trimit, după trei luni, o serie de discuri, informind-o despre ecoul stîrnit în presa vieneză de apariţia lor. Maria le mulţumeşte, încîntată de încrustările ei pe ceară.

Unele din aceste discuri le-a ascultat compozitorul Theodor Rogalski, înainte de debutul Măriei Tănase la Radio-ul Bucureşti în după amiaza zilei de 20 februarie 1937...

(selecție introductivă

va urma)

Sursa: Carte în foileton ,,Maria Tănase și cântecul românesc”/ autori Petre Ghiață și Clery Sachelarie cap. I și II în pdf online. 

Imaginile din colaj (și altele), una câte una cu descrieri, la această legătură. 

_______

1 Astăzi Parcul Libertăţii

_______________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #JudetulValcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #memorialistica #proza #Olt #ValeaOltului #muzicapopulara #AutenticRomanesc #FolclorRomanesc #MariaTănase #muzica #doina #hit