Drăgășani-Vâlcea/ vinul

🔴 de la vinăriciul lui Mircea cel Bătrân la șampania expusă în 1935 la New York

> Damaschin al Râmnicului dăruia unor reprezentanţi ai Curţii Imperiale de la Viena licoare bahică „ex promontorium Drăgăshani” > scurtă și fascinantă incursiune în timpurile când soliile diplomatice erau însoţite şi de „butelci de la Drăgăşani”, menite „să netezească drumul” • în context, inevitabil, și despre ,,Șmecher”/ „Der Schmecker” (somelier, cum îi spunem azi) termen adeseori asociat, spune legenda, cu ...vinul de Drăgășani

«...cultura viţei de vie fiind menţionată documentar pentru judeţul Vâlcea, încă din timpul lui Mircea cel Bătrîn („vinăriciul”) s-a extins continuu pe meleagurile vâlcene, mai ales în zona Drăgăşani, unde dealurile şi terasele largi ce se deschid în imediata apropiere a Oltului au oferit condiţii optime pentru această plantă. Podgoria Drăgăşanilor s-a impus, încă de la început, ca una din cele mai importante din Oltenia şi una din principalele zone viticole din ţara noastră.

De-a lungul existenţei lor, viile de la Drăgăşani s-au bucurat de o grijă deosebită din partea voievozilor şi marii boierimi a Ţării Româneşti, care stăpîneau aici mari suprafeţe de vii (1).

Aceste vii au adus venituri importante visteriei Ţării Româneşti, haznalelor boiereşti şi mânăstireşti, vinul constituind unul dintre produsele de export cu mult înaintea cerealelor, fiind solicitat pe pieţele: Rusiei, Poloniei, Transilvaniei, Turciei şi Egiptului.

Începând din secolul al X-lea, documentele emise de cancelariile domneşti, fac referiri la numeroasele vii, care, alături de livezi şi pometuri, ocupau suprafeţe mari în judeţul Vâlcea, având statutul de privilegii mânăstireşti, boiereşti sau fiind proprietăţi moşneneşti.

Viile apar curent în actele de schimb, de vânzări şi cumpărări, donaţii, cât şi în foile de zestre. Uneori, în aceste acte, sunt indicate atât suprafeţele de vii şi livezi, cât şi preţurile la care s-au efectuat tranzacţiile comerciale.

Totodată, unele toponime pomenite în hrisoavele medievale, cum ar fi: Capul Viilor, Dealul Viilor, etc. din zona Drăgăşani, sunt întâlnite şi astăzi fiind edificatoare pentru amploarea acestei ocupaţii tradiţionale în evul mediu.

Petre Cichirdan/ Modest Cichirdan în trecere prin Vâlcea

copilul bucovinean (patru ani, în '44) refugiat la Râmnic într-o căruță cu cai a cunoscut consacrarea de ,,veritabil aristrocrat al vieții muzicale românești”...

Peste un milion de români au fost evacuaţi din Basarabia şi Bucovina; ceilalţi, până la 2 milioane (cât se vorbeşte), s-au refugiat în România, când Basarabia nu mai era teritoriu românesc… În aceeaşi lună (martie) şi an (1944) alţi români (unii, importanţi oameni de ştiinţă, cultură şi artă: Leca Morariu, Traian Cantemir, A.E. Baconsky, Tatiana Brilianova …) au fost evacuaţi în judeţul Vâlcea. Acest ordin de evacuare nu a fost dat decât populaţiei de origine română, noul domiciliu în patrie nefiind posibil decât cu confirmarea cetăţeniei române rezultată din Decretul Legii Nr. 793 dat în 4 septembrie 1941.

Vasile şi Paraschiva Cichirdan aveau trei copii: Tamara (Tami-8 ani), Ilie (Lili 5 – ani), Modest (Zuniu – 3 ani). Au venit cu o căruţă şi doi cai, iar alte rude au folosit, pe lângă căruţe, şi trenul. Împreună cu Vasile au sosit şi fraţii săi: Simion (cu soţia şi doi copii), Lucreţia şi Natalia Cechirdan, precum şi sora Aneta (împreună cu soţul Nauc şi trei copii).

Modest, la venirea în Vâlcea, avea 4 ani. A domiciliat împreună cu părinţii şi fraţii la Căzăneşti, un an, apoi la Valea Răii şi, din 1946, la Râmnic. În 1954 absolvă Şcoala Elementară Mixtă Nr. 2 din Râmnicu Vâlcea. În 1957 termină, cu examen de maturitate, liceul theoretic Al. Lahovary.

Absolvă, în 1960, Şcoala Tehnică de Energie şi Electrotehnică, Bucureşti. Între timp ia lecţii, în particular, de violoncel şi contrabas, cu Leca Morariu şi Teodor Geantă, din Râmnicu Vâlcea şi de teoria muzicii cu Petru Manzur, regizor muzical la Radio – Televiziunea Română, iar mai târziu, directorul Operei Române din Timişoara. Petru Manzur, soţul surorii mai mari, Tamara, avea să joace un rol deosebit pentru viitorul artistic şi profesional al tinerilor din familia Cichirdan.

În 1966, Modest absolvă Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti şi este angajat la Filarmonica de Stat din Timişoara, partida de contrabas. Înfiinţează şi devine dirijorul Orchestrei de Cameră al Filarmonicii, cu care se afirmă şi, începând din 1972, funcţionează ca dirijor plin în cadrul Orchestrei Simfonice din Botoşani, după un concurs maraton.

De la cârma orchestrei simfonice din Botoşani îşi începe marea carieră muzicală pornită, după cum am văzut, din oraşul de pe Olt (aici a fost şcolar – la cinci ani, aici învaţă, primeşte buletinul de identitate, se formează spiritual).

În copilărie şi tinereţe este un romantic excesiv precum întreaga sa generaţie (astăzi, oameni de cultură, ştiinţă şi artă – în Vâlcea sau răspândiţi în lume – exemple pentru noi, generaţiile ‘60 şi ‘70). Modest pictează, desenează – alături de pictorul profesor Emil Ştefănescu, una din marile personalităţi (pedagogice şi artistice) ale locului, şi violinist, component al triourilor cu pian şi violoncel formate împreună cu Leca Morariu şi soţia acestuia – pianista şi solista de canto, de valoare internaţională, Octavia Lupu – Morariu.

Nicolae Steinhardt la Mănăstirea Cozia

🔴 părintele (,,Jurnalului fericirii”) nu și-a găsit la Vâlcea liniștea căutată...

(l-a copleșit Rohia: ,,Mă sfiesc să vorbesc despre acest loc ...aici mi-am găsit eu ceea ce căutam de-o viață întreagă. Aici simt că este capătul drumului meu. Aici ...alături de acești frați și monahi am învățat să gândesc altfel decât gândesc oamenii obișnuiți. Aici am găsit eu tipul monahului așa cum mi l-am închipuit dintotdeauna, dar pe care nu l-am găsit nicăieri până aici...” - pe larg in descrirea primei foto)

„Jinduiam după călugărie. O doream încă din închisoare.
După moartea tatălui meu (în vârstă de nouăzeci de ani – 1967) am început să-mi caut o mănăstire, am întâmpinat însă greutăţi şi refuzuri, stareţii se fereau de un deţinut politic. Părintele Mina vroia să mă cheme la Huşi, la mănăstirea din dependinţele fostei episcopii; s-a opus părintele Ciprian.

La Cozia, stareţul Gamaliil Vaida mi s-a dovedit plin de bunăvoinţă, lăcaşul mi s-a părut însă mie mult prea bântuit de turişti şi vizitatori.
Abia în 1973 Constantin Noica m-a înştiinţat că a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspătul episcop Justinian Chira şi că a vizitat mănăstirea Rohia unde acesta fusese stareţ vreme de treizeci de ani.

<<Ţi-am găsit locul potrivit>>, mi-a spus Constantin Noica.” (pp. 126 – 127)

În Maramureş, la Rohia, în sat, unde viaţa e cu picioarele pe pământ, şi-a asumat responsabilitatea de părinte duhovnicesc, pentru că înţelesese că cea mai lungă cale pe pământ e de la urechi la inimă şi a dovedit oamenilor, prin puterea propriului exemplu, că pot să se bucure fără să se împătimească. (E.C.,p. 13)

Chiar dacă este mai puţin important, aş dori să vă mărturisesc efectele tangenţelor mele cu Steinhardt. Prima dată când îmi amintesc să-l fi văzut, era într-o dimineaţă de 6 decembrie, chiar de Sfântul Nicolae. Monahul se afla în drum spre Mănăstirea Rohia şi se oprise la casa părinţilor mei. Copil fiind, de şapte – opt ani, pândind apariţia cadourilor, l-am zărit şi pe Moş Nicolae (adică pe monahul de la Rohia) la pervazul ferestrei, impresie care mi-a rămas întipărită în suflet mult timp, ca o materializare a existenţei reale a sfântului printre noi, chiar dacă la scurtă vreme după aceea am înţeles cine ne vizitase în acea dimineaţă de decembrie. (În Ţara Lăpuşului, chiar el mărturisea că se simte ca şi în Ţara lui Moş Crăciun).
A doua întâlnire a fost când am citit prima dată „Jurnalul fericirii”, o carte a suferinţei, care totuşi m-a umplut de bucuri. Cred că pe atunci îmi spuneam ceva de genul acesta: Dacă el, ca om, a putut înţelege astfel suferinţa, înseamnă că „a-ţi lua crucea” şi a-i urma lui Hristos nu este altceva decât exaltarea cu care te îndemni să mergi la întâlnirea cu cel pe care îl iubeşti.
Apoi, au urmat altele şi altele, despre care îmi place să cred că le voi dobândi pentru a vi le dărui. (E.C.,p. 89)

România/ 1866, consemnări de Paul Lindemberg

cu toate recoltele agricole uneori bune (de ex. porumb căcălău*) sărăcia lucie contrasta cu opulența extremă

> investițiile, achizițiile și bugetul fuseseră devalizate/ compromise, iar ,,bieţii locuitori dormeau pe pămîntul gol ...singurul aliment era mămăliga... nobilul se duce la Paris să înveţe cum să se poarte în societate, ţăranul abia acum a ajuns să simtă vag că ceva îi lipseşte. O clasă de mijloc nu există...”

> datorie publică și deficit bugetar uriașe, corupție endemică, o clasă conducătoare retrogradă • jefuiri ale bugetelor Armatei, Poliției, Poștei-Telegrafului etc. • nevoia stringentă de educație, cultură, ştiinţă... • ,,ca la Bucureşti, nicăieri (...) asemenea contraste ...nicăieri nu am văzut sărăcia şi luxul risipitor atît de aproape“ ...,,simţi că ai trecut deja de hotarul civilizaţiei” • „dar ţăranul valah contrastează totuşi ciudat cu alţi ţărani europeni. Este extraordinar de curat şi chiar în condiţii de sărăcie lucie, casa improvizată din paiantă este ţinută în stare de curăţenie perfectă. Cumpătarea şi luciditatea, hărnicia şi curăţenia sînt trăsăturile principale ale caracterului său. El este reprezentantul viitorului politic al poporului român...”

«...nu se poate descrie în ce dezordine se găsesc toate ministerele...

,,Acasa la Brezoi” și ,,Istoria românilor în culori”

două pagini de resurse (mai ales) foto pe care le recomandăm cu toată convingerea

De toate - de la vechi vederi/ poze (din zona Brezoi/ Vâlcea, dar și din întreaga țară), reprezentând #arhitecturarurala, #casevechi #patrimoniu, activități de exploatare/ industriale s.a.m.d. și până la imagini cu personalități, evenimente sociale/ de familie, extraordinare peisaje naturale, cu precădere vâlcene etc. - găsim la https://www.facebook.com/Istrocolor/photos și la https://www.facebook.com/AcasaBrezoi/photos?locale=ro_RO

<<Această pagină are un scop strict educativ și cultural. Toate imaginile alb-negru prezentate aici provin din surse istorice, arhive publice, pagini de facebook, sau colecții accesibile online. Ori de câte ori este cunoscută sursa originală, aceasta este menționată în comentarii sau în descriere.

Procesul de colorizare este realizat manual și reprezintă o formă de interpretare artistică. Nu revendic drepturi asupra fotografiilor originale.

Dacă sunteți deținătorul drepturilor asupra unei imagini și considerați că aceasta a fost folosită în mod necorespunzător, vă rog să mă contactați, iar materialul va fi retras imediat.

Mulțumesc tuturor celor care sprijină păstrarea și valorificarea patrimoniului vizual românesc.

Cu recunoștință și respect,

Administratorul paginii Istoria românilor în culori>>

- este mesajul vâlceanului-admin. al paginilor recomandate astăzi, cu care am avut privilegiul unei convesații în această dimineață (virtual/ electronic, cum altfel? )

Capturile de ecran ilustrative alăturate (și încă patru) au în descrieri sursele cu link direct - totul la această legătură.

Remarcăm uriașul volum de muncă, pricepere și dedicare pe care admin-ul acestor două pagini l-a înfăptuit/ îl înfăptuiește vreme de peste 10 ani, iar aceasta - cum se spune - pro bono publico.

____________

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalmemory #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #arhitecturarurala #sateleromanesti #casevechi #patrimoniu #caselemn #Carpathian #Brezoi #personalitati #colorizare #AcasaBrezoi #istrocolor