În anii 1828-1829 (cu unele „replici” în anul care a urmat), bântuise în Ţara Românească o epidemie năprasnică de ciumă, (a doua după cea din 1813 - „Ciuma lui Caragea”), „boală lipicioasă”, cum este denumită în documente, adică infecţioasă. Nu este, deci, de mirare, că un capitol întreg (VI) din Regulamentul Organic, este dedicat exclusiv unui Regulament pentru carantine, în care, printre altele, „ca să se păzească Valahia de biciul năprasnicii boli a ciumii”, se stipulează amenajarea, în stânga Dunării, a unui cordon de sănătate, alcătuit din trei carantine mari şi patru mici. Acest cordon n-a fost, totuşi, suficient de sever, întrucât în anul 1830, în judeţele vecine - Olt şi Romanaţi - au fost semnalate cazuri de decese inexplicabile, suspecte. La 10 sept 1830, Căimăcămia Craiovei, care avea în subordine judeţele din Oltenia, a poruncit „să să facă cuviincioasa întâmpinare” a molimei, astfel: „Către Dumnealor boierii ispravnici ot sud Vâlcea: Măcar că după încetarea molimei din vara aceasta, să aridicaseră carantinele din aceste cinci judeţe, dar fiind că boala ciumii iar s-a ivit în jud. Romanaţii, dumneavoastră, îndată după primirea aceştiia, nu numai să puneţi carantine pe la cuviincioasele locuri, dar să le şi întăriţi bine cu cinovnici şi alţi slujbaşi, oameni vrednici, şi pe nimeni din părţile acelor locuri să nu îngăduiască a intra în judeţul dumneavoastră, fără a face carantină de nooă zile şi cuviincioasa curăţenie prin afumare. Şi mai ales pe aceia ce acum, după stricarea bâlciului Râureni, să întorc pe la casele lor, să să ţină la carantină nooă zile, afumându-li-se lucrurile ce vor avea cu dânşii39.
Prin intermediul zapciilor de plase, se vor lua, desigur, măsurile ce se impuneau, în limita posibilităţilor timpului, îndeosebi „la câteva sate ale judeţului, bănuitoare de molimă”; printre alte situaţii suspecte, era cel cu „omul ce s-a găsit mort în pădurea Măciuca”40. Se vor organiza carantine şi se vor întreprinde acţiuni de curăţenie prin oraşele şi satele judeţului, unde lucrurile nu stăteau prea bine, din moment ce în iunie 1831 Ocârmuirea răspundea Comitetului pentru Sănătate, „.la cartea ( . . . ) pentru curăţenia ce urmează a să face prin oraşe şi sate”41. Astfel, la 24 aug. 1831, poliţaiul oraşului Râmnic se adresează otcârmuitorului judeţului cu propunerea ca, din porunca acestuia, să fie procurate 20 de care cu câte doi boi şi doi oameni la fiecare, pentru a strânge cantitatea mare de gunoaie, „de multă vreme adunate”, care exista atât în oraş, cât şi în împrejurimile acestuia42. Sunt trimise şi instrucţiuni scrise, cuprinzând îndatoririle fiecărui dregător în privinţa regulilor pe care acesta trebuia să le păstreze „după pravila carantinii”.
Principatele Române se aflau atunci în plină ocupaţie rusească. Reprezentanţii ţarului se arătau şi ei interesaţi de eveniment, mai ales atunci când molimei îi cădea victimă vreunul dintre ocupanţii ruşi: la 22 dec. 1830, Divanul Săvârşitor al Valahiei îi anunţa pe boierii ispravnici ai judeţului Vâlcea că „Ecselenţia sa, deplin împuternicit prezident (g-ralul Pavel Kiselev, n. n.) face cunoscut că au luat ştire cum că aproape de Pioa Pietrii, la satul Piscului, au şi murit un pahonţ, anume Marusinco, din cei ce mergeau cu spitalul la Focşani şi după punerea la cale a preotului şi a pârcălabului, s-ar fi îngropat fără cuviincioasa revizuire; pentru care pune înaintea Divanului spre întâmpinarea unor asemenea neorânduieli pă vremea viitoare, din care poate să izvorască vătămare sănătăţii lăcuitorilor, să să publicuiască pretutindeni” 43. „Revizuirea” despre care menţionează documentul, se referă la cercetarea amănunţită a cauzelor decesului şi la prevenirea altor îmbolnăviri. La câteva zile după aceasta, Căimăcămia Craiovei îi dojenea şi ea pe ispravnici că nu au luat toate măsurile pentru prevenirea unor cazuri de ciumă şi le reamintea măsurile care se impun în asemenea situaţii: să se „periorisească” (cureţe, n. n.) casa aceea şi înainte de a fi îngropat, trupul mortului să se cerceteze de către oamenii de ştiinţă, dacă nu se va putea „proftosi doftori”, se va înştiinţa Căimăcămia şi se vor aerisi „boarfele” (hainele, n. n.) celui decedat 44.
Apar cazuri de ciumă, sau - în cel mai bun caz - situaţii de morţi suspecte („grabnice”): La 4 iulie 1832, Comitetul Carantinelor îl încunoştinţează pe otcârmuitorul Vâlcii că „la cetatea Silistrii, iarăşi sau ivit molevsitoarea boală ce au fost”, poruncindu-i să ia „straşnice” măsuri pentru prevenirea apariţiei acesteia în judeţ45. De altfel, cu circa trei luni mai înainte, la 29 apr. 1832, „Dvornicia Mare din Lăuntru a Prinţipatului Ţării Rumâneşti” îi trimite otcârmuitorului judeţului Vâlcea46 poruncă „spre îndeplinirea tuturor măsurilor atingătoare de paza sănătăţii de obşte”, la care otcârmuitorul trebuie să-i antreneze pe toţi locuitorii judeţului - „boierii mari, cei mici (neamurile) - postelniceii şi mazilii, dar şi tot satul să dea ajutor”47. Se dau instrucţiuni precise în privinţa măsurilor care trebuie luate în situaţiile de deces ca urmare a epidemiei: „După ce să îngroapă mortul de ai săi, ( . . . ), în urmă, toţi ai casei să să scoaţă din casă la un loc deosebit, în pază de şapte zile. Iar mai întâiu de ivirea lor, să măture casele bine şi gunoiul să să arză, apoi casele să să spele pă dinăuntru. Uşile, [şi] ferestrele, după spălare, să să lase deschise, cum şi colţurile învălitoare casii, de va fi de paie, să să deschiză, ca să intre vântul înăuntru, să să airisească. ( . . . ) prin afumare, spălare şi aierisire, să să cureţe toate lucrurile, până la cea mai mică legătură. Abia după împlinirea tuturor acestora, să aibă a să întoarce pă la lăcuinţele lor”48.
Întrucât înfricoşătoarea ameninţare a ciumei plana asupra întregii ţări, se organizează „schele” pentru carantine. La 22 iulie 1831, clucerul Aleco Racoviţă se adresează, din Cremenari, isprăvnicatului judeţului, cerând să vină aici şi unul din ispravnici, pentru ca, împreună cu biv vel serdarul Iordache Otetelişanul, „orânduitul pentru înfiinţarea clădirilor de la carantina Cremenari”, să amenajeze complet carantina respectivă49. Paralel cu diferite iniţiative (sau în lipsa lor!), se făcea apel şi la pronia cerească (cum, de altfel, se întâmplă uneori şi în secolul nostru!): la 22 iulie 1831, Dvornicia îi sfătuia pe membrii Comitetului pentru Sănătate, ca „pentru ivirea boalii holera la unele părţi din Prinţipate, ca pe lângă alte măsuri, să să facă şi rugăciuni la biserică”50.
Subocârmuirile plăşilor şi plaiurilor erau obligate să trimită Comitetului Carantinelor anual situaţii nominale cu născuţii, morţii şi bolnavii din satele plăşii respective. Se menţionează, de asemenea, „felul boalii” (la bolnavi sau drept cauze ale morţii). Iată câteva dintre acestea, pentru satele Şerbăneşti şi Slăveşti: a. La morţi: de boala mare (3 cazuri), şi-au frânt un picior, de o bubă (4 cazuri), de inimă, de izbitură, de moarte bună (2), de lingoare (3), de bătrâneţe, de boală bună, de tusă lungă, mort pripit, de o moloşală, de răceală, de inimă (2)51.
La satul Sineşti, printre altele: de o umflătură, de boala mare (2): de boală lungă, spânzurat, de boala vărsatului, de lungoare. La Otetelişu: 1 - de brâncă, 2 - „de bătrân”; 2 de moarte bună, una de vărsatu, o femeie „din facere”; satul Dobriceni: 6 de lungoare, 1 de bătrân, vărsat, 2 - oftică, altele - de inimă, friguri, răceală, 1 - „surpat paele pă dânsa”52.
Întrucât unele situaţii erau completate ncorespunzător sau trimise cu întârziere. La 12 ian 1833, Comitetul Carantinelor (din Bucureşti, n. n.) îi face cunoscut Otcârmuirii de Vâlcea, drept pildă, că „Otcârmuirea judeţului Buzău s-au arătat întru aceasta cu privighere plină i neadormită ştiinţă, trimiţând catastih de câţi morţi şi născuţi s-au urmat în fieşcare plasă”53.
