Domeniul și veniturile Mânăstirii Cozia în timpul urmașilor lui Mircea cel Bătrân

De la urmaşii lui Mircea cel Bătrân, din secolul al XV-lea, ni s-au păstrat 21 de acte referitoare la proprietăţile şi veniturile mănăstirii Cozia, majoritatea datând de la începuturile domeniilor, când călugării, care cunoşteau importanţa documentelor ce le asigurau drepturile materiale, le păstrau cu sfinţenie şi se prezentau cu „cărţile bătrâne” pentru confirmarea lor de către noul domnitor. În unele hrisoave, sunt confirmate danii anterioare, pentru care nu ni s-au păstrat acte de la cei care le-au făcut. Astfel, în hrisovul din 19 iunie 1421, prin care Radu Praznaglava întăreşte mănăstirii „…câte a dat şi a dăruit părintele domniei mele, sfântrăposatul Mircea Voievod…”[1] sunt menţionate şi satele Vădăstriţa şi Ciocăneşti care nu apar în actele rămase de la înaintaşul său. Din acelaşi hrisov, aflăm că averea mănăstirii sporise considerabil cu noi „ocine”, mai multe vii la Spinet, Bistriţa şi Slatina, o ocnă la Ocna de Sus, 45 de sălaşe de ţigani la Râmnic şi 10 la Târgovişte, iar numărul morilor mănăstirii ajunsese la 13, dintre care cinci la Râmnic, câte una la Cătălui şi Bistriţa şi câte două la Târgovişte, Piteşti şi Slatina.

Documentele nu ne spun în ce mod a intrat mănăstirea în posesia acestora, dar putem presupune că e vorba de danii, fie domneşti, fie boiereşti sau ale unor moşneni, întărite de domnitor. În mod asemănător, în hrisovul prin care Dan al II-lea confirmă, deşi textul spune „…am dăruit sfintei mănăstiri…”, satele mănăstirii, apare, pe lângă cele menţionate în documentele anterioare, satul Stănceşti[2], iar în hrisovul dat de Alexandru Aldea, la 25 iunie 1436, apar satele Olteni, Lumineni şi Cornul lui Ujog[3]. Nu ştim cum au ajuns în stăpânirea mănăstirii nici satele Călugăreni, Pleşoiu şi Şerbăneşti, confirmate prin hrisovul lui Basarab cel Bătrân din 15 iulie 1475[4]. Singura danie domnească atestată clar este cea din hrisovul lui Alexandru Aldea din 15 ianuarie 1432: „…am adaos satul ce să numeşte Goleştii, care să fie metoh călugărilor”[5].

Carol Terteci/ Câteva pricini de judecată din Vâlcea secolelor XVI-XVII

Scurtă prezentare a sistemului judiciar din Ţara Românească

La o primă privire asupra cuprinsului documentelor adunate în colecţii ca DRH (1) şi DIR (2), cercetătorul va fi surprins de numărul mare de danii, întăriri de danii, întăriri făcute în urma unei judecăţi şi alte acţiuni născute in jurul domeniului feudal. Ca stăpânitor al acestuia domnul ajungea să dăruiască sate întregi, mai ales mănăs­tirilor, împreună cu o serie de facilităţi cum ar fi scutirile de bir, lucru care astăzi poate fi interpretat ca o lovitură serioasă pe care o primea vistieria domnească şi o atitudine ipocrită a Bisericii faţă de cele lumeşti. Aceasta din urmă devenea preocupată de obţinerea de venituri în defavoarea ţărănimii pe care o exploata şi cu care ajungea în instanţă pentru drepturi de stăpânire sau neexecutarea obligaţiilor feudale.

Actul de judecată avea loc la toate nivelele puterii, de la cea locală la cea centrală, domnul ţării, care reprezenta instanţa supremă. Cu toate că aceasta din urmă este cea mai cunoscută, datorită documentelor domneşti de judecată păstrate, ea era doar cea din urmă treaptă a procesului de judecată, care cunoştea un şir de instanţe, cea domnească fiind doar ultima. Judecăţile începeau la nivelul sătesc, al obştilor ţărăneşti libere sau aservite, existau la cel orăşenesc, apoi la cel ai dregă­torilor cu însărcinări în acest sens şi la cel al clericilor cu competenţe specifice, pentru a se ajunge în final la ultima instanţă, cea a domnului şi a marelui divan de judecată. (3)

Domnul judeca de unul singur pricinile, chiar fără prezenţa unei părţi adverse, dând cărţi de voinicie, de supunere şi de ascultare în folosul boierilor şi al mănăstirilor, mai ales. Boierii din Sfatul domnesc, îndeplinindu-şi obligaţia de consilium, puteau avea o opinie, dar decizia finală era luată de domn. În teritoriu, atribuţiile judiciare ale domnului (mai puţin aplicarea pedepsei capitale) erau delegate dregătorilor domneşti, urmând ca cel care se considera nedreptăţit să se adreseze instanţelor superioare, ajungând până la judecata domnească.

