Râmnicul în secolul al XV-lea

Râmnicul apare în istorie ca oraş domnesc, subordonat din punct de vedere economic, social şi politic autorităţii centrale. În această situaţie domnul face danii din ocina domnească, acordă imunităţi mănăstirilor şi boierilor şi confirma tranzacţiile dintre orăşeni.1 Oraşul nu e deci în stapânirea unui feudal, ci are un statut aparte, de proprietate a domnitorului, fiind administrat de un sfat orăşenesc cu judeţ şi pârgari ales dintre personalităţile locale cele mai reprezentative.

Primele informaţii despre această organizare le avem din 13 iulie 1468.2 În scurtă vreme aceştia domină viaţa economică şi politică locală, încât tind spre autoadministrare în care preponderenţa o vor avea boierii râmniceni şi negustorii3.

Judeţul împreună cu cei 12 pârgari aveau dreptul de judecată asupra locuitorilor din lăuntrul oraşului. Această magistratură era eligibilă, în fiecare an, de obştea târgului, atât pentru magistraţii municipali cât şi pentru judeţ, cu dreptul de a fi realeşi; alegerea trebuia confirmată anual şi nominal de către domnitorul Ţării Româneşti4. Aleşii obştii, judeţul şi pârgarii, aveau multiple atribuţii, administrative, economice şi juridice. Ei răspundeau în faţa domnitorului şi a trimişilor săi şi de aceea, împreună cu pârcălabii, erau consideraţi dregători domneşti.

Principala sarcină a pârcălabilor era aceea de încasare a vămii, prin impunerea de taxe pe cei care îşi valorificau produsele agroalimentare în târg.5 Oraşul se bucura de anumite drepturi şi privilegii, în virtutea cărora judeţul şi pârgarii puteau să primească jurământul sau mărturia jurătorilor, acesta fiind de regulă un drept domnesc6. în actul din 26 septembrie 1485, cu ocazia cumpărării unui loc de casă de la Palco, apar ca martori sfatul orăşenesc; jupan Oancea, jupan Malciul, jupan Ştefani, jupan Hacico, jupan Buda, Jupan Proica, jupan Lasco şi Ştefan feciorul lui Nichifor, Gheorghe şi Stoica, feciorii Jui Ştefan7.

 

Ştiri despre sfatul orăşenesc, nu mai avem decât peste un deceniu când la 24 martie 1495, se adevereşte într-un act8, donaţia lui Macarie către ctitoria de la Govora şi era format din: Oprea spătar, Laţco, Oncea a lui Ştef, Buda, Voico, Ivan fratele lui Hacico, Stoica a lui Galian, Oprea fiul lui Gheorghe, Stoica fitil lui Ştefan. Acest Oprea spătar poate fi şi un dregător local subordonat spătarului de la curtea domnească9.

Componenţa administraţiei locale apare şi în documentul din 16 august 1506, prin care fraţii Craioveşti dăruiesc ctitoriei lor de la Bistriţa o vie şi o livadă, ca martori figurând pârgarii din Râmnic: Bănilă, Ştefina, Toroc, Sarchis Carabet, Stoica a lui Ştefanea, Stoica a lui Gamian, Oprea a lui Gheorghe, Tatul al lui lanul, Buda, Radul al lui Ivanco, alături de proptopopul Dragomir şi de popa Stepan.10

Una din funcţiile principale ale judeţului şi a celor 12 pârgari era acela de autentificare a documentelor notariale, lucru menţionat în diferite acte11. La 14 iulie 1517, se întăreşte logofătului Stanciu, vie şi livezi la Titireci, în document figurând pe lângă martori şi judeţul şi pârgarii, ceea ce dovedeşte rolul acestora din urmă în autentificarea actelor12.

Primul reprezentant al urbei vâlcene, conducător al judeţului menţionat documentar şi cunoscut până în prezent este "jupan Ştefin judeţ", care are o îndelungată activitate politică şi comercială".13 De la el avem şi primul sigiliu al Râmnicului, una din cele mai vechi matrice sigilare din Ţara Românească14, aplicat pe o scrisoare şi adresată pe la 1506, magistratul oraşului Braşov.15

Sigiliul, în diametru 3,5 cm., are legende: "siin pecia (tnik) Stefina sudeţ (ot var) oş (Rbnik)u", iar în interior prezintă un scut.16

Un organ cu rol consultativ îl constituia sfatul bătrânilor, alcătuit din oameni în vârstă, cu experienţă şi care se bucura de încrederea colectivităţii. Era convocat în cazurile când autoritatea locală nu putea rezolva unele diferende dintre orăşeni.

