Ce curios, mă gândesc astăzi, acest pod maiestuos, cu arcuri argintate sub soarele stăruind deasupra lui, ca şi când ar fi stăruit asupra unui stâlp de foc, nu ducea atunci, pentru mine, nicăieri, după cum drumul care venea ca să sfârşească în el nu venea de nicăieri, oraşul se termina aici, aşa cum s-ar fi terminat pământul întreg. El, acest pod, era făcut numai ca să ne aruncăm noi de pe balustradele lui în apele Oltului care nici el nu era făcut pentru altceva, decât pentru secunda aceea când închideam ochii şi săream cu o supremă inconştienţă ce şi azi, când o evoc, mă înfioară, facându-mă să-mi simt inima lovind, mai tare de cât s-ar cuveni, în coşul pieptului. Atunci, însă, această inimă nu exista, cum nu exista nici în ora de clasă în care, la tablă, o disecam cu o rară plăcere a "detaliilor" din care aflam că era alcătuită şi pe care le numeam auricol şi ventricol şi… atât de străini de existenţa ei care nu ne privea, în timp ce azi aş putea, dacă aş avea curajul să mă gândesc, să simt cum trece sângele în pieptul meu dintr-un auricol într-un ventricol, gata să spun şi locul unde mi se pare că se poticneşte curgerea lui, iar eu am răbdarea îngrijorată să aştept această trecere, exact cum aştept trecerea dintr-o zi în alta…
Pentru mine, atunci, nu podul acesta însemna oraşul, ci Podul Vinerii Mari, pe care intram eu în noua lume, sugrumat de o imensă durere ce urca din mijlocul pieptului, făcându-mă să nu mai pot respira, de fiecare dată când veneam de la Slătioara şi exact în secunda, dar exact în acea secundă când ajungeam la intrarea pe acest pod şi în faţa mea se ivea oraşul de piatră şi viermuiala lui ce mi se părea ofensator veselă, simţeam cum mi se umplu ochii de lăcrămi, căci atunci se rupea violent, parcă şi dreptul meu de a visa la Slătioara. Aşa a început, în urmă cu şase decenii, dragostea mea, mereu sfâşiată, între Râmnic şi Slătioara.
CAP. 2 – FULGERĂRILE UNOR AMINTIRI FOARTE VECHI
Nu sunt sigur dacă imaginea mea despre bătrânul Constantin C. Săraru, bunicul meu, vine într-adevăr din amintirea mea sau e vorba despre o fotografie care mi s-a întipărit în memorie ca şi când împrejurarea s-ar fi petrecut aievea, cu mine martor. îl văd, aşadar şi acum, în cerdacul conacului său de la Slătioara, foarte bătrân, în haine "nemţeşti", cu lavalieră, cu părul alb, zburlit de o adiere primăvăratecă. Impresionante erau mustăţile, fuioare de zăpadă şi o linişte sfântă izvorând din ochii despre care am aflat că erau albaştri.
Era naşul satului întreg aproape, înălţase biserica şi se pictase pe ea ca voievozii, cum făceau toţi boierii Olteniei de sub munte, zidise o şcoală care-i purta numele, "Şcoala primară C. C. Săraru" – comuna Slătioara, Plasa Horezu, judeţul Vâlcea, îşi făcuse singur monument de piatră în curtea şcolii, monument cu poză în care era înfăţişat cu pieptul plin de decoraţii, veteran din războiul de neatârnare unde se ilustrase prin fapte de arme vestite fiind rănit la Smârdan. Între decoraţii, Coroana României şi Steaua României şi Trecerea Dunării. Valea Cernei, toată, rostea numele lui cu o evlavie şi cu o admiraţie care se păstrează la cei mai în vârstă până astăzi, căci fiind un erou în viaţă al marelui război de neatârnare fusese vizitat, la conac, de I.C. Brătianu – primul ministru şi, imediat după aceea, de Carol I, amândoi rămânând să petreacă noaptea la el. La plecare, Brătianu i-a admirat porţile sculptate şi când caleştile acestuia se învăluiau în nori de praf pe drumul Hurezilor, boierul a chemat slujbaşii, a scos porţile din pământ şi în patru care i le-a trimis la "Florica".
Am fost mândru de el – cum sunt şi azi – toată copilăria mea la Slătioara, şi primele clase de liceu la Râmnicu Vâlcea, la liceul Alexandru Lahovary. Însă imediat după război, începând mai ales de prin 1946, am început să mă îndepărtez, străin şi stingher de meritele lui şi de boieria lui veche de peste două sute cincizeci de ani, şi de tot neamul lui de viteji, fiindcă spiţa a fost într-adevăr vitează şi toţi primii născuţi, băieţi, au fost, două sute de ani şi mai bine, botezaţi Constantin. Un Dincă Săraru putea fi întâlnit la 1794 conducând convoaiele de care olteneşti trimise să ia parte la refacerea Cetăţii Ismail din sudul Basarabiei.
Alt Dincă Săraru – de fapt Dincă sin Dincă Săraru, citez dintr-un act vechi "… au făcut multe zâzanii şi răzvrătire prin toate satele plaiului, dând o mare pricină de tulburare celorlalţi lăcuitori, încât s-au împotrivit la săvârşirea poruncilor şi toxidarilor domneşti” – astfel încât "din porunca Măriei sale Vodă, acolo la Râmeşti (lângă Horezu n.n.) în ziua de târg să-i facă cercetare cu bătăi de toiege la falangă şi în vileag de obşte…"
Bunicul dinspre mamă, Simion Morărescu, tâmplarul de sicrie şi sănii pentru copii şi lădiţe pentru recruţi, revendicat de mine brusc în favoarea unei biografii noi, "compatibilă" cu epoca, era, culmea, şi el un scăpătat, după o tentativă eşuată dramatic de a se insinua în lumea tinerei burghezii vâlcene imediat după primul măcel mondial când şi reuşise să ajungă, din fiu de ţărani ardeleni din Tilişca Sibiului, muncind fireşte pe rupte şi fiind, se pare, şi un talent autentic în tâmplăria de mobilă de lux, proprietar al unor ateliere puternice care îl propulsaseră, prin veniturile lor importante, la mesele de joc ale îmbogăţiţilor de război. Intrase, mi se spusese, repede în cercurile bogătaşilor oraşului de la poalele Capelei, era chiar el unul dintre aceştia, chefurile se ţineau lanţ, mesele de poker nu se mai strângeau zile şi nopţi întregi, la început avusese noroc şi la cărţi, mobila de lux din atelierele Morărescu se vindea bine, patronul se întorcea de la petreceri exact ca în poveştile timpului cu trei trăsuri, melonul şi bastonul cu cap de şarpe din argint masiv, fiecare în câte o birjă, el, tânăr şi puternic şi cu o lăcomie de viaţă fară nici o măsură, în ultima; pe caldarâmul străzii Traian, coborând în pantă uşoară spre Podul Vinerii Mari, caii birjelor cu muscali pe capră făceau să răsune în liniştea zorilor dulci, tropotul victorios al unei cavalerii uşoare căreia cei treziţi din somn îi spuneau "Cavaleria lui Morărescu".
Dacă ar fi să mă păstrez în spaţiul ironiei amare cu care azi privesc destinul acestui bunic "salvator de biografie", ar trebui să spun că după două mii de ani, Calea Traian, inaugurată de celebrul împărat al Romanilor, se trezea la viaţă sub copitele cavaleriei burgheziei vâlcene avându-i în frunte pe viitorul şi prea repede falitul Simion Morărescu, "uscat", cum se spunea atunci, la poker de o protipendadă nouă, dispreţuitoare, fireşte, faţă de aristocraţia Puţurenilor şi Capelenilor şi Ogrezenilor şi chiar Lahovary-lor, boierii vâlceni care şi ei scăpătau văzând cu ochii, ipotecându-şi moşiile şi conacele şi stemele nobiliare.
Secat definitiv la mesele de poker, Simion Morărescu fusese părăsit de soţie şi ea ardeleancă, de la Bistriţa-Năsăud, venită în regat ca şi el, să se căpătuiască, rămânând lângă el una din cele două fete pe care avea să o dea la o şcoală normală şi să o facă învăţătoare. Fiica cea mică, Antoaneta Cornelia, îşi însoţise mama care, ca să supravieţuiască, acceptase slujba de îngrijitoare a casei plină de băieţi, patru, a maiorului I. Mihăiescu, erou de la Mărăşeşti, cu pieptul plin de decoraţii, ca şi bătrânul Constantin Săraru, retras din armată după ce onorase ca un viteaz comanda celebrului "Regiment 2 Dorobanţi". După un timp, Marioara Morărescu, născută Pop, la Bistriţa-Năsăud, avea să devină soţia maiorului Mihăiescu, fiica ei, Antoaneta Cornelia înfiată de maior, iar eu mă năşteam, în 1932, şi ca nepot al fostului comandant al Regimentului 2 Dorobanţi, pe care oraşul întreg îl saluta cu un respect aproape mistic când, în fiecare după-amiază, ieşea din grădina uriaşă a palatului său, să se plimbe pe sub castanii roşii ai bulevardului Tudor Vladimirescu şi acesta coborând în pantă spre Podul Oltului.
Însă, cum mai spuneam, atunci, în 1946 şi multă vreme după aceea, bunicii mei toţi erau topiţi într-unul singur, tâmplarul de sicrie Simion Morărescu, un biet muncitor cu palmele lui, sărac, nu sărăcit, fireşte, în orice moment putând fi văzut ca o victimă a cruntei exploatări burgheze. Atunci l-am şi cunoscut pentru prima dată, plecând cu mama din palatul Colonelului Mihăiescu, unde de fapt locuiam când stăteam la Râmnic, şi oprindu-ne undeva pe chei, în apropierea farmaciei naşului meu Dinu Simian, tatăl Mirei Simian, soţia poetului Ştefan Baciu, atunci secretar al lui Titel Petrescu, apoi fugit cu Mira din ţară şi, după lungi avataruri, stabilit în Honolulu. în curtea din spatele magazinului de reparat biciclete, petromaxuri, râşniţe de cafea, patefoane şi gramofoane al domnului Vizitiu, tatăl unui coleg al meu de la Lahovary, se înşirau în formă de V, şapte-opt magazii de mărfuri, deasupra cărora un foişor de lemn ocrotea şapte-opt camere mărunte, cu uşi pitice, vopsite maroniu şi scorojite şi cu câte o fereastră cu patru ochiuri în care se hlizeau la lumina puţină lujerii şi florile unor muşcate sau ale unor cerceluşi. După ultima cameră venea rândul podului propriu-zis, fireşte la acelaşi nivel cu ele, pe care bunicul meu îl transformase şi în atelier şi în depozit de sicrie şi sănii şi în locuinţă cu sobă de gătit şi mă şi mir, astăzi, cum n-a izbucnit un incendiu din acest amestec bizar sufocat de talaş. Intr-un colţ era şi un fel de pat, de fapt o saltea mare, ardelenească, pusă pesemne pe o stivă de scânduri albe şi văd pernele mari şi pilota cu puf de gâscă. El fusese un bărbat înalt, slab, deşirat, acum se cocoşase, umbla îmbrăcat într-un fel de halat fumuriu, cum au şi azi, prin unele spitale, bolnavii, purta pe cap o căciulă moţată, fuma continuu, rar printre norii de fum care îl învăluiau, puteai să descoperi ochii lui albaştri. După-amiaza, aveam să aflu de la ardeleanca îngrijitoare şi soţie a lui fară acte, bineînţeles, după-amiaza, îi plăcea să se odihnească cuibărindu-se într-un sicriu în care îşi pusese şi un fel de salteluţă şi o pernă. Era un sicriu lung, sau aşa mi s-a părut mie, de stejar băiţuit, luxos faţă de celelalte care erau de brad alb şi miroseau aşa de frumos a răşină. Lângă sicriu era capacul, tot băiţuit, iar capacul ţinea loc de treaptă. Bunicul se aşeza în sicriu şi se cuibărea să se odihnească puţin, fiindcă era un muncitor harnic, avea comenzi, îi plăcea meseria şi din câştigul ei supravieţuia cu ardeleanca lui devotată.
Eu, cum mai spuneam, fusesem cucerit de ideologia luptei de clasă şi fiind sărac, dintr-un neam acum scăpătat, orfan dintr-un război declarat criminal, în care nu mai găseam reazămul de până atunci, m-am trezit furat de vârtejul Revoluţiei proletare şi am ajuns în balconul organizaţiei comuniste de tineret din Râmnic, între steagurile roşii, alături de un tânăr care nouă ni se părea foarte bătrân, fiindcă era alb şi slab şi de doi ani abia ieşise din închisorile burgheziei.
– "Tinerese, tinerese, – se bucura el, şi peltic şi sâsâit, când intram pe uşa sediului, ce face tineresea?" Şi noi strigam aproape: Foarte bine, tovarăşe! Sub balconul revoluţiei noastre se alia cofetăria Coanei Miţa care inunda strada în pantă cu efluviile cataifului şi mai ales ale cremşnitului nins cu zahăr vanilat. Dar şi Coana Miţa, pe care o văd, înaltă, cu un cap măsliniu de grecoaică frumoasă, îmbrăcată în halat alb, cu bonetă albă, mângâindu-ne pe noi, liceenii de la Lahovary, şi pe care o divinizam, ea era prinţesa cremşnitului, dar şi Coana Miţa era acum o burgheză, aveam să descopăr cu o ură ce nu mă putea împiedica, totuşi, să mai cer un cataif, după cum aveam să descopăr, cu aceeaşi ură că e şi monarhistă, pereţii cofetăriei fiind plini de portretele în cărbune ale tuturor Regilor şi Reginelor României, operă a bătrânului ei soţ, pe semne un monarhist plin de talent grafic. Eu, însă, ajunsesem la concluzia că burghezia română ca şi moşierimea trădase toate interesele poporului târându-l în războiul criminal. Râmnicul tot era plin de marşuri înflăcărate sub drapele roşii, iar eu încetasem să mai am biografie necorespunzătoare; eram numai orfan, mama mea era – aşa era – fiica unui tâmplar sărac scăpătat şi el, care acum nu mai făcea altceva decât sănii pitice, sicrie şi lădiţe pentru recruţi. Aveam nevoie de această biografie nouă, o impunea timpul, nu-i aşa? Cine ar putea înţelege astăzi ce se petrecea în sufletul unui copil ajuns la internatul Partidului Comunist – cu ajutorul unei rude lider comunist puternic după ce înainte de război fusese deputat Naţional – Ţărănist, şi el însurat, cu o fată de boieri gorjeni, dar pe care o ilegalitate comunistă tipică pentru lumea politică românească dintre cele două războaie, în care totul era posibil, chiar şi prietenia ipocrită dintre Argentoianu şi Cristescu Plăpumaru, îl absolvise de păcatele trecutului. Internatul Partidului Comunist era condus de un director şi de o directoare, soţ şi soţie, foşti legionari pe care aveam să-i urăsc, singurii pe lumea asta – până când scriu aceste însemnări – şi pe care nu voi putea să nu-i urăsc până când şi eu voi muri, pentru că m-au bătut cumplit aflând că eram în capul răzmeriţei şcolare împotriva mâncării de trifoi. Eram sărac, eram flămând, ne dădeau la masă, la internat, în loc de spanac, mâncare de trifoi şi de lucernă, eram orfan, mă mândream cu bunicul tâmplar de sicrie, priveam lumea de sus, vizionar, din balconul tineretului comunist, îmbătat de efluviile cremşnitului cald din cofetăria Coanei Miţa în care, fireşte, nu mai intram decât pe furiş, dar intransigent, mai ales faţă de portretele regilor desenaţi în cărbune, admirabil, de soţul frumoasei Doamne care şi semăna cu un cataif.
Aşa a început o tragică dedublare biografică în stare să mă urmărească asemenea unui coşmar. Pe această dedublare s-a clădit însă, am clădit eu, fireşte, o credinţă sinceră, răscolitoare în ideile timpului cu care multă vreme ni-am confundat şi în numele cărora am şi cultivat o intransigenţă căreia aveam să-i cad eu însumi victimă de atâtea ori, ca apoi să mă ridic, să-mi ling rănile şi să o iau de la început cu convingerea că sunt dator chiar să plătesc biografia mea adevărată şi că e în firea istoriei noi în care intrase România să se petreacă astfel lucrurile, bucurându-mă că am puterea să înţeleg, să mă ridic deasupra propriei mele drame şi să cred mai departe în lupta de clasă...>>
Sursă selecție: Dinu Săraru/ Râmnicul meu/ Râmnicu Vâlcea, Editura Almarom, 2002.
Foto din colaj una câte una cu descrieri, informații conexe și linkuri, la această legătură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu