Teza de doctorat a prof. dr. Ion Predescu și încă șase lucrări de referință

Ion Predescu/ Cezar Baltag, conceptul și privirea - versiunea revăzută şi dezvoltată a tezei de doctorat pe care autorul a susţinut-o la Universitatea din Craiova (2006), sub coordonarea ştiinţifică a prof. univ. dr. Eugen Negrici.

Ion Predescu/ Bibliografii metabolizate varianta revizuita cu texte noi si texte eliminate

Râmnicu Vâlcea așa cum l-a văzut Cella Delavrancea în 1938

De pe culmea dealului Negru — supranumit «Negru» din cauza şerpuirii îndrăzneţe a drumului care taie planu­rile ca în peisajul din vechile picturi florentine — oraşul oltenesc apare brusc, pitit în vale. Pare a fi fost aruncat în fundul pămîntului, atît de înalte sînt valurile munților dimprejur. Pe-drum de seară, de acolo de sus, unde po­poseşti ca să cuprinzi cu privirea măreţia vederii, oraşul străluceşte ca ochii turmelor de oi ades întîlnite noaptea pe şoselele judeţului Vîlcea. Iată Vuila, munte vîrtos, unde trăiesc cei mai frumoşi cîini ciobăneşti din ţară, are o autoritate de hotar.

La poalele lui se întîlnesc şi se despart cele mai minu­nate ţinuturi ale Olteniei. Gorjul falnic, cu Parîngul lui de granit verde şi casele săteşti obraznic cocoţate pe posta­ment de piatră, Vîlcea, cu dealuri cambrate, şi apele ei de leac cu taine telurice. Iată muntele Coziei, cu strun­găreaţă vizibilă din depărtări. Iată munţii Argeşului alunecînd spre albăstrimile Făgăraşului, de unde pornesc vînturile cele rele.

Oltul — mai fioros ca tigrii, mai alintat ca leoaicele, îşi croieşte drumul din munte la vale, făcînd brîu larg oraşului Rîmnicu-Vîlcea. Cum ai trecut podul de fier — remarcabilă lucrare inginerească — eşti în oraş. Adică nu dai de mahala. Pitorescul acestei aşezări provinciale nu este caracterizat prin şandramale murdare şi uliţe dărîmate, ci printr-o cochetă alcătuire urbană. Periferic sau central, casele sînt bine clădite, potrivite din proporţii, cu pomi şi trandafiri în grădini. Străzile împart oraşul în pătrate şi urcă pînă la muntele din vestul oraşului, unde iarna sînt excelente piste de schi.

Broz/ Mihail Sadoveanu/ 1936

Umblînd la păstrăvi în Valea Frumoasei, am învăţat multe năravuri şi rînduieli ale peştilor. În legătură cu păstrăvii şi lipanii, am cunoscut cite ceva despre gîngăniile care zboară la faţa apei — ele fiind făcute nu numai ca să împodobească de colori schimbătoare lumina zilei şi umbra cetinei, ci ca să hrănească pe păstrăvi şi lipani. Urmărind fluturii, am dat de larve, şi, căutînd larvele, am ajuns să văd că colorile lor sînt gemene cu ale flo­rilor; iar florile şi ele nu sînt atît pentru ochiul nostru cit pentru unele sălbăticiuni ale singurătăţii. Deci în le­gătură cu florile am pus căprioarele. Iar de la căprioare şi cerbi am trecut la om care, în definitiv, a ajuns sus în urma lupului şi ursului, cel din urmă, izbutind să se menţie în primul plan, deşi, la dreptul vorbind, nu-i nici o nevoie de el aici. Am aflat de la oamenii trecători isto­risiri despre cele mai statornice decît ei. Din cînd în cînd a trebuit să mă supun şi să accept şi alte istorisiri decît despre urşi, cerbi şi căprioare; istorisiri despre oameni. Aşa am aflat o întîmplare a lui Broz.

Broz era urmaş al unui pribeag carintian, poposit în­tre aceste păduri şi rămas în valea asta. Pe bătrînul cel vechi şe zice că l-ar fi chemat Loiz. După o viaţă destul de lungă şi de grea, cînd i-a venit vremea să închidă ochii, a poftit să cinstească o cupă de vin şi a închinat-o cătră apa Frumoasei. «Aicea mi-a fost drag să mor», a cuvîntat el — şi s-a uitat întunecos la toate cîte se pre­vedeau, dulci şi blinde, într-o zi strălucită de vară. Avea nişte ochi fioroşi, streşiniţi de sprîncene groase, acel Loiz bătrînul, cît lelei Victoria, munteancă de baştină şi soţia lui dreaptă, îi fusese frică toată viaţa de acei ochi. Fe­ciorul carintianului şi al Victoriei şugăgeanca s-a nimerit să fie un bărbat balan şi luminat la înfăţişare ca maică-sa; toată viaţa lui, părea c-a rîs şi s-a bucurat cu apele şi cu pădurile. Dar cel mai mare fecior al lui Ile — cu numele Ambrozie — adică Broz — a prins a se uita la toate ca dintr-o adîncime şi dintr-un întuneric, întoc­mai ca şi uncheşul lui carintianul.

Ceramica vâlceană/ monografia-album Arta populară din Vâlcea (1972)

Stăpînind un meşteşug de tradiţie milenară, olarii vîlceni, ca şi cei din întreg lanţul subcar­patic al vechii Ţări Româneşti, s-au îndeletnicit cu producerea vaselor de pămînt nu numai pentru a-şi exercita o dispoziţie artistică, dar şi pentru a-şi asigura surse de venit complimentare. Din vremi îndepărtate, olarii vîlceni plecau cu străchini şi oale la cîmpie, de unde se întorceau cu cereale, grîu sau porumb. Se ştie exact care era şi “cursul” schimbului în natură practicat pe scară largă : o oală de lut pentru conţinutul ei în grîu ori porumb, în anii grei, de secetă, sau de două ori conţinutul ei în anii de belşug. Am întîlnit olari bătrîni în Slătioara care-şi aminteau nu numai de nevoia de a merge la cîmpie după bucate, ci şi de lungile drumuri în care plecau la anume vreme spre sud. Ei coborau cu carele încărcate cu oale pe Tărîia, pe Olteţ, pe Cerna, pe Luncavăţ, ajungînd la Bălceşti, la Drăgăşani, la Piatra, la Slatina, la Caracal, la Corabia, la Craiova. Mergeau şi spre răsărit, departe peste Olt, pînă la Goleşti, Găeşti, Roşiori, Alexandria, Turnu Măgurele. Zilele de tîrg erau căutate în mod special, întrucît permiteau o desfacere mai rapidă a produselor. Fiind în vecinătatea Gorjului, olarii din Slătioara mergeau uneori pe drumul de sub munte, spre Baia de Fier, Cernădia, Novaci, Zorleşti, Albeni. Puteau fi întîlniţi şi la marile bîlciuri de la Polovragi, de la Alimpeşti şi Gugiuleşti, sau la tîrgul stăptămînal de vinerea de la Grădişte, după cum cîteodată veneau chiar şi la Hurez pentru a-şi desface marfa. La fel şi olarii din Dăieşti porneau cu carele lor sau îşi vindeau marfa chirigiilor care o duceau către Dunăre la Bechet, Turnu Severin, Corabia, Caracal, Turnu Măgurele, iar în trecut chiar şi la Zimnicea. Călătoriile durau cîteodată şi cîte trei săptămîni. în timpul recoltării porumbului mergeau şi către apus, pe valea largă şi rodnică a Olteţului inferior. Ba se întîmpla să urce chiar şi spre munte, către Păuşeşti, dar numai în timpul „moşilor”, adică înspre Rusalii. Olarii din Buda şi Vlădeşti nu făceau drumuri aşa de lungi, pentru că ei aveau o piaţă de desfacere permanentă aproape. care era cea din oraşul Rîmnicu-Vîlcea. Totuşi, în anume perioade ale anului, porneau spre Călimăneşti, Sărăcineşti, Băbeni sau înspre Lotru. Olarii din Hurez îşi vindeau în trecut marfa în mare parte pe loc, fie la negustori din Rîmnicu Vîlcea, fie unor chirigii din sate vecine care porneau apoi cu marfa prin oraşe către Dunăre, schimbîndu-le pe cereale, sau, mai rar, spre Tran­silvania, în Făgăraş, schimbîndu-le pe cartofi. Olarii hurezani mai mergeau şi la tîrgurile mari anuale din preajma mănăstirilor, cum erau cele de la Polovragi sau Bistriţa.
 

Portul popular/ Prima monografie a artei populare din județ (1972)

Costumul popular constituie unul dintre domeniile vaste şi, în acelaşi timp, de mare com­plexitate ale artei populare româneşti. Cunoscută fiind însemnătatea deosebită pe care o are în viaţa omului îmbrăcămintea, costumul popular reprezintă un document preţios, prin descifrarea şi analiza elementelor din care se compune putîndu-se elucida importante probleme de etnogeneză. Cea mai valoroasă sursă de informare pentru cunoaşterea portului popular o constituie materialul etnografic original păstrat în muzee şi mai ales acela pe care-1 descoperim direct în cercetările de teren. Prin analiza formelor de port ce apar într-o anumită zonă, prin analogiile cu variantele corespunzătoare acestora în alte zone, prin raportarea la formele tradiţionale reconstituite cu aju­torul datelor istorice, se poate stabili caracterul specific al costumului ţărănesc, locul său în viaţa poporului şi rolul pe care îl are în edificarea culturii şi artei populare.

În funcţie de formele de viaţă socială şi economică, ca şi condiţiile politice în care a trăit poporul român în general şi ţărănimea românească în special, în cursul diferitelor epoci istorice ale României, costumul se diferenţiază pe zone etnografice mai restrînse, proces determinat de un complex de situaţii şi împrejurări, specifice locului respectiv. Varietatea costumului popular din aceste zone distincte se înscrie însă în cadrul unei puternice unităţi de fond, care este men­ţinută de structura unitară a costumului românesc şi este prezentă în toate aspectele esenţiale: înainte de toate, întrebuinţarea ţesăturilor albe- .de cînepă, in, bumbac, lînă, borangic, produse în gospodăria proprie, coloritul alb fiind specific costumului popular românesc.

În al doilea rînd, unitatea de croială, care are ca lege de bază tăietura în foi drepte (fără răscroituri); respectîndu-se economia de material printr-o perfectă raţionalizare, se folosesc toate bucăţile rezultate din tăierea unei foi de ţesătură.

Apoi aceeaşi unitate se vădeşte şi prin aspectul esenţial al costumului popular, decorul. Ornamentica veşmintelor se caracterizează printr-o deosebită măsură în compoziţie, în dispozi­ţia motivelor decorative, creatorul popular avînd o excepţională precizie în stabilirea unui perfect echilibru de valori. în ornamentica costumului popular, decorul este plasat pe porţiunile vizibile şi supuse uzurii. Dispoziţia ornamentului urmează linia dreaptă ; motivele ornamentale se înşiră într-o succesiune ritmică, în rînduri care străbat — fie de la o margine la alta, fie pe suprafaţe delimitate — ţesătura pieselor de port. în unele cazuri şi la unele tipuri de costum anumite rînduri de motive se unesc, formînd un ornament compact, denumit „tablă11 sau „blană11, cum avem numeroase exemple la costumul de Vîlcea. în arta populară, ornamentul este legat organic de forma şi volumul obiectului, determinat fiind şi de materia primă şi tehnica de exe­cutare a acestuia.

«ÎNTÂMPLĂRI obişnuite/ OAMENI neobişnuiţi»/ Virgil Sacerdoțeanu - integral în pdf

Redam joia trecută* amintirile regizorului și scriitorului vâlcean Virgil Sacerdoțeanu, legate de întâlnirea sa cu Vasile Militaru (mai 1959), cu puțin înainte de rearestarea și moartea poetului în închisoarea politică de la Ocnele Mari. Dar Virgil Sacerdoțeanu - văr al mai celebrului Aurelian Sacerdoțeanu – și-a publicat cu mult mai numeroase amintiri din vremea copilăriei în localitatea natală, Bărbătești, și din timpul absolvirii liceului „Alexandru Lahovari” din Râmnicu Vâlcea; ba, chiar, și din timpul/ de după „întâlnirea supravieţuitorilor”, întâi la 20, apoi la 50 de ani „de la absolvenţă”...


Cartea «ÎNTÂMPLĂRI obişnuite/ OAMENI neobişnuiţi» conține atât de multe informații excepționale privind memoria și cunoașterea locală vâlceană din perioada interbelică, este ,,condimentată” cu atât de frumoase trăiri de copil, de adolescent, de licean și ulterior intelectual de marcă – nevoit/ constrâns de propriile-i aspirații să-și părăsească țara și „vatra” străbunilor – încât o recomandăm cu toată convingerea.

Nuvelele/ povestirile publicate în volum au titlurile/ de la paginile.

BUNICUL 7

VISE ÎNTR-UN COŞMAR113

DINA 121

GORICĂ155

LICEUL ALEXANDRU LAHOVARY213

MOŞ CIOTU 273

MOAŞA NASTA291

DIN BĂTRÂNI -SCHITUL PĂTRUNSA 321

SPOVEDANII 343

STRIGOAICA 377

VISE 395

Dinu Săraru: Aşa a început o tragică dedublare biografică în stare să mă urmărească asemenea unui coşmar”

<<...iată de ce şi vin să mulţumesc celor care m-au chemat azi, în faţa acestor pagini, iară să ştie, poate, cât bine mi-au făcut, obligându-mă să mă opresc din pomenitul galop pentru a mă întoarce, pe neaşteptate, dintr-un drum fară întoarcere astfel, spre a mă scufunda în apele aducerilor aminte răcoritoare şi parfumate, cum erau numai apele Oltului sub podul de fier dinaintea căii ferate, însoţite în curgerea lor mereu tânără şi strălucitoare sub cerul care împrumuta sticlirea de marmură a Malului Alb, de şuieratul prelung, sfâşietor, al trenurilor care venind dinspre câmpie se pregăteau să intre în defileul de piatră vânătă al munţilor albăstrind zarea dincolo de porumburile care, toamna, veneau curajoase până la porţile dinspre Ardeal ale oraşului.


Ce curios, mă gândesc astăzi, acest pod maiestuos, cu arcuri argintate sub soarele stăruind deasupra lui, ca şi când ar fi stăruit asupra unui stâlp de foc, nu ducea atunci, pentru mine, nicăieri, după cum drumul care venea ca să sfârşească în el nu venea de nicăieri, oraşul se termina aici, aşa cum s-ar fi terminat pământul întreg. El, acest pod, era făcut numai ca să ne aruncăm noi de pe balustradele lui în apele Oltului care nici el nu era făcut pentru altceva, decât pentru secunda aceea când închideam ochii şi săream cu o supremă inconştienţă ce şi azi, când o evoc, mă înfioară, facându-mă să-mi simt inima lovind, mai tare de cât s-ar cuveni, în coşul pieptului. Atunci, însă, această inimă nu exista, cum nu exista nici în ora de clasă în care, la tablă, o disecam cu o rară plăcere a "detaliilor" din care aflam că era alcătuită şi pe care le numeam auricol şi ventricol şi… atât de străini de existenţa ei care nu ne privea, în timp ce azi aş putea, dacă aş avea curajul să mă gândesc, să simt cum trece sângele în pieptul meu dintr-un auricol într-un ventricol, gata să spun şi locul unde mi se pare că se poticneşte curgerea lui, iar eu am răbdarea îngrijorată să aştept această trecere, exact cum aştept trecerea dintr-o zi în alta…

Meşteri populari contemporani vâlceni/ Prima monografie a artei populare din județ (1972)

<<În contextul transformărilor fundamentale cunoscute de poporul nostru în anii socialismului, meşteşugurile artistice tradiţionale se află, firesc, în plin proces evolutiv pe linia adaptării lor la condiţiile vieţii moderne. Este un proces complex caracterizat atît prin renunţarea treptată la anumite materiale şi tehnici tradiţionale, cit şi prin dezvoltarea puternică a altora cu posibi­lităţi de adaptare mai rapide la necesităţile vieţii contemporane şi, deci, cu calităţi artistice noi, artizanale. Procesul reliefează cu pregnanţă două coordonate care polarizează aceste tendinţe se află într-o continuă corespondenţă: e vorba, cepe de o parte, de eficienţa revitalizării meşteşugurilor tradiţionale, în condiţiile actuale, iar pe de altă parte, ca o urmare, de poten­ţarea originală a creaţiei artistice, care să corespundă gustului modern şi să poarte o marcă specific locală.

Ambele coordonate le observăm în creaţia populară actuală din Vîlcea, unde meşteşugurile de veche tradiţie se diminuează totuşi treptat, fie prin necunoaşterea unor practici şi tehnici de lucru, fie prin înserarea neartistică, în stilul local tradiţional, a noilor materiale sau compo­ziţii ornamentale. Odată cu dezvoltarea accentuată a unor centre noi, s-a afirmat şi producţia artistică a meşterilor populari care, prin forţa lor creatoare, tind să unifice pe planul artei frumosul rustic cu cel al mediului urban, imprimînd astfel o trăsătură nouă artei populare vîl- cene. Din cele aproape 30 de sate în care se practică meşteşuguri de veche şi remarcabilă tra­diţie, mai mult de jumătate din ele sînt cuprinse în sistemul de îndrumare a meşterilor populari prin aşezăminte culturale, prin secţiile cooperaţiei meşteşugăreşti sau prin clasele Şcolii populare de artă, în scopul dezvoltării producţiei lor la nivelul cerinţelor şi gusturilor contemporane. Cei peste 200 de meşteri populari vîlceni vădesc un talent artistic deosebit; performanţele muncii lor exprimă semnificativ contextul favorabil progresului în practicarea meşteşugurilor artistice populare. Demn de relevat este şi faptul că produsele lor exercită o putere de atracţie mediul urban. S-ar putea spune că oraşele, cu satele din jur, tind să polarizeze practicarea, prin sistemul cooperaţiei meşteşugăreşti, a meşteşugurilor populare : Horezu cu satele Olari (ceramică), Romani (împletituri din alun), Yaideeni (împletituri din alun şi ţesături), Rm. Vîlcea cu localităţile Rîurcni (cusături) şi Vlădeşti (ceramică). Aşa se explică nu numai procesul de continuare a unor practici şi meşteşugari tradiţionale, dar şi sistemul de producţie artistică organizată.

Ctitoriile lui Matei Basarab din Oltenia/ prof. dr. Florin Epure

From these presented in this study, rezult that the art and arhitecture from Basarab epoch have reprezented a crucial moment in the development of roumanian cultural phenomenom of the Middle Ages, oscilating between tradition and inovation, yet insuficient researched and known, far from to mean a remaining at the old forms devoted by the masters of former century- as so as has been told the science to build and decorate of this periode has known in numerous cases an obvious/evident originality and power of creation without which was not possible the appearance of Brâncoveanu art and arhitecture; in the same time must be specified that the respective epoch, even it was not animated by that insistent preocupation for shining decorative achievenments, has demonstrated by the native master's part that conceived it and achieved it a keen inovative spirit, doubled by a complete possesion of technical and artistical methodes and of a distinctive sense of equilibrium and proportions.

Inclining with zeal and modesty over the artitectural repertory former constituted, the masters of Matei Basarab epoch looked after, consistently the enrichment of technical and artistical vocabulary with new and various building procedure as well as with plastic expressing forms that will have an essential rol in the evolution of roumanian old civilization.

In our study we made a foundations' evolution of  Matei Basarab from Oltenia zone from their creation up to nowerdays, analysing historical sources, the inscriptions, the documents found in the archives of patrimonial offices of zonal menagement offices of culture and national cultural patrimony, the art and arhitecture studys, cartographic and photographic documents, archaeologicaldescriptions, memorialistic wretings a.s.o.

The foundations of  Matei Basarab in Oltenia zone, it's an novelty appearance which brings an essential contribution for a better knowledge of the foundation activity of the voievod and for a better understanding of the hystorical stages that happened upon that civile or religious ediffices where was written the hystory of almost four centuries of roumanian nation.

Pe bună dreptate, Matei Basarab a fost socotit în zilele noastre ,,cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru”[1], în Ţara Românească doar domnitorul Constantin Brâncoveanu  călcându-i pe urme. Mulţimea construcţiilor ridicate de domnul Ţării Româneşti a fost remarcată şi de contemporanii săi; de pildă, misionarul catolic, de origine bulgară, Petru Bogdan Baksić, vizitând ţara în această vreme, afirma că Matei Basarab „a ridicat multe mănăstiri şi a renovat multe biserici pe întinsul Ţării Româneşti”[2]. La rândul său, un alt străin care a vizitat Ţara Românească în această vreme, diaconul Paul de Alep, constată şi el că Matei vodă „a zidit multe biserici şi felurite mănăstiri, toate de piatră, boltite, din temelii desăvîrşit; şi le-a făcut toate de cîte aveau nevoie, ca odoare sfinte, preţioase şi le-a făcut danii bogate. Şi a făcut multe milostenii la Ierusalim şi la felurite mănăstiri şi biserici din lume[.. .] A zidit [în] multe locuri”[3]. Numărul mare al ctitoriilor ridicate de Matei Basarab nu a impresionat numai pe străini, ci şi pe autohtoni. Într-un document din 1661 se spunea astfel că „multe sfinte mănăstiri şi case dumnezăeşti au făcut [domnul] aici în ţară”[4], constatare asemănătoare aceleia din cronica ţării, unde se afirmă că Matei „au făcut multe mănăstiri şi biserici” şi se enumeră douăzeci de de asemenea ctitorii bisericeşti precum şi cetatea din Târgovişte[5].

,,Vâlcea: Brătienii au fost comemorați la Malaia”/ săptămânalul Indiscret în Oltenia/ 29/09/2024

<<Sâmbătă, 28 septembrie, în comuna vâlceană Malaia, membrii Partidului Național Liberal Vâlcea i-au comemorat pe Ion C. Brătianu și Vintilă I.C. Brătianu. Fântâna Brătienilor și Crucea Brătienilor se află în punctul „Sub podgorii”, pe drumul care duce spre Muntele Zmeuret. Crucea a fost ridicată de către Vintilă Brătianu şi soţia sa Lia, în memoria părinţilor lor. Ansamblul de artă este inclus pe Lista monumentelor istorice.

Florin Epure, directorul Direcției Județene pentru Cultură Vâlcea a adresat câteva cuvinte participanților:

„În urmă cu câțiva ani un tovarăș, ajuns pe o funcție mare la nivelul județului, a vrut să demoleze statuia lui Vintilă Brătianu (realizată de sculptorul Spiridon Georgescu, la anul 1935) din fața Prefecturii Vâlcea, motivând că liderul politic liberal nu a făcut nimic pentru Râmnicu Vâlcea și județul Vâlcea.

Vintilă I. BRĂTIANU/ Colecţia „Personalităţi naţionale şi internaţionale în trecere prin Vâlcea”

de Felix Sima

Vieaţa şi opera lui Vintilă I.C. Brătianu văzute de prietenii şi colaboratorii săi, Bucureşti, Imprimeriile Independente, 1936, 521 p. (Aşezămâtul Cultural Ion C. Brătianu, XXXII),  carte existentă la Fondul tradiţional al Bibliotecii Judeţene “Antim Ivireanul” Vâlcea....

Vintilă Brătianu (1867 – 1930)

Din corespondenţa familiei Ion C. Brătianu, Aşezământul Cultural „Ion C. Brătianu”, vol.XXI, vol. XXVI, vol. XXVII, Bucureşti, Imprimeriile „Independenţa”,1933, 1934.

*  Este cel de-al treilea fiu al lui Ion C. Brătianu. S-a născut la 16 septembrie 1867, la Florica, comuna Ştefăneşti, judeţul Argeş.

* A urmat liceul „Sf. Sava” din Bucureşti, apoi a continuat studiile la Paris, la liceul „St. Louis” şi la Şcoala Centrală de Arte şi Manufacturi, obţinând diploma de inginer.

* A participat, alături de Anghel Saligny, la construirea podului de la Cernavodă, apoi a condus lucrările de construcţie a altor poduri pe Siret, Argeş şi Vădeni.

«Nicolae Boierescu – un rapsod de pe Topolog»/ autor Gheorghe Deaconu/ carte în PDF

Prefață

Pentru Nicolae Boierescu, tradiția avea valoare de Lege…

            A scrie o carte despre propriul tată înseamnă o vie dovadă a dragostei și a respectului, nu doar pentru că ți-a dat viață, ci și pentru modul în care te-a crescut și te-a orientat spre împlinirea unor aspirații, spre adecvarea capacităților cu profilul ales. Întâlnim scurte aprecieri la adresa părinților în articole de ziar, în memorii mai ales, în fragmente de roman, dar, de data aceasta, avem o carte întreagă despre unul dintre părinți, despre tatăl autorului. Nu e vorba doar despre recunoștința fiului, de datoria fiecăruia dintre noi față de părinți, ci și de onoarea lăsată moștenire de pe urma unei vieți trudnice, echilibrate, consecvente, permanent însoțită de arta cântecului, de cântecul strămoșesc al românului, izvorât acolo, în inima satului, spontan și sincer, precum și limpede, ca pârâul de munte.

            Nicolae C. N. Deaconu, cunoscut pe valea Topologului drept Nicolae Boierescu, era un om – n-aș zice cu frica de Tatăl Ceresc – ci, mai degrabă, cu smerenie față de cele sfinte. Poate nu era duminică să nu-l vezi în strană, dând răspuns la Sfânta Liturghie.

Emilia și Marin Popescu-Diculescu/ Aspecte etice și estetice în folclorul poetic vechi din zona Bălcești de Olteț

Folclorul este mereu nou. De la o generație la alta, gustul literar al oamenilor variază, iar urmărirea acestor transformări nu trebuie să scape lingvistului și folcloristului. O colecție de folclor înseamnă fotografia unui loc dat, la o anumită dată. La ani distanță, o altă colecție, privind cercetarea aceleiași regiuni, ne dă putința de a lua cunoștință de evoluția creației populare.

Enciclopedia poetică nescrisă a vieții românești este exemplificată prin colecția de folclor vechi de pe Valea Oltețului, cu delimitarea strictă a unei microzone, în cazul de față Bălcești.[1]Cu nimic nu este inferior acest act de cultură multimilenar, atât poetic, cât și estetic față de ansamblul de cultură folclorică românească veche. Vom susține această teză în tot ceea ce urmează pe baza unor documente de netăgăduită autenticitate, culese direct de pe terenul de studiu. Zona Bălcești de Olteț are factorii ei de individualizare și originalitate.

Demersul nostru începe prin conturarea unui capitol bine reprezentat: cântecul haiducesc. Un frate geamăn al haiducului Toma Alimoș este Iorgul, “stăpânul pădurilor” și “iubitul mândrelor”. Localizarea se face din primul vers: “Pe malul Oltețului / Paște calul Iorgului, / Calul paște și nechează, / Iorgul doarme și visează. / Pe drumeagul de la vale / Vine o fată călare / Și strigă în gura mare: / Deșteaptă-te, Iorgule, / Ia-ți calul cu frâiele/ Să colindăm poienile, / Să urcăm dealurile, / Că am văzut pe cărare / Alt haiduc venind călare; / Teamă mi-e să nu mă fure / Și-oi rămâne fără nume.”

 

Mai multe nume de haiduci sunt menționate și cântate în creația orală din zonă. Vor fi făcut și prin aceste ținuturi dreptate, din moment ce sunt amintiți Iancu Jianu, Darie, Mihul haiducul, dar și două din tovarășele lor de viață și de necazuri: Tița copilița și Lica Angelica, “copii” ai vestitei Chira Chiralina.

Prundeni/ Vâlcea: conacul lui Ștefan Filipescu la mai mult de un secol de existență (video și foto)

- cândva, Ș.F. i-a fost oponent lui I.G. Duca (a constituit chiar o disidență liberală la nivel județean) și categorisea „generaţia” de politicieni promovată de I.G.D. ca fiind una de „chinderi” (de două categorii: <idealiști și afaceriști>)*, adăugăm/ cităm...

>> în filmulețul pe care îl recomandăm (- o excepțională filă din #memoriavalceana) este intervievat dl. Corneliu Diaconescu, strănepot/ moștenitor al lui Ștefan Filipescu...
>>> fără să știm exact dacă Ș.F. a fost mai mult idealist decât afacerist (sau invers), putem vedea cum arăta/ arată acum casa lui, reprezentativă pentru arhitectura vâlceană ante- și interbelică...

<<...construcție începută în anul 1903, de către Stefan Filipescu și soția sa, reprezintă o mărturie a unei epoci apuse, cu urme in prezent. Stefan Filipescu, om implicat in viata politica , președintele Organizației Liberale din Dragășani, a pus bazele acestui conac cu grijă și pasiune pentru detalii, iar construcția sa a fost finalizată în 1906, in interior existând câteva fotografii care marcheaza acest frumos eveniment.

Din păcate, Stefan Filipescu a avut ocazia de a se bucura de această frumoasă locație pentru un timp relativ scurt, trecând în neființă în anul 1919. Cu toate acestea, conacul a rămas în grija urmașilor săi și a continuat să joace un rol important în viața comunității locale.
Până în 1949, când a fost expropriat în conformitate cu decretul 83 din martie 1949, conacul a fost martor la o serie de evenimente, placute sau mai putin placute, care au marcat istoria locului. Locatia a fost o casă deschisă pentru oamenii din diverse categorii sociale, adăpostind chiar și prizonieri ruși în timpul razboiului. Această locație a fost, într-un fel, un refugiu și un loc de întrunire pentru oamenii locului si nu numai.

Corina Mihăescu/ Știință și simbol în Ceramica de Horezu/ recenzie de prof. dr. Gheorghe Deaconu

<<Sâmbătă, 1 iunie 2024, am fost oaspete al Târgului Ceramicii Populare Românești „Cocoșul de Hurez” (ediția a LII-a), după ce, zeci de ediții, mă aflasem printre amfitrioni, având, acum, doar „misiunea”, onorantă, de a prezenta noua carte a etnografei Corina Mihăescu, Știință și simbol în Ceramica de Horezu − element de patrimoniu UNESCO, publicată, sub auspiciile Institutului Național al Patrimoniului, de Editura Mega (Cluj-Napoca, 2023). Avusesem, cu ani în urmă, un privilegiu similar, acela de a comenta prima versiune a cărții, Ceramica de Hurez. Lutul – miracol și devenire (Fundația Națională pentru Civilizație Rurală „Niște Țărani”, București, Editura Contrast, 2005), recenzia apărând în revista „Renașterea civilizației rurale românești” (an. IX, nr. 1-2/17/, 2007, p. 116-121). Lucrarea reprezenta, la începutul anilor 2000, prima sinteză etnografică postdecembristă asupra ceramicii de Horezu, reactivând interesul științific pentru un subiect de relevanță națională, după ce, cu câteva decenii în urmă, Paul Petrescu, exeget autorizat al fenomenului, semna în monografia-album Arta populară din Vâlcea (Râmnicu-Vâlcea, 1972), un consistent capitol asupra ceramicii tradiționale locale, celelalte capitole aparținând altor trei etnografi consacrați ai momentului: Elena Secoșan, Georgeta Stoica, Ion Vlăduțiu. Volumul includea primele „portrete” ale celor mai cunoscuți meșteri olari horezeni (realizate de Ioan St. Lazăr), precum și (sub semnătura subsemnatului) un text programatic, recunoscut, în timp, drept o primă „strategie” de dezvoltare a artei populare vâlcene, pe care și-o asumase instituția editoare, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vâlcea (titulatura actuală). În răstimpul celor 33 de ani, Centrul... mai avusese două tentative (ambele nefinalizate) de a aduce dezbaterea și evaluarea subiectului „la zi”: actualizarea și reeditarea lucrării menționate (inclusiv a capitolului de ceramică) sub coordonarea etnografei Georgeta Stoica; elaborarea unei sinteze profilate numai pe ceramică, având-o ca autor principal pe etnografa Silvia Zderciuc. 

Sorin Zamfirescu/ ,,Rememorări cu gust de pelin/ vol. I/ Și voi unde erați?” și ,,Rememorări cu gust de pelin/ vol. II/ Mărturisirile unui politician „pârât”

<<Prefață/ Domnul Sorin Zamfirescu, o mare personalitate a Râmnicului, și o spun cu sinceritate - a fost un excelent primar al orașului și un deputat harnic în parlamentul țării - inspirat de poveștile mele lahovariste, vine în fața publicului cu poveștile seriei Domniei Sale, 1956-1960. Fundalul istoric este cel comunist, evident, dar domnul Zamfirescu nu face caz de asta, căci cum bine se spune: „tinerețea este o altă țară”. Adevărat, vremurile erau ciudate, dar atunci, în școală, elevul era elev și profesorul, profesor. Autorul are un talent autentic de povestitor, iar poveștile generației sale, consemnate acum într-o carte, sunt minunate și au tot dreptul la neuitare. Domnul Zamfirescu îmi amintește prin stilul său narativ de Constantin Mateescu, și el absolvent de „Lahovari”, un foarte bun prieten al autorului și un scriitor fabulos (este cel care a scris „Memoria Râmnicului”). Cei doi par să exprime admirabil nostalgia pentru un Râmnic care nu va mai fi la fel niciodată, pentru un Liceu „Lahovari” care nu mai mai fi la fel niciodată, pentru un fel de fericire pierdută, dar trăită la vremea respectivă cu maximă intensitate. Citind cartea „Amintiri târzii de lahovarist împătimit”, am înțeles un lucru simplu: povestea este o nevoie fundamentală a omului, iar dacă o poveste este frumoasă, consemnarea ei devine absolut necesară. Nu pot să închei mica mea prezentare a cărții fără să nu reamintesc aici vorbele lui Oscar Wilde, care i se potrivesc foarte bine și autorului acestor amintiri: „Toți oamenii fac istorie, geniali sunt doar cei care o scriu”.>>

Ph. D. Sorin Oane
High School Hystory Teacher,
Alexandru Lahovari Național College Ramnicu Valcea

&&&

<<Preambul obligatoriu (glumesc)
De ce nu stai cuminte, Zamfirescule, și nu-ți vezi de „tinerețile” tale? O astfel de întrebare e pertinentă sau nu? Greu de răspuns și atunci am dat cu banul! A căzut marca, deci am să continui să scriu …

Carmen Andreescu/ Contribuții la istoria Cinematografului vâlcean

De la fenakistoscopul profesorului Plateau de la Universitatea din Gand la caravanele care străbăteau tîrgurile încîntînd oamenii cu noua minune.

De la kinetoscop (varianta americană a năzdrăvăniei lui Plateau) la spectacolul cinematografic numărînd ore.

Şi apoi, în 1910 de la sătucul cu 253 de locuitori, „pădurea de ilice“ a indienilor Cherskee şi Cahurega la Hollywood-ul — „pămînt al făgăduinţei“ în care se năştea o nouă naţiune: a starurilor şi miturilor din Olimpul de mucava al studiourilor.

Un început, dar nu şi un sfîrşit, cadre ale filmului istoriei cinemato­grafiei şi a cinematografului. Şi dacă era mai greu să faci cinematografie, să faci cinematografe nu aveai nevoie de recuzita anevoioasă de dive şi regizori, te puteai mulţumi la început cu o sală — modestă — cu instalaţii cu sau fără reostat, cu scenă cu sau fără draperie, era de ajuns să ai doi stîlpi pentru a prinde pînza de proiecţie între ei şi spectacolul... începea în 1907 — primul în România, la Iaşi, în sala transformată şi amena­jată din cea a circului „Sidoly", şi în acelaşi an în sala teatrului Adreani — la Rm. Vîlcea.

Noua „Societate pentru exploatarea staţiunilor balneare Govora-Călimăneşti” se ocupa de... îmbutelierea sticlelor cu apă, amenajarea noilor hoteluri, închirierea camerelor, serviciul sanitar, dar şi de petrecerea timpului celor aflaţi la cură într-un mod cît mai agreabil. Deci, sînt gră­bite lucrările pentru terminarea clădirii de bazare şi teatru (1) la Călimăneşti, clădire începută în 1910 (2).

Cronica (franciscană a) Râmnicului din 1764

Toate orașele vechi au o istorie și Râmnicul are o cronică a sa. Este vorba de Cronica Franciscanilor din 1764, care este și prima istorie a orașului. Pentru a înțelege mai bine locul pe care îl ocupă în istoria românilor această cronică a franciscanilor din 1764, e necesar a aminti și relatările anterioare despre oraș în legătură cu aceasta. Astfel prima atestare documentară a Râmnicului este expresia: „o moară la Râmnic pe care a dăruit-o Dan voievod și via tot de acolo”, din documentul anului 1388 mai 20, de la Mircea cel Mare (1384-1418) și numirea lui ca oraș în anul următor la 4 septembrie 1389, când este numit „orașul domniei mele”. Deci un oraș vechi domnesc. Aici, la 1640, aflăm că „un oraș numit Râmnic – oraș odinioară catholic, apoi ajuns schismatic din vina unui episcop în care au fost mulți din același neam (sași) și biserica se mai păstrează încă dar nu știu cum se spune că s-au făcut schismatici… și se spune că au căzut în rătăcire în timpul fratelui Andreia Bogoslavich”
[1]. Relatarea din 7 februarie 1660 adaugă: „La Râmnic biserica este ruinată, n-au mai rămas decât zidurile, ar putea fi restaurată dacă ar fi cu ce”, iar cea din 1670 completează „biserica este stricată dar are unele bunuri pe care le stăpânesc mirenii”[2]. În versiunea românească a vieții lui Nifon din 1682, ni se spune: „se hirotoniră și doi episcopi și le deade și eparhie hotărâtă care cât va birui”, din care s-a dedus și înființarea episcopiei Râmnicului Noul Severin, ceea ce confirmă și prin actul din 1535 aprilie 1, când este amintită biserica episcopiei cu hramul Sf. Nicolae, ființând cu danii din timpul lui Neagoe Basarab (1512-1521), fiind documentul istoric de bază al episcopiei Râmnicului.

Relația latină din 1688 ne precizează: „Al doilea oraș era Râmnicul așezat pe un șes bun pe râul Olt nu departe de vărsarea sa, reședință episcopală și a fost odinioară a doua reședință sau cetate episcopală din Țara Românească”[3]. Din aceasta se inspiră și relația din 1731; când spune „Biserica episcopiei Râmnic a fost ridicată din temelie de Bogdan cel vechi fratele lui Mircea Voievod în anul 6812 (1304) care biserică aparține orașului Râmnic. Când arhiepiscopul sau mitropolitul cu numele Antim a mutat arhiepiscopia de la Severin la Râmnic, această biserică a rămas arhiepiscopală și până în ziua de astăzi, se cheamă Noul Severin.

În Lumină/ Podcast Jana Sdreală #14 , invitat prof. dr. Sorin Oane/ 15 sept. 2024

<<Cutuma>> ,,Să nu lăsăm adevărul să strice o poveste frumoasă!” a fost desființată, aproape că și-a dat obștescul sfârșit în interviul de excepție pe care îl constituim astăzi resursă #bibliotecivalcene. Foarte pe scurt (nu repovestim ceea ce poate fi urmărit alăturat, cap coadă): în podcastul <<În lumină>> (#14) realizat de Jana Sdreală, prof. dr. Sorin Oane își expune propriile concluzii/ considerații – rod al cercetărilor de peste 40 de ani cu privire la mai multe momente/ fapte din istoria veche și mai recentă Râmnicului (/Vâlcii); concluzii care numai în consonanță cu (unele dintre) ,,versiunile oficiale”, și mai ales ,,entuziasmul” care le propagă prin veac - nu sunt.   

Alt ,,fir călăuzitor” (și mai cunoscut), anume ,,Crede și nu cerceta” – pe nedrept ,,atribuit” Bisericii* -, care de asemenea ,,s-a bucurat/ se bucură” de ,,largă respirație” (cum se zicea odată) printre istorici(i)-formatori(i) de generații și generații de ,,atotștiutori” - este și el întors cu ,,josul în sus” de acest interviu...

De peste un deceniu, abonații noștri fideli pasionați de #memoriavalceana au putut găsi în conținuturile resurselor #bibliotecivalcene pe care le constituim și le promovăm în online ,,tipare de gândire” și exprimări ale ,,patriotismului local” duse către extrem și chiar până dincolo de acesta; spre ficțiune pur și simplu; eufemistic spus - duse înspre ,,idealul” că atât de bune și frumoase și înălțătoare au fost mari(le) momente istorice/ fapte(le) din vechime! Atât de buni și drepți și iubitori de Râmnic (al treilea oraș domnesc) au fost bunăoară voievozi(i) noștri!

Duelul dintre Nicolae Bălcescu și Christian Tell: nematerializat în fapt, a mutat polemica în planul gândului otrăvit din vârful peniţei...

>> spirite incendiare, martiri pe altarul patriei, Tell şi Bălcescu au fost în cele din urmă oameni...

<<Întâmplările dramatice din viaţa unei naţiuni determină în cele mai multe cazuri destinul actorilor participanţi la spectacolul evenimenţial. Lucrări trecute de mult în penumbrele timpului, pe care le dezgroapă cercetătorul cu şpaclul minţii şi al şansei, sau bravuri ca-n recenta răzvrătire din decembrie '89, ne arată că actorii aflaţi la mare amiciţie, în faţa morţii pot deveni, prin distorsionarea efortului colectiv, neamici, dar şi, mai grav, duşmani.

Revoluţia Română de la 1848 - frumoasă prin înălţimea idealurilor, strălucitoare prin calitatea actorilor, spectaculoasă prin succesiunea evenimentelor şi dramatică prin înfrângerea pe roata timpului a celor mai înalte visuri ale unei generaţii de excepţie! - n-a fost decât o călătorie prin defileul abisurilor, unde umbrele actorilor s-au întâlnit deseori în violenţă.

Conştiinţa colectivă a fruntaşilor revoluţiei din Muntenia se cimentase prin educaţia şi viaţa printre străini, dar avea la bază, în fond, niveluri diferite de suport economic. Aşa explicăm unele stări comportamentale, tip Eliade, tip Ghica, tip Bălcescu sau tipurile apropiate Tell şi Magheru. Personalităţi puternice, dominate constant de mândria valorii, mulţi dintre actori n-au avut puterea să se ridice după prima îngenunchere, rupând, mai mereu, vechi prietenii şi colaborări fructuoase.

Aşa a fost cazul duelului dintre Christian Tell şi Nicolae Bălcescu. Relaţiile de prietenie dintre cei doi, materializate printr-un deceniu de luptă comună pentru afirmarea idealurilor naţionale (constituirea organizaţiei secrete „Frăţia", proiectul de a realiza o „Bibliotecă militară" după modelul francez şi raportările informaţionale din timpul revoluţiei) n-au putut evita o reacţie intempestivă, speculată mai apoi , în timpul exilului, de emigraţia divizată în Est şi Vest. Pe Nicu Bălcescu, actorul principal, îl cunoaştem bine. Despre Christian Tell ne vorbeşte Elias Regnault în lucrarea sa Histoire politique et sociale des Principautes Danubiennes, apărută la Paris, în 1855, unde la pagina 391 scrie: „Tell, maior al oştirilor, de un spirit calm şi chibzuit părea a da mişcărei confirmarea disciplinei; era ştiut că nu se aventura la voia întâmplării şi rezoluţiile sale inspirau cu atât mai multă încredere, cu cât ele erau mai lent pronunţate".

Horia Nestorescu-Bălcești/ Cele 44 de zile ale lui Bălcescu la Palermo

17 octombrie 1852, ora 21. Pe o mare agitată, cu multă întârziere, ancorează în rada portului Palermo, vasul „Ercolano”, comandat de căpitanul Francesco Miceli. Avea la bord 174 de călători, nobili şi negustori, proprietari şi preoţi, profesori şi marinari, soldaţi şi deţinuţi. O lume pestriţă îşi făcea loc grăbită pe lângă cel care avea să intre în acea zi, nu numai pe poarta oraşului, dar şi în istoria lui: Signor Balcusco, negoziante, turco. Aşa l-au înregistrat cele două gazete comerciale locale: „Giornale di Commercio” şi „Il Commercio”.[...]http://*

Într-adevăr, călătorul prezentase, pentru viză, la Delegazzione di polizia marittima un paşaport eliberat la Paris, în 22 septembrie 1850, au nom de Sa Majesté l’Emperateur des Ottomans, de către consulul general al Turciei, Gustav Halphen.

De pe chei s-a îndreptat, asemeni câtorva dintre călători, prin Porta Felicie spre largo Santo Spirito. A intrat în stânga pieţii pe via Butera. Pe la mijlocul străzii s-a oprit, obosit, în faţa unei clădiri impunătoare pe care scria cu vopsea roşie: Alla Trinacria – Grande Albergo con bagni!

Tudor Nedelcea/ ,,Prizonierii români în Alsacia și Lorena”; Elena Georgescu/ ,,Mormintele ostașilor români din Franța”

Prizonierii români în Alsacia și Lorena

Se pare că niciun popor european nu şi-a scris istoria cu atâtea lacrimi şi sânge precum şi-au scris românii istoria lor. La 1883, Eminescu cugeta în acest sens: „Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muche de despărţire între furtuna ce vine din apus pentru a întâmpina pe cea din răsărit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul războiului, oricât de înţeleaptă va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totuşi stabilirea unei preponderente politici, pururea fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar ameninţa cu nimicirea totală” („Timpul”, 8, nr. 1, 1 ian. 1883, p. 2). Mare sau mic, zice acelaşi Eminescu, socotit de Iorga cel mai mare istoric al românilor: „Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală: nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei” (N. Iorga, Eminescu, Iaşi, Junimea, 1981, p. 269), „ceea ce istoria niciunui popor din lume n-a scuzat vreodată e laşitatea” („Timpul”, 7, nr. 9, 14 iunie 1882, p. 1).

Un astfel de eveniment istoric marcant, care să probeze virtuţiile unui neam, a fost Primul Război Mondial. „România nu cere în fond - spunea prim-ministrul Ion I.C. Brătianu - decât o restitutio in integrum. [...] Pentru viitoarea pace a Europei, pentru stabilirea noii ordini, trebuie ca principiul naţionalităţilor să triumfe pentru toate statele europene în cauză, inclusiv pentru România”. Completându-1, N. Iorga scria cu îndreptăţire: „noi n-am luat nimănui nimic. Suntem singurul popor din lume, poate, căruia nu i se poate spune că a luat ceva dincolo de dreptul său”.

La declanşarea Primului Război Mondial, în 1914, se punea întreb ar ea: România intră în război şi dacă da, de partea cui? Regele Carol I, cu unele merite incontestabile, a şovăit să intre în război de partea Antantei şi împotriva ţării sale de origini, ameninţând chiar cu retragerea de pe tronul României. Răspunsul, prompt şi edificator, a venit din partea prinţesei Maria, soţia prinţului moştenitor Ferdinand, viitoarea Regină a României, care s­a pronunţat clar şi l-a determinat şi pe soţul său, şovăielnicul Rege Ferdinand, să intre în război, în 1916, de partea Antantei spre a se realiza reîntregirea ţării. De fapt, România a intrat în marele conflict încă din 1914: este vorba de românii din Imperiul austro-maghiar şi din cel ţarist. împăratul german, Wilhelm al Il-lea, a trimis generali spre a pedepsi România, l-a trimis chiar pe fratele Regelui Ferdinand, Wilhelm de Hohenzollem, care a ameninţat printr-o proclamaţie dură, din 8 noiembrie 1916: „Am venit să pedepsim România, nu însă pe români; să pedepsim pe acela care a trădat casa, familia şi ţara şi şi- a călcat cuvântul de onoare. Am venit să pedepsim şi pe aceia care şi-au trădat şi şi-au vândut ţara”. Într-adevăr, şi-a pedepsit fratele (?!), luându-i titlul nobiliar de Hohenzollern.

Portul popular reliefat în biserici din zona etnografică Vâlcea

Pentru lumea satului românesc, Vâlcea se constituie într-un spaţiu autentic şi în acelaşi timp privilegiat, mai ales datorită poziţiei sale geografice.

Reşedinţă episcopală, Vâlcea a fost un centru de viaţă spirituală în care voievozii şi marii boieri au ctitorit alături de moşneni. Ţăranii liberi, purtători şi păstrători ai creaţiei culturale populare, ajung ei inşişi ctitori de biserici. La realizarea deplină a bisericilor au contribuit şi şcolile de zugravi şi pictori, care, adesea în pronaos, au lăsat ,,amprenta imagistică a ctitorilor” de biserici.

Zona etnografică Vâlcea, la care face referire prezenta lucrare, reprezintă actualul judeţ Vâlcea, mai puţin zona etnografică Ţara Loviştei (străvechea zonă istorică şi etnografică Ţara Loviştei, inclusiv Valea Lotrului).

La baza acestui studiu iconografic au stat picturile votive din bisericile de la Goleşti, Bodeşti, Urşani, Călimăneşti, Mihăeşti, Păuşeşti-Măglaşi, Stroeşti, Milcoiu, Bratia, fiind reprezentate majoritatea ariilor etnografice vâlcene.

În comuna Milcoiu, din stânga Oltului, în satul Milcoi se află biserica purtând hramul ,,Adormirea Precestii şi a Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi Sf. Ioan Botezătorul”. Construcţia bisericii a început în 1875 cu ,,blagoslovenia” P. S. Episcop al Argeşului, Ghenadie II, şi a fost terminată în 1878, fiind zugrăvită de zugravul Ilie din Piteşti. La construcţia bisericii au contribuit mai multe persoane din comună, dar aportul maxim l-au avut, conform pisaniei familia Odoroagă (Constandi, Ioan şi Pătru cu soţiile). Susţinând chivotul bisericii, sunt reprezentaţi doi dintre bărbaţii amintiţi (din familia Odoroagă). La intrarea în biserică, pe peretele lateral se poate observa reprezentarea amintită, bărbaţii fiind în port popular. Cei doi sunt îmbrăcaţi identic:

• cămaşa bărbătească, lungă până deasupra genunchiului, albă şi ca fond şi ca decor, cu mâneca largă;

• deasupra cămăşii, pieptar ,,înfundat”, cu ornamente vegetale;

• cioareci albi, pe sub ,,fusta” cămăşii;

• ghete negre în picioare;

• ca piesă groasă prezintă şube, probabil crem sau maro (nu se mai distinge prea bine), având ca ornamente găetane negre la mânecă, poale şi în faţă.