Din cuibul lor de la Suceava domnii viteji,
precum au fost Dragoş şi Bogdan, Alexandru cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Petru
Rareş şi alţii, îşi roteau ochii lor ageri jur împrejur, ca vulturii, şi când
zăriau oşti vrăjmaşe năvălind în ţară, se repediau cu oştenii lor voinici și
videji și răsbeau pe duşman, până-l izgoniau din ţară.
Bucovina apărată aşa bine de munţi— ca şi
străinii îi ziceau «cheia Moldovei» — şi Suceava fiind cetate tare, ajunsese nu
odată să fie spaima Ungurilor şi Polonilor şi chiar Turcilor, cari pe acele
vremuri făceau să tremure de frica lor tote împerăţiile lumii. De aceea când ţara a slăbit din virtute şi a
căzut robită, Turcii au cerut domnilor ţării să-şi mute numai de cât scaunul
domnesc de la Suceava mai încoce la vale, să fie mai la îndămâna împărăţiei
Turcului; şi aşa s-a mutat scaunul domnesc la Iaşi, sunt de atunci vre-o trei
sute cincizeci de ani. Apoi tot în Bucovina, la mânăstirea Putna, a fost locul
de îmmormîntare a domnilor celor mai mari de pe vremea aceea.
Acestă bucată de loc, mare, cum spusei, cam cât cele trei ţinuturi de azi, a fost răpită Moldovei prin vicleşug, de împărăţia austriacă. Iată cum a mers lucrul:
Împărăţia austriacă urmărise de aprope
mersul răsboiului dintre Ruşi şi Turci; se încredinţase că împărăţia turcescă
ajunsese şubredă cu desăvîrşire, că Ruşii, cu vremea, au să îmbucăţescă şi să
înghiţă rînd pe rînd ţările stăpânite de Turc. Atunci împărăţia austriacă, văzând
că-i lucrul pe împărţelă, s’a gîndit să pună şi ea mâna mai din vreme pe vr’o
bucată. Iată dar cum ascunsul gînd de lăcomie a Rusiei stârnise poftele şi
altor împărăţii; au început a se aruncă sorţii de împărţelă şi asupra ţării
nostre.
Îndată după încheerea păcii la Cainargi,
Austria mitui cu bani pe generalul Muscalilor, Petru Romanzov, ca să lese cât
mai în grabă ţara pe sema Turcilor, cum se învoise prin pace. Asta, pentru ca
Austria să aibă a se socoti numai cu Turcii, nu şi cu Ruşii, lucru ce nu se
putea câtă vreme Ruşii nu eşise din ţară. Ieşind Muscalii din ţară, îndată
împărăţia austriacă şi-a mutat pajurile, care arătau graniţa, încoce în
lăuntrul ţării, cuprinzând totă Bucovina; şi în aceeaş vreme a şi intrat în
vorbă cu Turcii la Ţarigrad, rugând pe Turci să-I dea acea bucată de loc. Şi ca
să facă pe Turci să primăscă, le spunea lucruri ca acestea: că acea bucată de
loc e mică de tot şi de nici o trebă pentru împărăţia turcescă, aşa că nu s’ar
simţi de loc dacă ar da-o; apoi făgăduia Turcilor să le dea ajutor la vre-un
alt răsboiu cu Ruşii, ca să-şi iea îndărăt Turcii ceea-ce au pierdut la Ruşi; iar
ca să le potă da ajutor bun şi la vreme, le trebue Bucovina ca să aibă loc
îndămână pentru trecerea oştilor împotriva Ruşilor; apoi mai zicea că Bucovina
a fost în vremea de demult sub stăpânirea unui ţinut al Poloniei, anume
Pocuţia; că la 1772 Polonia fiind împărţită de vecini, şi Austriei venindu-i ca
parte tocmai Pocuţia, de aceea, pe temeiul vechei stăpâniri a Pocuţiei asupra
Bucovinei, să i se dea Austriei Bucovina; şi altele de-acestea, numai
înşelăciuni şi neadevăruri. Mai întăiu, că acea bucată de loc nu era mică, ci
destul de mare şi cea mai bine apărată, «Cheia Moldovei», cum chiar sfetnicii
împărăţiei austriace îl diceau între dînşii. Dar Turcii, proşti şi neştiutori,