Medicamentele propriu-zise, în accepţia modernă, lipseau; punerea lor în vânzare prin unităţi specializate, încă nu fusese iniţiată. Abia în 1832 este atestată deschiderea farmaciei „Salvator” de către spiţerul Miscoltz, despre care medicul chirurg Francisc Albaier raportează inspectorului general al carantinelor că „a fost calfă de spiţer în oraşul Deva”. Prin Ordinul cu nr. 6499/1832 al Departamentului Dinăuntru, păstrat la Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor Naţionale, se cere înfiinţarea şi în oraşul Râmnicu-Vâlcea54, a unui spital „în care să vor aduce fămeile publice şi după căutare, să fie oprite cele bolnave şi să fie doftoricite în 4-5 săptămâni”. Acest spital a funcţionat într-o casă aparţinând lui Ghiţă Iovipale, care a fost dăruită „cu condiţionarea de a fi meremetisită şi a servi numai pătimaşilor (bolnavilor, n. n.)”. Spitalul avea în dotare drept instrumentar „un clistir cu două spriţuri: unul de parte bărbătească, altul de parte femeiască”55.
În documentele oficiale păstrate în arhivele vâlcene din primele decenii care au urmat Regulamentului Organic din Ţara Românească (după 1831), denumirile afecţiunilor de care sufereau sau decedau locuitorii, au fost - până târziu - cele populare, înaintea terminologiei medicale ştiinţifice care va pătrunde, treptat, în limba română, în teoria şi practica medicală, pe măsura dezvoltării societăţii româneşti. Astfel, în 1833, un Marin sin Radu din satul Roşii (sic !) murea „de bubă” - nume generic, dat şi azi umflăturilor dureroase cu caracter purulent, ale ţesutului subcutanat56. Tot în 1833, în satul Băbeni - mahalaua Râioasa, trei din cei cinci locuitori morţi aveau drept cauză a decesului, lungoarea (lingoarea) - denumirea populară a febrei tifoide57. Este interesant unul din „diagnostice”: Ion Marinescu a decedat „din ele”, care, în ciuda unei doze de ambiguitate, trimite gândul la „iele”, la „luatul ielelor”, adică la o formă de nebunie, combinată cu forme de paralizie („pocire”, „pocit”); pentru zona bănăţeană, s-a înregistrat denumirea „de dânsele”, asimilată reumatismului, ale cărui efecte, în formele grave ale bolii, nu sunt prea deosebite de „poceala” provocată de iele58.
În urma promulgării şi aplicării Regulementului Organic apar primele circumscripţii sanitare, numite la început « ocruguri » - cuvânt rusesc având un sens asemănător. În această perioadă este menţionat Francis Albiner („Alghinerul”) ca doctor al Ocrugului II (Vâlcea şi Gorj)59. Aceasta rezultă dintr-o adresă a Comitetului Carantinelor (cu sediul în Bucureşti), prin care prezidentul acestuia se informează la otcârmuitorul judeţului dacă « dohtorul acelui ocrug » este bolnav sau nu, aşa cum fusese înunoştinţat, primind răspuns afirmativ. La început, teritoriul unui « ocrug » cuprindea două judeţe, apoi unul singur. Funcţionarea acestor circumscripţii este îngreunată de lipsa medicilor. Abia mai târziu (după 1848), pe măsura creşterii posibilităţilor de încadrare cu medici, ele îşi vor micşora aria de cuprindere la suprafaţa unei plăşi sau a unui plai.
La 23 iulie 1839, într-o adresă către „preaosfinţitul părinte”, semnată de mai mulţi locuitori din Râmnic - Aleco Bojoreanu, Toma Olănescu, C. Vlădescu, vist. N. Giulescu, Petrache Olănescu, Iordache Capeleanu, Ştefan Davidescu, C. Damiian, N. Milcoveanu şi I. Vulturescu - constatând că „sănătatea nu se poate sprijini în vreme decât prin ajutorul dohtoricescu” şi că „din nenorocire, acest ajutor atât de trebuincios lipseşte mai de tot oraşului nostru, căci d-lui, dohtorul Navara, deşi şade aici, se află îndeletnicindu-se mai în toată vremea prin judeţ, fiind de ocrug. Iar dohtorul Vasilie, cu toate că se află petrecând în oraş, obştea nu se poate folosi de dânsul din pricina puţinei socotinţe ce are către bolnavi şi a multei îngrijiri pentru interesul său. Osebit de aceasta, este cunoscut de om supăralnic şi răzbunător, pentru orice bagateluri, pentru care şi cinstitul Comitet dohtoricesc nu i-au putut încredinţa mai mult îngrijirea sănătăţii obştii. Şi dacă acum se află în căutarea Seminarului şi a vreo cinci persoane din orăşani, pricina au fost, precum să ştie, oarecare recomandaţii în favorul său”. Solicitanţii îi prezintă episcopului propunerea lor, în persoana doctorului Beneş, „cunoscut şi preaosfinţii voastre, cu daruri bune, meşteşug lăudat, grabnic săritor la oricare bolnav”. Se mizează pe acordul şi colaborarea episcopului, pentru că altfel, „nu se pot însuma arătaţii bani numai de la noi, orăşanii”60.
Se pare că arhiereul local nu avea păreri prea bune despre medicul propus, întrucât începutul anului următor găseşte oraşul tot fără doctor. La 27 ian 1840, Iordache Capeleanu înainta către ocârmuitorul judeţului Vâlcea o „referinţă”bună, pentru „bunele purtări şi meşteşugul” doctorului Vasile Anania - „dohtor de ocrugu acestui judeţ”, la care s-a şi „abonarisit”, el şi întreaga sa familie. Despre doctor şi competenţa acestuia, se interesase şi episcopul de atunci al Râmnicului61.
Penuria de medici nu se datora neapărat numărului redus de specialişti, ci şi posibilităţilor reduse de plată a acestora, din moment ce asistăm, în documentele acestei perioade, la o adevărată luptă privind angajarea, pentru oraşul Râmnic, a unuia dintre doi doctori - Vasile Anania, fost doctor „de ocrug” (de circumscripţie), şi Ţigler (Ziegler), luptă în care sunt angrenate o bună parte dintre personalităţile Râmnicului. Magistratul oraşului Râmnic şi Poliţia erau de partea primului dintre cei doi, în timp ce Episcopia şi alte personalităţi ale oraşului, printre care stolnicul Ioan Lahovari, îl susţineau pe medicul Ţigler. În cele din urmă, este acceptat cel de-al doilea, cu care, la 27 ian. 1840, se va încheia un contract, pe care îl redăm integral mai jos, datorită informaţiilor preţioase pe care le conţine relativ la posibilităţile de plată a medicilor şi la procedura de angajare a lor:
In urma răspunsului Preaosfmţii sale părintelui episcopului . . . şi al cinstitei Mari Dvornicii . . . la rugăciunea ce am făcut pentru aducerea d-lui dohtorului Ţigler, a fi al acestui oraş Râmnicu, statornicit pă mai multă vreme, pă ale căruia temeiuri dă ajutorul ce ni să face la ţinerea dohtorului, astăzi, împreunându-ne cu toţi orăşanii şi încheiem acest contract cu cinstitul magistrat al acestui oraş, prin care îl împuternicim cu ale noastre iscălituri, să încheie i (şi) osebit contract de dreptul cu numitul dohtor, în condiţiile următoare:
1. Treizeci şi noaă familii abonarisiţi în oraş, cu care să cuprinde şi siminareon cu curtea sfintei episcopii, precum şi alte persoane afară din oraş, adică sfinţia sa arh. Nifon Coziianul i sfmţiia sa arh. Hrisant Horezanu i cuvioasele stariţele sfintelor mănăstiri Dintr-un lemn şi Surupatele şi casa d. D. Standache (?).
2. Afară de numărul prenumăraţilor mai sus, slobod va fi dohtorul a face şi alte vizite în oraş, cu cusur în folosul său.
3. Slobod să fie a merge şi la oraşul Ocnii, în folosul dumisale, când nu va fi (sic!) bolnavi în oraş, iar în ocolul judeţului, niciodată.
4. Să fie dator dohtorul a căuta şi pă cei săraci din oraş, fără nicio plată, în totă vremea cât va lipsi d. dohtorul ocrugului pe afară.
5. Cinstitul Magistrat va încheia contract cu numitul dohtor pe un curs de patru ani, cu leafă de opt mii pă fieştecare an, care leafă să va priimi pă jumătate, la începutul fieştecăriia examinii, în care sumă să coprinde şi lei doao mii din casa cinstitului magistrat.
6. Prenumăraţii, asemenea, vor fi datori a depune la cinstitul Magistrat, cu o săptămână sau doao înainte de fieştecare examinie, jumătate din banii ce s-au abonarisit fieştecare, cu trecerea într-o condică şnuruită întreadins pentru aceasta.
7. Cinstitul Magistrat, pă lângă contract, va da şi listă numitului dohtor, arătătoare de numele fieştecăruia abonat.
8. In contract, împuternicim pă cinstitul Magistrat a încheia cu numitul dohtor, va îngriji a să îndatora ca să fie săritor ori în ce vreme a da tot ajutorul trebuincios bolnavilor ce-l vor chema şi oferindu-i făr de zăbavă dohtoriile cuvenite, şi a avea toată băgarea de samă asupra calităţii şi lucrării acelor dohtorii. Iar după împlinirea sorocului de patru ani, orăşanii mulţumindu-să de slujba numitului dohtor, gata vor fi a mai înprenoi cont[r[act şi pă alt curs de vreme.