Râmnicul nu a ajuns niciodată la autonomie completă, rămânând subordonat sub raport juridic şi parţial sub raport economic, puterii centrale, pe al cărui teritoriu se afla, fapt explicabil ţinând seama şi de vitregia condiţiilor istorice, de necontenitele războaie şi năvălirii, care nu le-a permis locuitorilor să se disperseze de protecţie conducătorilor politici ai ţării. Ca şi alte oraşe şi urbea vâlceană a beneficiat de privilegiile proprii comunităţii de acest fel şi anume de dreptul de autoadministrare prin sfatul ales de orăşeni, de dreptul de a hotărî asupra unor străini în hotarul oraşului, asupra calităţii de oameni liberi, acordată tuturor orăşenilor, indiferent de stratificarea bazată pe avere în interiorul comunităţii.17

Oraşul, fiind aşezat pe traseul uneia dintre importantele căi de legătură cu Transilvania, dar şi cu cele din sudul Dunării, pe drumul de-a lungul Oltului, intersectat de alte mari trasee, a avut o viaţă economica activă ceea ce a permis nu numai dezvoltarea sa treptată ci şi dobândirea unui statut ce-l situează între principalele aşezări urbane ale ţării, la care a contribuit, desigur, şi existenţa sediului episcopal.18 Principala ocupaţie a râmnicenilor a constituit-o agricultura, fiecare orăşean având o moşie, mai aproape sau mai departe de vatra oraşului pe care se produceau cele necesare traiului. În zona de deal, din jurul Râmnicului, se cultivau în primul rând grâu şi orz.19

Viticultura a constituit în evul mediu o ramură de bază a economiei oraşului şi datorită faptului că produsele viticole nu erau supuse monopolului otoman. Terenurile cu viţă sunt stăpânite de toate categoriile sociale de la voievod până la rumân, iar implicaţiile cele mai evidente ale acestui sector de producţie în sfera relaţiilor sociale se manifestă în dijme şi dări.20 Se cunoaşte astfel că, voievodul Radu cel Mare întărea mănăstirii Govora, la 7 august 1451, din vinăriciul Râmnicului, cât este domnesc, două butoaie de câte 100 vedre, circa 1 288 litri.21

În jurul oraşului erau foarte multe livezi iar, mărul, părul, prunul, piersicul, caisul, nucul, aveau ponderea lor în alimentaţie.

Albinăritul a constituit o îndeletnicire milenară, în acea epocă numărul stupilor fiind numeros în jurul oraşului şi în judeţ. Mircea cel Bătrân, prin hrisovul său din 8 ianuarie 1392, a întărit dreptul mănăstirii Cozia, ca "în judeţul Vâlcea să-şi adune însăşi călugării albinăritul, să le fie mierea pentru nevoia mănăstirii, iar ceara pentru biserică".22

În grădina din jurul casei se cultivau: varza, ceapa, usturoiul, napul, fasolea, care toate au denumiri latine, sau mazărea şi păstaia, rămase din limba traco-dacilor ceea ce denotă continuitatea neîntreruptă a cultivării lor. Creşterea vitelor stă în strânsă corelaţie cu producţia cerealieră şi cu loturile de păşunat. Pe primul loc se situau ovinele, dar o mare însemnătate a avut şi creşterea porcilor, iar în negoţul intern şi extern râmătorii formau obiectul unor tranzacţii curente, cu precizarea taxelor de vamă.

Evoluţia aşezării către comunitatea orăşenească pe calea economică s-a datorat creşterii procesului de producţie meşteşugărească aceasta fiind stimulată şi prin activităţile artizaniilor transilvani, care încep să se aşeze aici în primele decenii ale secolului al XIII-lea, găsind pe versantul sudic carpatic la Râmnicu Vâlcea o regiune bogată, în care îşi desfăceau uşor produsele de bună calitate, confecţionate după modelul apusean. Ei veneau aici tocmai pentru că aflau garanţii deosebite de valorificare a activităţii productive, într-o aşezare cu pondere demografică a autohtonilor, având o organizare adecvată, obligatorie pentru o colectivitate umană cu vechimea aceleia de la Râmnic.

Morile mişcate de forţa hidraulică erau cunoscute şi utilizate din antichitate. Prima menţiune despre o moară domnească pe teritoriul oraşului o găsim în hrisovul lui Mircea cel Bătrân, la 20 mai 1388, prin care domnitorul întăreşte Coziei "o moară la Râmnic, pe care a dăruit-o Dan voievod."23 Proprietari ai morilor au fost domnitorii, mănăstirile, boierii şi alţi locuitori ai urbei. În oraş sunt cunoscute o serie de meşteşuguri cum erau acele de: boiangiu, brutar, cărămidar, căruţaş, cismar, cojocar, croitor, dulgher, prunar, povarnagiu, şelar, tăbăcar, tinichigiu, tâmplar, zidar, etc. O meserie deosebită şi care se executa de către zlătari era aceea de a extrage aurul din nisipurile Oltului.24

O serie de robi ai mănăstirii Cozia, aşezaţi în Uliţa din Râmnic, erau folosiţi la extragerea sării de la Ocnele Mari. 25 Domnia a dat însă un impuls şi prelucrării fierului, atestat în zona Râmnicului Vâlcea, în suficiente zăcăminte pentru acoperirea nevoilor locale.

Comerţul ca activitate permanentă a determinat înscrierea oraşului ca centru activ de schimb în ţară, acesată activitate s-a intensificat în secolul al XIV-lea, în condiţiile de securitate sporită a tranzitului, asigurate de către .domnie. Mărfurile ce se puteau cumpăra sau vinde pe piaţa oraşului erau produse de fierărie, arme, podoabe, costume bogate, aduse de negustorii daimatini, postavuri din îndepărtatele Ţări de jos, unelte de fier – seceri, coase, fiare pentru plug, provenite de la producători din oraşele germane, care se întâlneau aici cu levantinii Arhipeleagului şi negustori din Orient aducători de mirodenii, cafea, stafide care se întâlneau aici cu levantinii Arhipeleagului şi cu negustorii din Orient, sau mătăsuri şi podoabe orientale. Alături de aceştia erau prezenţi şi negustorii olteni şi munteni solicitaţi pentru schimbul de vite, porci, cumpăraţi de negustorii transilvăneni, dar şi burdufuri de brânză, caşuri afumate, miere, ceară, vinuri, frânghii, hamuri, catarge pentru corăbii.

Drumurile erau cele obişnuite pe atunci, nepietruite, simple şleauri care, pe vremea ploilor, deveneau greu practicabile. Ele porneau de la vadurile de la Dunăre şi mergeau spre regiunea deluroasă a podgoriei şi a Ocnei, apoi spre munte, trecând pe Valea Oltului, după ce Ia Râmnicu Vâlcea drumul ce se îndrepta pe malul stâng şi străbătea Loviştea, pe la Câineni-Turnu-Roşu, sau pe la Giuvală-Bran. Un alt drum pornea pe sub deal, unea Târgu Jiu cu Râmnicu Vâlcea, trecând apoi prin Curtea de Argeş la Câmpulung Muscel şi apoi la Târgovişte.

În evul mediu oraşul îşi datorează dezvoltarea economică atât datorită bogăţiilor naturale ale solului şi subsolului cât şi aşezării Iui pe importantul drum comercial, cunoscut încă din vremea romanilor, având în vedere şi drumul sării de la Ocnele Mari, unde o ramură se îndrepta spre sud, către Dunăre, sau trecea Oltul în Muntenia.27

În perioda feudală, la Râmnic, au fost utilizate ca mijloc de schimb atât monedele emise de domnii Ţării Româneşti cât şi cele turceşti, ungureşti, austriece, polone, raguzane, sârbeşti ca şi cele germane şi franceze.

Cercetări arheologice, sondaje sau simple periegheze, efectuate pe aria oraşului şi în zona limitrofă, au interceptat emisiuni străine ajunse aici din exterior, atestând desfăşurarea comerţului extern şi de tranzit, dar şi pe cel intern.

În societatea din timpul lui Mircea cel Bătrân se distinge mai limpede o categorie socială reprezentantă de târgoveţi, cu tendinţe de a se constitui într-o clasă aparte, fenomen ce se va petrece totuşi mai târziu.

Afluxul de populaţie românească transilvană pe versantul sudic şi estic al Carpaţilor este demonstrat nu numai documentar – prima menţiune fiind din 1234, înainte de întemeierea statelor – dar şi toponimic prin mulţimea satelor care-i menţionează pe "ungureni". Veniţi din Transilvania îi aflăm atestaţi documentar încă de la începutul secolului al XlV-lea, numărul lor rămâne relativ modest. La Râmnic, localnicii nu s-au deosebit de românii veniţi de peste munţi şi au dus împreună o viaţă similară. Este adevărat că ardelenii nu au uitat niciodată locul de unde au venit şi cu care au purtat legături neîntrerupte.

Elementul balcanic şi îndeosebi aromânii, adesea indicaţi sub indicative improprii de greci sau albanezi, au vieţuit şi ei aici alături de români şi ardeleni, dar de la o vreme nu se mai deosebeau de locuitorii autohtoni, însă au păstrat ca ocupaţie principală negoţul, factor important al unităţii etnodemografice.28

Târgul a primit se pare în secolul al XlII-lea şi colonişti saşi care au fost asimilaţi de populaţia românească. O dovadă despre vechimea acestei colonizări este faptul că locuinţele saşilor se aflau în partea centrală, cea mai veche a târgului.29

La Râmnic sunt atestaţi şi armeni veniţi fie pe la nordul Mării Negre, prin Constantinopol sau dinspre Salonic. Începutul sosirii lor pare a fi sec. al XlII-lea. În veacul al XV-lea unii dintre aceştia apar integraţi societăţii româneşti.30 De astfel, numeroşi alogeni au fost asimilaţi aici pe nesimţite. Procesul acesta a fost îndelungat dar el era încheiat la sfârşitul sec. al XV-lea pentru primul val de imigranţi. Fenomenul este mai bine cunoscut pentru locuitorii alogeni veniţi în număr tot mai mare în etapele următoare.

Printre obligaţiile orăşenimii era şi aceea de a participa la oaste, îndatorire îndeplinită de toate categoriije sociale pentru "oastea cea mare" aflată sub comanda domnului în timp de război. În condiţiile de permanentă ameninţare externă, domnia nu putea să se lipsească în lupta împotriva duşmanilor ţării, de o parte însemnată a populaţiei, numai participarea efectivă a acesteia a chezăşuit strălucitele victorii ale Tării Româneşti în secolul al XIV-XV împotriva oştilor Imperiului Otoman. 31

Oraş încă de la începuturile existenţei sale, Râmnicului i-a fost dat să cunoască liniştea maiestuasă stimulatoare de cultură şi gândire, datorită tihnei locului, armoniei peisajului şi osârdiei înaintaşilor. Activitatea depusă de meşteşugari şi neguţători a implicat practica scrisului, cititului şi a socotitului, la care s-a adăugat cunoştinţele de geografie şi limbi străine, toate constituind unica formă de cultură colectivă a evului mediu românesc, deschisă către schimburi culturale cu alte ţări şi deosebită – ca orientare şi proporţie a difuzării în masă – de cultura curţilor feudale. în domeniul creaţiei artistice, cultura comunităţii orăşenilor nu a exclus interferenţe şi înrudiri cu arta curţilor feudale – eclesiastice şi laice – fapt constatabil cu precădere în arhitectură, datorită păstrării în număr relativ mai mare a realizărilor din aria construcţiilor.

Oraşul din deal s-a întins şi el mai întâi, către episcopie care la înfiinţare în jurul anului 1500,32 va fi fost la marginea Râmnicului, care era delimitată de drumul de acces la Capelă. Dincolo de acestea a mai putut exista o mare ogradă sau o curte, după care ar fi urmat Ţigănia, Cetăţuia şi Priba.33

Împrejurările speciale din perioada migraţiilor au făcut ca, sute de ani de-a rândul ctitoriile de lemn să fie singurele în fiinţă; apariţia şi continuitatea unor formaţiuni politice mai mari-cnezatele şi voievodatele, deci a unei suprastructuri prestatale, a făcut posibilă şi construirea de către feudalitatea românească a unor ctitorii de zid, asemănătoare acelora din aria sud-dunăreană, derivate din arhitectura bizantină. Dezvoltarea arhitecturii ecleziastice de zid este nemijlocit legată de evoluţia societăţii feudale româneşti, de consolidarea structurilor statului.

Alături de construcţiile de arhitectură civilă, specifice zonei, bisericile au constituit o formă de afirmare al potenţialului economic şi a nivelului cultural al orăşenilor, reflectând dezvoltarea de la o etapă la alta a Râmnicului, a diferitelor categorii a locuitorilor – beneficiari ai statului său în care teoretic, cel puţin, drepturile erau egale. Cercetarea trecutului vechilor lăcaşuri, a ctitoriilor, mărturiile istorice conservate în perimetrul bornat care înconjoară "inima târgului" dominată de biserica "Buna Vestire", pun în evidenţă elemente de primă importanţă pentru preţuirea trecutului medieval, cu o stratificare de vieţuire de peste şase secole în limitele acelui spaţiu. Sunt surprinse astfel aspecte importante din procesul organizării funcţionale şi sociale a teritoriului în cauză, în care construcţiile de arhitectură ecleziastică şi civilă, date de istorie pe care le conservă vorbesc despre importanţa comunităţii râmnicene, a unei instituţii feudale, a unor straturi sociale.

În vechea urbe înaltul nivel al vieţii ei economice este reflectat şi de intensa parcelare a vadurilor comerciale, ca şi de deosebita lor dezvoltare în raport cu suprafaţa redusă a vetrei.

Desigur arhitectura populară prin caracteristicile şi fucţionalităţile ei a îndeplinit un însemnat rol în viaţa oraşului medieval. Programul locuinţelor dregătorilor, negustorilor şi altor categorii de târgoveţi reflectă posibilităţile şi condiţiile lor de trai atât în spaţiul vâlcean, cât şi în realul mai larg nord-carpatic.

Aceasta a exercitat fără îndoială o influenţă asupra arhitecturii timpului, a concepţiei arhitecturale şi uneori chiar asupra sistemului de construcţie.

Ca oraş de reşedinţă, Râmnicul trebuie să fi avut şi o curte voievodală. Prezenţa zidurilor înconjurătoare ale parcului din centrul urbei invită la sugestii, deşi aşa cum se prezintă ele nu pot să depăşească sfârşitul secolului al XVIII-lea. Cu toate acestea, curtea se va fi aflat tot în amintitul perimetru, având în vedere existenţa bisericii domneşti "Cuvioasa Paraschiva", a bisericii "Buna Vestire", ca şi a pieţii situată pe locul actualei terase din zona centrală a oraşului.

Întinderea curţii domneşti şi a acareturilor ei nu a putut fi prea mare întrucât nu-i permitea spaţiul îngust al platformei de sub Capela. Între zidurile actuale ce protejau incinta fostelor case domneşti se afla şi biserica "Buna Vestire", care a putut sluji drept lăcaş de închinăciune pentru domnii ţării, fiind ctitorie voievodală.

În parcul de lângă această biserică s-a descoperit, prin săpături arheologice, o locuinţă a unui orăşean care se îndeletnicea cu schimbul de mărfuri, foarte probabil unul dintre cei antrenaţi în comerţul cu oraşele ardelene. Este posibil ca momentul distrugerii construcţiei să nu fie prea îndepărtat de limita cronologică superioară – anul 1437 – vădită de tezaur de monede, descoperit aici.

În stratificarea aşezărilor terasei a mai fost înregistrat un nivel de locuire datând de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi din prima jumătate a secolului al XIV-lea, ceea ce coboară simţitor vestigiile arheologice ale aşezării vâlcene.34

În perimetrul limitat al vetrei medievale râmnicene frecvenţa refacerilor a fost accentuată de intensitatea activităţii economice din trecut, fapt care a dus după sine o permanentă reînoire a fondului edilitar construit.

Alegerea Râmnicului Vâlcea ca sediu al curţii şi cancelariei domneşti s-a datorat atât vitalităţii economice a oraşului, cât şi legăturii lui directe cu capitalele Ţării Româneşti: Curtea de Argeş, Câmpulung-Muscel, Târgovişte şi Bucureşti. Prin poziţia sa la numai 20 km de la ieşirea Oltului din menghina de piatră a muntelui, va fi unul din acele locuri din ţară căutat de voievozi şi dregători. Aceştia au făcut din Râmnic reşedinţă domnească de refugiu, deschizând oraşului un timpuriu trafic, ce avea să se confírme de-a lungul secolelor, fapt pus în evidenţă de atâtea dovezi, de cultură materială ce atestă permanenţa noastră pe aceste meleaguri. După Curtea de Argeş, care era însăşi capitala ţării şi de Câmpulung Muscel, în ordinea cronologică a mărturiilor istorice, Râmnicul este cel de-al treilea târg vizitat de domni şi care au rezidat aici timp mai îndelungat.35

Printre voievozii care au trecut sau au întărit ocine, case şi locuri în oraş şi în zona actualului municipiu, până la 1500 mai menţionăm pe: Dan 1(1383-1386), domn ce ar fi ridicat, – potrivit unor informaţii târzii, "din temelie" o biserică ce a devenit mai târziu catedrala episcopală de la Râmnicu Vâlcea 36. Lăcaşul a rămas necunoscut sub forma primei zidiri şi despre care unii cercetători au afirmat că era posibil să fi avut dimensiuni asemănătoare aceleia de la Cozia, ctitorită de fratele său Mircea, folosind aceiaşi meşteri, construcţiile făcându-se concomitent

Documentul din 20 mai 1388 pomeneşte de o moară la Râmnic pe care a donat-o mănăstirii Cozia "Dan voievod", în acelaşi hrisov se află şi închinarea boierului Dude, care a "dăruit mănăstirii un loc" la Arghiş cu "voia lui Dan voievod".37

Mircea cel Bătrân (1386-1418), cel care a fost atras de peisajul vâlcean şi unde avea să-şi afle şi odihna de veci, a putut moşteni aici unele moşii părinteşti, la curţile cărora îşi va fi petrecut o parte din copilărie şi adolescenţă.38

Mircea cel Bătrân, în amintitul hrisov din 20 mai 1388, prin care întăreşte mănăstirii Cozia moara de la Râmnic se referea şi la "via tot de acolo, dăruită de jupan Budu, după voia părintelui domniei mele Radul voievod şi curtea pe locul Hinăteştilor pe care a dăruit-o Tatul bisericii".39 Toamna nu se lăsase pe meleagurile vâlcene, când la 4 septembrie 1389, însoţit de întreaga sa curte, Mircea se afla la Râmnic, unde emite un act care confirmă documentar, pentru prima dată, statutul de oraş al localităţii.40 Domnitorul, cu această ocazie, a făcut danie mănăstirii sale, înaintea a mai mulţi martori printre care: popa chir Nicodim, popa Gavril şi Sarapion ieromonah şi jupanii Vlâdislav vornic, Bars, Roman, Mădricica, Truţea, Vlad, Dan, Oncea, Mogoş, Danciul, Cârstian, în hrisov menţuinându-se că a fost dat în oraşul domniei mele numit Râmnic. Să ni-l închipuim pe voievod stând în faţa boierilor şi credincioşilor săi, aşa cum este înfăţişat, în fresca de la Cozia, în care apare ca un cavaler apusean, un bărbat, matur, purtând plete şi o barbă rotundă, ochii adânciţi in cap, nasul drept şi subţire. El este îmbrăcat cu haine scumpe după moda occidentală, dar cu câte un vultur bizantin cu două capete încoronate brodaţi, când la genunchi cu fir de aur când pe hlamida încheiată sus pe umăr. O sabie scurtă la brâu, legată de cingătoarea scumpă închisă cu paftale, iar pe cap poartă o coroană de aur cu pietre scumpe.

Într-un document din 8 ianuarie 1392, domnul întărea proprietăţi din Râmnic, ctitoriei sale Cozia "satul numit Hinăteşti, cu tot hotarul până la Troian şi până la apa Râmnicului şi alt sat pe Cătălui, numit Bujorani cu tot hotarul".41 Mircea participă în 1393, la sfinţirea a doua oară a mănăstirii Cozia, după ce lăcaşul a primit podoaba zugrăvelii".42

Se ştie apoi faptul că la 28 martie 1415 în "Postul mare", Mircea se afla la ctitoria sa, dăruind vama de la Genune (Câineni), Râmnicul constituind o etapă din această călătorie. Este interesant de observat că de la Curtea de Argeş, drumul spre Râmnic porneşte din faţa curţilor domneşti pe care va fi mers adesea Mircea şi pe care drum a fost dus în ultima sa călătorie, spre locul de veci şi de odihnă de la Cozia, în acel început geros de februarie al anului 1418.43

Radu Praznaglava (1421-1427, cu întreruperi) întăreşte la 19 iunie 1421, la Creaţa printre altele şi "metohurile de la Râmnic cu 5 mori şi iarăşi 45 sălaşe de ţigani şi satul Hinăteşti şi o ocnă la Ocna de sus".44

Dan al II-lea (1420-1431, cu întreruperi), confirmă şi el proprietăţi la Râmnic din daniile anterioare făcute de Mircea cel Bătrân.45

Vlad Dracul (1436-1442; 1443-1447) în actul dat lui Dorotei aminteşte de ieromonah "un loc numit Licura şi şase vii”, pe care preotul le-a cumpărat, una de la fii lui Petre, pentru 600 vedre de vini, a doua de la Ladislau prin meşter, pentru 600 vedre, a treia de la fii lui Vadislav, pentru 900 vedre, a patra de la Agata, pentru 100 vedre, a cincea de la Murgoci, pentru 100 vedre de viii şi a şasea de la Mihail şi de la Bobe, pentru 500 de vedre de vin, plătite în total cu 3 .100 de vedre de vin. Domnul i-a dat voie preotului egumen Dorotei să "ridice o mănăstire în hotarul Râmnicului, la Licura, la ctitoria domniei mele, 46. În primăvara anului 1442, pe valea Oltului şi prin Râmnic, trec cei 25 000 ostaşi turci sub comanda lui Mezid bey, imbrohorul lui Murat al II-lea, ajuns sangiac, bey de Vidin, în campanie în sudul Transilvaniei, unde la 18 martie 1442, după o singură victorie, este nimicit de oastea lui Iancu de Hunedoara pe când asedia Sibiul.47

Basarab al II-lea (1442-1443) întăreşte la 9 ianuarie 1443 daniile anterioare date mănăstirii Cozia şi "Ţiganii de la Uliţa din Râmnic", 48

Vlad Ţepeş (1456-1462) a fost fără îndoială prin Râmnic. Voievodul a trecut prin oraş, cu oastea împotriva boierului Albu cel Mare, ceea ce dovedeşte că acesta dispunea de armata necesară pentru a putea înfrunta oastea domnească.49

Radu cel Frumos (1462-1475) era şi el oaspe al Râmnicului. Ştirea provine dintr-un act de la Mircea Ciobanul, care arată că a văzut cartea lui Radu voievod cel Frumos, "unde 24 boieri au jurat la Râmnic, înaintea lui" într-un proces ce se ţinea în divan.50

Basarb cel Tânăr -Ţepeluş (1477-1481; 1481-1482) face o tranzacţie cu mănăstirea Cozia la 9 ianurie 1478, cedându-i "moara domniei mele care este în târgul Râmnicului pe Olt, pentru că am schimbat domnia mea cu egumenul de au dat domniei mele, morile care sunt la Târgovişte să fie domneşti" . La 8 iulie 1481, Ţepeluş este zdrobit la Râmnic, de unde abia scapă cu câţiva credincioşi, apucând calea munţilor.

Vlad Călugărul (1482-1495) va fi prezent la Râmnic în anul 1487, când domnul a răms mai multe zile în târg, unde primeşte "audienţe". Aici la 5 septembrie întăreşte lui Roman şi lui Vlad ocine în Huhurezi şi Râmeşti. Martori la întocmirea acestui act au fost: jupân Dragomir, jupân Neagoe al Borcei, jupân Drăghici al Stoicăi, jupân Pârvu mare vornic, jupân Staicu logofătul, Danciul comis, Colţea paharnicul, Vladimir spătarul, Albul stolnic, Staicu vistierul, Neagoe şi Rodea postelnici. 52 Domnul a mai întărit la 26 septembrie 1485, egumenului Iosif Govoreanu, un loc în oraşul Râmnic, pe care l-a cumpărat de la Palco.53 Călătoria domnului la Râmnic, a fost făcută pentru a-şi vizita rudele din Serbia, adăpostite în aceste locuri.54

 Sursa: Tamaş, Corneliu – Istoria oraşului Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, Editura "Antim Ivireanul", 1994, p. 41-51.

_________________

Note bibliografice

1. A.Sacerdoţeanu, art.cit. p.41

2. N.Bănică-Ologu, art.cit. p.82

3. A.Sacerodţeanu, art.cit.p.41

4. E.VÎrtosu, Din sigilografía Moldovei şi Ţării Româneşti, în D.I.R. vol.II, p.440.

5. Dinu C.Giurescu, Ţara Românească în sec. XIV-XV, Bucureşti, 1973, p.254.

6. V.Costăchel, P.P.Panaitescu, A.Cazacu, Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, 1957, p.414.

7. D.R.H.B.I., p.316

8. Arh.St.Rm.Vâlcea, ms.146, f.302-302 v. vezi şi Tezaur p.33

9. Dinu C.Giurescu, op.cit.p.292.

10. Arh. St.Rm.Vâlcea, ms 147,159-160

11. D.R.H., B.II, p.80. La 15 iunie 1505 şi "iarăşi a dat popa Frâncul aldămaş în faţa pârgarilor. La 12 aprilie 1506 "a dat popa Frâncul şi fii lui la cârciumă 350 asprii în faţa pârcălabilor din Râmnic" (D.R.H. B, p.95)

12. D.R.H., B.II, p.302, popa Ivanco şi Iacob cel bătfân şi Manta măcelar şi alt Manta şi Cuturlea şi Stanciul de la Pod şi Stanciul şi frate său Dumitru şi Triful şi popa Dumitru din Râmnic şi Bănilă şi Iacov şi Deico şi Stanciul fratele său.

13. În 1506 într-o scrisoare roagă pe braşoveni să-i vândă helgi (nevăstuici) bune, pentru care le-a scris şi voievodul. Apare martor în zapisele din 26 septembrie 1485, 24 martie 1495, 23 martie 1501 şi la 16 august 1506. Ca pârgar de Râmnic face comerţ cu Sibiul pe la 1500, vezi ASacerdoţeanu, art.cit.p.42.

14. Ion Bogdan, Documente şi registre privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi Ungaria în secolele XV-XVI, Bucureşti, 1902. p.308.

15. E.VÎrtosu, art.cit., p.496.

16. A.Sacerdoţeeanu, art.cit., p.42

17. P.P.Panaitescu, Interpretări româneşti, Studii de istorie economică şi socială, Bucureşti, 1947, p.163.

18. Istoria României, voi II, Bucureşti, 1962, p.835.

19. Dinu C.Giurescu, op.cit., p.50

20. Vinul servea ca etalon de vânzare, popa Dorotei cumpără la 16 septembrie 1440 un loc la Licura şi 6 vii pentru care a dat 3 100 vedre de vin, vezi D.R.H., B, I. p.158

21. D.R.H., B, I, p.187

22. Ibidem p.44, "în judeţul Vâlcea pe fiecare an să-şi adune călugării albinăritul, să le fie mierea pentru nevoia mănăstirii, iar ceara pentru biserică.

23. D.R.H., B, I, p.27. Petrimanu, negustor în Râmnic, are în 1425 o moară în oraş.

24. R.Manolescu, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Sibiul, în Analele Universităţii, Istorie, ,nr.3/1956, p.234.

25. C.Tamaş, Dreptul de proprietate… p.16

26. Dinu C Giurescu, op.cit., p.83

27. P.P.Panaitescu, op.cit., p.164

28. A.Sacerdoţeanu, op.cit., p.54

29. C.C.Giurescu, Dinu C.Giurescu, Ist. Rom. I p.244. La Râmnic erau tn anul 1425 nume nemţeşti a unor saşi: Conţ(Kuntz), Mihail, Hanoş pârcălab etc.

30. ASacerdoţeanu, art.cit., p.54

31. Şt. Ştefănescu, Privire asupra stăpânirii funciare în Ţara Românească în sec. XIV-XVI. Imunitatea feudală, în Arhivele Olteniei nr.3/1984, p.60

32. Biserica de la Râmnic a existat înainte de a fiinţa acolo episcopie. Se crede că ar fi fost făcută de Dan I, fratele lui Mircea cel Bătrân. Vezi Ion Donat, Reşedinţele celei de a doua mitropolii a Ţării Româneşti în Arhivele Olteniei, an XIX, nr.77-78, ian.apr. 1935, p.75-76.

33. A.Sacerdoţeanu, op.cit.p.41

34. E.Busuioc, Vestigii… p.37

35. A.Sacerdoţeanu, art.cit., p.43

36. C.C.Giurescu, Dinu Giurescu, Ist. Rom.Din cele mai vechi timpuri, p.267

37. D.Bălaşa Mircea cel Bătrân şi ctitoriile sale de la Călimăneşti, în Studii Vîlcene, 11/1972, p.50. Catagrafia latină din 1731 este sigurul izvor care menţionează această ctitorie a lui Dan, sub forma "Eclesia Episcopatus Rfmnicensis fundamentato est erecta Bogdan vajvoda antiquo, fratre Mirese vojvode, anno 6812 quae ecclesia oppidi Rîmniciensis fuerat". (Biserica episcopiei Râmnicului a fost ridicată din temelie de Bogdan noievod (Dan I) cel de mult, fratele Iui Mircea noievod, tn anul 6812 (1303-1304). Data nu corespunde cu domnia lui Dan I, şi ea trebuie socotită ca aparţinând unei mai vechi ctitorii din timpul lui Tihomir (c.1290 c.1310) sau datorate unei erori, biserica din oraşul Râmnic a putut fi ridicată între anii 1383-1386 de către Dan I.

38. A.Sacerdoţeanu, art. cit., p.43

39. D.R.H., B, p.27. Deci nu sat şi oraş, termenul fiind chiar în textul slavon, ca să ajungă la stadiul de oraş, Râmnicul trebuie să fi avut un trecut mai mare decât secular.

40. Această scrisoare a fost dată în oraşul domniei mele numit Râmnic".

41. Emil Lăzărescu, Data zidirii mănăstirii Cozia, în SCIA, 1962,1, p.119.

42. D.R.H., B,I, p.44

43. P.P.Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Bucureşti, 1940, ţr.64.

44. D.R.H.,B,I, p.99

45. Ibidem p.111-112

46. Ibidem p.158. Nu avem nici o ştire despre construirea acestei mănăstiri

47. M.P.Guboglu, Românii în bătălia de la Vama (10 noiembrie 1444) după izvoare turco-islamice şi europene, în Revista Arhivelor 3/1985 p.267.

48. N.Stoicescu, Vlad Ţepeş, Bucureşti, 1976, p.46

49. D.R.H., B, I, p.167

50. D.R.H., B, V, p.2, actul din februarie 1551

51. D.R.H., B.I, p.260

52. Ibidem, p.331-332

53. Ibidem, p.196

54. A.Sacerdoţeanu, art.cit. p. 43.