credeau spusele Austriei; tot aşa luau de bune şi făgăduinţele de ajutor
împotriva Ruşilor; iar peste câţi-va ani Austriacii tocmai s’au unit cu Ruşii
de au făcut răsboiu Turcilor, precum vom vedea. În privinţa stăpânirii Pocuţiel
asupra Bucovinei, lucrul era tocmai dimpotrivă, căci tocmai domnii Moldovei au
stăpânit câtă-va vreme Pocuţia, ca amanet pentru nişte bani cu care împrumutase
domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, pe regele Poloniei şi multă vreme după
aceea tocmai domnii Moldovei arătase drepturi de stăpânire asupra Pocuţiel şi s
au certat cu regii Poloniei din pricina asta în câte-va rîndurl. Dar Turcii par’că
ştiau Istoria Moldovei! Şi nici Moldovenii, pe atunci, nu ştiau bine Istoria
ţării, ca să dea de ruşine pe Austriaci cu adevărul Istoriei. Iacă, aici vedeţi
de câtă mare folosinţă este pentru un popor cunoşterea Istoriei.
Pe atunci era domn în Moldova Grigore
Ghica, cel care stătuse Domn în Muntenia cu puţin înainte de răsboiu şi care se
lăsase a fi prins de Ruşi, fiind înţeles şi plecat cu inima împărăţiei ruseşti.
Domnul acesta, împreună cu boerii ţării,
bizuindu-se pe prietenia Muscalilor şi pe slujba ce le-au făcut-o în vremea
răsboiului, şi ştiind că prin pacea cu Turcii împărăţia Rusiei căpătase
învoirea de-a apără drepturile Românilor şi a-i ocroti, s’au îndreptat cu
plângere la Ruşi, rugându-i să le vină într’ajutor, să vorbăscă la Turci, ca să
nu primescă cererea Austriei. Într'adevăr, că numai un cuvînt de împotrivire să
fi spus Rusia, şi Austria s’ar fi dat îndărăt. Ştiţi ce răspuns au dat Muscalii
Moldovenilor? Că «de când Moldova a fost înapoiată Turcilor, Rusia nu mai are
nici un drept a se amesteca în trebile ei». Dar bine, prin pacea încheiată, se
hotăra lămurit ca Rusia să aibă dreptul de a apăra ţările române. Şi acum? Când
Moldova înghenuchiată se ruga de ajutor, Muscalii nu vreau să ştie, ziceau că
nu se amestecă. Fireşte, luau apărarea numai când le venea lor la socotelă, ca
să tragă vr’un folos; altmintrelea, Ruşii lăsau pe Români să piară în voe bună,
dacă nu vedeau nici un câştig.
Văzând cum răsplătesc Muscalii folosul ce-au
avut din ţara nostră în vremea răsboiului, şi cât cântăresc vorbele lor de
ocrotire, domnul Moldovei şi cu toţi boerii şi-au îndreptat plângerea de-a
dreptul la sultanul turcesc. I-au trimis o jalbă, arătându-i că Bucovina este
un ţinut destul de mare şi locul cel maî bogat şi mai roditor al ţării, şi că
s’ar face o greşelă mare şi o nedreptate dacă s’ar da Austriei. Dar Turcii,
orbiţi şi prostiţi de vorbele Austriacilor, n’au dat ascultare Moldovenilor, şi
s’au învoit să dea Austriei Bucovina. Ş’aşa în diua de 7 Maiu 1775 — sunt de
atunci o sută douăzeci și opt de ani— s’a făcut învoiala scrisă ca să se dea
Bucovina. Când a venit lucrul la faţa locului ca să se aşeze graniţele,
Austria, mituind cu bani pe dregătorii turci, a mai reşluit, peste ceea ce
cuprindea învoiala scrisă, încă trei-zeci şi două de sate. Grigore Ghica,
domnul Moldovei s’a încercat să scape de răpire măcar Suceava, unde fusese
scaunul domnesc în vechime, dar n’a isbutit. Peste doi ani acest Domn a fost
omorît de Turci, găsindu-i vină că a ţinut cu Ruşii în vremea răsboiului. A
făcut Grigore Ghica-Vodă greşala asta mare că a ţinut cu Ruşii şi pentru ei
şi-a repus şi capul; dar Ruşii nu l-au ajutat la vreme de nevoe.
Aşa dar de-atuncî şi până azi Bucovina este
sub stăpînirea împărăţiei austriace.
OCUPAŢIA RUSESCA DE LA 1788— 1792
Trecuse trei-spre-zece ani de la răsboiul între
Ruşi şi Turci, ce povestirăm în urmă. Ţara îşi mai venise în fire, după atâta
călcare ce suferise din partea oştilor muscăleşti. Un nou răsboiu s’aprinse
între Turci de-oparte, şi Ruşi uniţi cu Nemţii de-altă parte. Iată pricinile
acestui răsboiu:
Am arătat cum la încheerea păcii de la
Cuciuc-Cainargi, Ruşii stăruise din răsputeri să se dea neatîrnarea Tătarilor
din Crimeea, adică să nu maî fie Tătarii sub ascultarea Turcilor şi nici sub
ascultarea nimărui, ci ţara lor Crimeea să fie de sine stătătore; şi Turcii au
fost nevoiţi în cele din urmă să primescă. Cu ce gînd stăruise Ruşii la asta?
Din cele urrnătore veţi vedea.
Îndată după pace împărătesa Rusiei a mituit
cu bani pe unii din mai marii tătărimei, şi i-au făcut să-i fie plecaţi ei. Dar
altă semă de Tătari, pricepând unde ţintea împerătesa s’a-jungă—că adecă prin
momele şi mită să pună mâna pe ţară — stau împotrivă şi îşi căutau şi ei
sprijin la Turci. De aici certă şi bătae între Tătari. Ruşii au intrat cu oste
în Crimeea ca să ajute pe cei ce ţineau cu dînşii şi au pus han — adecă şef mai
mare peste tătărime — pe unul mituit cu bani de împărătesă. Turcii,
nebizuinduse încă în putere a porni un alt răsboiu, au fost nevoiţi să îngădue
ca han al Crimeei pe cel pus de Ruşi.
Dar, chipurile, Crimeea tot neatîrnată rămânea.
Văzând Ruşii că Turcii le fac lucrul pe voe, s’au gândit că e timpul potrivit
să puie în lucrare gîndul lor ascuns. Şi ce-au făcut? Tătarii fiind liniştiţi
acuma, lucrul nu venea împărătesei la socotelă. Atunci, tot cu bani, a aţîţat
pe Tătari la răsvrătire chiar în contra hanului cel pus de ea. Şi sub cuvînt că
iar sunt turburări între Tătari, Muscalii au intrat cu <5ste în Crimeea şi au luat-o în desăvîrşitâ şi iăţişă stăpînire, alipindu-o la împărăţia rusăscă. Turcii gata să sară cu răsboiu din pricina asta. Au stăruit dintdte puterile alte ţări să cadă la împăeăciune, să nu se strice pacea. Şi Turcii au băut şi paharul acesta amar, să vadă tătărimea din Crimeea — mâna dreptă a împărăţiei turceşti — încăpută desăvîrşit sub stăpînirea Ruşilor oste în Crimeea şi au luat-o în desăvîrşită şi
făţişă stăpînire, alipindu-o la împărăţia rusescă. Turcii gata să sară cu
răsboiu din pricina asta. Au stăruit din tote puterile alte ţări să cadă la
împăcăciune, să nu se strice pacea. Şi Turcii au băut şi paharul acesta amar,
să vadă tătărimea din Crimeea — mâna dreptă a împărăţiei turceşti— încăpută
desăvîrşit sub stăpînirea Ruşilor.