(Urmează iscăliturile) Nifon arh., pentru Episcopie, pentru lei doao mii patru sute pă an, Emerh(?) Climpei (?) - igumenul Bărăţii, pentru lei una sută; Platonida stariţa, pentru lei doao sute; Alecu Bujoreanu, pentru lei una sută doaozeci pă an, Stanciu Căpăţâneanu pentru lei şaizeci şi trei pă an, Constantin Borănescu, pentru lei una sută doaozeci şi şase, Toma Olănescu pentru lei una sută doaozăci şi şase 62 etc.
Rezultă că în vederea angajării, se cerea aprobarea Marii Dvornicii, iar hotărârea era luată nu numai de autorităţile locale, ci şi de „toţi orăşanii”, întruniţi în adunare oficială. Plata medicului - 8 mii de lei pe an - se făcea, în principal, de către posibilii pacienţi, care se „abonariseau” la acesta, contra unei sume de bani pe care nu i-o plăteau personal, ci prin intermediul Magistratului Râmnicului. Contractul se încheia pentru o perioadă de 4 ani, existând posibilitatea reînnoirii lui, cu condiţia ca râmnicenii să fi rămas mulţumiţi de serviciile doctorului. Desigur, plătitorii aveau prioritate la consulturi şi „curarisire”, însă doctorul avea obligaţia să se îngrijească, fără plată, şi de sănătatea celor săraci. De asemenea, acesta putea să facă vizite şi în împrejurimi, mai precis - în târgul Ocna, cu „cusur” (câştig) în folosul său, însă nu în judeţ; altfel spus, medicul angajat în oraş nu avea dreptul să se suprapună celui de ocrug.
Un rol important în alegerea medicului, îl avea episcopia Râmnicului, datorită faptului că în raza sa de competenţă se afla Seminarul, cu profesorii şi elevii săi, precum şi alte aşezăminte subordonate.
Cu toate eforturile făcute de autorităţi, situaţia sănătăţii nu s-a îmbunătăţit prea mult nici în deceniul următor. Dintr-o statistică trimisă de ocârmuitorul plăşii Cerna, rezultă că în lunile iulie şi august 1841, în satele plăşii au existat 63 bolnavi, din care s-au însănătoşit doar 7, restul de 56 decedând (12 bărbaţi, 14 femei, 9 băieţi şi 21 de fete), aceasta în condiţiile unei natalităţi destul de ridicate: în aceeaşi perioadă, în această plasă se născuseră 104 copii, din care - 43 de băieţi şi 61 fete63.
Diagnosticele nu diferă mult de cele din anii 30: prin adresa nr 6724 din 17 septembrie 1841, Ştefan Pleşoianu - suptocârmuitorul plăşii Hurezu îi comunică ocârmuitorului judeţului Vâlcea, „spre cuvenita punere la cale”, că a primit un raport de la aleşii satului Mateeşti, privitor la trei bolnavi „de inimă”: Dumitru Avram Şurlin, Preda - soţia lui Nicolae şi Ioana - soţia lui Matei Enciu; în „lista mortalităţii” pe care poliţaiul oraşului Râmnicu Vâlcii o trimite ocârmuitorului, la 30 septembrie 1841, dintre cei 7 morţi înregistraţi la acea dată, 4 figurau ca decedaţi „de friguri”, 1 - „de umflătură”, 1 - „de sfrinţie” şi 1 - „de bătrâneţe” 64. Dintr-o altă „listă de boale”, trimisă de subocârmuitorul de Olteţ, rezultă următoarea situaţie65: 47 bolnavi, din care 34 au murit, 4 s-au însănătoşit şi 9 bolnavi sunt „în fiinţă”. Se menţionează, pe verso, şi „felurimea boalelor”: 2 - de junghi, 3 - de tuse, 19 (!) de lungoare, 5 - de inimă, 3 - de friguri, 3 - de bubă, 1 - de umflătură, 1 - „de picioare şi de mâini” (?), 1 - de „epedepsie” (epilepsie), 1 - din „ele”, 4 - de bătrâni.. Alte cauze, la decesele din diferite localităţi: „de umflătură”, „de izbitură”, „de gâlci”, „de bubat”, „de dureri în picioare”, „de mişălie”, „de stricăciune”, „trântit de un cal”, „de răceală” etc. De două ori, apare un termen modern: „de colică”.
Dintr-o situaţie a subocârmuitorului de Olt, trimisă la 6 mai 1841, rezultă că în lunile martie şi apr. ale acestui an, din totalul de 103 bolnavi, au murit 103 (46 bărbaţi, 31 femei, 17 băieţi şi 9 fete, adică toţi! În acest interval, s-au născut 95 de copii (58 băieţi şi 37 fete). Listele se trimiteau pentru fiecare lună, Comitetului Carantinelor. Subocârmuitorii alcătuiau listele respective pe baza celor trimise de juraţii satelor.
În anumite cazuri, ca de exemplu, în situaţiile unor boli nu prea cunoscute sau frecvente, se luau măsuri mai concrete: se deplasa „dohtorul de ocrug” la bolnav; astfel, la 5 noiembrie1841, subocârmuiorul plaiului Horezu îi raportează ocârmuitorului în „pricina bolnavilor de un dor de inimă, de la satul Turceşti şi moartea pricinuită la doi lăcuitori”; doctorul care ajunsese aici, află între timp că a mai murit unul, „umflându-i-să capul până la inimă, pătimind numai doă zile” 66.
În toate adresele şi situaţiile trimise de subocârmuitorii plăşilor, se fac referiri la „bolile” lipicioase (adică infecţioase, molipsitoare), ceea ce dovedeşte importanţa acordată acestora.. la 15 sept 1841, poliţaiul oraşului Râmnic - cel care trimite situaţia cu morţii din localitate, bolnavii şi născuţii - îl încunoştinţează pe ocârmuitor că „hălăduitorii ce lăcuesc în coprinsul acestui oraş, să află feriţi dăspre lipicioasa boală ( . . . ) după ştiinţa adusă dă vătăşei” 67. La 21 sept, Iordache Olănescu - subocârmuitorul plăşii Râmnic, comunică şi el instituţiei judeţene că „după ştiinţele primite de la aleşii satelor ( . . . ), vitele lăcuitorilor să află sănătoase” 68.
Practica vaccinărilor era încă la începuturi şi se făcea într-un mod care - din perspectiva zilelor noastre - stârneşte interes, chiar uimire: se folosea ca vaccin lapte de la vaci bolnave de aceeaşi boală. Astfel, la 15 mai 1841, „Dohtorul ocrugului al 2-lea” îl încunoştinţează pe ocârmuitorul judeţului că i sa poruncit de către Comitet[-ul Carantinelor] să găsească o vacă cu vărsat de la care „să poci şi eu lua un vacsin pentru altuirea copiilor lăcuitorilor”; cere să fie sprijinit de subocârmuitor pentru găsirea acesteia prin anunţarea în cuprinsul plăşii, ca unde se va găsi „vacă vărsată”, imediat să dea de ştire ocârmuirii, care urmează „să le (o) ducă la numitul loc a luoa vacsin”69.
În urma cercetării documentelor, Nicolae Grivu menţionează că femeile din Banat practicau chiar din secolul anterior (al XVIII-lea) scăldatul copiilor mici în laptele muls de la o vacă bolnavă de vărsat, acest „vaccin” oferind imunitate micuţilor respectivi70. Poate că această metodă îşi va fi având originea în tradiţia „scăldatului în lapte dulce” a copiilor mici, înainte de punerea ursitorilor, practică ce avea drept scop ca puiul de om să fie „tuturor plăcut şi ferit de beteşug”71.
Prezintă, de asemenea, interes, termenul utilizat pentru vaccinare: „altoire” - cuvânt cu o mare încărcătură expresivă, dată fiind similitudinea acţiunii de vaccinare, cu cunoscuta metodă aplicată în pomicultură, prin care se îmbunătăţesc anumite soiuri.
În oraşul reşedinţă de judeţ, lui Ziegler îi vor urma doctorii Schlachter (1842-1847) şi Roth, „refugiat în acest oraş din cauza revoluţiei ungureşti din 1848-1849”72.
Bolile epidemice apăreau relativ frecvent. La 23 ianuarie 1850, Subocârmuirea plăşii Cozia raportează ocârmuirii că printre locuitorii satului Cheia există boala lingorii (febra tifoidă): „deşi în urma vizitaţii făcută de d-lui dohtorul ocrugului, să mai uşurasă oarecum, precum s-au fost supus şi la cunoştinţa cinstitei ocârmuiri, dar fiindcă boala au luat iarăşi un caracteri de înnaintare spre rău, după cunoştinţarea ce arată juraţii”73. Nu peste mult timp, subocârmuirea revine cu adresă la ocârmuire, spunând că „se află în fiinţă şaptesprezece oameni, din care numai cinci să află ceva mai bine”74. Ocârmuirea este rugată să îi aducă la cunoştinţă despre aceasta doctorului de ocrug, pentru a face „cuvenita punere la cale”75.
Într-un raport din 26 martie 1850, al poliţaiului din Râmnic, apare iarăşi numele doctorului Şlaht: se arată că la un decedat, din cauza băuturii „care s-au aprins într-însul”, a venit în vizită „d. dohtor Şlaht”76.
La 1857, este pomenită din nou, la Râmnic, existenţa un spital, măcar ca instituţie, întrucât documentele timpului nu pomenesc nimic despre un sediu propriu al acestuia. Din locurile cele mai îndepărtate ale judeţului, oamenii bolnavi erau îndreptaţi, cu adresă, către acest aşezământ: la 21 ian 1857, Comandirul Punctului Râu-Vadului îl trimite cu adresă „Onorabilei Administraţii de Vâlcea”, pe soldatul bolnav Nicolae Ciobotă, pentru „a-l aşeza şi pe dânsul în căutarea spitalului acelui oraş”77. La fel este trimis de către subocârmuitorul plăşii, Ion sin Licsandru din Stăneşti, suferind de „boală lumească”. Subadministraţia Plaiului Loviştii din districtul Argeş trimite (la fel) pe un rănit (dintr-o încăierare) , „a ordona priimirea sa în spitalu spre vindecare, pe conta acuzatului”. Mai roagă să se trimită subadministraţiei „un act doftoricesc (n. n.: Certificatul medical constatator, de mai târziu) spre a sluji de bază asupra cercetării” 78.
Cazurile de epilepsie (epilipsie, „e/pedepsie”) erau, ca şi azi, nevindecabile: la 28 mai 1850, Subocârmuirea plaiului Horezu raportează Cârmuirii despre un copil de „noaă ani trecuţi”, „care au avut boala nebunii, din care făcea feluri de neorândueli drăceşti, care l-au ţinut într-un curs de şase luni şi însănătoşindu-se până acum, la Sfânta Naştere ce au trecut, de când iarăşi au început să-i vie spaimă, găsindu-l epilipsia şi astăzi, mumă-sa au mers într-o coşare ca să mulgă o vacă, unde l-au găsit spânzurat cu funia vacii de gât, ( . . . ) au fost şi murit”79.
În lipsa specialiştilor, apar şi impostorii: printr-o adresă din 24 noiembrie 1850, a Comitetului Carantinelor către cârmuitorul Vâlcii, i se aduce acestuia la cunoştinţă despre practicarea „profesiei medicale” de către unele persoane care nu au pregătirea necesară în domeniu („fără a fi împărtăşiţi ecademiceşte”), dându-i exemplu pe o femeie „curarisind cu fumuri mercuriale pă un soldat din roata de pompieri, anume Ştefan Matei şi, în loc de a-i produce folos, dimpotrivă, i-au pricinuit vătămare sănătăţii; i se cere cârmuirii de Vâlcea „să-i poprească” cu totul pe acest fel de oameni, pentru a nu mai aduce „vătămare sănătăţii şi triste sfârşituri” 80. Un alt caz a fost cel al lui Nicandru - un călugăr de la schitul Zgheabu, care „altuieşte (vaccinează, n. n.) pe ascuns pe copiii locuitorilor, cu aprobarea părinţilor, care chiar ei merg cu copiii la el, fiindcă s-au informat că ori pă câţi i-a altuit, niciunul n-au murit”81; au vrut „a-l aridica” pentru a-l aduce la administraţie, dar n-a fost posibil, acela fiind bolnav.
În aplicarea măsurilor de ocrotire a sănătăţii, poliţia dădea un sprijin notabil: la 23 noiembrie 1850, poliţaiul oraşului Râmnic se adresează Cârmuirii judeţului în privinţa angajării a doi vătăşei de către poliţie, aceştia fiind trebuincioşi şi pentru încheierea diverselor situaţii pe care instituţia trebuia să le facă, „precum epizotiia vitelor, întâmplarea morţilor grabnice, fugari străini . . .paza bunei orânduieli”82. Este semnificativă rezoluţia prefectului, pe verso-ului cererii: „să i se scrie a găsi acei vătăşei negreşit”.
Rezultatele tratamentului primit în spitalul judeţean, nu erau întotdeauna pe măsura aşteptărilor: la 7 martie 1857, Comandantul Punctului Râu-Vadului îl retrimite Administraţiei districtului Vâlcea pe soldatul grănicer Ghiţă Lungulescu - fost bolnav de o boală venerică, de care se tratase în spitalul din Râmnic, între 31 decembrie 1856 şi 15 ianuarie 1857; boala, însă, recidivase, apărându-i nişte buboaie pe ambele picioare. „Puntul de atunci a fost în mare mirare, cum se poate curarisi („vindeca”, n. n.) în aşa scurt timp o boală venerică”83.
Pentru o mai bună organizare, îndrumare şi coordonare a activităţii sanitare din Vâlcea, va fi alcătuit Consiliul Medical al judeţului, a cărui înfiinţare va fi sprijinită financiar de comisiile localităţilor. Astfel, la 10 martie 1857, Comisia oraşului Ocna trimite Administraţiei judeţului suma de lei 30 „în catigoria (n. n.: în contul) lefii scriitorului spitalului, pă anu curent”. În rezoluţie: „banii să vor primi de d-l secretar, şi după priimirea banilor şi de la celelalte comisii”. La 4 octombrie 1857, se înaintează „Onor minister din Interior” suma de lei 120 (50 - de la Magistratul Râmnicu-Vâlcea, 30 - de la comuna Ocna, 20 - de la Horezu şi 20 - de la Drăgăşani), „pentru susţinerea înfiinţării Consiliului Medical,, (al judeţului, n. n.). În adresa Comisiei Târgului Horezu, destinaţia banilor apare concretă, menţionându-se că este vorba despre „leafa scriitorului (secretarului, n. n., I. S.) Comisii Spitalului judeţului”84.
Un organism similar, coordonator al celor din teritoriu, exista la nivel central; rolul îndrumător şi atribuţiile acestuia rezultă clar dintr-o adresă înaintată de Comitetul Sanitar al Principatului Ţării Româneşti, Administraţiei Districtului Vâlcea: „Operaţia vacsinului copiilor fiind una din cele mai principale sperări ale medicilor districtelor”85.
La 1 august 1857, Medicul Districtului Vâlcea (în antet) trimite administraţiei judeţene o copie de pe ordinul primit de la Comitetul Sanitar în legătură cu „dificultăţile ce se opuneau (sic!) la înaintarea operaţiei vacsinării”, unii dintre locuitori „nepătrunzându-se până acum de mântuitorul efect al vacsinării: îndată ce sâmţeau venirea felcerilor, îşi tăinuiau şi ascundeau copiii de la asemenea operaţie”86. Se arată sarcina pe care o au „deputaţii şi logofeţii satelor „pentru dovedirea şi strângerea nealtoiţilor, după listele ce există în canţelariile lor”; în ceea ce-i priveşte pe preoţi, aceştia, în loc să-i povăţuiască de bine şi să-i îndemne pe „rătăciţi” să-şi ducă „de sine” copiii spre altoire, refuzau să arate felcerilor numărul născuţilor după condicile actelor civile. Comitetul a adus la cunoştinţă despre aceasta, „Onor Minister Interior” despre „tristele efecte” produse din cauza unor asemenea „îndărătniciri”, care a luat legătura cu Mitropolia în sensul acesta (ca să le poruncească preoţilor, să nu se mai împotrivească a informa pe funcţionarii medicali însărcinaţi cu această operaţie . . . etc.), iar administraţia să asigure un slujbaş care să-l însoţească „pă medicul districtului sau pă felcer” la astfel de „operaţii”, la care să le dea „tot legiuitul ajutor poliţienesc”.
La 30 iulie 1857, felcerul Dimitrie Caraulidis (!) îi raportează doctorului de district că în satul Băbeni - Ungureni nu a fost sprijinit la operaţia de vaccinare, negăsind pe nici un slujbaş sătesc, fiind nevoit să rămână şi a doua zi, când a dat de „scriitorul satului”, care, cerându-i ajutor pentru a se transporta la plasa Oltului. „s-a opus cu totul, nevoind a-mi face nicio înlesnire”; a fost silit să mai stea aici încă o zi, până a găsit o ocazie87.
Elocvent pentru condiţiile de muncă ale cadrelor medicale, este raportul din 7 august 1857 către administraţia judeţului, al Subadministraţiei plaiului Cozia: „Sfatul satului Călimăneşti, prin raportul ce au îndreptat subtadministraţiei ..., anunţă că pentru conducerea domnului medic al districtului, din acel sat până la Câineni, şi din Călineşti până în Râmnic, care să fac patru poşte ce au mers în revizia vacsinării copiilor la satele Brezoiul, Proieni, Călineşti, Robeşti şi Câineni, i s-au dat din acel sat şase cai . . . al cărora progon face lei şaptezeci şi doi . . . cerând a să face punerea la cale pentru slobozirea banilor cuveniţi spre a să da proprietarilor acelor cai88.
Dintr-o adresă - datată 15 octombrie1857 - a Ministerului Finanţelor către Administraţia judeţului, rezultă că în 1853 fusese întocmită o „legiuire” „pentru întreţinerea spitalurilor venerice şi a Serviţiului medical din Prinţipat, precum şi chipul organizat pentru crearea fondului destinat la aceasta şi care urmează a se ridica din fondurile caselor comunale de prin sate şi mahalalele oraşelor şi târgurilor”. Se cere administraţiei ca până la 15 septembrie să alcătuiască „un tablou pe sumele capitalurilor de cutii ale tutulor satelor şi mahalalelor în deobşte, ce au rezultat prin socotelile trimistrului de ghenarie anul corent, prin analogie asupra acelor capitaluri, de câte lei 10, parale treizeci la sută, de la toate sumele mari şi mici, aşa după cum s-a calculat de Minister., ca să ajungă a acoperi trebuincioasa sumă destinată pentru acest fond89. În scurt timp, Administraţia răspunde ordinului respectiv, alcătuind un „Tablou de chipul analogic făcut capitalurilor comunale alese în fiinţă la 1 aprilie 1857, de câte lei zece, parale 33, lăsate pentru întreţinerea spitalului veneric şi Serviciului medical pe anul 1857, după legiuirea obştită prin Buletinul cu no din anul 1853” (pe plăşi şi comune) - suma totală obţinută fiind de 10.751 lei şi 28 parale.
Printr-o altă adresă, de data aceasta - a Ministerului din Lăuntru, din 18 octombrie1857, se cere administraţiei să trimită un acont de 2100 de lei, de la casele comunale, „pentru susţinerea spitalelor din districte, potrivit legiuirii din anul 1853”, după cum urmează. 1000 lei - Magistratul oraşului Râmnic, 500 - Comisia târgului Ocna, 200 - comisia târgului Drăgăşani, 400 - Comisia târgului Horezu. De altfel, la Drăgăşani este menţionată existenţa unui doctor - Anastasie Hristopol, încă din 1821; acesta studiase medicina în Italia şi, ajuns la Bucureşti, s-a înrolat în mişcarea eteristă, fiind luat prizonier de către turci în luptele de la Drăgăşani90.
O parte din taxele şi veniturile încasate de la municipalităţile locale, trebuiau trimise Comitetului Sanitar al principatului Ţării Româneşti, „drept acont din contribuţia spitalurilor districtale (sic!) pă anul curent, ( . . . ) Comitetul având neapărată trebuinţă de bani spre acoperirea cheltuielilor spitaliceşti urmate în cursul acestui an, precum şi pentru întâmpinarea celor curgătoare”91.
În perioada 1862-1872, şi-a desfăşurat o parte din activitate la Drăgăşani, ca medic al arondismentului Oltul şi Olteţul, doctorul Ion Torok (Terec) - fost felcer92. În acest interval, la 29 noiembrie1865, are loc reorganizarea spitalului din Drăgăşani: într-o adresă de răspuns a dr. N. Zographos, se menţionează proiectul „pentru cheltuielile instalării personalului Spitalului Drăgăşani”93.
Speranţa medie de viaţă apărea destul de mică: într-un registru de stare civilă, la rubrica privind vârsta decesului, se specifică la o singură persoană etatea de 70 de ani; la celelalte, avem următoarele menţiuni: 40 ani, 36, 25, 15, 1 an (două cazuri), 2 luni, 40 de zile, 20 zile (2 cazuri), 6 zile. Pe de altă parte, se constată din cifrele de mai sus că mortalitatea infantilă era îngrijorător de ridicată, chiar dacă la naştere (interesant de constatat!), copiii erau „sdraveni”, adică - etimologic vorbind - sănătoşi, aşa cum rezultă din studierea situaţiei născuţilor din Râmnicu-Vâlcea, la 1864, când la toţi cei 12 băieţi nou- născuţi, se face menţiunea respectivă 94.
Problemele apăreau după naştere, în primele zile de viaţă, datorită, desigur, insuficientei asistenţe medicale de specialitate care se putea acorda în condiţiile dotărilor medico-sanitare de atunci. Cadrele de specialitate fiind puţine şi posibilităţile tehnico-ştiinţifice de diagnosticare a bolilor (inclusiv a cauzelor deceselor) - reduse, era aproape logic ca la cauza morţii, să apară la toţi cei 8 decedaţi în anul respectiv, diagnosticul simplificat/ general şi cu o nuanţă de ironie neintenţionată: Firească (naturală, deci!). Se spune despre cineva că a murit de „moarte bună” (naturală), atunci când s-a sfârşit la bătrâneţe, datorită uzurii generalizate a organismului, când oprirea inimii (stopul cardiac) este efect, iar nu cauză; ce poate fi, însă, firesc la cei şase copii (3 băieţi şi 3 fetiţe) decedaţi înainte de a împlini vârsta de 15 ani?
Una din bolile care făceau ravagii în trecut, era pelagra, boală cauzată de consumarea porumbului stricat. Prin adresa din 13 febr. 1865, Direcţia Generală a Serviciului Sanitar din cadrul Ministerului de Interne, Agricultură şi Lucrări Publice, îl roagă pe prefectul de Vâlcea, „în unire cu domnul medic primar al judeţului”, să-l informeze „asupra mijloacelor de alimentaţie întrebuinţate acolo, care ar putea înlocui porumbul în caz de stricăciune”, deoarece în unele judeţe, „porumbul păpuşoiului, alterat prin mucezire ( . . . ) întrebuinţarea lui produce epidemii” (pelagră, n. n.)95. Ca o primă măsură luată de prefect (prin rezoluţie scrisă pe adresa venită de la minister), subprefecţii vor trimite adrese cu situaţia din comunele plăşilor conduse de ei, din care rezultă că, într-adevăr, existau cantităţi apreciabile de porumb stricat. Astfel, din tabelul-situaţie trimis de D. G. Simulescu - subprefectul plăşii Oltului, la 4 martie al aceluiaşi an, rezultă că în comuna Orleşti au fost descoperite 400 de baniţe de porumb stricat, în comunele Lungeşti şi Mădulari - câte 250 de baniţe, în Fumureni - 150) Creţeni - 122, iar în celelalte comune - cantităţi variind între 3 baniţe (comuna Izvoru) şi 12296.
Uneori, imposibilitatea diagnosticării corecte a anumitor epidemii ducea la superstiţii, una dintre acestea întâlnindu-se şi azi: credinţa că dacă cineva, decedat recent, se va face strigoi (moroi), el va provoca moartea a numeroase persoane din neamul lui (deseori, ca o pedeapsă dată de pronia cerească pentru anumite greşeli şi păcate!). Memoria documentelor de arhivă a păstrat, cu amănunte, „cazul (cazurile) din Colteşti”: prin adresa din 16 mai 1865, subprefectul plăşii Olteţul de Sus îi aduce la cunoştinţă prefectului de Vâlcea despre „grabnica moarte ce s-a ivit între locuitorii ace[le]i comune” (Colteşti). Arată că primarul şi notarul i-au „desluşit verbal că peste numărul însemnat în referat, de 31 morţi, au mai murit încă opt sau nouă oameni bătrâni iertaţi şi femei bătrâne, pă care i-a socotit de prisos a-i trece şi că deja să află încă patru bolnavi, tot de o asemenea boală”97.
Adresa este însoţită şi de referatul consilierilor comunali (4 la număr), care descriu astfel situaţia: „de toţi locuitorii, de moartea ce ieste pă ei, fiindcă de la 2 genarie anu[l] 1865 şi până astăzi la 13 mai, au murit oameni în vârsta cea bună, muieri şi copii, treizeci şi unu de oameni: îi loveşte o durere la inimă şi prin spate şi numai o zi trăieşte sau cel mult până a doua zi, şi locuitorii să tem că poate să să fi făcut vreun om rău din cei morţi, moroi (subl. n.), că mor gros pă toată zioa, precum este ştiut şi în satele învecinate”98.
Situaţia este suspectă, în contextul apariţiei, în acel an, a holerei la Constantinopol: la 2 iulie 1865, Direcţiunea Generală a Serviciului Sanitar îi recomandă prefectului de Vâlcea să ia toate măsurile pentru a preveni molima şi, în caz de apariţie a acesteia, să poată acţiona în consecinţă „pentru ajutorarea sărmanilor”99.
Anumite afecţiuni nu se puteau trata în Vâlcea, neexistând unităţi medicale (spitale sau secţii) şi nici medici specialişti. La 26 august 1865, Eforia Spitalelor Civile din Bucureşti, îi aducea la cunoştinţă prefectului de Vâlcea că la Craiova a fost înfiinţată o „Subdivizie de oculistică” (Secţie de oftalmologie, n. n.), unde un medic Fabricius, cu foarte bune rezultate în profesie, putea să trateze şi să vindece pe cei suferinzi de afecţiuni oculare100.
Nefiind încă pus la punct un sistem instituţional medical, rolul autorităţilor administrative în activitatea de ocrotire a sănătăţii este încă mare: la 16 octombrie1865, Compania a 4-a de grăniceri din punctul Râul Vadului, îi trimite prefectului judeţului o adresă însoţitoare, prin care îl înaintează pe soldatul Nicolae Toader Andreescu, suferind de o boală venerică, „pentru care sunteţi cu onoare rugat, domnule prefect, să binevoiţi a dispoza aşadar numitului soldat în căutarea spitalului districtului ce dirijaţi”101. Subprefectura plăşii Otăsău îl înaintează, cu adresă scrisă, pe Ghiţă Ion Istrătoiu din comuna Şirineasa, „rănit cu cuţitul de Ghiţă Ion Barbu tot de acolo, vă rog a pune la cale înaintarea sa în căutarea domnului medic al spitalului”. În paralel, subprefectul înştiinţează că a luat măsuri „pentru trimiterea în cercetarea domnului procuror, a culpabilului”102. La rândul său, prefectul înainta cazurile respective Serviciului Medical al oraşului Râmnicu-Vâlcea.
Unele cazuri mai grele erau îndreptate de subprefecturi - ca şi astăzi! - spre spitalele din Bucureşti. Astfel, prin adresa cu nr. 8016, Eforia Spitalelor Civile din Bucureşti îi aduce la cunoştinţă prefectului vâlcean că subprefectul plăşii Oltul l-a trimis „prin mandat” pe Dumitru Ion din Suteşti, „orb de amândoi ochii, d-a se priimi în căutarea vreunui spital de sub administraţiunea Eforiei”. Îi face cunoscut prefectului că bolnavul „s-au aşezat în spitalul Colţea şi după ştiinţa primită din partea domnului medic [al] Subdiviziunei oculistice (sic!), boala de care pătimeşte numitul este incurabilă”103-
Pentru cazuri suspecte („temându-mă să nu-i fi făcut cineva moartea” - se spune în procesul verbal din 24 iunie 1865j, prefectul era rugat „a dispoza urgent venirea în faţa locului a d. procoror şi [a] d. medic, spre cuvenita cercetare, căci cadavrul să ţine neînmormântat”104, iar adresa cu nr. 9458 către prefect, din 2 ianuarie 1865, a subprefectului plaiului Horezu, se referă la „cazul morţii lui Costandin Gh. Pârpală din comuna Berbeşti”, care căzuse şi se lovise mortal la cap105.
Printre realizările şi evenimentele cele mai importante din această perioadă, se numără combaterea efectelor marii secete care a zguduit ţara în anul 1866, şi prevenirea infestării judeţului de holera care a secerat, în ţară, peste 24.000 de vieţi106.
În anul 1870, a fost înfiinţat spitalul rural din târgul Hurezului, funcţionând în incinta mânăstirii Hurezi107. Acesta a servit drept spital de campanie în 1877. Aici a funcţionat ca medic doctorul Gheorghe Sabin, ale cărui eforturi şi pasiune vor sta, mai târziu, la baza înfiinţării spitalelor din Sineşti şi din Lădeşti. În această perioadă au fost înfiinţate şi alte spitale militare pentru unităţile care au trecut sau urmau să mai treacă prin judeţ (batalionul III Vânători, Regimentul 4 Infanterie ş. a.).
Un spital la Râmnic este menţionat de Dionisie Eclesiarhul; atunci când, printre altele, relatează despre confruntările ruso-turco-austriece dintre anii 1789-1791, cronicarul spune, scriind despre soldaţii răniţi, că „pe unii îi duceau şi în Râmnic, la spital, cu socoteală, că iaste acolo aer de munte”108. Mai târziu, va fi menţionat „spitalul din casele Episcopiei Râmnicului” (unde la 1821 a fost transportat Hagi Prodan, rănit în luptele de la Drăgăşani, cu turcii109. Situaţia aceasta de provizorat a clădirii funcţionale a durat până în anul 1896, când s-a terminat construcţia clădirii (din „Spitalul vechi”) în care funcţionează actualmente secţiile Oftalmologie şi ORL, directorul spitalului fiind, în acea vreme, doctorul Ion Suciu. La început, spitalul avea un număr de 50 de paturi110.
Între 1 octombrie 1897 şi 1 septembrie 1898, Serviciul Spitalelor din judeţul Vâlcea îşi desfăşura activitatea cu următoarele 4 unităţi spitaliceşti:
1. Spitalul din Râmnic, cu 50 de paturi, condus de un medic, un subchirurg intendent şi o moaşă; în această perioadă au existat 1206 de bolnavi, dintre care - 551 bărbaţi, 501 femei, 64 băieţi şi 90 fete; din aceştia, au murit 24 bărbaţi, 6 femei, 3 băieţi şi 2 fete.
2. Spitalul din Drăgăşani a fost inaugurat în 1895, având sediu propriu, construit de primărie din banii lăsaţi prin testament de Costache Niculescu; instituţia era condusă de dr. Soiu - „un bun şi inteligent medic” - funcţiona cu 25 paturi, un medic şi un subchirurg; s-au dat îngrijiri, în spital, unui număr de 645 de bolnavi - 395 bărbaţi şi 250 femei; la dispensare, au primit consultaţii gratuite 1604 bolnavi111.
3. Spitalul Horezu funcţiona cu 50 de paturi, fiind condus de un medic, un subchirurg şi un intendent; au fost îngrijiţi aici 1303 bolnavi - 640 bărbaţi şi 663 femei, dându-se consultaţii gratuite la 20.164 (!) pacienţi.
4. Spitalul Otetelişu (condus de medicul D. Galian), inaugurat la 20 iunie 1898, funcţionează cu „15 paturi ordinare şi 5 suplimentare; afluenţa zilnică, considerabilă de bolnavi, dovedeşte insuficienţa numărului de paturi cu care funcţionează acest spital”112.
Pe ansamblul judeţului, în această perioadă îşi desfăşura activitatea următorul personal sanitar: un medic primar, un medic al Spitalului Judeţean Râmnicu, un medic al Spitalului Judeţean şi al urbei Drăgăşani, medici de plăşi, dintre care unul însărcinat cu spitalul Oteteliş, agenţi sanitari vaccinatori ai plăşilor, agenţi sanitari la comunele urbane Ocnele Mari şi Drăgăşani, subchirurgi intendenţi la spitalele Râmnicu, Drăgăşani şi Otetelişu, moaşe, dintre care câte una - la comunele urbane Ocna şi Drăgăşani şi una la plaiul Horezu, trei agenţi sanitari de plăşi, însărcinaţi şi cu combaterea epidemiilor”113.
Bolile cele mai des întâlnite şi tratate în unităţile spitaliceşti menţionate, erau: tusea convulsivă, febra tifoidă, tuberculoza pulmonară, sifilisul, pelagra şi frigurile palustre114. Moaşele din Drăgăşani şi din Ocnele mari au asistat 82 naşteri şi, respectiv, 8 115. Pe întregul judeţ, au fost făcute 1349 vizite medicale la domiciliu, s-au dat 13203 consultaţii la dispensare şi 7910 consultaţii la domiciliu, au fost făcute 26.730 vaccinări116.
Numărul total al bolnavilor din judeţ a fost de 2185, din care 1171 bărbaţi şi 1114 femei; au decedat 155 bolnavi - 83 bărbaţi şi băieţi, 72 femei şi fete, mortalitatea fiind mult mai mare decât în anul anterior117. O pondere însemnată în ceea ce priveşte mortalitatea, au avut-o copiii nou-născuţi şi în primii ani de viaţă, datorită epidemiilor de paludism şi pojar. Printre condiţiile obiective, autorităţile judeţene ale timpului enumeră „relele condiţiuni hygienice în care trăiesc ţăranii şi copiii lor, alimentaţia insuficientă şi de rea calitate, îngrijirile neglijente ce se dau copiilor bolnavi, de părinţii lor şi adăugând încă şi lipsa de ajutor medical suficient şi la timp, şi mai ales lipsa de spitale de izolare pentru boalele infecţioase”118.
La 1900 funcţiona deja şi spitalul Lădeşti (medic - dr. Rosenfeld, chirurg). După cum se menţionează în Espunerea situaţiunei judeţului Vâlcea din 1900, „Acest mic spital care are numai 10 paturi în budget, are o menire tot aşa de importantă ca şi cel de la Oteteliş, deşi instalat într-un local ce numai pentru spital n-a fost construit, totuşi, având în vedere foloasele mari ce aduce suferinzilor care aleargă în mase şi la acest spital, trecem cu vederea defectele higienice şi neajunsuri mai puţin însemnate”119. Între 1 octombrie1899 până la 1 octombrie 1900, aici au fost îngrijiţi 500 de bolnavi (300 de bărbaţi şi 200 femei) şi consultaţi gratuit, cu medicamente din farmacia spitalului, 4100 bolnavi. Printre cerinţele urgente ale spitalului Lădeşti, autorităţile aveau în vedere: instalarea de băi calde, „cât de rudimentar ar fi modul instalării”, procurarea unui cazan pentru rufe şi a unor vase pentru bucătărie, pentru bolnavi şi toate efectele spitaliceşti, construirea unui puţ în apropierea spitalului (în condiţiile în care apa se procura de la distanţe mari), procurarea unor filtre pentru purificarea apei, achiziţionarea unei etuve etc.120. Pe lângă epidemiile cele vechi, cunoscute, care au bântuit printre locuitorii judeţului, mai sunt menţionate: scabia (semnalată în Olăneşti, Vlădeşti, Băbeni, Mânăstireşti, Surupatele, Cacova, Glăvile, Mădulari, Uşurei, Drăgăşani, Drăganu, Pietroasa, Rusăneşti, Laloşu („Laloşi”), Frăţila, Cermegeşti, Stăneşti de Olt, Stăneşti de Ocol, Goruneşti, Ştirbeşti, Şerbăneşti, Tetoiu, Lăcusteni, Cîrlogani şi Bârseşti), angina difterică (Cacova, Racoviţa, Călimăneşti), dalacul (Lăpuşata) şi tusea măgărească Grădiştea şi Otetelişu)121.
„Deşi ţăranca română a rămas tot în vechiul obicei de a chema să o asiste la naştere tot o babă din sat sau o femeie repurtată (sic!) ca destoinică în arta moşitului, totuşi moaşele titrate funcţionare în acest judeţ, au fost luate şi de ţărance ( . . . ) Moaşa urbei Drăgăşani a asistat 73 de naşteri. Moaşa urbei Ocnele Mari a asistat 14 naşteri. Moaşa Plăşii Oltu-Olteţu de Jos a asistat 9 naşteri”; se recunoaşte că din salariul de 60 lei lunar al unei moaşe, „abia poate vieţui o femeie, necum să facă escursiuni prin comune să instruiască moaşele practice etc., să se ducă plătindu-şi transportul, acolo unde va fi chemată” 122.
În perioada 1907-1908, personalul sanitar al judeţului a fost următorul:
1. Medicul primar - şeful serviciul sanitar
2. Şapte medici de plasă din care trei însărcinaţi şi cu serviciul de spital şi anume: la plasa Cerna şi spitalul Lădeşti, plasa Oltul de Sus şi spitalul din Slăveşti-Sineşti, plasa Olteţu de Jos şi spitalul din Bălceşti, îndeplinind ambele servicii pe o singură leafă şi diurnă.
3. Un medic al spitalului judeţean din Drăgăşani;
4. Un medic al urbei Drăgăşani;
5. Douăzeci agenţi sanitari la cercuri (sanitare, n. n.);
6. Şaisprezece moaşe la cercuri;
7. Doi agenţi sanitari şi două moaşe la urbele nereşedinţe, Drăgăşani şi Ocnele-Mari;
8. Patru subchirurgi intendenţi la spitalele judeţene Drăgăşani, Bălceşti, Slăveşti şi Lădeşti123.
Spitalul Otetelişu nu mai apare menţionat, iar cel din Horezu nu figurează încadrat cu un medic, nici măcar cu un subchirurg.
Autorităţile locale apreciază că personalul sanitar a fost „insuficient în raport cu întinderea plăşilor, densitatea populaţiunei, starea foarte răzleaţă a comunelor şi starea de morbiditate destul de întinsă, deci este o necesitate strigătoare să se înmulţească numărul funcţionarilor sanitari”124.
Moaşele de cercuri şi urbe au asistat un număr de 783 avorturi parturiente şi lehuze: în plasa Cozia - 183 cazuri, plasa Bistriţa - 200 cazuri, plasa Horezu - 75 cazuri, plasa Oltu - 133 cazuri, plasa Olteţu de Sus - 49 cazuri, plasa Olteţu de Jos - 55 cazuri (numai la cercul Bălceşti), plasa Cerna - „n-a fost moaşe”, urbea Drăgăşani - 63 cazuri şi urbea Ocnele-Mari, 25 cazuri; pentru cele 32 de cercuri din judeţ, au funcţionat numai 16 moaşe, din care 12 - în plăşile Cozia, Bistriţa şi Horez, unde au fost asistate şi cel mai mare număr de femei lehuze Agenţii sanitari din judeţ au vaccinat şi revacccinat, împotriva variolei, 3281 persoane 125.
Spitalul Slăveşti funcţiona într-o localitate „izolată de centrele cu spitale şi farmacii, în centrul comunelor cu o populaţiune deasă, funcţionează cu 10 paturi detaşate de la spitalul rural Horezu; numărul paturilor sale este cu totul insuficient pentru nevoile populaţiunei. Până la 1 oct., spitalul este instalat în o casă ţărănească, cu totul improprie pentru acest scop, - probabil că chiar în toamna asta spitalul se va muta în noul local în comuna Sineşti, local construit în condiţiuni satisfăcătoare. ( . . . ) personalul spitalului a fost: un medic care face serviciu şi la plasă, un subchirurg-intendent şi trei servitori”126.
La aceeaşi dată, despre spitalul Bălceşti se spune că „are nevoie de local confortabil; noul local este în construcţie, are nevoie de apă potabilă bună şi în cantităţi suficiente, indispensabil - o instalaţie pentru băi calde şi apă suficientă pentru băi, - are nevoie de o etuvă pentru desinfecţiuni. Spitalul a fost condus de un medic care are şi plasa, ca personal interior a avut un subchirurg intendent şi 4 servitori”127.
În perioada 1 octombrie1907 - 1 octombrie 1908, „au fost căutaţi în acest spital 284 bolnavi; morţi
- 5, doi bărbaţi şi trei femei; numărul ordonanţelor medicale în contul judeţului - 20 şi în contul statului
- 8; s-au făcut zece operaţiuni chirurgicale”128.
La 1909, referitor la spitalul Horezu, este menţionat „un medic al spitalului”, precum şi un subchirurg129. În intervalul 1 octombrie1908 - 1 octombrie 1909, în cele 110 comune rurale din judeţ şi- au desfăşurat activitatea 16 moaşe şi 2 bursiere de la şcoala de moaşe „Căminul moaşelor rurale din Bucureşti”, care au asistat 470 de femei din judeţ130.
La 1912, Serviciul sanitar din judeţ cuprindea „spitalele din comunele urbane Râmnic şi Drăgăşani, ( . . . ) cât şi spitalele de plăşi, cel rural de la Horez (sic!) şi circumscripţiile de plăşi”. Personalul sanitar era prezentat astfel: „Un medic primar - şeful Serviciului Sanitar, post ocupat de 16 ani trecuţi, de d-l dr. C. Constantinescu, 9 medici de circomscripţie, al nouălea post a fost prevăzut în budgetul anului curent şi funcţionează de la 1 apr. a. c. Un medic la Drăgăşani şi, până la 1 apr., unul la urbea Ocnele Mari. Din cei 9 medici de circomscripţie, trei sunt însărcinaţi şi cu conducerea spitalelor din Sineşti, Bălceşti şi Lădeşti, funcţionând bugetar [ca] medici de spitale cu circumscripţii rurale”131.
Îşi mai desfăşurau activitatea 24 agenţi sanitari la 110 comune rurale, 2 la urbele Drăgăşani şi Ocnele Mari, 4 subchirurgi intendenţi la spitalele rurale Drăgăşani, Bălceşti, Sineşti şi Lădeşti, opt moaşe de circumscripţii rurale şi 2 la urbele Drăgăşani şi Ocnele Mari132. În afară de spitalul din reşedinţa judeţului, mai funcţionau în judeţ, în 1912, încă 5 spitale şi anume: Horezu, Sineşti, Bălceşti, Lădeşti şi urbea Drăgăşani.
Ne apar ca obiective şi nu lipsite de o anumită expresivitate, descrierile unităţilor spitaliceşti din judeţ, făcute de prefectul dr. Gh. Sabin, foarte bun cunoscător al situaţiei din judeţ şi deosebit de bine intenţionat. Astfel, spitalul Drăgăşani se afla „în localul său impropriu pentru această menire, însă funcţionează cu 25 paturi ( . . . ) au fost internaţi şi căutaţi în acest spital 764 bolnavi, din care 37 - decedaţi . . . .La consultaţiuni gratuite s-au prezentat 5365 bolnavi, dându-se medicamente gratuit din farmacia spitalului, la 4793 bolnavi”; Spitalul Bălceşti, „instalat în localul propriu, funcţionează cu 15 paturi ordinare şi 10 suplimentare, are nevoie de apă şi instalaţiune de băi calde. Au fost internaţi şi căutaţi 648 bolnavi, din care 8 au decedat,; s-au practicat 68 diferite operaţiuni chirurgicale”; Spitalul Sineşti „Funcţionează în localul său propriu, n-are instalaţii pentru băi calde, cu 15 paturi ordinare; 404 bolnavi, 12 morţi, 96 operaţiuni chirurgicale; 4602 bolnavi s-au prezentat la consultaţii gratuite. Cele mai frecvente boli au fost bronşitele acute de natură gripală - 213 cazuri; boli ale tubului digestiv - 625, paludism - 48, pelagră - 250, iar Spitalul Lădeşti funcţiona „cu 10 paturi ordinare în localul său propriu; 245 bolnavi, din care morţi - 10; s-au prezentat la consultaţii gratuite 8072 bolnavi. ( . . . ) La acest spital lipseşte pavilion pentru infecţioşi, apa ce se serveşte spitalului este de rea calitate şi insuficientă”; Spitalul Horezu „funcţionează cu 35 paturi ordinare şi 7 pentru izolarea contagioşilor; neavând localul său propriu, este instalat în 5 case cu chirie, toate în rele condiţiuni igienice şi neîncăpătoare pentru numărul bolnavilor ( . . . ) n-are nici o instalaţie pentru băi, nici reci, nici calde, sala de operaţie se găseşte în condiţii neigienice; 643 bolnavi, morţi - 22, 48 operaţii chirurgicale, 2489 pansamente, la consultaţii gratuite s-au prezentat 7639 bolnavi, iar Spitalul Râmnicu-Vâlcea ”a funcţionat în localul său propriu, care se găseşte în cele mai bune condiţiuni igienice”; 1258 bolnavi, morţi - 40133.
În ceea ce priveşte bolile cele mai frecvente, acestea erau: scarlatina - 16 cazuri, febra tifoidă - 65, tuberculoza pulmonară - 18, sifilis - 182;165 operaţii chirurgicale diferite; 6623 bolnavi s-au prezentat la consultaţii, 4985 primind medicamente gratuite134. Cu toate neajunsurile existente, se poate constata că fuseseră făcuţi paşi importanţi în dezvoltarea bazei materiale a ocrotirii sănătăţii şi în asigurarea cu cadrele de specialitate corespunzătoare.
În ansamblu, asigurarea sănătăţii populaţiei, în special a celei rurale, se situa la acelaşi nivel cu condiţiile ei de viaţă! În cartea-document a doctorului G. Ulieru, Din carnetul unui medic de plasă, autorul consemnează cutremurătoare stări de fapte ale unei vieţi sociale mizere, în special „întunericul din pătura satelor, starea de părăsire în care se zbătea personalul rural, parodia de interes pe care cei de sus o purtau păturii ţărăneşti din punct de vedere sanitar” 135. Aceste referiri cuprind şi starea din judeţul Vâlcea, unde autorul a lucrat ca medic la circumscripţiile Beica şi Zătreni, în intervalul 1914-1918.
4. OCROTIREA SĂNĂTĂŢII ÎN PERIOADA CONTEMPORANĂ
a. Perioada interbelică
În perioada interbelică, situaţia s-a ameliorat foarte puţin. S-au mai adăugat câteva paturi, dar spitale noi nu s-au mai ridicat. În timpul celui de-al doilea război mondial, cele două licee din Râmnic (astăzi - colegiile naţionale „Alexandru Lahovari” şi „Mircea cel Bătrân”) au fost transformate în spitale.
În perioada care a urmat, cadrele medicale şi autorităţile s-au confruntat, în continuare cu o serie de probleme privind sănătatea, în special cu epidemiile. În procesul verbal încheiat la 16 ian. 1930, cu ocazia controlului efectuat în satul Băbeni-Bistriţa, N. G. Runceanu - pretorul plăşii Oltul, constata că „în acest sat există epidemia de tuse convulsivă şi scarlatină, care sunt constatate de doamna medic de plasă şi care a luat măsurile necesare de combatere. Punem şi noi îndatorire autorităţilor administrative săteşti a da concursul organelor Serviciului sanitar pentru combaterea acestor epidemii”136. Asemenea procese verbale ale pretorilor există pentru toate satele din judeţ, ceea ce dovedeşte, totuşi, interesul şi sprijinul pe care îl dădeau autorităţile în domeniul sănătăţii populaţiei.
Au mai funcţionat în judeţ 13 infirmerii (Ocnele Mari, P. Măglaşi, Muereştile, Călimăneşti, Poenari-Ghioroiu, Giuleşti, Zătreni, Pârâieni, Sărăcineşti-Cheia, Lăcusteni, Nemoiu, Buzeşti, Orleşti), cu un total de 302 bolnavi constanţi, pentru care s-au cheltuit 3980 lei şi 52 bani. În 1939 ia fiinţă primul spital de copii, la iniţiativa doctorului Petre Teodorini (drăgăşănean de origine) medic cu strălucite studii la Bucureşti şi Paris.
În 1942, cu ocazia vizitei Mariei Antonescu la M-rea Bistriţa, a fost inaugurat Dispensarul medical de aici. Colegiul „Alexandru Lahovari”, pag. 111.
Sursă selecție: Enciclopedia Județului Vâlcea, I, 2010. Accesează volumul integral în PDF.
Imaginile din colaj una câte una, cu explicații și linkuri către informații complementare.
Clic pentru linkuri către toate trei volumele.
_____________
Clic pentru linkuri către toate trei volumele.
_____________
35. Regulamentul Organic, Bucureşti, 1832,
pag. 95.
36. Ibidem.
37. DJVAN, fondul Prefectura Judeţului
Vâlcea (în cont., PJV), dos. 78/1832, f. 41.
38. Ibidem.
39. Ibidem, dos.2/1830, f. 4.
40. Ibidem, f. 2-3.
41. Ibidem.
42. Ibidem, f. 504.
43. Ibidem, pag. 21.
44. Ibidem, f. 23.
45. DJVAN, PJV, dos. 78/1832, f. 92.
46. La acea dată, ocârmuitor al judeţului
era M. Golescu; cf. C. Tamaş, Smarand Ţana, Judeţul Vâlcea şi prefecţii lui,
Râmnicu-Vâlcea, Ed. Conphys, 2004, pag. 84.
47. DJVAN, PJV, dos. 78/1832, f. 7.
48. Ibidem.
49. Idem, dos. 2/1830-1831, f. 400.
50. Ibidem, f. 2.
51. Ibidem, f. 598 v-599.
52. Ibidem, f. 599-600.
53. Ibidem, f. 594.
54. Judeţul Vâlcea. Monografie, Bucureşti,
Ed. „Sport-Turism”, 1980, pag. 184.
55. Ibidem.
56. DJVAN, Colecţia Mitrice, dos. 302/1833,
M.
57. Ibidem, dos. 2/1833, M.
58. Maria Purdela Sitaru, Etnomedicină
lingvistică, Timişoara, Ed. Amarcord, 1999, pag. DE CĂUTAT PAGINA).
59. V. Gomoiu, Op. cit., pag. 161.
60. DJVAN, PJV, dos. 47/1840, f. 21.
61. DJVAN, PJV, dos. 47/1840, f. 7.
62. Ibidem.
63. DJVAN, PJV, dos. VII (vol. II)/1841, f.
208.
64. Ibidem, f. 283.
65. Ibidem, f. 287.
66. Ibidem, f. 393.
67. Idem, dos. nr. 6/1841, f. 221.
68. Ibidem, f. 230.
69. Ibidem, f. 233.
70. N. Grivu, Superstiţii şi practice
medicale la românii bănăţeni în veacul al XVIII-lea, Timişoara, 1938, pag. 20..
71. N. Ciurea-Genuneni, Originea şi evoluţia motivului poetic „Scăldatul în apă dulce”, în „Studii vâlcene”, Râmnicu-Vâlcea, 1972, pag. 189.
189.
73. DJVAN, Fondul PJV, dos. 78/1850, f. 2.
74. Ibidem, f. 28.
75. Ibidem.
76. Ibidem, f. 9.
77. Idem, dos. 81/1857, f. 3.
78. Ibidem, f. 27.
79. Ibidem, f. 93.
80. Ibidem, f. 238.
81. Ibidem, f. 71.
82. Ibidem, f. 242.
83. Ibidem, f. 15.
84. Ibidem, f. 22.
85. Ibidem, f. 44.
86. Ibidem, f. 76.
87. Ibidem, f. 83 v.
88. Ibidem, f. 87.
89. Ibidem, f. 110.
90. Monografia Drăgăşani, pag. 189.
91. DJVAN, Fondul PJV, dos. 78/1850, f.
137.
92. Monografia Drăgăşani, pag. 190.
93. Ibidem.
94. DJVAN, Colecţia Mitrice, dos. 80/1864,
NCM / Băbeni-Rumâni
95. DJVAN, Fondul PJV, dos 78/1850, f. 137.
96. Ibidem, f. 46.
97. Ibidem, f. 101.
98. Ibidem.
99. Ibidem, f. 129.
100. Idem, dos. 49/1865, vol. II, f. 169.
101. Ibidem, f. 237.
102. Ibidem, f. 245.
103. Ibidem, f. 300.
104. Ibidem, f. 311.
105. Ibidem, f. 309.
106. Judeţul Vâlcea. Monografie, pag. . . .
107. DJVAN, Fondul PJV, dos. 50/1870, fila
183.
108. Dionisie Eclesiarhul, Hronograful,
1864-1815, ed. D. Bălaşa şi N. Stoicescu, Bucureşti, 1987, pag. 59.
109. Monografia Drăgăşani, pag. 189.
110. După C. Tamaş, Istoria Râmnicului,
Râmnicu-Vâlcea, Editura „Antim Ivireanul”, 1994, pag. 155.
111. Monografia Drăgăşani, pag. 191.
112. Situaţiunea judeţului Vâlcea, espusă
Consiliului General cu ocaziunea deschiderii sesiunei ordinare din anul
1898, Râmnicu-Vâlcea, Tipografia „G. Sfetea
et Comp., 1898, pag. 36-39.
113. Ibidem, pag. 24.
114. Ibidem, pag. 28.
115. Ibidem.
116. Ibidem, pag. 29-30.
117. Ibidem, pag. 31-32.
118. Ibidem.
119. Espunerea situaţiunei judeţului
Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea, Tipografia „O. Demetrescu”, 1900, pag. 31.
120. Ibidem, pag. 32-33.
121. Ibidem, pag. 34-35.
122. Ibidem, pag. 36-37.
123. Expunerea situaţiunei Judeţului
Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea, Imprimeria judeţului şi a comunei Râmnicu-Vâlcea, 1908,
pag. 19.
124. Ibidem.
125. Ibidem, pag. 22-23.
126. Ibidem, pag. 30
127. Ibidem.
128. Ibidem, f. 23.
129. Expunerea situaţiunei judeţului
Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea, Imprimeria judeţului şi a comunei Râmnicu-Vâlcea, 1909,
pag. 37.
130. Ibidem, pag. 42.
131. Situaţiunea Judeţului Vâlcea pe anul
1911-1912 (Imprimeria Judeţului şi a comunei R.-Vâlcea, 1912, pag.22.
132. Ibidem.
133. Ibidem, pag. 32-34.
134. Ibidem, pag. 35
135. Vezi: G. Ulieru, Scrieri, Bucureşti,
Editura pentru Literatură, 1967, pag. 6.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu