După asasinarea lui Duca, Garda de Fier a fost dizolvată. Sub numele de Partidul „Totul pentru țară” ea își făcea însă reapariția în public, în 20 martie 1935, ca organizație legală, sub conducerea bătrânului general Zizi Cantacuzino–Grănicerul, în timp ce adevăratul șef, Codreanu, era ținut intenționat în umbră. Acest partid a ales să facă un alt fel de propagandă. Nu publica ziare și nu făcea propagandă, în adevăratul sens al cuvântului, încercând să se diferențieze de celelalte partide care „activau” doar oratoric.Codreanu afișa un dispreț suveran față de orice construcție rațională în domeniul doctrinar sau programatic: „țara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe”. Programele erau considerate superficiale, menite a-i amăgi pe proști în alegeri, unelte ale „vorbăriei și înșelătoriei politicianiste”. Prin acest fapt Legiunea a fost, de fapt, singura formațiune politică interbelică ce și-a propus schimbarea revoluționară a societății românești.
În colaj vedere veche necirculată - Mănăstirea Arnota/ 1933, după ,,Foto orig. J. Fischer, Sibiu”, așadar imagine luată cu doi ani înainte de oranizarea taberei legionare la acest lăcaș de cult.
Încercând să aducă ceva nou față de programele politice și electorale ale celorlalte partide și grupări politice, Codreanu s-a străduit să găsească alte forme și metode propagandistice cum au fost: taberele de muncă legionare, comerțul legionar și ceremonia de înmormântare legionară. Accentul în noul tip de propagandă se punea pe predominanța acțiunii: „Faptă, nu vorbă – Fă, nu vorbi!” era unul din îndemnurile pe care Codreanu le considera cele mai importante. Acest tip de propagandă a încetat în 1937. Lupta electorală din acel an a adus cu sine o revenire a legionarilor la formele propagandistice tradiționale.
Taberele de muncă legionare
Cea mai eficientă formă de propagandă pe care a promovat-o Codreanu în acei ani, 1934 – 1937, a fost subsumată campaniei axate pe muncă, acțiune, exemplu. Garda trebuia să se sustragă reproșului că ar reclama doar deficiențe, nefiind capabilă de o politică constructivă. Așa a apărut ideea taberelor de muncă. Ideea nu era originală. În Italia, asanarea lacurilor pontinice, pusă în scenă cu efect publicitar de către Mussolini, stârnise mare interes. În Germania exista munca obștească. Tabăra de muncă, în varianta românească, trebuia să fie un fel de falanster, o celulă a noii societăți:
„Tabăra este o cetate ideală, unde nu există antagonism între generații și între clasele sociale. Tabăra este o școală în care crește și a crescut numai în câțiva ani de zile, cu puteri nebănuite încă, românismul. La sfârșit, tabăra e o imensă mănăstire în aer liber, în care se roagă legionarii pentru întregul neam”.
Deci „tabăra” este o cetate, o școală și o mănăstire. Cei care participau la asemenea tabere primeau o diplomă în care era menționat locul și timpul cât a muncit fiecare, cum s-a comportat și ce aptitudini are ca muncitor și comandant. Începând din 1935 niciun legionar nu putea accede la funcțiile de conducere din partid dacă nu poseda o astfel de diplomă. Taberele de muncă legionare au elaborat proiecte care altădată fuseseră teme electorale ale liberalilor sau ale național-țărăniștilor.
propaganda pentru prototipul "omului nou" (,,din popor”) și preamărirea conducătorului providențial s-au manifestat din plin la Mănăstirile Arnota și Mamu și la Catedrala Sf. Ilie Drăgășani
programul istovitor de ,,muncă inițiatică” se încheia cu momente de educație cetățenească/ spirituală/ legionară - câte două-trei ore în fiecare seară... (completare resurse #memoriavalceana anterioare și multe fotografii dintr-o publicație propagandistică a vremii - anul 1936) 