Iată, cu acest gînd stăruise Ruşii aşa de
mult pentru neatîrnarea Tătarilor: ca să-i înghiţă dînşii mai pe urmă.
Văzând împărătăsa Ecaterina că Turcii,
simţindu-se slabi, se plecă şi dau mereu ce li se cere, şi-a pus în minte că
n’ar fi tocmai greu să alunge de tot pe Turci de prin părţile lor şi să le iea
împărăţia. Odată pornită pe acest gînd, s’a înţeles cu împăratul Austriei Iosef
al doilea, ca împreună să pună în lucrare planul de împărţelă a împărăţiei
turceşti. La împărţelă asta sorta ţării
Românilor era aşa: Moldova şi ţara Muntenescă — fiind bucată prea bună—nu se
îndură nici una din cele două împărăţii să le lese celei-lalte, ci aveau să
alcătuiască o ţară, chipurile, neatîrnată, însă ca domn să aibă pe un prinţ rus
Potemkin. Gîndiţi-vă la neatîrnarea
Crimeei, şi aţi înţeles ce fel de neatîrnare era sortită Românilor, mai ales că
domnul avea să fie un rus. Restul împărăţiei turceşti — afară de câte-va ţări
mici ce aveau să le iea Austria şi Rusia — se hărăzia Grecilor, ca să facă o
împărăţie grecescă. Impărătesa Ecaterina era aşa sigură de isbândă, în cât şi
hotărîse ca viitor împărat al Grecilor pe un nepot al ei abia născut; iar
prinţul Potemkin îşi cumpărase o moşie lângă hotarul Moldovei, ca să fie mai
aprope. Asta era curat a vinde pielea ursului din pădure.
Planul făcut, trebuia acum zădărit lucrul
pentru un prilej de răsboiu. Pricini fusese destule, dar Turcii trebuiseră să
plece capul, făcând în tote voia Muscalilor.
Şi fiind-că veni vorba de asta, să pomenim aici de ore-cari fapte ale Muscalilor în ţara nostră, înainte de răsboiu. Prin pacea de la Cainargi se da voe împărăţiei Rusiei să şi aibă în ţara nostră — ca şi în alte părţi ale Turciei — câte un dregător rus, care să îngrijescă şi să ocrotescă pe negustorii ruşi ce se purtau cu negoţ prin părţile acestea; acelui dregător, cu acest fel de slujbă, i se zicea consul. Dar consulii aceştia ruşi nu făceau numai slujba asta; ci pe subt ascuns făceau fel de fel de zîzanii între locuitori, învăţându-i să urască tot mai mult pe Turci şi îndemnându-i să și lese căminurile și să se mute în ţara rusescă; şi alte multe lucruri, ce nu se cădea, făceau. Aşa; consulul rus din ţara Muntenescă, Lascarov, se purtă aşa ca şi cum ar fi fost el stăpînul ţărei; nesocotia pe domnitor, de mai marii ţării îşi bătea joc şi pretindea ca în sfatul ţării să iea parte şi dînsul. Cel din Iaşi, maiorul Salonski, îşi făcuse o gardă de dezertori din tote neamurile, cu care băgă lumea în spaimă; haimanalele lui umblau prin ţară şi luau cu sila pe locuitori sub cuvint că ar fi dezertori din armata rusescă (pote ţărani din cei ce făcuse greşala de s’au tocmit volintiri la Ruşi, pe vremea răsboiului, și acum Rușii ziceau că sunt soldaţi de-ai lor dezertori, şi-i ridicau cu sila, de sigur şi pe mulţi cărora nici prin gând nu le trecuse de volintirie); îi trimeteau — convoiuri întregi — peste Nistru, ca să împoporeze pustietăţile Rusie! Și dacă stăpînirea încerca să’i oprescă, haimanalele maiorului Salonski săriau cu bătaia la oamenii stăpînirii. Pe urmă au mai făcut Muscalii şi alt-ceva. De câtă-va vreme se băgă de semă că prin Moldova umblau mulţi bani falşi, şi nu se ştia de unde ies; dar apoi în ţara Muntenescă s’a dat de urma unuia, care desfăcea bani de aceia prefăcuţi, schimbându-i pe bani buni; calpuzanul acela fiind urmărit, a fugit în Moldova şi s’a ascuns în casa consulului rus. Domnul din Muntenia a cerut celui din Moldova să prindă şi să i-ldea pe calpuzan; domnul Moldovei l’a cerut consulului rus; dar consulul a răspuns că nu vrea să'l dea, că l-a luat el sub ocrotirea lui. Atunci domnul ţării, supărat din cale afară de atâta îndrăznelă a consulului rus, care ocrotia pe un aşa hoţ şi ticălos, a poruncit să-l ia cu sila din casa consulului; consulul s’a jăluit la stăpînii lui la împărăţia rusescă, iar acesta au arătat lucrul la împărăţia turcescă.
Domnul Moldovei a fost mazilit — adecă scos
din Domnie — şi între pricini era şi aceea că a călcat casa consulului rus, ca
să prindă pe falsificatorul de bani. Ruşii că luau cu sila sumedenie de
locuitori de-i trimeteau ca pe vite peste Nistru, şi-şi făceau rîs şi batjocoră
de țară şi de stăpînirea ei, şi dădeau ocrotire şi apărare unui hoţ şi
şarlatan, tot ei strigau că li se face nedreptate şi cereau de la Turci pedepsirea
domnului Moldove!. Turcii ca să nu strice pacea, le făceau mereu pe voe.
Tot atunci împerătesa Rusiei şi-a pus ochii
pe o ţară nu departe de Crimeea, şi anume pe ţara Cerchejilor, ţară care şi
aceea era era orecum sub ascultarea împărăţiei turceşti. Cerchejii se certau
între ei. Muscalii s’au amestecat în certurile lor, întocmai cum făcuse şi cu
Tătarii; prin bani au tras în partea lor pe unia, au băgat zîzania şi mai mult
între ei, până când într’o bună zi au luat Ruşii şi acea ţară în stăpânire. Aşa
făcuseră cu Cazacii, aşa cu Polonii, aşa cu Tătarii, aşa au făcut şi cu Cerchejii.
Vai de poporele cari au plecat urechea şi
au dat ascultare şoptelor muscăleşti! Turcii n’au mai putut suferi ciuntirea
împărăţiei lor bucată cu bucată; paharul răbdării era plin până sus. Măcar că
simţiseră că de data asta aveau să se măsure cu două împărăţii, şi cu Rusia, şi
cu Austria, s’au hotărît a încerca din nou sorta răsboiului; şi deci în ziua de
24 August 1787 — adecă acum o sută şase-spre-zece ani — au vestit lumei că
iarăşi au răsboiu cu Muscalii, învinovăţind Turcii pe Ruşi de tote cele mai sus
arătate şi de altele multe încă. Impărătesa Ecaterina— care asta aşteptă: ca
Turcii să strige mai întâiu răsboiu — a răspuns şi ea că «nu din voinţa nostră facem
răsboiul, ci silită de răutatea duşmanilor noştri cari ne-au căutat certă». Par’că
nu era limpede ca ziua, că ea căutase cărta cu luminarea! Şi par’că nu răbdaseră şi Turcii atâtea
încălcări! Dar când e vorba de pricine de răsboiu, nu prea se caută de-aprope
de sunt drepte au ba.
Aşa dar iacă din nou răsboiul aprins.
Cu puţin înainte de răsboiu, Turcii au
schimbat pe domnii din Moldova şi Muntenia, punând pe alţii, şi anume: pe
Neculai Mavrogheni rînduit domn în Muntenia la 26 Martie 1786, iar în Bucureşti
la scaunul domnesc a venit abia la 15 Maiu; în Moldova a fost rînduit Alexandru
Ipsilante, care veni în Iaşi la Februarie 1787. Cum au ajuns la scaunele lor,
amândoi domnii au şi început a se găti de răsboiu, c’aşa aveau poruncă de la
împărăţia turcescă. Şi mai cu deadinsul se gătia de răsboiu domnul din ţara
Muntenăscă, Neculai Mavrogheni-Vodă, căci era hotărît să rămână credincios
împărăţiei turceşti; iar Alexandru Ipsilante din Moldova era plecat cu inima
mai mult spre Nemţi, şi de aceea lăsă lucrul mai în slab cu gătirea; strîngea
numai oreşi-ce proviant pentru ostea turcescă, aşa mai mult de amăgela ochilor,
ca să nu-i oblicescă Turcii gîndul. Iar Mavrogheni-Vodă făcea mari şi cu
deadinsul gătiri în vederea răsboiului.
La vre-o lună după ce s’a vestit răsboiul
cu Ruşii, Mavrogheni-Vodă, ştiind că Grecii, şi mai ales preoţii şi călugării
greci, îmbătaţi de Ruşi cu fumuri de împărăţie grecescă, propovăduiau duhul de
răsvrătire împotriva împărăţiei Turcului, Mavrogheni-Vodă, zic, ştiind acestea,
a dat poruncă să fie opriţi călugării de-a ieşi de prin mănăstiri, ca să nu
vină în atingere cu norodul şi să-l turbure cu şopte şi momele despre Muscali.
Apoi, Mavrogheni-Vodă se puse pe muncă
să-şi adune o oste de Români din ţară. Mulţi se arătau neîncrezători şi-şi
băteau joc de planul acesta, zicănd că Românii nu pot fi soldaţi, nu cunosc
mustra, şi, nedeprinşi cu regula ostăşăscă, au să dea bir cu fugiţii şi au să
se împrăştie care încotro, când o ajunge trăba să se bată la răsboiu. Asta,
pentru că de mult nu mai avusese ţara o oste românescă; ajunsese lucrul de
credeau toţi că Românii nu mai pot fi buni de cât la plugărie şi la creşterea
vitelor, iar la răsboiu nu. Şi de aceea luau în rîs planul lui Mavrogheni-Vodă cu
oste de Români. De mirare este că Mavrogheni-Vodă, măcar că grec de neam, dar
arătă atâta credinţă în vrednicia ostăşescă a Românului. Şi nu s’a înşelat. Un boer trăitor pe acele
timpuri, pe nume Pitarul Hristache, a scris Istoria Domniei lui Mavrogheni-Vodă
în stihuri zicându-i: «Istoria faptelor lui Mavrogheni- Vodă...» Acest Pitar
Hristache scrie despre ostea cea românescă, adunată de Mavrogheni, aşa:
«Iar pre Românii de ţară
«Ce-i strînsese dup'afară,
«După ce le făcu lefă,
«Îi mai puse la o trebă:
«Ca să înveţe şi mustra
«Să ştie să dea cu puşca.
«Apoi să stai să priveşti,
«Şi cu drag să pomeneşti
«De Românaşii voinici
«Încălţaţi tot cu opinci!
«Să te fi dat la o parte
«Să vecjî regule curate. . . .
«Cât erau de drăgălaşi
«Şi născuţi a fi puşcaşi!
«Se mira cine-i vedea
«Şi la ei gura căsca,
«Căci părea c’au fost Cătane
«De când au eşit din țole!
«De aşa mustră curată
«Se tot miră lumea totă,
«Cum mergeă peste câmpie
«Mândri şi cu veselie!