Procesele care ne interesează - cele civile - se desfăşurau după proceduri mai mult sau mai puţin complicate şi care au suferit modificări de-a lungul timpului. Dar una din probele cele mai des întâlnite era proba cu jurătoni, cu trei proceduri de judecată, după cum urmează:

- prin jurători adeveritori ce aveau rolul de a garanta veridicitatea spuselor unui împricinat; ei jurau împreună cu una din părţi în diverse litigii civile:

- prin jurători tocmelnici, cu rol de a arbitra şi de a împăca mai apoi părţile,

- prin jurători hotarnici care, în final, mergeau în teren şi fixau hotarele.

Învățământul vâlcean în perioada 1864-1918

De Ziua Învățătorului (vâlcean)

între 1864-1918, Educația/ Instrucția publică își găsise calea-imperativ al vremurilor de-atunci...

> o datoram/ se datora unor ,,luminători ai satelor” județului nostru și unui ministru providențial

>> legile elaborate de Spiru Haret şi mai ales aplicarea lor sub controlul, supravegherea şi îndrumarea acestui adevărat ctitor al învăţământului românesc modern îşi vor arăta roadele după Primul război mondial...

Legea instrucţiunii publice din 25 noiembrie 1864 a reprezentat un mare progres pentru dezvoltarea învăţământului din ţara noastră, în special prin statuarea celor două principii esenţiale: obligativitatea şi gratuitatea acestuia. Referitor la aplicarea principiului privind obligativitatea învăţământului, este elocventă adresa din 20 martie 1865, a revizorului şcolar I. Eliade, prin care acesta se adresa prefectului cu rugămintea de a ordona recenzarea tuturor copiilor de vârstă şcolară din toate localităţile judeţului, motivând că numai astfel se poate respecta prevederea din Legea instrucţiunii publice privind obligativitatea învăţământului „pentru toţi copiii de amîndouă sexele, începând de la opt până la doisprezece ani împliniţi” ⁶⁶. Totodată, acest important act normativ a însemnat şi desprinderea totală de biserică a învăţământului, precum şi unificarea completă a programei de cunoştinţe, aceeaşi pentru sate şi oraşe, pentru băieţi şi fete.

 

În perioada care a urmat promulgării legii, au fost construite o serie de şcoli, altele fiind reparate sau recondiţionate. În anul şcolar 1864/1865, în judeţul Vâlcea funcţionau „126 de unităţi şcolare, cu câte patru clase, frecventate de 3483 de elevi”⁶⁷. Din analiza planurilor de şcoli care s-au păstrat în arhive, rezultă că “cele mai multe localuri erau clădiri simple, cu o cameră sau două şi prispă, mai ales cele construite în perioada 1838-1842”, iar “Edificiile şcolare realizate în perioada 1857-1864, au mai multe încăperi: sala de clasă, cancelaria, cameră pentru învăţător, o sală pentru organul administrativ local (sfatul sătesc, apoi comunal şi primăria), arestul şi, într-o singură excepţie, toaleta”⁶⁸. Dintr-ordin al Ministerului de Interne, trimis prefectului de Vâlcea la septembrie 1865, aflăm că Ministerul de Justiţie, al Cultelor şi Învăţământului Public „a încredinţat dumnealor revizori[lor] şcolari de judeţe, planurile necesare pentru construcţiile de şcoli săteşti”⁶⁹. Ca revizor al judeţului, în luna octombrie 1865, a fost numit, în urma unui examen, Constantin Ion Codreanu⁷⁰. În general, însă, aspectul şi dotarea şcolilor nu erau cele mai bune, din moment ce la 30 ianuarie 1865, Ministerul de Interne, Agricultură şi Lucrări Publice îi atrăgea atenţia prefectului că „mai toate şcoalele comunelor rurale din acel judeţ, se află în proastă stare şi în lipsă de locale (sic!), de mobilare, lemne de foc etc., ceea ce cauzează dauna instrucţiunei, căci o şcoală, fiind lipsită de toate trebuinţele sale, nu poate progresa” ⁷¹. Cere să se ia măsuri în acest sens. Relativ la seminarii, legea prevedea organizarea unor seminarii de gradul I – cu patru clase şi de gradul II – cu şapte clase, ambele urmând să fie întreţinute de stat; şcolile profesionale trebuiau să fie îngrijite de autorităţile judeţene şi comunale. Pregătirea şi perfecţionarea cadrelor didactice urmau să se facă, la fel ca înainte, prin şcoli normale.

,,Anunciu” al Primăriei Râmnicului/ 1 iunie 1896

Primăria urbei Râmnicu Vâlcea/

A N U N C I U

Se publică spre cunoștința generală că, pe ziua de 1 Iunie a.c. 1896 s’a deschis stagiunea băilor comunale din grădina zăvoiu din acest orașiu, care va dura până la 1 Septembre 1896, unde se potu lua băi reci și calde de pucioasă și de sare.

Publicul va avea la dispoziția sa pentru cură apele minerale din zăvoi pentru boalele învechite ale căilor respiratorii și urinare, precum și apă de Căciulata de la Călimănești, apă de Vichy și ori ce ape minerale streine.

Domnul Dr. Sabin este la disposiția publicului pentru a da explicațiunile necesarii și a conduce tratamentul bolnavilor pe tot timpul acestui seson.

Primăria a mai pus la dispoziția onor. visitatori ai acestor băi

MUSICA MILITARĂ

A

REG. 2 DOROBANȚI

Care va distra pe onor. public cântând în grădina băilor de la ora 7 până la ora 10. dimineața și de la ora 4 până la ora 7 seara.

Primar, P. SLĂVITESCU

Secretar, I.D. CERNĂTESCU

No. 2530

Anul 1896, Iunie 1

***

Imaginile vechi din colaj sunt din resursa «Cum a fost înființat Parcul Zăvoi» – și din resursa «Contribuția românească la Biblioteca Digitală Europeana prin proiectul LoCloud» - aici întreaga colecție vâlceană - explicație foto: Rm. Vâlcea - Iazul Morilor din Parcul Zăvoi și Baia populară

________

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #IstoriaRamnicului #ParculZăvoi

Vâlcea rurală în ,,Albina” (1907-1907)

Revista “Albina: revistă enciclopedică populară” completează fondul de publicaţii periodice al Bibliotecii Judeţene “Antim Ivireanul” Vâlcea începând cu anul 2013, când biblioteca primeşte cu titlu de donaţie de la persoană fizică, 45 de numere tipărite între anii 1906-1907 (12 numere cuprinzând perioada octombrie-decembrie 1906 şi 33 de numere cuprinzând perioada ianuarie-septembrie 1907, numărul 50/1907 fiind incomplet). Numerele donate erau constituite într-un singur volum (unitate de bibliotecă) aflat într-o stare relativ bună de conservare, puţine pagini fiind afectate de acţiunea factorilor externi de natură fizică şi biologică.

Revista Albina: revistă enciclopedică populară apărea la Bucureşti la 5 octombrie 1897, cu o frecvenţă săptămânală, iar primul număr prezintă subtitlul “Revista populară, apare în fiecare duminică”.

Pr. Ioan D. Ciucă, prof. Domnica Ciucă, prof. Ion M. Ciucă/«1821 Drăgășani/ Mormântul regimului fanariot», Capitolul III, subcap. 6

Bătălia de la Drăgășani (7 iunie 1921)

(urmare carte în foileton)

 o armată mare (de amatori, prost condusă/ indisciplinată) a fost zdrobită/ distrusă de un mic corp de oaste turcesc, bine instruit/ organizat; (și) în această luptă, localnicii au fost de partea turcilor, din motive pe deplin justificate  > primii care au intrat în batalionul sacru au fost doi delii, care au produs întreaga dezordine, trecând de la un capăt la altul (...) 200 de delii au pus în dezordine, în timp de mai puţin de 40 de minute, armata de 6000 de oameni a eteriştilor...

>> continuare carte în foileton, completare resurse anterioare, multe documente s.a.m.d.

„Târguşorul Drăgăşani la o depărtare de circa 70 dr verste de Râmnic în jos pe Olt, este situat pe marginea unei ridicături în faţa căreia la est şi la sud se întinde o vale destul de largă, înconjurată de o pădure deasă.“ (1)

Pădurea se afla pe dealul de la Şerbăneşti şi Strejeşti şi chiar în prezent se mai găsescă rămăşiţe ale acelor codri legendari. Ţineau de aşa-numiţii „codri ai Mamului“, nume legat de pârâul care o străbate. Pâlcuri de pădure erau şi pe valea râului Pesceana. La răsărit, pe malul Oltului, se găsea „zăvoiul" format din plopi, arini, sălcii, iar peste Olt, la Poganu pe deal se afla o pădure deasă ale cărei resturi mai simt şi azi.    

Populaţia din zonă era de partea lui Tudor, pe care îl ajutase mult, dar şi de parte turcilor şi, ce este mai însemnat, ei erau oarecum împotriva grecilor, fiindcă şi aici aceştia comiseseră o mulţime de abuzuri. Tot aşa şi călugării de prin mănăstirile din zonă. Şi am arătat mai înainte modul cum, timp de peste un secol, Episcopia Râmnicului preluase o mare parte din micile proprietăţi ale ţăranilor, „viiarilor", deposedându-i de mijloacele de existenţă. Este firesc că, în aceste condiţii, Cioranu relatează că: „Locuitorii satelor de prin prejurul mănăstirilor unde erau întăriţi turcii şi cari de mai mulţi secoli erau apăsaţi de greci şi chiar atunci îi jefuiseră grecii şi amăuţii până la piele, drept răzbunare ţăranii ajutau turcilor cu productele şi cunoştinţa locurilor unde s-ar afla oştirea grecească.“(2)

Armata de adunătură eteristă începuse să sosească Drăgăşani de luni, 6/18 iunie şi deşi veniseră cam 6000 de oameni, încă nu erau toţi.

„Turcii, văzând câmpul şi tufele de la Ia Drăgăşani până la râul Bistriţa pline cu ostaşii noştri, mai mulţi de 20.000, iar ei abia să fi fost până la 4.000, au ieşit din mănăstire şi de la celelalte două ziduri din Drăgăşani pe câmp şi se depărta încet-încet făcând cerc, până când se va depărta pedestrimea lor spre Craiova şi socotind ei că s-au depărtat din destul, apoi să dosească şi cavaleria lor la vreme de strâmtoare de oştirile noastre după pedestrimea lor, neavând ei tunuri spre a sta împotriva tunurilor noastre.” (3)

Aşadar, turcii credeau că, pentru ei, totul era pierdut. Trimiseseră pedestrimea la adăpost şi se pregăteau „să dosească" şi cavaleria - dar acestea nu erau altceva decât acţiuni strategice pentru a-şi apăra resursele umane, cum s-ar spune azi... În pădurea din apropiere, pe care am descris-o mai sus, se puteau ascunde în voie. Practic, totul era de partea lor: resursele, terenul cu importanţă strategică şi, mai ales populaţia. Să mai adăugăm şi mănăstirile şi bisericile cu ziduri întărite unde se puteau adăposti şi avem astfel o imagine mai amplă şi mai clară asupra situaţiei lor. Sigur este că turcii au retras corpul de luptători aflat în cele trei clădiri din Drăgăşani. Ipsilanti îl numise pe căpitanul Iordache comandant „al tuturor trupelor concentrate la Drăgăşani iar acesta a sărit dimineaţa la locul fixat şi a examinat totul“ (4)

Era în dimineaţa de 6 iunie.

„Căpitanul Iordache, ajungând în faţa duşmanului îşi dispune oastea acolo unde era necesar, iar căpitanului Anastasie îi ordonă să treacă peste podul care se afla dincolo de Drăgăşani într-un loc mlăştinos şi să-şi aşeze tabăra în partea dreaptă a dealului să împiedice pe duşmani să distrugă podul.  

Duşmanii, văzând că armata greacă înaintează fără frică împotriva lor, şi temându-se să nu fle înconjuraţi, s-au grăbit să trimită o sută cincizeci de călăreţi împotriva lui Anastasie; aceştia au fost atacaţi cu multă vitejie de către greci şi siliţi să intre din nou în Drăgăşani.” (5)

Copilandri și tineri munteni vs. ,,Alpenkorps"

Câineni/ Vâlcea, 1916: jurnale de război și mărturiile supraviețuitorilor-eroi despre cele cinci ore de lupte

«..forţe alpine germane, sub comanda prinţului Eric de Bavaria, au ajuns pe înălţimile de la vest de Câineni, de unde au deschis foc puternic asupra satului. Casele ardeau, iar oamenii fugeau numai cu ce aveau pe ei. În această panică, un grup de 13 tineri din comună, care nu făcuseră încă armata, au plecat la moarte aproape sigură, să lupte cu duşmanii, în punctul numit „Malul Podului”. Având suficientă muniţie şi trăgând cu sete, ei au dat impresia germanilor că acolo erau trupe regulate puternice, reuşind să apere satul lor până la sosirea Regimentului 5 Vânători, adus de lt. col. Toma Popescu, care a iniţiat această acţiune. Tinerii ce au luat parte la această luptă inegală sunt: Daneş N. Constantin Dăbuleanu), Darie N. Nicolae, Daneş F. Stedan, Canini Ion, Daneş C. Nicolae (Lae Surdu), Canini Gheorghe (fost învăţător), Rizoti Carol, Daneş I. Gheorghe, Horumbă C. Mihai, Cârstoiu P. Ioan, Fluturel C. Constantin, Vilău Gh. Ioan şi Şuşoi Ioan. După sosirea vânătorilor români, aceşti bravi tineri puteau să se ducă la părinţii şi familiile lor, împrăştiate la mari distanţe de sat. Ei au continuat însă lupta şi cunoscând locurile, au devenit călăuze, înaintând în faţa vânătorilor...

&&&

«...Războiul întâi mondial a avut multe momente dramatice, atât pe frontul de vest cât şi în răsărit. Cele la care a luat parte armata română sunt numeroase şi ar trebui consemnate spre aducerea aminte a generaţiilor actuale. Unul dintre ele este cel care a avut loc în toamna anului 1916, o încleştare pe viaţă şi pe moartea a Corpului I Olt în ceea ce strategii au numit „Bătălia de la Câineni”.

Aici, la Câineni - în acea toamnă de primejdii şi dureri, un grup de treisprezece ţărani din partea locului, timp de câteva ore s-a bătut vitejeşte pentru apărarea podului de peste Olt, de la Câineni. Acţiunea lor a determinat salvarea Corpului de la Olt al Armatei române şi întârzierea ocupării teritoriului românesc de către inamic. Dar cum s-au petrecut faptele?

Un veac și mai bine de sporturi (multe uitate)

înot, tir, patinaj, ski nautic, scrimă, caiac-canoe, box, judo, karate, gimnastică

> mulțimea de cluburi/ echipe/ individualități - multe cu mari performanțe naționale/ europene - reținute de #memoriavalceana

>> bazele sportive în care vâlceni excepționali (și-)au descoperit talentul/ chemarea/ perseverența, (s-)au antrenat și au învins...

«Fotbalul medieval»* - „fotbal popular, fotbal mafiot (care ambele înseamnă „fotbal de masă”) sau fotbal Shrovetide” - „mingea” era o vezică urinară de porc, umflată. Se spărgea lesne, era foarte ușoară, iar forma neregulată îi imprima o ,,traiectorie” mereu imprevizibilă/ impredictibilă; „o lua razna”...

«...istoria sportului instituţionalizat din Vâlcea începe cu un ilustru râmnicean - generalul Ioan Emanuel Florescu, unul dintre primii organizatori ai armatei române (în vremea domniei lui Al. I. Cuza). Lucrarea sa din 1863 – „Ordonanţă asupra instrucţiunii gimnasticii prin corpuri şi stabilimente militare”, stă la baza introducerii obligatorii a gimnasticii în armată şi în şcolile militare; ea a fost aprobată de „domnitorul Unirii” în acelaşi an, la 13 septembrie, şi pusă în aplicare în Principatele Unite (Postolache, 1979, 33).

Printre primele structuri organizatorice în domeniul sportiv, este considerată asociaţia cu nume elocvent, „Razna” (se pare, cu profil de bază - turistic), despre care aflăm din relatările privitoare la organizarea unor excursii în Grecia şi Egipt, în 1906; peste câţiva ani, în 1911, va lua fiinţă Societatea „Sborul”, a cicliştilor din Râmnicu-Vâlcea (preşedinte – V. Săndulescu, secretar – Claudiu Dumitrescu), iar în 1921, Societatea „Muncitorul” a avut iniţiativa constituirii unei societăţi sportive, la care vor adera Liceul „Al. Lahovari” şi militarii Regimentului 94 Infanterie din Râmnicu-Vâlcea (Tamaş, 1994, 191-192).

În anul 1915), „din iniţiativa lui Gheorghe Arsenie, un animator al sporturilor de iarnă din ţara noastră, a luat fiinţă Centrul de bob din Râmnicu-Vâlcea” (Postolache, 1979, 193).