Portul popular reliefat în biserici din zona etnografică Vâlcea

Pentru lumea satului românesc, Vâlcea se constituie într-un spaţiu autentic şi în acelaşi timp privilegiat, mai ales datorită poziţiei sale geografice.

Reşedinţă episcopală, Vâlcea a fost un centru de viaţă spirituală în care voievozii şi marii boieri au ctitorit alături de moşneni. Ţăranii liberi, purtători şi păstrători ai creaţiei culturale populare, ajung ei inşişi ctitori de biserici. La realizarea deplină a bisericilor au contribuit şi şcolile de zugravi şi pictori, care, adesea în pronaos, au lăsat ,,amprenta imagistică a ctitorilor” de biserici.

Zona etnografică Vâlcea, la care face referire prezenta lucrare, reprezintă actualul judeţ Vâlcea, mai puţin zona etnografică Ţara Loviştei (străvechea zonă istorică şi etnografică Ţara Loviştei, inclusiv Valea Lotrului).

La baza acestui studiu iconografic au stat picturile votive din bisericile de la Goleşti, Bodeşti, Urşani, Călimăneşti, Mihăeşti, Păuşeşti-Măglaşi, Stroeşti, Milcoiu, Bratia, fiind reprezentate majoritatea ariilor etnografice vâlcene.

În comuna Milcoiu, din stânga Oltului, în satul Milcoi se află biserica purtând hramul ,,Adormirea Precestii şi a Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi Sf. Ioan Botezătorul”. Construcţia bisericii a început în 1875 cu ,,blagoslovenia” P. S. Episcop al Argeşului, Ghenadie II, şi a fost terminată în 1878, fiind zugrăvită de zugravul Ilie din Piteşti. La construcţia bisericii au contribuit mai multe persoane din comună, dar aportul maxim l-au avut, conform pisaniei familia Odoroagă (Constandi, Ioan şi Pătru cu soţiile). Susţinând chivotul bisericii, sunt reprezentaţi doi dintre bărbaţii amintiţi (din familia Odoroagă). La intrarea în biserică, pe peretele lateral se poate observa reprezentarea amintită, bărbaţii fiind în port popular. Cei doi sunt îmbrăcaţi identic:

• cămaşa bărbătească, lungă până deasupra genunchiului, albă şi ca fond şi ca decor, cu mâneca largă;

• deasupra cămăşii, pieptar ,,înfundat”, cu ornamente vegetale;

• cioareci albi, pe sub ,,fusta” cămăşii;

• ghete negre în picioare;

• ca piesă groasă prezintă şube, probabil crem sau maro (nu se mai distinge prea bine), având ca ornamente găetane negre la mânecă, poale şi în faţă.

Ceea ce lipseşte pentru a întregi tabloul de ţăran-ctitor este îmbrăcămintea capului.

Tot în această parte a Oltului se află biserica din comuna Galicea, satul Bratia, cu hramul ,,Sf.Voievozi”. Biserica s-a construit între 1833 şi 1846, când s-a realizat şi pictura. Ctitorii, Tudora Diaconeasa, Stancu Diaconu, Dumitru Ciuculete şi soţia, Bălaşa, sunt prezentaţi în registrul inferior din partea de vest a pronaosului. Portul ctitorilor, Dumitru Ciuculete şi soţia, Bălaşa, nu este foarte vizibil: soţia, Bălaşa are pe cap o maramă şi probabil un mintean. Cert este că ei nu sunt ţărani, piesele lor de îmbrăcăminte întărind acest lucru.

Zugravii acestei biserici au fost popa Dumitru, zugrav ot (din) Stoileşti şi popa Nicolae, zugrav ot Stăneşti.

În comuna Goleşti, situată în stânga Oltului, există două biserici vechi, de zid, una la Vătăşeşti şi alta la Poeniţa, în care se observă foarte bine portul popular.