«Grecii ca nişte măgari
«Se mirau de opincari,
«Carii de când s’au născut
«Puşca ’n ochi nu au văzut,
«Pre cari îi credeau mişei
«Neslujindu-se cu ei,
«Căci când ei veneau în ţară
«Intrau cu omeni de-afară.
«Buni pentru ostăşie
«Nu credeau Români să fie.»
Ostea asta românescă se ridică la vre-o
unspre-zece mii de omenî. După ce o învăţă regulele ostăşeşti, Mavrogheni-Vodă o trimise îa Focşani, ca să aţie calea Muscalilor, când>zece-mii
de oameni. După ce o învăţă regulele ostăşeşti, Mavrogheni-Vodă o trimise îa
Focşani, ca să aţie calea Muscalilor, când ar fi să pătrundă în ţara
Muntenescă; porunci asemene ca şi toţi boerii ţării să se înarmeze şi să plece
cu ostea la Focşani; şi au plecat; dar de la Buzău le-a poruncit Vodă să se întorcă
înapoi, temându-se că boerii vor lăsa ostea şi se vor da cu Muscalii.
Totă iarna aceea din 1787 spre 1788 au
petrecut-o în gătiri de răsboiu şi Turcii şi Ruşii şi Austriacii. împărăţia
austriacă încă nu vestise răsboiul cu Turcia. Dar la 30 Ianuarie 1788 vesti că
intră şi ea în răsboiu cu Turcii, de vreme ce este prietenă şi tovarăşă la tote
cu împărăţia rusăscă.
Atunci Mavrogheni-Vodă îngriji şi la munţi pentru
paza tare a hotarelor dinspre Ardĕl, căci eră înşirată oste nemţescă
pe tot hotarul, începând de la marginea Dunărei, dinspre Serbia şi Banat, şi pe
tot lungul munţilor Transilvaniei până în Bucovina; a fost mare greşală din
partea împăratului Austriei că şi-a răsfirat oştirea pe aşa mare lungime de
loc, de vreme ce, aşa răsfirată, nu era tare nicăeri; şi din pricina asta
Turcii au biruit pe Nemţi în unele locuri. Odată cu vestirea răsboiului
împărăţia austriacă a tipărit nişte «manifeste» — adică scrisori la obşte — în
greceşte şi româneşte, sfătuind pe omeni să se unescă cu dînşii împotriva
Turcilor; şi au cercat să le tracă şi să le împrăştie prin ţară. Mavrogheni Vodă
a dat straşnică poruncă plăeşilor şi vătafilor lor —cari păzeau hotarul dinspre
munţi — să
oprescă si să prindă acele scrisori, care — diceâ Vodă — «pric.nuesc
înşelăciune la mulţî ticăloşi proşti de minte»; şi s’au prins multe scrisori
de-acele trimiţendu-se la Domnie.
Apoi, tot atunci, Mavrogheni-Vodă scrise şi
el scrisori de obşte către «toţi locuitorii ţării de prin sate şi oraşe»
chemând la oste pe toţi acei ce ar putea şi ar vrea să porte arma. Şi fiind-că ostea
românescă, pe care o învăţase regula ostăşescă, eră trimisă la Focşani, şi
fiind-că din ceas în ceas Austriacii puteau să trecă munţii, a cerut şi de la
Turci oste de ajutor; şi i s’a trimis câtă-va. În aceeaşi vreme sultanul
turcesc, văzând pe Mavrogheni-Vodă că se arată aşa vrednic într’ale ostăşiei şi
credincios împărăţiei turceşti, l-a numit comandant—sau, cum se zice la Turci,
seraskier—peste tote oștile turceşti, atât din ţară cât şi peste cele de pe
marginea Dunării dincolo, având sub porunca lui pe toţi paşii turci de prin
cetăţile turceşti de pe malul drept al Dunării. Pe cât ştim, de când era
împărăţia turcescă nu se pomenise ca un domn creştin să ajungă seraskier peste
oşti turceşti; cinstea asta deosebită din partea Turcilor se da acum pentru
întăiaş dată lui Mavfogheni Vodă, domnul ţării Munteneşti. Bucurându-se de aşa
trecere la împărăţia Turcului, Mavrogheni-Vodă mai ceru ca nici o altă oste
turcescă, ce ar merge împotriva Muscalilor, să nu trecă prin ţară, ca să nu o
prade şi să nu o strice; şi i s’a făcut pe voe. Iar ostea turcescă ce i s’a
trimis de ajutor, fiind sub porunca lui, o ţinea vodă straşnic în frîu, să nu
facă niscai blestemăţii şi răutăţi locuitorilor, jăfuind şi asuprind, precum îi
era obiceiul. Şi Pitarul Hristache scrie în Istoria faptelor lui Mavrogheni—de
care pomenirăm—că eră o minune să vezi pe Turci tremurând de frica domnului
ţării şi pe căpeteniile Turcilor cu barbele lor albe, omeni îmbătrâniţi tot în
răsboie, stând smirna şi necrîcnind în faţa domnului Munteniei. Pe care Turc îl
afla vodă făcând vr’un rău, acolo pe loc îl spânzura, în cât Turcii îi luase
groza.
Să lăsăm o clipă Muntenia şi să vedem ce se
petrecea, în vremea asta, în Moldova. Cum s’a vestit răsboiul între Ruşi şi
Turci, mai marele ostei ruseşti, Petru Romanţov — cel care fusese şi rîndul
trecut — a scris Mitropolitului Moldovei (la 12 Noembre 1787),făgăduindu-i că
pentru mîntuirea creştinilor de Turci va veni în curînd ajutor de la împărătesa
Rusiei.» Cum vedem, începea cântecul vechiu.
Totă iarna aceea s’au purtat scrisori de acestea, prin mijlocirea unor popi ruşî, cari umblau ca iscdde; întrebau Ruşii ştiri despre dstea turcescă câtă eră şi ce drum aveâs’apuce. Scrisorile se purtaă cu mare taină, că erau câţi-vâ din fruntaşii ţării—învăţaţi minte din răsboiul trecut—care diceau că nu e bine>otă
iarna aceea s-au purtat scrisori de acestea, prin mijlocirea unor popi ruşi,
cari umblau ca iscode; întrebau Ruşii ştiri despre ostea turcescă câtă era şi
ce drum avea s’apuce. Scrisorile se purtau cu mare taină, că erau câţi-va din
fruntaşii ţării — învăţaţi minte din răsboiul trecut — care diceau că nu e bine
să se dea ţara cu Muscaliî, căci înţelegeau că se primejduia forte.
În sfîrşit, la 18 Fevruarie 1788, împărătesa
Ecaterina trimese, ca şi rîndul tredut, o scrisore la obşte — sau, cum am zis,
un «manifest»— către norodul Moldovei. În acel «manifest» împărătesa zicea că
«în tote răsboiele, ce tot-d’auna fără dreptate au deschis sultanii turceşti
către Rusia,... n’au fost cugetul nostru numai de a birui pe vrăjmaş, ci a fost
împreunat cu acea mare rîvnă a nostră spre a scote norodul cel credincios a lui
Isus Hristos... din cel pătimitor.... jug al Turcilor»; asemenea şi în răsboiul
de acum — zicea împărătesa mai departe — că tot pentru apărarea legei şi pentru
fericirea locuitorilor Români face răsboiul; şi vestea locuitorilor că vor veni
în curînd în Moldova ostaşii ruşi, cari — ziceă împărătesa — vor fi pentru a
vostră apărare.... şi lăcuind cu voi vor fi fraţi ai voştri; urmările
trecutului răsboiu încă sunt prospete în ţinerea minţii vostre; odihna vostră
dintr'acea vreme au fost mai bună şi mai adevărată de cât aceea din zilele păcei;
cu asemene orînduială şi dragoste vin şi acum la voi ostaşii - noştri»… »
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu