Manualul Străjerului/ Sub poală de codru verde/ integral în PDF + explicații

«Câteva comentarii, de fapt precizări, ținând de istoria mișcării de tineret în România interbelică. În 1935 Carol II Regele Românilor care deținea funcția onorifică de Comandant Suprem al Marii Legiuni a Cercetașilor din România (Asociația Cercetașii României) a atras mulți comandanți ai grupurilor de cercetași din țară (atunci se numeau cohorte la nivel de localitate și centurii, unitățile de azi) oameni de diferite profesii care erau voluntari la cercetași cum suntem și noi astăzi, să lucreze în Oficiul pentru Educația Tineretului din România (OETR) care este primul Minister al Tineretului din țara noastră...

Bineînțeles că mulți pedagogi, oameni din învățământ s-au simțit atrași de salariile oferite în birourile OETR. După un plan bine gândit, tot atunci s-a constituit organizația finanțată de OETR „Straja Țării”. La acea dată „Cercetașii României erau sprijiniți financiar de stat pentru ca aveau calitatea de persoană juridică de utilitate publică dobândită chiar din momentul apariției Legii asociațiunilor și fundațiunilor nr.21/1924, probabil că a fost dintre primele, calitatea fiindu-i dată prin hotărâre a Parlamentului României.

Ziua a doua a Salonului național al cărții de etnologie (ed. a 25-a)*, organizat deja tradițional la Biblioteca Județeană ,,Antim Ivireanul”

- foto/ capturi/ videouri și concluzii tot mai îngrijorătoare: lipsa unei strategii/ a unor politici naționale în favoarea lecturii urmează parcă ad litteram calea bătătorită de găselnița (din urmă cu 20 ani) că ,,alfa și omega turismului românesc este Dracula”...

Deosebirea este că, de această dată, în joc e perpetuarea identității noastre culturale…

 

«…într-o dimineaţă din vara anului 2023, venind de la Piatra (de Argeş) la Râmnic şi grăbindu-mă (agenda deplasării mele săptămânale de lucru fiind, ca de obicei, supraîncărcată), am luat din Autogara Traian, taxiul. Întrebat de taximetrist unde vreau să ajung, i-am răspuns prompt şi precis; la Biblioteca Judeţeană. Şoferul s-a întors către mine (de când nu mai conduc, mă aşez, de regulă, pe bancheta din spate, ca să evit „hamul”!) şi m-a întrebat surprinzător şi ... provocator: „Mai există în Râmnic bibliotecă?!” Nici n-am apucat bine să răspund (afirmativ, desigur, dar nu ştiu cât de ferm şi sigur a sunat glasul meu, atât de descumpănit eram), că taximetristul a şi pronunţat sentinţa: „Nu mai există, domnule, bibliotecă, pentru că NU SE MAI CITEŞTE!...” Scurt şi cuprinzător! Şi a continuat să-şi argumenteze verdictul. M-am dezmeticit şi am conştientizat că mă aflam în maşina unui taximetrist... sub acoperire.

COLECŢIA CARTEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE...

PRELUDIU

Într-o dimineaţă din vara anului 2023, venind de la Piatra (de Argeş) la Râmnic şi grăbindu-mă (agenda deplasării mele săptămânale de lucru fiind, ca de obicei, supraîncărcată), am luat din Autogara Traian, taxiul. întrebat de taximetrist unde vreau să ajung, i-am răspuns prompt şi precis; la Biblioteca Judeţeană. Şoferul s-a întors către mine (de când nu mai conduc, mă aşez, de regulă, pe bancheta din spate, ca să evit „hamul”!) şi m-a întrebat surprinzător şi ... provocator: „Mai există în Râmnic bibliotecă?!” Nici n-am apucat bine să răspund (afirmativ, desigur, dar nu ştiu cât de ferm şi sigur a sunat glasul meu, atât de descumpănit eram), că taximetristul a şi pronunţat sentinţa: „Nu mai există, domnule, bibliotecă, pentru că NU SE MAI CITEŞTE!...” Scurt şi cuprinzător! Şi a continuat să-şi argumenteze verdictul. M-am dezmeticit şi am conştientizat că mă aflam în maşina unui taximetrist... sub acoperire. Zadarnic am încercat eu să apăr necesitatea şi utilitatea bibliotecii ca instituţie publică şi, în general, cauza cărţii, a lecturii. El o ţinea una şi bună: NU SE MAI CITEŞTE! Nu mai avem nevoie de bibliotecă! Mai auzisem această sintagmă, cu câţiva ani în urmă, rostită de o bibliotecară „pârâtă” - adică o funcţionară dintr-o primărie rurală, desemnată de către primar să „răspundă” (?!) şi de biblioteca publică locală - aceasta fiind soarta multor biblioteci comunale. Iar, mai demult, la începutul anilor 2000, când coordonam, managerial, cultura vâlceană, primisem, de la un primar din Vâlcea (o comună cu prestigiu cultural, nu merită ofensa nominalizării), un răspuns năucitor: „în comuna mea - adică în „feuda” lui! - , nu se justifică bibliotecă.” La care, replica mea a fost, recunosc, la fel de şocantă:

Nicolae Manolescu (la 61 ani, în 2000) interviu în orașul natal, cu prilejul inaugurării Librăriei Humanitas ,,Virgil Ierunca”. Poate singurul interviu ,,aici”/ ,,acasă”/,,astfel"?

 

Deși ,,Râmnicul cultural” - al unei alte efemere orânduiri sociale - i-a oferit extrem-extrem de puțin (de fapt, nu i-a oferit nimic - până și numele a trebuit să și-l schimbe, pentru a putea urma liceul), reputatul critic și istoric literar continua a crede în vâlceni, în vocația culturală a Vâlcii - făcuse și un pariu, în acest sens, în mașină, în drum spre Râmnicul ,,de acasă”..

...pe care nu-l mai recunoștea deloc și chiar regreta - ,,casa în care m-am născut nu mai e, casa în care am copilărit, alături, nu mai e... mâine-poimâine nu mai rămâne nimic”.

Vâlcea/ Asistența medicală în Epoca modernă (de la Regulamentul Organic pt. Țara Românească la al Doilea Război Mondial)

Organul central însărcinat cu organizarea, îndrumarea şi coordonarea asistenţei medicale din întreaga ţară, era, conform Regulamentului Organic, Ministerul Trebilor din Lăuntru (Internele de mai târziu). În acelaşi an cu apariţia Regulamentelor, se înfiinţa la Bucureşti Eforia Spitalelor - instituţie publică de utilitate publică având ca scop coordonarea activităţii spitalelor din întreaga ţară. Printre altele, una dintre principalele atribuţii ale ministrului din Lăuntru consta în „ocârmuirea (coordonarea şi îndrumarea, n. n.) Comitetului Carantinelor, atât pentru starea sănătăţii dinăuntru, din ţară, cât şi pentru linia carantinelor” (35). Totodată, el desfăşura o activitate permanentă de „mădular (membru, n. n.) al Comitetului general care este însărcinat cu purtarea de grijă a spitalurilor, a şcoalelor publice şi a tuturor caselor făcătoare de bine ( . . . ) şi de folos obştesc” (36).

Vechi tratamente empirice împotriva unor boli în Copăceni/ Vâlcea

Veacuri de-a rândul Țările Române au fost lipsite de un învățământ medical, iar boierii nu-și trimiteau odraslele în străinătate să devină medici, considerând asemenea meserie murdară și înjositoare. Faptul acesta a făcut ca cele două capitale și unele orașe mai mari să devină edenul străinilor care posedau diplome ce le îngăduiau meșteșugul tămăduirii bolilor, oferindu-li-se venituri fabuloase de la boieri și domnitori.

În orașele mici prezența doctorilor s-a semnalat târziu, iar la sate nici vorbă de asemenea specialiști. În Râmnicu Vâlcea, între primii medici ai orașului, amintim pe Vasile Anania, venit aici la începutul secolului al XIX-lea[1]. Era priceput în meseria sa, filantrop și iubit de oameni, dar neinspirat, punându-se rău cu stolnicul Ioan Lahovary, deputat al districtului și proprietar al acareturilor din centrul orașului de sub poalele Capelei. Printr-un raport al medicului, din 1835, către magistratul orașului Râmnic, el aducea la cunoștința acestuia că toate ulițele și locuințele din oraș sunt murdare, periclitând sănătatea populației, asemenea murdării provenind din balta noroioasă și scursurile din gospodăria domnului stolnic Ioan Lahovary. Firește, cum era de așteptat, Lahovary a reacționat la această ofensă și doctorul Anania a fost destituit, locul lui ocupându-l un anume R. Ziegler[2].

Un contract între magistratul orașului Râmnic și doctorul P.W. Ziegler pentru acordarea asistenței medicale râmnicenilor

Asigurarea asistenţei medicale pentru populaţia oraşului a fost una din preocupările centrale ale administraţiei orăşeneşti şi una din cele mai arzătoare doleanţe a obştii în perioada regulamentară. Numărul mic al doctorilor din Ţara Românească, salariul foarte mare perceput pentru un astfel de contract, mici vanităţi locale au făcut ca o perioadă lungă de timp Râmnicul să fie văduvit de existenţa unui cadru medical avizat, care să asigure asistenţa cuvenită celor în suferinţă în orice moment al anului. În decembrie 1839, datorită eforturilor deputatului judeţului în Adunarea Obştească, Ioan Lahovari, Magistratul oraşului semnează, pe 4 ani, un contract cu medicul austriac P.W. Ziegler, care devine astfel „doctor pe seama oraşului” până în anul 1844. Salariul acestuia era asigurat de sumele puse la dispoziţie de 39 de notabilităţi ale Râmnicului şi forul orăşenesc, până la suma de 8000 de lei. Cuprinsul acestui contract, redat mai jos, arată condiţiile în care această relaţie contractuală s-a desfăşurat.

 

No. 129. Primit 840: febr.[uarie]: 6:

După: No. 139: reghistru.

 

Contract^[1] 

Suptiscălitul, către cinstitul Magistrat al oraşului Râmnicu Vâlcea. Încredinţez printr-acest contract întemeiat pă înţelegerea ce am avut cu treizeci şi nouă persoane abonarisite, care să însuptînsemnează, că m-am aşezat a fi dohtor pă seama acestui oraş în curgere de patru ani (având viaţă) cu înstatornicirea după condiţiile următoare:

«Tărănimea Româneasca în vremea ocupațiilor rusești, A. V. Gîdei, cartea II-a, București 1903 - lucrarea integrală

- urmare a resursei de la această legătură - «...Moldova pe vremea aceea era încă odată aşa de mare din câtu-i azi. Cum mai spusei, dincolo de Prut până în Nistru era tot pămînt moldovenesc; iar în partea de sus, peste munte, încă o bună bucată de loc, mare cam cât trei ţinuturi de azi: Dorohoiu, Botoşani şi Iaşi, ţinea tot de Moldova;  acelei bucăţi de ţară îi zic omenii Bucovina. Acolo, în cetatea Suceava, fusese în timpurile vechi capitala Moldovei, adecă locul unde ’şi avusese scaunul domnesc domnii ţării. Bucovina fiind mai mult ţară muntosă, era un bun sprijin şi apărare scaunului domnesc de la Suceava.

Din cuibul lor de la Suceava domnii viteji, precum au fost Dragoş şi Bogdan, Alexandru cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi alţii, îşi roteau ochii lor ageri jur împrejur, ca vulturii, şi când zăriau oşti vrăjmaşe năvălind în ţară, se repediau cu oştenii lor voinici și videji și răsbeau pe duşman, până-l izgoniau din ţară.

Bucovina apărată aşa bine de munţi— ca şi străinii îi ziceau «cheia Moldovei» — şi Suceava fiind cetate tare, ajunsese nu odată să fie spaima Ungurilor şi Polonilor şi chiar Turcilor, cari pe acele vremuri făceau să tremure de frica lor tote împerăţiile lumii.  De aceea când ţara a slăbit din virtute şi a căzut robită, Turcii au cerut domnilor ţării să-şi mute numai de cât scaunul domnesc de la Suceava mai încoce la vale, să fie mai la îndămâna împărăţiei Turcului; şi aşa s-a mutat scaunul domnesc la Iaşi, sunt de atunci vre-o trei sute cincizeci de ani. Apoi tot în Bucovina, la mânăstirea Putna, a fost locul de îmmormîntare a domnilor celor mai mari de pe vremea aceea.  

Acestă bucată de loc, mare, cum spusei, cam cât cele trei ţinuturi de azi, a fost răpită Moldovei prin vicleşug, de împărăţia austriacă. Iată cum a mers lucrul:

Nicolae Manolescu - amintiri de copil în Râmnicul anilor '50: comorile de cunoaștere descoperite în Biblioteca noastră «raională»* și istoria simțită pe propria piele la moartea lui Stalin...

„Aşa am ajuns la Biblioteca publică din Râmnicu-Vâlcea…”

„ Foiletam fişierul bibliotecii şi simţeam cum mă apucă ameţeala.”

"Am părăsit biblioteca strămătusii mele, constatând că am citit toate cărţile. 

  Aveam nevoie de un spaţiu vital mai mare. Aşa am ajuns la Biblioteca publică din Râmnicu - Vâlcea, adăpostită în clădirea impunătoare a fostului tribunal. Deasupra frontonului central, zeiţa legată la ochi a justiţiei primise în mâna dreaptă făclia culturii. Mă interesa mai puţin în acel moment metamorfoza femeii de piatră şi nici treptele largi care conduceau spre coloanele înalte nu-mi reţineau atenţia. Descoperisem o comoară: numărul cărţilor menţionate în fişierul public îmi întrecea toate aşteptările. Aşa ceva nu mai văzusem. Am fost cuprins de o asemenea euforie, încât m-am hotărât pe loc să le citesc pe toate. Problema era cu ce să încep, în ce ordine să continuu, dacă nu era mai potrivit să citesc scriitori (şi, de ce nu, literaturi) în loc de opere şi, mai ales, cum să-mi planific bugetul de timp de care dispuneam. La şcoală nu puteam să renunţ, mai trebuia să şi dorm, o parte din timp se pierdea cu mâncatul. V-am mai spus că adoram să mă joc. Iată alt impediment serios. Am început prin a-mi cronometra timpul necesar lecturii: atâtea minute pagina, atâtea pagini pe oră. Citeam (citesc) relativ repede. Dar calculul pe care l-am făcut m-a speriat. Nu-mi ajungea o viaţă ca să-mi îndeplinesc proiectul chiar şi dacă n-aş fi făcut nimic altceva. Foiletam fişierul bibliotecii şi simţeam cum mă apucă ameţeala. 

«Colecția vâlceană Centenar»*/ Luminile și umbrele Centenarului (III)/ Retrocedarea Tezaurului românesc de către Moscova este testul de turnesol al sincerităţii ruseşti faţă de România/

-„[Românii sunt] un popor fără istorie... destinaţi sa piară în furtuna revoluţiei mondiale... [ei sunt] suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi [vor] rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice... Dispariţia lor de pe faţa pământului ar fi un pas înainte” scriau Marx şi Engels într-un articol din 1849 intitulat „Lupta maghiarilor” scos la lumină într-una din cărţile de referinţă ale istoricului Larry Watts, în prezent cercetător al Academiei Române. Despre aceasta şi despre ultimii 100 de ani din Istoria României am stat de vorbă la ceasul aniversării Centenarului Marii Uniri cu profesorul american, special pentru cititorii ziarului „Bursa”.

«Primul Război Mondial și Marea Unire a Românilor», Ediția Centenar , vol. I-VI (peste 4.400 pagini) integral în PDF

Proiectul editorial pus în operă sub egida Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria”/ Filiala Județeană Vâlcea & Centrul de Cercetări Istorice „Pr. Dumitru Bălașa” – Râmnicu Vâlcea.

Cele cinci volume consistente de informații (peste 4.400 pagini format B5, în PDF,) – cele mai multe publicate în premieră, mai ales în online – au fost tipărite între anii 2016-2020 (câte unul pe an) și îl au editor/ coordonator pe domnul Eugen Petrescu , președintele Filialei Vâlcea al „Cultului Eroilor”.

Cărțile, cunoscute ca «Ediția Centenar», au apărut la Editura Universiatria/ Craiova, sub titlul «Primul Război Mondial și Marea Unire a Românilor», fiecare volum având titlu secundar.

Arhive ascunse, arhive salvate: Pan Halippa și orașul Drăgășani*

prof. Dumitru Garoafă (2)

Mărturiile care stau la temelia reconstituirii omului-individ şi mai ales a omului- colectivitate, cu viaţa sa cotidiană, cu viaţa sa publică şi particulară, cu bucuriile şi necazurile, cu speranţele şi decepţiile, cu idealurile şi înfrângerile, sunt înscrise în „cartea vremii”, care simt izvoarele³. Or, deviza „întoarcerii la izvoare”, lansată de arhivistul şi, în egală măsură, istoricul Aurelian Sacerdoţeanu, a devenit un comandament prioritar pentru cercetarea istorică românească: „întoarcerea la izvoare, întemeierea pe ele în mod ştiinţific, este riguros necesară. Din acest punct de vedere, Arhivele pot furniza informaţii de prim ordin pentru problema guvernării, a educării maselor, a relaţiilor internaţionale... Arhivele sunt deţinătoare de informaţii sigure care luminează astfel de chestiuni şi care ne arată drumul firesc pe care trebuie să mergem. Aşa se pot evita greşeli şi se pot cunoaşte realităţile istorice în mod just”.⁴ (subl. ns.: D.G.)

 

Aşadar, pentru o comunitate umană, Arhivele constituie „memoria scrisă” a acesteia, actul ei de identitate politico-istorică, conţinând dovezile fundamentale ale existenţei sale istorice. Lipsind-o de aceste argumente indubitabile - aşa cum sublinia un cunoscut istoric militar - „o poţi ataca în drepturile sale, o poţi dezintegra ca existenţă unitară, o poţi scoate din sistemul relaţiilor sale fireşti cu alte comunităţi umane, silind-o să accepte alte orizonturi de existenţă politico-statală”.⁵ (subl. ns.: D.G.)

Arhitectura religioasă în lemn a județului Vâlcea

- selecție din Enciclopedia Județului Vâlcea vol. I 2010 -)

3. Particularități arhitectonice ale așezămintelor religioase din Vâlcea 

Vâlcea este un judeţ favorizat şi în domeniul arhitecturii religioase; aici întâlnim monumente bisericeşti rupestre, rustice, bizantino-româneşti, de tranziţie, de stil brâncovenesc, până la cel gotic şi neogotic, totalizând 275 de monumente bisericeşti, dintre care 89 de lemn şi 186 de zid. Cu privire la vechime, se înscriu astfel, în secolul XIV: 2 de zid; în secolul XV: 1 de zid; în secolul XVI: 4 de lemn şi 13 de zid; în secolul XVII: 2 de lemn şi 25 de zid; în secolul XVIII: 41 de lemn şi 74 de zid; în secolul XIX: 42 de lemn şi 70 de zid, iar în secolul XX: 1- de zid. 

Reprezentativă în spiritualitatea unui popor, arhitectura religioasă exprimă credinţa, cultura şi forţa economică de care dispune el. Creată de-a lungul secolelor, ea s-a desăvârşit, atingând uneori forme de o înaltă performanţă şi rafinament artistic. Destinate cultului divin, bisericile au un plan şi o construcţie adecvate scopului liturgic; în primul rând, interiorul, cu mici excepţii, respectă împărţirea clasică: altarul, naosul şi pronaosul. Absida altarului are de-a stânga proscomidiarul, iar în dreapta, diaconiconul, fiind despărţită de naos printr-un perete, numit catapeteasmă sau tâmplă, aurit şi împodobit cu icoane lucrate artistic.

Privită din exterior, arhitectura bisericească practică mai multe planuri care oferă bisericilor forma de navă, treflă sau cruce, precedată uneori de un pridvor sprijinit pe coloane de piatră sau stâlpi de lemn, lucraţi artistic şi uniţi în partea superioară prin arcade rotunde, trilobate sau în acoladă. Coronamentul monumentului se termină printr-un acoperiş simplu (1) , ori cu una sau mai multe turle în formă cilindrică, pătrată sau poligonală, prevăzute cu ferestre. Materialul de construcţie este lemnul, cărămida şi piatra. Cele mai vechi monumente bisericeşti vâlcene, conservate până în vremea noastră, sunt de zid. Aici vor fi prezentate mai întâi cele de lemn (2), întrucât au fost premergătoare celorlalte, dar nu au rezistat

Modoia, lăcașul care strigă după ajutor

Peste pârâul aproape secat al Cernișoarei, pe sub pădure, acolo unde se află vechea vatră a satului Modoia, din comuna Cernișoara, se încăpățânează să reziste un lăcaș scos din cult dar care, din anul 1991, se află inclus pe Lista Monumentelor Istorice din România.

Biserica de lemn de la Modoia cu hramul „Sfântului Nicolae“ și „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil“, o biserică de o frumusețe imposibil de descris în cuvinte, cu o vârstă de peste trei veacuri, se află în părăsire și în stare de colaps. Prin vegetația care a cuprinde biserica, stând parcă să o sufoce, zărim cruci vechi din piatră cu litere chirilice care amintesc de vechiul cimitir, părăsit și el.

În altar, la proscomidie, am găsit zugrăvit textul pisaniei bisericii, scris cu în grafie chirilică, care glăsuiește astfel: „Ridicatu-s-au această Sfântă şi Dumnezeiască Biserică, unde se prăznuieşte hramul Sfântului Nicolae şi al Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil prin osteneala robilor lui Dumnezeu: Tudor ereu, Oprea eriţa, Sandu ereu, Nicolae, Ioan, Ancuța[…]“.

Biserica-monument din Râureni/ 1746/ arsă în incendiul de astăzi*

Din epoca medievală însă, la Râureni, mai avem o singură mărturie: Biserica de lemn cu hramul Sfântul Nicolae, la care se poate ajunge ușor, parcurgând o alee ce duce de la biserica nouă de zid a parohiei, vizibile din stradă, la cimitir. În vechime, comunitățile obișnuiau să-și zidească lăcașele de închinare în cimitire și, prin urmare, aproape toate bisericile de lemn le găsim amplasate astfel. Datorită existenței pisaniei originare, fapt rar întâlnit în cazul acestor monumente, istoria Bisericii Sfântul Nicolae din Râureni ne este accesibilă, cioplită în lemn cu litere chirilice, deasupra ușii de intrare. Ctitoria este însemnată la intrarea în biserică, în slove chirilice, cu o grafie caracteristică mai degrabă cioplitorilor în piatră decât dulgherilor. Textul pisaniei oferă, pe lângă amintirea unui moment semnificativ în comunitatea locală, o întâlnire cu farmecul limbii române vechi: „Această sfântă și dumnezăiască biserică să cinstește și prăznuiește hramu sf [ân]tul[u]i   iera[rh] Nicolae de l[a]  Mira Licheia iaste făcută de d[umnealor] creștini, de oameni, anume Nicula, Gheorghe erei, Filip, Androne cari din bunul gândul lor sau făcut cu toat[e] cele trebuincioase ale ei, carii și ctitor[i] sau numit. Și sau făcut în zil[e]le lui io Constantin vod[ă] cu bl [a] g [o] s [lo] venia păr[in]telui chir Clement ep[i]scop, întru vecinica pomenire celor mai sus numiți, sept[emvrie], 2, leat 7255 [1746]”. Pe o grindă, deasupra ușii de la intrarea în biserică, deasupra pisaniei, este un text scris la sfârșitul secolului al XVIII-lea:

Ion Talpoș: «Titești-Vâlcea/ File de monografie»; «Martor tăcut: anii de liceu văzuţi prin obiectivul aparatului de fotografiat»; «Fost-am student sibian...»; «Jurnalul unui prizonier de război»... cărți de citit

Citește Titești-Vâlcea/ File de monografie în PDF sau în flip

Citește Fost-am student sibian 1977-1982 în PDF sau în flip

Citește Martor tăcut: anii de liceu văzuţi prin obiectivul aparatului de fotografiat în pdf sau în flip

Citește Jurnalul unui prizonier de război/ Roman Dumitru (1915-1998) în PDF

Autor: Ion Talpoș 

Râmnicu-Vâlcea/ congresul studențesc de la sf. veacului XIX: participanții erau tineri ,,vii”, școliți, cu principii și atitudine

- începea însă, încă de pe atunci, politizarea ,,convingerilor” și ,,motivarea”/ ,,cinstirea” liderilor, de ex. cu vin de Drăgășani oferit la trecerea prin orășel, de către un fost deputat...

Sursă informații: ziarul ardelean «Tribuna poporului»* din 6/18 septembrie 1899, care citează (și republică integral) un raport din ,,Universul”, ,,ziar independent”, «despre cele petrecute la Râmnicul Vâlcii, cu prilegiul congresului studenţilor universitari din ăst-an, început la 5|17 septemvrie.

Comentar îşi va face flecare cetitor..»

Optăm pentru publicarea informațiilor sub formă de capturi de ecran atât din considerente de imposibilitate a redării fidele a conținutului, cât și pentru a păstra exact ortografia și în general scrierea vremii.

Foarte probabil, deputatul la care se face referire (cel cu vinul de Drăgășani) a fost liberalul Ștefan D. Filipescu, despre care știm că a fost și senator de Vâlcea.

Clic pentru a citi toate capturile de ecran

Valentin Smedescu

____________

*Tribuna Poporului - ziar al românilor din Arad apărut în 1/13 ianuarie 1897, tipărit la tip. Minerva/ Orăștie; proprietar editor inițial a fost Aurel Popovici Barcianu, iar prim redactor responsabil - Ioan Russu-Șirianu. Printre colaboratorii ziarului s-au numărat Vasile Goldiș, Ioan Slavici, Vasile Lucaciu, Nicolae Iorga, Ștefan Octavian Iosif, Octavian Goga, Carmen Sylva etc.

Dumitru Bondoc/ «Haiducul Iancu Jianu la Bistrița Vâlcii»

Nenumărate sunt înscrisurile din vechime ce atestă viaţa laică şi religioasă în minunatul colt de ţară numit Bistrița, din localitatea Costeştii Vâlcii. Puternic focar de cultură, dar şi de emulație a credinței în Dumnezeu, marcat de mănăstirile şi schiturile localității protejate parcă de moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, Bistrița a atras dintotdeauna cei mai de seamă voievozi și conducătorii țării, înalte fețe bisericeşti, oameni de cultură din țară şi străinătate şi nu numai. Într-un fel sau altul, aceştia au lăsat urme de netăgăduit în istoria acestor locuri binecuvântate de Dumnezeu, iar vechile hrisoave, pisanii şi pomelnice, cât şi publicistica mai recentă, atestă din plin cele afirmate. Cercetând documente colbuite de vremi, spre a scrie o monografie mai mult decât necesară a acestor locuri, nu mică ne-a fost mirarea când, pe un pomelnic al schitului Păpuşa (metoc al mănăstirii Bistrița) început în anul 1800, este consemnată la loc de frunte familia bogaţilor boieri Jieni din Caracal, între care şi lancu Jianu, personaj legendar al ţinuturilor oltene la început de secol XIX.

Dovezi materiale care certifică prezența și continuitatea viețuirii umane pe parcursul a două milioane de ani în Fumureni/ Vâlcea

Descoperirile arheologice făcute în 1962 la Bugiuleşti, comuna Tetoiu, din judeţul Vâlcea de către colectivul de cercetători condus de profesorul C. S. Nicolăescu-Plopşor şi rezultatele comunicate în martie 1981 în cadrul Centrului de Cercetări Antropologice din Bucureşti au stârnit, la vremea respectivă, senzaţie dar şi numeroase controverse în rândurile istoricilor şi antropologilor (1).

Evenimentul ştiinţific de excepţie confirma existenţa în depozitul fosilifer, datând din perioada protopaleoliticului (cca. 2.000.000 – 1.800.000 î. Hr.), a resturilor de mamifere preistorice, care purtau amprenta acţionării asupra lor, în mod conştient, de către fiinţe raţionale, devansând astfel dovezile materiale ale existenţei umane pe teritoriul României, inclusiv cel european într-o perioadă istorico-geologică mult anterioară celei stabilite până atunci. Se dovedea astfel că procesul de antropogeneză desfăşurat pe teritoriul ţării noastre venea să modifice toate părerile şi concluziile stabilite până atunci cu privire la apariţia primelor manifestări de viaţă ale lui homo sapiens în zona carpatică, implicit cea a Europei, plasându-ne alături de zona Africii, unde mărturiile existenţei umane primordiale fuseseră identificate de reputaţii antropologi Richard Leakey, Raymond Dart, Yves Coppens şi Maurice Taielo. Reconstituirea mediului în care au locuit şi au evoluat hominizii de pe malurile „Lacului Getic” de către echipa antropologului Dardu Nicolăescu – Plopşor a provocat vii controverse privind protoistoria pământului românesc şi reformularea teoriilor preconcepute şi oficializate până atunci în legătură cu stabilirea datei apariţiei omului preistoric (2).

Gheorghe Rusu/ Vulturii nu prind muște/ Casa Cărţii vâlcene nr. 4/ 2004

Viaţa  este o frumuseţe pavoazată cu spini. Cine nu învaţă să-i înlăture, are parte de suferinţa înţepăturilor lor, întrucât adaptarea nu înseamnă suportarea situaţiei, ci STRĂDUINȚA pentru ieşirea de sub apăsarea neplăcerilor (morale sau fizice). Lucrul acesta îl ştiau străbunii noştri romani. De aceea adulau gloria. La rândul său, creştinismul ne învaţă să fim buni şi iertători cu ceilalţi, dar nu cu propriile greşeli. Altfel ne-ar mai cere izbăvirea? Rostul ei este îndreptarea şi continuarea vieţii pe calea cea bună şi nu repetarea faptelor eronate. Dacă la romani gloria era considerată mai valoroasă ca averea, împlinirea creştină constituie cuprinderea întregii fiinţe umane de harul învăţăturii divine, ţintă atinsă numai de cei înzestraţi cu forţa şi capacitatea detaşării de elementul trăirii lumeşti. Fericirea supremă, reprezentând nivelul situat în preajma Divinului, nu este accesibilă oricui. Prin urmare, intervine stratificarea, care determină ierarhizarea fericirii după meritul revelaţiei şi purificării, obţinut în conformitate cu alte reguli decât legile naturale. Din acest punct de vedere, omul - fiind dependent de natură - se situează pe treapta cea mai de jos, însă, prin străduinţă, poate urca alte trepte. Străduinţa devine, astfel, cheia în stare a deschide uşa faptelor strălucite, capabile

1821. Drăgăşani - Mormântul regimului fanariot/ Bătălia de la Drăgășani/ 7 iunie 1821

„Târguşorul Drăgăşani la o depărtare de circa 70 de verste de Râmnic în jos de Olt, este situat pe marginea unei ridicături în faţa căreia la est şi la sud se întinde o vale destul de largă, înconjurată de o pădure deasă” (1).
Pădurea se afla pe dealul de la Şerbăneşti şi Ştrejeşti şi chiar în prezent se mai găsesc rămăşiţe ale acestor codri legendari. Ţineau de „codrii Mamului”, nume legat de pârâul care o străbate. Pâlcuri de pădure erau şi pe valea râului Pesceana. La răsărit, pe malul Oltului, se găsea „zăvoiul” format din plopi, arin, sălcii, iar peste Olt, la Poganu, pe deal se afla o pădure deasă ale cărei resturi mai sunt şi azi. Populaţia din zonă era de partea lui Tudor, pe care îl ajutase mult, dar şi de partea turcilor şi, ce este mai însemnat, ei erau oarecum împotriva grecilor, fiindcă şi aici aceştia comiseseră o mulţime de abuzuri. Tot aşa şi călugării de prin mănăstirile din zonă. Timp de peste un secol, Episcopia Râmnicului preluase o mare parte din micile proprietăţi ale ţăranilor, „viiarilor”, deposedându-i de mijloacele de existenţă. Este firesc că, în aceste condiţii, Cioranu relatează că: „Locuitorii satelor de prin prejurul mănăstirilor unde erau întăriţi turcii şi care de mai mulţi secoli erau apăsaţi de greci şi chiar atunci îi jefuiseră grecii şi arnăuţii până la piele, drept răzbunare ţăranii ajutau turcii cu productele şi cunoştinţa locurilor unde se afla oştirea grecească.” (2)

Armata de adunătură eteristă începuse să sosească la Drăgăşani de luni, 6/18 iunie şi deşi veniseră cam 6.000 de oameni, încă nu erau toţi. „Turcii văzând câmpul şi tufele de la Drăgăşani până la râul Bistriţa pline cu ostaşii noştri, mai mulţi de 20.000, iar ei abia să fi fost până la 4.000, au ieşit din mănăstire şi de la celelalte două ziduri din Drăgăşani pe câmp şi se depărta încet-încet făcând cerc, până când se va depărta pedestrimea lor spre Craiova şi socotind ei că s-au depărtat din destul, apoi să dosească şi cavaleria lor la vreme de strâmtoare de oştirile noastre după pedestrimea lor, neavând ei tunuri spre a sta împotriva tunurilor noastre." (3)

Aşadar, turcii credeau că pentru ei totul era pierdut. Trimiseseră pedestrimea la adăpost şi se pregăteau „să dosească” şi cavaleria — dar acestea nu erau altceva decât acţiuni tactice pentru a-şi apăra resursele umane, cum s-ar spune azi ... în pădurea din apropiere, pe care am descris-o mai sus, se puteau ascunde în voie. Practic, totul era de partea lor: resursele, terenul cu importanţă strategică şi, mai ales populaţia. Să mai adăugăm şi mănăstirile şi bisericile cu ziduri întărite unde se puteau adăposti şi avem astfel o imagine mai amplă şi mai clară asupra situaţiei lor. Sigur este că turcii au retras corpul de luptători aflat în cele trei clădiri din Drăgăşani. Ipsilanti îl numise pe căpitanul Iordache comandant „al tuturor trupelor concentrate la Drăgăşani iar acesta a sărit dimineaţa la locul fixat şi a examinat totul" (4)

Era în dimineaţa de 6 iunie. „Căpitanul Iordache, ajungând în faţa duşmanului îşi dispune oastea acolo unde era necesar, iar căpitanul Anastasie îi ordonă să treacă peste podul care se afla dincolo de Drăgăşani într-un loc mlăştinos şi să-şi aşeze tabăra din partea dreaptă a dealului să împiedice pe duşmani să distrugă podul. Duşmanii, văzând că armata greacă înaintează fără frică împotriva lor, şi temându-se să nu fie înconjuraţi, s-au grăbit să trimită o sută cinzeci de călăreţi împotriva lui Anastasie; aceştia au fost atacaţi cu multă vitejie de către greci şi siliţi să intre din nou în Drăgăşani.“ (5).

Evoluția comunității catolice în Râmnicu Vâlcea

Referitor la originea catolicilor din Râmnic, Pavel Chihaia îi vede colonizaţi în urma celor din Câmpulung şi a celor de la Argeş, contemporani cu cei din Târgovişte, adică la începutul veacului al XV-lea, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. (102)
Faptul că saşii râmniceni apar atestaţi documentar la sfârşitul veacului al XlV-lea, prin Bars (Bartolomeus) şi Mădrăcica (maghiarul madâr = pasăre), consemnaţi în hrisovul cu privilegii pe care acelaşi domn îl dă Coziei la 4 septembrie 1389 (103), ne determină să credem că procesul de colonizare al saşilor începe cu mult înaintea domniei acestui voievod. La 1780, catolicul Bonaventura Andreiani din Câmpulung socoteşte saşii râmniceni ca aduşi de soţia Margareta a legendarului Negru Vodă (104). în realitate, procesul cunoaşte mai multe etape, începând în a doua jumătate a veacului al XlII-lea şi încheindu-se la mijlocul celui de-al XlV-lea.

Colonizaţi la Râmnic, saşii nu au beneficiat de privilegii speciale din partea domniei, ci li s-a recunoscut statutul de cetăţeni egali cu localnicii. Ei au fost de la început consideraţi „în rândul oamenilor ţării“, plătind dăjdii, având aceleaşi drep¬turi economice şi politice (105). Saşii râmniceni se ocupau cu practicarea meşteşugurilor şi a negoţului. La 16 septembrie 1440, când Vlad Dracul întăreşte lui Dorotei ieromonah un loc la Licura şi şase vii, se aminteşte că una dintre vii a fost cumpărată de la „Laslău (Laszlo? - notă B.-O.) prim meşter" (106). Radu cel Frumos şi sfatul pârgarilor de la Râmnic scriu la 13 iulie 1468 sibienilor, recomandându-l acestora pe sasul Benedict. (107)

«Râmnicul-Vâlcii/ loc de amintiri și recreiere» Monografie-Ghid, Editura Primăriei Orașului Râmnicu-Vâlcii, 1944

Prefață

Încă din primul primariat, am prevăzut în bugetul Primăriei fonduri pentru realizarea unei „Monografii a Râmnicului Vâlcii" şi a unui „Ghid" al oraşului şi împrejurimilor.

Necesitatea acestor lucrări cred că nu mai e nevoie a fi demonstrată prea mult.

Bruma de documente prăfuite ce mai sunt, trebuesc adunate şi fixate în pagini de carte supravieţuitoare nouă, pentru ca viitorimea să înţeleagă strădania şi sacrificiul înaintaşilor, cari au sfinţit pământul vâlcean cu sângele ce a curs din belşug pentru apărarea brazdei strămoşeşti;

trebue ca tinerimea ce va să vină peste veacuri să cunoască din cititul istoriei oraşului şi judeţului nostru că pe aceste plaiuri s’au zămislit începuturile unei vieţi statale, culturale şi creştine româneşti;

trebue ca orice Român, sau orice călător străin, ce calcă pământul vâlcean, să ştie din citirea monografiei şi ghidului, că dacă pe văile, drumurile şi potecile întortochiate ale Vâlcii, se găsesc atâtea locaşuri de închinăciune ridicate de voevozii viteji sau cărturari, apoi acestea nu sunt semănate aici decât pentru a întipări în toate chipurile, că poporul român aici s’a născut, aici a trăit şi aici trebue să rămână în veci.

Şi dacă întemeietorii de Ţară, vieaţă și cultură românească au lăsat să fie înmormântaţi în zidurile durate de ei, fie lârgă Oltul ce bate temelia «Coziei“, împodobită cu dantelă fină de piatră, fie în „Arnota" „cea căţărată pe stâncă departe de răutăţi", apoi aceasta au făcut-o numai pentru a sfinţi cu trupurile lor pământul Vâlcii pitoreşti, pe care au găsit, cât au domnit, braţe vânjoase, minţi isteţe şi inimi iubitoare de ţarină românească, de cruce creştină şi de omenie. 

La dispariția fizică a lui Dinu Săraru: despre ,,Tezele din aprilie” și ,,din iulie”, despre influența nefastă a deciziei politice în creația literară (artistică etc.) și despre două ,,baricade” care niciodată nu-și vor accepta reciproc argumentele, ascuțimea condeiului și mai ales a spiritului...

...deși poate constată (precum «Omul de tinichea»): „...Acum știu că am o inimă, pentru că e frântă...”

«...dramaturg, eseist, publicist, romancier și scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Dinu Săraru s-a născut pe 30 ianuarie 1932, în județul Vâlcea, fiu al învățătorului Costică Săraru și al Corneliei Săraru, din comuna Slătioara, la 8 km de orașul Horezu. (...)
A debutat în presă la numai 18 ani, ca reporter la Radio România, între anii 1950-1961. A fost secretar general de redacţie la revista "Secolul 20" şi la "Luceafărul". În perioada 1969-1977, a fost secretar general de redacţie, redactor-şef adjunct, redactor-şef al Redacţiei Culturale Radio-TV. După anul 1990, a ocupat poziţiile de director general adjunct la Centrul Internaţional Ecumenic şi de membru în comitetul de direcţie al revistei "Armonia". A fost director fondator al revistei "Noi" şi director al cotidianului "Universul românesc" .

A fost fondatorul Fundaţiei Naţionale pentru Civilizaţie Rurală "Nişte ţărani", înfiinţată în iunie 1998 şi unul dintre organizatorii, din anul 1998, al Festivalului Internaţional de Film "Eco-Etno-Folk Film" de la Slătioara. Clic pentru explicații foto și linkuri de continuare a selecțiilor

Debutul său editorial a fost o culegere de cronici şi articole dedicate teatrului, adunate sub titlul "Teatrul românesc şi interpreţi contemporani", în anul 1966. În 1973, avea să publice o nouă colecţie de cronici şi eseuri teatrale, "Al treilea gong".

«Tărănimea Româneasca în vremea ocupațiilor rusești, A. V. Gîdei, cartea II-a, București 1903

- „apoi, împărătesa Ecaterina scrise la ceilalţi împăraţi şi regi, că să nu se îngrijăscă dacă oștile ei ţin Moldova şi Muntenia, căci nu le ţine cu gînd de lăcomie ca să-şi întindă împărăţia alipind aceste ţări, ci numai «pentru iubirea de omeni şi de creştinătate»”... (clic pentru foto cu explicații)

Cu 250 ani în urmă, rușii ,,ne apărau" (cu harapnicul) tot ,,dreapta credință"... «…iar ostea ce apucase spre Bucureşti, tot oste călărime, a ajuns în București în zorii dilei de 6 Noemvrie 1769. A înconjurat numai de cât curtea domnescă şi a luat pe domnul Munteniei Grigore Ghica în chip de prins. Avusese tot timpul să fugă peste Dunăre; dar într’adins stătuse fiind-că ţinea cu Ruşii şi se înţelesese cu ei. Nu spunea pe faţă că e de partea Ruşilor, pentru că se temea de Turci; ci se lăsa să fie prins, pentru că de s’ar întîmpla, la sfîrşitul răsboiului, să rămână ţara tot sub Turci — precum s’a şi întîmplat — el să nu-şi piardă rostul la Turci şi să mai potă ajunge domn — precum a şi ajuns. Ruşii au dus pe Ghica-Vodă la Iaşi şi de acolo la Petersburg, nu ca pe un prins în răsboiu, ci ca pe un domn prieten, dându-i «totă cinstea»; iar împărătesa Rusiei l-a dăruit cu multe daruri.

Măcar că domnul Munteniei şi mulţi din boerii ţării erau înţeleşi şi prieteni cu Ruşii, cu tote astea Ruşii, când au intrat în Bucureştî, au început a jăfui în tote părţile; «au prădat tot norodul, prin hanuri şi mahalale, şi la urmă mai totă ţara, întindăndu-se şi peste Olt». Aşe scrie un boer, anume Stolnicul Dumitrache Varlaam, care a trăit chiar pe atunci şi a vădut lucrurile astea chiar cu ochii lui. Şi fugeau omenii în tote părţile să se ascundă de Muscali ca de Tătari, căci intrau Muscalii prin case şi jăfuiau tot ce găseau mai bun şi mai de preţ,

„Colocviile Mircea cel Bătrân”, vol. I și II, coordonator Puiu Răducan și prefață de Ioan Aurel Pop - integral în PDF

Între 29 februarie și 3 martie 2024, la Universitatea Apollonia din Iași, a avut loc Congresul Internațional, „Pregătim viitorul promovând excelența”, ediția a XXXIV-a. 

La evenimente au participat și doi vâlceni - ing. Puiu Răducan și medicul Gabriela Valentina Popescu.

În cadrul succesiunii de prezentări științifice, dl Puiu Răducan a prezentat volumele I și II din lucrarea „Colocviile Mircea cel Bătrân”, prefațate de acad. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române.

«Prefață

Cartea aceasta, plănuită și îngrijită de Puiu Răducan, care este – după cum se prezintă singur – inginer, scriitor, editor, tipograf, publicist, ajunge să fie una inedită din mai multe motive: are un titlu care ar trimite la domnia lui Mircea cel Bătrân, marele patron al Țării Românești, dar trimiterea este generică, fiindcă se referă doar la „colocviile” cu acest nume; autorii sunt de toate profesiile intelectuale posibile, de la ziariști, prozatori, poeți, filologi și profesori până la matematicieni, medici și directori de întreprinderi lucrative; unii sunt membri ai Academiei Române; acești autori provin de pe toată rotunjimea pământului românesc, inclusiv din afara statului numit România, adică din Basarabia, nordul Bucovinei, nordul Maramureșului, dar și de mai departe, din Statele Unite ale Americii; temele abordate sunt de toate felurile, din toate domeniile și se referă la toate timpurile cunoscute ale trăirii românilor (istorie, filologie, istorie literară, creație literară, educație, muzică, morală, medicină, arte frumoase, evocări de personalități, genealogie etc.).

Râmnicu Vâlcea: Biblioteca Ostroveni (poate) renaște din cenușa Televiziunii Etalon - în demisolul ,,Casei Științei” și amfiteatrul dinspre piscină și Catedrală...

S-a votat ieri, de către Consiliul Judeţean Vâlcea (link), să avem în sfârșit Bibliotecă modernă în cel mai mare cartier al municipiului-reședință de județ. Este esențial ca intențiile și optimismul din primul video (prezentate ,,HD”) să șteargă pentru totdeauna din ,,memoria locului” trecutul/ prezentul cu ,,bube, mucegaiuri şi noroi” - din filmulețele al doilea, al treilea și al patrulea. Clic pentru toate filmulețe,documente și poze, cu explicații și linkuri către informații complete

Desigur, ne referim la spațiul fizic în care va funcționa Biblioteca Ostroveni, întrucât în privința ofertei de u.b. și servicii specifice (tradiționale și online) pe care acum - în cea mai mare măsură - doar ni le imaginăm - știm că ,,doar cerul este limita”; despre «România Educată» ...autoeducându-se și călindu-se la sub 10 grade C în Filiala «Ostroveni» a Bibliotecii Județene ,,Antim Ivireanul” am publicat text și video în 23 nov. 2023 – filmul al patrulea; pe scurt, instituția a funcționat la et. al cincilea al Casei Științei vreme de zeci de ani, în condiții absolut scandaloase, și numai colegele noastre bibliotecare care o deservesc știu cât au răbdat de frig și cum s-au chinuit să o țină vie, să organizeze activități ș.a.m.d, să-și împlinească misiunea...

Situația Bibliotecii Ostroveni și ,,binele” care sperăm să i se ,,întâmple” nu trebuie disociate de situația și mai gravă într-un anume sens a filialei Bibliotecii Județene Vâlcea din cartierul Traian; tot pe scurt: după ce a fucționat zeci de ani în ,,Căminul nr. 3 nefamiliști Oltchim” din str. Mihai Viteazul 45, Biblioteca Traian așteaptă pur și simplu (cu cărțile împachetate) o soluție care considerăm că nu mai trebuie lăsată doar în grija Celui de Sus de tot...