Biserica de la Poeniţa-Goleşti poartă hramul ,,Sfântul Gheorghe” şi a fost construită din cărămidă în anul 1820 sub formă de corabie. Pictura este executată în ulei, în stil bizantin. Are o singură turlă care serveşte şi de clopotniţă. Una dintre picturi îl prezintă pe Sf. Mucenic Ioan Valahul (sărbătorit pe 12 mai), căruia i se oferă atribute umane, de apărător al ţăranului, fiind prezentat în costum popular. (În unele biserici şi Sf. Filofteia este ,,îmbrăcată” în costum popular.)¹

Se observă pieptarul pe fond roşu pe care îl poartă şi pe care se distinge motivul bradului, motiv des întâlnit pe pieptarele vâlcene. Cămaşa pe care Sf. o poartă este atipică pentru o cămaşă bărbătească din două motive:

1.     deoarece cămăşile bărbăteşti vâlcene se caracterizează prin faptul că şi decorul este tot alb (ca şi fondul, de altfel);

2.     foarte rar, se foloseşte decor colorat (nu mai mult de 1-2 culori) şi aceasta in sudul judeţului, nu în partea dinspre judeţul Argeş.

Probabil, zugravii, fie au fost mai din sudul Olteniei, fie au lăsat drum liber imaginaţiei în privinţa cromaticii. Această cămaşă bărbătească prezintă caracteristicile unei ii femeieşti, întâlnindu-se ca elemente altiţa şi încreţul, mâneca terminându-se în manşetă. Ceea ce pare în această pictură a nu fi caracteristic nici măcar unei ii femeieşti sunt nasturii care sunt în faţă, încheiaţi până sus şi guler scurt şi răsfrânt.

În a doua pictură analizată este reprezentat Sf. Cuv. Oprea Miclăuş în straie populare.² Aici se distinge clar cămaşa bărbătească purtată de acesta, dar acum nu e atât de colorată, mai simplă în decor. Cromatica folosită la cămaşă este roşu, galben şi albastru, întâlnindu-se la altiţă (liniile colorate) şi la partea inferioară a cămăşii. Culorile folosite în decorarea cămăşii bărbăteşti formează un tot cromatic cu brâul bărbătesc, tricolor. Mâneca cămăşii este largă, în timp ce ,,fusta” cămăşii bărbăteşti, lungă până deasupra genunchilor, prezintă pliuri.

Pieptarul pe care acesta îl are este pe fond oranj, în colţuri cu acelaşi motiv al bradului, verde. În picioare poartă cizme. Ceea ce lipseşte din costumaţia unui adevărat ţăran este pălăria (luată în această reprezentare de aura de sfânt) şi pantalonii.

Reparaţia din anii 1867-1887 pare să fi fost destul de importantă, deoarece de atunci datează şi pisania în chirilică. Aceasta îi aminteşte pe ctitorii ţărani, dar şi pe Episcopul Argeşului, Ghenadie Enăceanu, care apare reprezentat alături de Sf. Cuv. Oprea Miclăuş.

O altă biserică din comuna Goleşti este cea din satul Vătăşeşti, cătunul Ţânculeşti, cu hramul ,,Buna Vestire” şi ,,Sf. Ioan”. Există două variante cu privire la denumirea satului Vătăşeşti³, dar una dintre acestea spune că ar proveni de la un oarecare Vătavu, conducătorul unui grup de emigranţi fugiţi din Câmpia Dunării de frica turcilor şi stabiliţi în acest loc. Din rândul acestora se trăgea şi Ion Eftimie, cel care, în anul 1733, ridica biserica de zid cu hramul ,,Buna Vestire”. Curând, în 1804, şi apoi doar în 1928, biserica a fost reparată în interior şi exterior. Biserica este în formă de corabie, cu pridvor deschis, sprijinit pe şase coloane. Pictura iniţială este executată în tempera pe tencuială.

La intrare pe pereţi sunt prezentaţi, în stânga şi în dreapta, două familii de ctitori susţinând chivotul bisericii (acesta se afla pictat deasupra uşii de intrare în naos).

Pe perete, în stânga este reprezentată prima familie, alcătuită din Costandina şi Constantin (numele de familie nu se distinge clar), îmbrăcaţi în port⁴ . De fapt, unele piese sunt componente ale costumului popular, dar altele nu. Bărbatul, de exemplu, din ceea ce se observă, pare îmbrăcat în port popular cu cămaşă bărbătească albă şi cu brâu. Numai modul în care se termină mâneca pare a sublinia faptul că nu este un ctitor-ţăran. Îmbrăcămintea de deasupra se aseamănă cu şuba ţărănească, dar fără găetane, fiind simplă, cu clini. Aici, ctitorul e reprezentat cu o cruce în mână, semn al ctitoriei sale. Din îmbrăcămintea femeii numai betele şi marama sunt componente ale costumului popular. Din ie se vede foarte puţin, observându-se doar că este albă. Copilul aflat între cei doi părinţi nu prezintă în îmbrăcăminte nici o similitudine cu un copil de ţăran.

În partea dreaptă e pictată o altă familie (din numele bărbatului distingându-se doar terminaţia de ...tenie, iar pe soţie o chema Stana)⁵, îmbrăcămintea fiind similară cu cea a celeilalte familii, doar că bărbatului îi lipseşte crucea, semn probabil că donaţia lui nu era la fel de substanţială ca a celuilalt. O altă familie e zugrăvită pe peretele lateral al pronaosului, familie care, din punct de vedere al costumului, se înscrie în analiza făcută anterior.

Din studiul acestor imagini se poate deduce că ctitorii acestei biserici sunt fie negustori sau slujbaşi locali, fie ţărani cu o situaţie financiară bună. Biserica deţine şi icoane pe lemn din sec. al XVII- lea.

Din aria etnografică Horezu studiem bisericile de la Urşani, Stroeşti, Bodeşti şi Mihăeşti.

La Bodeşti este biserica cu hramul ,,Sf. Treime”, ,,zidită din temelie ... cu cheltuiala cuviosului Eromonah Kir Partenie”⁶ şi a lui Constantin Obedeanu, în 1732.

Conform unei inscripţii din biserică, pictura şi biserica au fost refăcute în 1926, ocazie cu care Nicolae Preda Buzoi a contribuit cu 25.000 lei. El este prezentat ca un nou ctitor, ţăran, fiind pictat în straie populare.⁷ Se distinge foarte bine căciula de iarnă din blană de miel, înaltă, cu circumferinţa rotundă. Peste cămaşă, din care nu se vede decât gulerul ridicat, e pictat în culori foarte realiste un pieptar ,,înfundat”, pe fond alb. Cromatica pieptarului este roşu, negru şi verde cu motive vegetale. Sub pieptar se vede chimirul, din piele, neagră. Doar haina de deasupra nu se încadrează în tipologia costumului popular vâlcean, dar, ţinând cont că chimirul şi căciula (forma ei) sunt însemne ale portului ungurenesc, probabil zugravul a vrut să sugereze o haină de miel, nu prea reuşită însă.

Alături de acesta, într-un alt câmp pictural, tot în pridvor, e zugrăvită soţia lui Nicolae Preda Buzoi, Ana, şi ea în piese de costum popular.⁸ Ia purtată de aceasta este pe fond alb, cu motive geometrice vişinii. Mâneca iei, largă, se termină cu un şir de şebac brodat, alb. În partea inferioară poartă o fustă albastră, iar pe cap un batic alb.

O a treia pictură prezintă un bărbat şi o femeie, probabil şi ei donatori pentru refacerea picturii şi bisericii în 1926.⁹ Din costumul acestora se vede la bărbat o şubă albă, lungă, ornamentată pe mâneci, la gât, în partea inferioară şi la buzunare cu găetane negre. Femeia are pe cap o maramă. Din îmbrăcămintea corpului se distinge o ie albă, ornamentată cu motive geometrice colorate; o fustă albă peste care apare o zăvelcă. Aceasta prezintă dungi orizontale, având în cromatică: verde, vişiniu, galben, roz şi negru. La mijloc femeia este strânsă cu bete galbene, peste toată îmbrăcămintea având o haină scurtă, maro.

Predominante sunt culorile calde, alb, roşu temperat şi galben, susţinute de contrastul creat de albastrul închis al fondului.

În comuna Mihăeşti sunt două biserici, interesante de analizat din punct de vedere al portului popular. În satul Buleta, moşie a Sf. Mănăstiri Govora, s-a construit, ,,în anul 1838, iulie 12”¹⁰, biserica de zid cu hramul ,,Sf. Ioan Botezătorul”, de către părintele popa Ion Pietraru şi alţi enoriaşi.

Pictura prezentată din această biserică ne relevă probabil doi dintre ctitori, bărbaţi, care poartă căciuli ,,ungureneşti”.¹¹ Aceste căciuli, din blană de miel, specifică crescătorilor de oi (cu influenţă din Mărginimea Sibiului) nu este caracteristică satului Buleta. În comuna Mihăeşti sunt două zone distincte din punct de vedere al portului: una în zona Govora Sat - Buleta, unde întâlnim specificul port popular vâlcean cu zăvelci, şi alta în zona Măgura, unde se resimte influenţa oierilor veniţi din Transilvania. Conform specificului local, aceste căciuli ,,ungureneşti” nu trebuia să fie reprezentate în biserica din Buleta. Bineînţeles că, generalizând, comuna Mihăeşti este o zonă cu influenţe ungureneşti şi cu o populaţie de acest tip. În aceeaşi imagine se observă tradiţionalul brâu roşu, specific şi Vâlcii. Aici, se poate pune iar un semn de întrebare. De ce brâu roşu şi nu chimir (piesă specifică portului oierilor)? La ambii bărbaţi, ca haină groasă de iarnă, se observă o şubă, cu clini, ornamentată cu găetane negre la buzunare, mâneci şi în faţă.

În aceeaşi comună, dar de această dată în partea ,,ungurenească”, la Măgura, este o biserică de zid cu inscripţia: ,,Acest sfânt Amvom la care se prăznuesce hramul «Sf.Ioan Botezătorul» din temelie s-a zidit şi clopotniţa la let 1844, în zilele Domnului nostru Gheorghe Bibescu Voevod şi s-au înfrumuseţat cu zugrăveală de ctitorii Gheorghe Ion, Ioan Ereu, etc.”¹²

Construirea bisericii a început în 1834 de preot popa Ion şi Iosif Ungureanu .

În una dintre picturi sunt prezentaţi probabil donatori pentru refacerea picturii şi a bisericii, distingându-se ca nume un oarecare Dumitru împreună cu o femeie, Cheta (nu se poate descifra foarte corect), şi un bărbat, George (ultimii doi formând probabil o familie, deasupra numelui femeii scriind Oprana).¹³

În portul popular din această imagine se observă aceeaşi căciulă bărbătească de oieri (specifică „ungurenilor”), mică, rotundă, una de culoare neagră, iar cealaltă, a lui George, de culoare albă.

Femeia dintre cei doi bărbaţi poartă pe cap un batic alb, care e legat ca la femeile din Mărginime. Din ia femeii se distinge gulerul, îngust, cu o bentiţă cusută cu arnici vişiniu, şi mâneca cu altiţă, terminată cu un volan. Dacă e să analizăm în ce măsură această ie e specifică „ungurenilor”, putem afirma că nu este, deoarece lor le e caracteristică ia cu ,,râuri” negre pe fond alb. Peste ie este încinsă cu bete. Cojocul, despicat, fără mâneci, e caracteristic Vâlcii, cu motive vegetale la buzunare şi pe la colţuri. Din portul bărbatului pe nume George se distinge, pe lângă căciula albă amintită, cămaşa bărbătească, lungă până deasupra genunchilor şi cu guler rotund. Şi acesta îmbracă un cojoc, mai lung decât al femeii de lângă el, dar tot fără mâneci.

O a doua pictură din biserică o reprezintă pe d-na Opriţa Ciego şi familia de ctitori, preoteasa Iosif şi popa Taica.¹⁴ Doamna Opriţa are pe cap acelaşi batic alb, ia ei terminându-se, după câte se poate vedea, cu o bentiţă de această dată. Cojocul purtat de aceasta e bogat decorat cu roşu. Ca îmbrăcăminte de la talie în jos, se poate observa ceva negru, probabil un şorţ, element caracteristic portului ,,ungurenesc”.

În comuna Stroeşti s-a construit, între 1866-1869, o biserică având hramul ,,Cuvioasa Paraschiva” şi ,,Grigore Decapolitul. Ea a fost ctitorită de Nicolae Mogoşan, Dumitru Motoi şi Anghel Jitescu, ,,la care a[u] dat ajutor toţi locuitorii comunei”¹⁵. Pictura din această biserică, reprezentându-i pe ctitori este cea mai deosebită din punct de vedere al redării costumului popular. Se acordă o foarte mare atenţie redării dimensiunii reale a personajelor, a oricărui amănunt din costumul popular surprins până în cele mai mici detalii. Sunt prezentaţi membrii familiei Mogoşan, ctitori ai acestei biserici: Nicolae împreună cu soţia Ioana şi cu cei trei fii.¹⁶

Soţia, Ioana, are pe cap o maramă, purtată aşa cum le era specific femeilor căsătorite. Ia acesteia, căreia nu i se vede gulerul, se încadrează foarte bine specificului ariei Horezu. Se disting foarte clar elementele specifice: altiţă şi încreţ, locul ,,râurilor” fiind preluat de motive geometrice. Decorul mânecii ,,în tablă” păstrează cromatica specifică locului: roşu-vişiniu pentru ornamente şi alb- gălbui pentru încreţ. Doar în faţă, ia nu este una obişnuită, fiind reliefată extrem de ornamentată. Pieptarul purtat de aceasta e decorat pe la colţuri cu motivul bradului. La brâu este încinsă cu bete, iar din îmbrăcămintea de la trup în jos se distinge vâlnicul (încreţit, cu pliuri - specific Vâlcii). Bărbatul Nicolae Mogoşan, este redat ca o persoană extrem de distinsă, de o înaltă ţinută. Capul acestuia nu este acoperit, iar din cămaşă nu se distinge decât gulerul. Poartă o vestă, probabil din dimie, albă şi ornamentată cu negru, la fel de altfel ca şi cioarecii, decoraţi cu găetane negre (care ne aduc aminte de pandurii gorjeni). Pe umeri poartă o şubă albă, decorată la mâneci şi buzunare cu găetane.

În general, costumul copiilor este o copie fidelă, în miniatură, a costumului popular purtat de părinţii lor. Şi în acest caz, costumul copiilor se aseamănă cu cel al lui N. Mogoşan, acestora lipsindu-le însă vesta din dimie pe care tatăl lor o poartă. La ei însă, se observă mai bine cămaşa şi brâul. În timp ce N. Mogoşan este zugrăvit singur, stăpân pe sine, lângă el, soţia sa, Ioana, e prezentată într-o ipostază clasică de mamă ocrotitoare, cei trei băieţi ai lor aflându-se în câmpul imagistic al mamei.

Costumul ctitorilor - haine albe împodobite cu găetane şi eşarfe tricolore, cu brâuri late, ghete şi cizme - oglindeşte bogăţia şi unitatea portului popular vâlcean, regăsit şi la populaţia din satele din

jur.¹⁷

Biserica de la Urşani, zidită pe moşie moştenească, poartă hramul ,,Intrarea în biserică a Maicii Domnului” şi ,,Sf. Ioan Botezătorul”. A fost ctitorită de vătaful Ion Popescu Urşanu ,,în anul 1805, noiembrie 21”¹⁸,

aceasta este însă probabil data realizării picturii, biserica fiind construită începând cu 1800 .

Conform semnăturilor din naos (deasupra intrării) şi pomelnicelor proscomidiei, pictura interioară, datată 1804-1805, e realizată de Milcu zugravu şi de Preda din judeţul Gorj, ajutaţi fiind de Gh. Ucenicul. Pictura exterioară, conform scrierii de pe faţada de miazăzi este de Dinu Zugravu din Gorj.¹⁹

În pictura de aici sunt prezentaţi diferiţi slujbaşi ai Domnului şi oameni de rând, dar pictura portului este schematic prezentată neţinând cont de specificul ,,funcţiei” fiecăruia, rezumându-se la cămaşă albă la bărbaţi cu bentiţă subţire la guler şi cu brâu roşu. Din ceea ce înseamnă port popular, pe lângă piesele menţionate la bărbaţi, femeile, soţii de preoţi şi diaconi au numai marama. Doar într-una din picturi²⁰ se distinge ceva mai mult din cămaşa bărbatului, pe fond alb, cu decor în roşu şi probabil (nu se distinge clar) albastru

Una dintre cele mai vechi biserici din aria etnografică de nord a Vâlcii este biserica de la Călimăneşti-Păuşa, zidită între 1654­1658 de Ieromonah Dionisie. Purtând hramul ,,Sfinţii Voievozi”, ea a fost refăcută între 1854-1857.

Pe peretele frontal, în pronaos, pictura din stânga reliefează două feţe bisericeşti, iar în dreapta o familie de negustori, care, probabil, au contribuit la refacerea bisericii.²¹ Interesant este că, lângă prelaţii bisericii: preot Vasile şi preot Stan, sunt prezentaţi, în miniatură, o femeie şi un bărbat în port popular. Femeia, redată la dimensiuni reduse în comparaţie cu ctitorii, poartă o ie albă, cu altiţă roşie şi cu ,,râuri” roşii. Peste ie poartă un cojoc, fără mâneci. În aceeaşi manieră este redat şi bărbatul: cămaşă bărbătească albă, lungă până deasupra genunchilor şi cioareci albi. Cămaşa bărbătească e încinsă la brâu cu bete, iar deasupra cămăşii poartă un pieptar înfundat alb, cu motive vegetale în culori roşu, verde.

În acelaşi spaţiu, pe peretele lateral stânga este reprezentat D. Anghel, împreună cu doi copii.²² După cum se poate vedea şi în imagine, costumul popular al acestora este redat în cele mai mici amănunte. D. Anghel poartă o cămaşă bărbătească lungă până deasupra genunchilor, în faţă, la gura cămăşii prezentând ,, şireturi”. Pe sub cămaşa încinsă cu un brâu roşu are cioareci albi. Costumul este întregit cu un pieptar, despicat în faţă, alb, cu motive vegetale în culori roşu şi verde. Pe aceeaşi linie cromatică şi imagistică sunt zugrăviţi şi cei doi copii de lângă el, cu două excepţii. Prima ar fi că, în timp ce D. Anghel poartă un pieptar despicat în faţă, copiii poartă pieptar înfundat. O a doua diferenţă ar fi că unul dintre copii mai poartă peste pieptar, aşezată pe umeri, o ,,ţolică” din blană de miel.

Pe un alt câmp imagistic sunt prezentate M-ca Ana şi Elena, ultima purtând haine populare.²³ Ea poartă pe cap un batic, legat la spate. Se mai distinge o ie albă, cu mâneci largi, prezentând altiţa pe fond roşu şi probabil galbenul reprezintă încreţul, cunoscut fiind că în Vâlcea încreţul e alb-gălbui. Peste ie, ea poartă un cojoc maroniu.

Întregul tablou de ctitori şi donatori pentru construirea şi refacerea bisericii e prezentat pe un fond albastru, acesta contrastând cu cromatica costumului popular şi a hainelor preoţeşti.

În comuna Păuşeşti - Măglaşi, satul Pietrari s-a ctitorit ,,la anul 1885 de Preotul Ion Dragomir şi alţii”²⁴, o biserică cu hramul Sf. Nicolae, parte a parohiei Vlăduceni. Pe lângă preotul amintit, un alt ctitor a fost Constantin Ion Oprea.

Aceşti doi ctitori sunt prezentaţi pe peretele frontal, deasupra uşii, în pronaos. Popa Ion Dragomir e reprezentat în stânga, în haine preoţeşti, iar în dreapta e reprezentat Constantin Ion Oprea, cei doi ctitori susţinând chivotul bisericii.

C-tin Ion Oprea apare zugrăvit cu capul gol şi cu cămaşă bărbătească, lungă până sub genunchi. La brâu este încins cu un brâu, lat, iar ca piesă de la talie în jos are o pereche de pantaloni negri. Ca haină groasă el poartă o haină lungă, cu mâneci largi.

Tablourile ctitorilor, cu personaje de statură înaltă, monumentale, toate orientate spre ieşire, se desfăşoară atât pe pereţii pronaosului, cât şi în naos şi pe glafurile uşii din peretele despărţitor.

Majoritatea bisericilor vâlcene ridicate sau refăcute în deceniile 3 şi 4 ale sec. al XIX-lea păstrează o pictură în care se împletesc fericit şi armonios forme specifice din primele decenii ale secolului cu elemente preluate din folclor.

Meşterii zugravi din această perioadă sunt tot mai numeroşi dar a-ceştia nu se ridică la măiestria „profesorilor” lor. În periplul lor prin sate, în căutare de noi lucrări, ei observă noul şi încearcă să-l împletească cu pictura tradiţională şi cu influenţele populare ale zonei. De aici, rezultă şi anumitele neconcordanţe între costumul în care, să zicem, este reprezentat un ctitor şi adevăratul costum popular specific satului sau comunei respective.

În ansamblu, însă, această pictură votivă din biserici reprezintă o mărturie reală în studierea portului popular al unei zone, mai ales acolo unde tradiţia portului popular nu se mai păstrază.

Probabil, cei care nici prin lăzile de zestre nu mai păstrează piese de port popular nu cunosc vorbele lui Constantin Noica, după care „tradiţia înseamnă păstrarea întru spirit a ceea ce a fost bun în trecut”.

Mulţumesc doamnei soc. Ligia Rizea de la D.J.C.C.P.C.N. Vâlcea pentru sprijinul acordat.

Sursa: Cristina Hănulescu/ Portul popular reliefat în biserici din zona etnografică Vâlcea/ revista Studii vâlcene Serie nouă, nr. II (IX)/ 2006 

Vizualizare toate imaginile din colaj una câte una și cu descrieri.

__________
1 Vezi fotografia nr. 1 care însoţeşte acest articol.

2 Vezi fotografia nr. 2 care însoţeşte acest articol.

3 P. Manole, N. Stănescu, I. Popescu, Comuna Goleşti. File de monografie, Ed. Conphys Rm.Vâlcea, 2002. La pag. 9 se afirmă că denumirea satului Vătăşeşti vine de la termenul ,,vătaşel”- funcţionar inferior la primărie, termen căruia i s-a adăugat sufixul ,,eşti”.

4 Vezi fotografia nr. 3 care însoţeşte acest articol.


5 Vezi fotografia nr. 4 care însoţeşte acest articol.

6 C. Alessandrescu, Dicţionar geografic al judeţului Vâlcea, Bucureşti, 1893, p. 44.

7 Vezi fotografia nr. 5 care însoţeşte acest articol.

8 Vezi fotografia nr. 6 care însoţeşte acest articol.

9 Vezi fotografia nr. 7 care însoţeşte acest articol.

10 Ion Popescu-Cilieni, Biserici, târguri şi sate din judeţul Vâlcea, Editura Ramuri, Craiova, 1941, p. 68.

11 Vezi fotografia nr. 8 care însoţeşte acest articol.

12 C. Alessandrescu , op. cit. , p. 237.

13 Vezi fotografia nr. 9 care însoţeşte acest articol.

14 Vezi fotografia nr. 10 care însoţeşte acest articol.

15 C. Alessandrescu , op. cit. , p. 416.

16 Vezi fotografia nr. 11 care însoţeşte acest articol.

17 A. Pănoiu, Pictura votivă din nordul Olteniei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968, p. 27.

18 I. Popescu-Cilieni, op. cit., la plasa Otăsău.

19 A. Pănoiu, op. cit. , p. 14.

20 Vezi fotografiile nr. 15 şi nr. 16 care însoţesc acest articol.

21 Vezi fotografia nr. 12 care însoţeşte acest articol.

22 Vezi fotografia nr. 13 care însoţeşte acest articol.

23 Vezi fotografia nr. 14 care însoţeşte acest articol.

24 I. Popescu-Cilieni, op. cit, p. 49.