Sorin Oane/ O poveste pentru istoria literaturii române: elevul Gib Mihăescu, repetent la „Lahovari”, devine un mare autor de bestselluri!

Din primul anuar al Gimnaziului „Lahovari”, cel întocmit de directorul Eliodor Constantinescu în 1909, aflăm următoarea poveste despre Gib Mihăescu (1894-1935), de fapt prima referinţă biografică a viitorului scriitor. În anul şcolar 1908- 1909, Gib era elev al clasei a treia a Gimnaziului „Lahovari” (corespunde acum cu clasa a VII-a). Se transferase de la Slatina, unde absolvise clasa a doua (clasa a Vl-a), cu media 8,40 - pe care o mai făcuse o dată, fiindcă rămăsese repetent. Clasa lahovaristă în care intrase era formată din 38 de elevi, dintre care, la sfîrşitul anului, au rămas zece corigenţi şi opt repetenţi (!). Elevul Gib Mihăescu nu a promovat la franceză, germană, geografie, fizică şi matematică. A rămas deci... repetent. Din anuar aflăm că şi fratele mai mic a lui Gib, Emil, elev în clasa I, rămăsese repetent, nepromovînd la franceză, istorie, geografie şi matematică. Ceea ce se întîmplase cu tînărul Gib este o poveste pentru istoria literaturii române.

Poza Iui Gheorghe (Gib Mihăescu) este aşezată peste matricola şcolară a acestuia din 1909. Pe pagina a doua se vede clar că este declarat repetent.



Gib era al 6-lea din cei 12 copii ai familiei Ion şi Ioana Mihăescu. Făcuse şcoala primară la Drăgăşani (1901-1905). Gimnaziul îl începe în 1905 la Liceul „Carol I” din Craiova. Anul I trece fără probleme. Dar după asta urmează o prăbuşire a elevului Gib Mihăescu. Nu promovează clasa a Il-a, rămînînd repetent. Se mută la liceul din Slatina, unde repeta clasa a Il-a (1907-1908). Îşi continuă apoi studiile la Gimnaziul „Alexandru Lahovari” din Rîmnicu Vîlcea, dar rămîne iarăşi repetent în clasa a IlI-a de gimnaziu (1909). Între 1909-1911 revine la Liceul „Carol I” din Craiova, reuşind să termine cu bine cursul inferior. Cursul superior îl va face tot aici (1911-1914). Acum îl are ca profesor de limba şi literatura română pe Ion Niculescu, care îl va şi îndruma spre scris.

Un promotor al monahismului și învățământului interbelic vâlcean: Maica Olga Gologan de la Mânăstirea Bistrița

«Epiharia Moisescu va aduce la Bistriţa pe post de învăţătoare şi două tinere nepoate ale sale, proaspăt absolvente ale prestigioasei Şcoli Normale “Elena Doamna” din Capitală: pe maica Olga Gologan, în anul 1912, şi pe sora sa, Teodosia Gologan, în anul 1915. Împreună, vor pune bazele unei instituţii de învăţământ al cărei renume va transcede curând fruntariile Bistriţei şi Vâlcii. Însuşi mitropolitul Bartolomeu Anania, cel care cunoscuse nemijlocit, la începutul anilor ’40, ai secolului trecut obştea bistriţeană, condusă de maica Olga, concluziona, în Memoriile sale, că şcolile din Aşezământul bistriţean “ajunseseră a rivaliza cu aşezăminte similare catolice”...»

***

 

Nu mulţi dintre contemporanii noştri îşi mai amintesc astăzi că la Mănăstirea Bistriţa a funcţionat, între anii 1912-1948, unul din cele mai prestigioase centre educaţionale de învăţământ monastic şi laic din judeţul nostru şi chiar din ţară, înfiinţat sub egida Societăţii filantropice (Aşezământului) “Acoperământul Maicii Domnului”. Anul viitor se vor împlini 100 de ani de la înfiinţarea respectivei societatăţi, la al cărei renume au contribuit decisiv altruista maică Olga Gologan şi sora sa, maica Teodosia.

Maica Epiharia, întemeietoarea…[1]

Înfiinţată în Bucureşti, cu aprobarea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, la data de 16 mai 1912, societatea prevedea, prin statutul său, aşa cum arată arhimandritul Veniamin Micle, “întărirea vieţii călugăreşti a monahiilor din ţară prin învăţătură şi muncă, potrivit nevoilor noastre sufleteşti şi naţionale”.[2] Tot prin statut, se stipula înfiinţarea, în cadrul societăţii, a unui seminar monahal pentru viitoarele maici, dar şi o grădiniţă de copii, o şcoală cu ciclurile primar, secundar şi gimnazial, precum şi ateliere pe meserii. Conducerea societăţii a fost încredinţată, încă de la început, maicii Epiharia Moisescu, cea care condusese cu succes, între anii 1890-1912, Leagănul de copii “Sf. Ecaterina” din Capitală[3]. Originară de lângă Săcele-Braşov şi având de tânără chemare spre cuvântul Domnului, maica Epiharia a îmbrăţişat cinul monahal la mănăstirea Suzana (ctitorită de o consăteancă şi înaintaşă a sa, maica Suzana Arşicu din Satulung), pentru ca, apoi, să se integreze în obştea Mănăstirii Ţigăneşti de lângă Bucureşti.

Mihai Călugăriţoiu în Biblioteca Virtuală a Autorilor Vâlceni - 4 volume integral în *pdf

CUVÂNT ÎNAINTE

În această lume plină de contradicţii şi confuzii, totuşi, mai apar discret şi se ridică, printr-o muncă spornică şi perseverentă, semeni de-ai noştri, cu preocupări constante în cercetarea trecutului nostru, pentru a aduce în faţa prezentului, evenimente şi oameni model, care pot servi ca  repere generaţiilor actuale şi celor care vor veni.

Lucrarea „ISTORIA ŞUŞANILOR” se înscrie în dorinţa contemporanilor de a afla şi de a cunoaşte evenimente şi oameni care, de-a lungul timpului, şi-au pus amprenta spirituală şi materială asupra existenţei comunităţii din această zonă.

Prin „ISTORIA ŞUŞANILOR”, autorul şi-a propus să lase în urma sa o „carte-document” dedicată oamenilor comunei care au fost şi care au lăsat dovezile acelor timpuri îndepărtate, că au existat şi au continuat să contribuie la mersul istoriei acelor locuri, spre binele tuturor trăitorilor în vremuri.

Conţinutul tematic al cărţii, modul cum a fost structurat de autor şi chiar specificul abordării problemelor tratate, cuprinzând cele mai semnificative evenimente, dar cu accent pe marile momente din istoria modernă şi contemporană a românilor – mişcarea revoluţionară condusă de Tudor

Vladimirescu din anul 1821, revoluţia democratică română de la 1848, unirea Principatelor române de la 1859, războiul de independenţă de la 1877-1878, marea răscoală socială de la 1907, războaiele balcanice din 1912-1913, războiul de reîntregire a neamului din 1916-1918, războiul de eliberare din 1941-1945 şi evenimentele din decembrie 1989 – particularizează această carte în peisajul istoriografic local, prin esenţializarea contribuţiei locale în istoria judeţului, implicit a ţării.

Intenţia autorului cu privire la redarea fidelă a conţinutului documentelor cu referiri la „zona Şuşanilor”, ca idee şi sens, se înscrie în colecţia „Documentelor Vâlcii” lăsată cu ani în urmă de istoricul Corneliu Tamaş, care dă posibilitatea cititorului să cunoască şi să se apropie de veridicitatea celor exprimate în documente, invitându-l astfel, la o interpretare mai nuanţată a faptelor trecutului. 

Sorin Oane/ #PovestileRimnicului/ Muzica - ,,Mînă birjar", cel mai celebru cîntec compus de un rîmnicean

Petrică Sabin a fost unicul fiu (făcut la bătrîneţe - 59 de ani - şi dintr-o legătură nelegitimă) al unui mare conservator vîlcean, de fapt, cel mai mare după Alexandru Lahovari. Gheorghe Sabin (1853-1929), căci despre el este vorba, fusese un medic iubit de pacienţii săi, un erou al Războiului de Independenţă şi un prefect extrem de eficient (între 1904-1907 şi 1910-1912). A fost şi senator al României, între 1895-1899 şi între 1912-1914. Lui Gheorghe Sabin i se datorau demersurile din 1906 pentru începerea construirii primei clădiri a Gimnaziului „Alexandru Lahovari" (din 1919 şi liceu). Această şcoală îi datora enorm acestui om. Băiatul său, Petrică, era însă o puşlama. Se născuse la 11 martie 1912, în Păuşeşti-Măglaşi, judeţul Vîlcea. Mama sa s-a numit Isabela, dar nu ştim nimic despre ea, în afară de nume. Petrică a fost un copil foarte răsfăţat, însă a primit o educaţie aleasă. A învăţat pianul şi franceza cu profesori particulari. La şcoală a avut însă numai note mici. În anul 1929, Petrică era elev în ultimul an la Liceul „Lahovari". Vrînd să copieze la teza de la română, profesorul său, Nicu Angelescu (profesor tînăr, ajuns la liceu în 1927), l-a lăsat corigent, cu toate rugăminţile doctorului, care mai era şi preşedintele Comitetului Şcolar al liceului. Bătrînul, văzînd însă bunele intenţii ale profesorului, a acceptat situaţia. În toamnă, Petrică Sabin a trecut examenul de corigenţă, dar puţin timp după această poveste, doctorul Sabin s-a prăpădit (1 decembrie 1929). Rămas fără sprijinul tatălui său, Petrică n-a mai putut continua studiile şi s-a pierdut în viaţă. Izbucnise şi marea criză economică. Viitorul tînărului Sabin părea cenuşiu. Atunci a compus el primele acorduri din „Mînă birjar”: „Mînă, birjar! / Şi du-mă-n noapte! / Cît mai departe, / Oriunde-ai vrea” (862). Birja lui Petrică, plecată din piaţa rîmniceană a trăsurilor, a ajuns însă la Bucureşti.

Biserica de lemn din satul Feţeni, comuna Goranu, judeţul Vâlcea

• 
  Subiect: La începutul anului 1992, biserica de lemn din satul Feţeni, comuna Goranu văzută de specialişti ca monument de artă şi de arhitectură a dispărut într-un incendiu izbucnit din cauze necunoscute la momentul publicării articolului. Autorul face astfel o descriere a monumentului istoric pentru a consemna particularităţile acestuia. Este vorba despre despre o biserică de lemn în formă de corabie, formă specifică unor regiuni din Transilvania şi Moldova.

Dosarele distrugerii MONUMENTE DISPĂRUTE

BISERICA DE LEMN DIN SATUL FEŢENI, COMUNA GORANU, JUDEŢUL VÎLCEA

La începutul anului curent (1992 - n. V.S.), în împrejurări rămase necunoscute, a dispărut mistuită într-un incendiu biserica din satul Feţeni, re­marcabil monument de artă şi de arhitectură a lemnului.

Fiind vorba de un monument încă ne­studiat în toate detaliile sale, ne simțim datori ca puținele date de care dispunem să le fa­cem cunoscute.

După forma de plan, cu pronaosul absidat întocmai ca şi altarul, acest tip de biserică — despre care se spune că reprezintă ade­vărata formă de «corabie» — apare ca spe­cifică cu deosebire Transilvaniei şi Moldovei.

Alte cîteva biserici asemănătoare, ca ace­lea din Valea Faurului, Opăteşti-Blidari sau Glîmbocu vin — prin sistemul constructiv, sau prin unele soluţii aparte de boltire, — să demonstreze existența unui tip de ctitori­re bine statornicit, cu o evoluţie a sa pro­prie. Pronaosul tăvănit, întocmai ca la bise­rica de la Valea Faurului, nu pare deloc o noutate şi se poate spune că se leagă de intenţia ridicării peste acesta a unei turle-clopotniţă.

Biserica şi culele din Măldăreşti (Vâlcea)»/ Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice: BCMI/ Editura: Comisiunea Monumentelor Istorice/ București 1912

«...aflăm că suntem în ascunzătoarea culei! Aci se refugiau ai casei, femeile, copiii şi se ascundeau obiectele de preţ, pe când bărbaţii se luptau pe jos în foişoare până ce izbutiau să îndepărteze pe prădători. Cu respiraţia oprită ne aşezăm pe patul de scânduri şi pe vatră şi ca purtaţi de vraja unor puteri nevăzute, ascultăm în taină cum se deapănă domol legenda acestor ziduri vechi:

«Către sfârşitul veacului al 18-lea trăiau prin aceste locuri neamul Măldăreştilor. Cel mai de seamă era dumnealui jupân Gheorghe sân Constandin Măldărescu şi dumneaei jupâniţa Eva, soţia lui, cari, cu ajutorul dumnealor Radu, Barbu şi Ion Brat, rubedenii de ale dumnealor, au pus de au ridicat biserica din sat ce se vede şi azi. 

«Apoi, după ce au ridicat casa Domnului, s'au gândit să-şi ridice şi lor o casă, spre a le fi de adăpost, lor şi urmaşilor lor, şi aşa au pus de au zidit această culă. Aci au trăit ei multă vreme in linişte, până când jupân Gheorghe, ajuns la adânci bătrâneţe, închise ochii. Jupâniţa Eva, rămasă singură, a mai trăit până la al nouozecilea an, mergându-i numele pentru milosteniile ce făptuia, dar mai ales pentru bogăţiile ce avea, când, într'o zi, îi sosi şi ei ceasul cel de pe urmă. În ziua aceea, pe înserate, se pregătia de ploae, iar nori negri-vineţi alergau văzduhurile, tunând şi fulgerând. Jupâniţa se retrase de grabă în etacul ei, aprinse lumânarea dela Paşti şi îngenuchind în faţa icoanei se ruga; când, deodată, aude glasuri de oameni streini in curte.

Marius Mărăcinescu/ Poeme cu Probleme/ șase poezii animate pentru copii și trei cărți de asemenea dedicate copiilor

Muguri Bruni – Poezie animată pentru copii | Câți muguri are pomișorul?

 -  -  -  -  -  -  -  -  -  -  -  -  - 

Fluturii – Poezie animată pentru copii | Numărare Distractivă cu Fluturi | Desene Animate Educative

Oameni şi locuri/ Preotul folclorist Teodor Bălăsel

 Preotul folclorist Teodor Bălăsel

„Ctitorul folclorului oltenesc”, cum l-a numit C.S. Nicolăescu-Plopşor; „apostolul cultural şi economic al Vâlcii”, cum l-a definit scriitorul Gala Galaction, „cel mai de seamă folclorist pe care l-a dat Oltenia şi, în acelaşi timp, un luminat preţuitor al trecutului nostru”, cum l-a caracterizat revista „Arhivele Olterniei”, folcloristul-preot Teodor Bălăşel, cârmuitorul tovărăşiei folcloriştilor olteni este, fără îndoială, una dintre figurile cele mai reprezentative ale folcloristicii româneşti de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi din primele decenii ale secolului XX.

Acesta s-a născut la 7 noiembrie 1869 în comuna Bogdăneşti - Vâlcea. Clasele primare le-a urmat în comuna natală, iar după terminarea şcolii primare părinţiii l-au trimis ca băiat de prăvălie (Prăvălia de 2 lei) în oraşul Râmnicu Vâlcea. La puţin timp după aceasta a părăsit prăvălia şi, în anul 1885, a intrat ca bursier la Seminarul Teologic din Rm. Vâlcea, dar din cauza sărăciei nu a putut urma şi cursul superior al Seminarului Central din Bucureşti, unde se prezentau absolvenţii seminariilor inferioare din provincie.

 

La 15 noiembrie 1889, în urma unui concurs, Teodor Bălăşel este numit învăţător provizoriu în comuna Ştefaneşti - Vâlcea.

În anul 1891 s-a căsătorit cu o fată de ţară, Marina, născută Constantin Popescu, şi s-a stabilit definitiv în comuna Ştefăneşti. După satisfacerea stagiului militar de şase luni la Regimentul II de linie Slatina, la data de 1 octombrie 1892 este hirotonisit diacon pe seama catedralei din oraşul Drăgăşani, iar peste 2 ani (9 ianuarie 1894) este ridicat la treapta preoţiei şi numit paroh al comunei Ştefaneşti.

Emanuela Dumitrașcu/ Societatea culturală ”Steaua”, Filiala Vâlcea (1901-1906)

Societatea   „STEAUA” se înscrie în ansamblul de acţiuni elaborate de Spiru Haret la începutul secolului al XX-lea, menite să contribuie la o diversificare mai largă a procesului cultural-educativ, început odată cu venirea sa la conducerea Ministerului Instrucţiunii Publice, în al doilea mandat al său.

Creată la 25 noiembrie 1900, la Bucureşti^[1], „Steaua” a avut în componenţa primului comitet de conducere pe Ioan Kalinderu – preşedinte, Sava Şomănescu – vicepreşedinte şi Spiru Haret administrator şi casier. Ca orice iniţiativă a lui Spiru Haret, şi apariţia noului aşezământ cultural a fost primită cu entuziasm de corpul didactic din ţară. La Vâlcea, din iniţiativa revizorului şcolar D. Constantinescu, la 9 aprilie 1901, se pun bazele unei filiale a societăţii, coordonată de un comitet format din prof. Şt. Ionescu Cheianu (Şcoala de băieţi Nr.1 Râmnicu Vâlcea) învăţătorii Teodor Bălăşel (Ştefăneşti) şi Mihai Nicolaescu (Drăgăşani), Gr. Mihăescu (Vlădeşti), Ion Dozescu (Horezu) ş. a.

 

Filiala „Steaua” din Vâlcea, subscriind la statutele celei din Bucureşti, avea ca scop „a lucra pentru intinderea învăţăturei în popor”, folosind ca mijloc esenţial „tipărirea şi răspândirea de scrieri şi publicaţii morale”. Conţinutul publicaţiilor destinate maselor de cetăţeni urmărea, cu prioritate, să înnobileze sentimentul naţional cu faptele reale ale trecutului, pentru a trezi „simţirea de român”, îndreptată spre activităţi practice care să aducă din belşug „roadele naţiei din pământul străbun”, printr-o activitate continuă şi onestă.

Pr. Ioan D. Ciucă, prof. Domnica Ciucă, prof. Ion M Ciucă/ Tovărășia folcloriștilor olteni/ 1927

 În zilele de 3-5 ianuarie 1927 se adunau la Ştefaneştii de lângă Drăgăşani cele mai mari personalităţi ale Olteniei în domeniul folclorului, alături de altele venite special pentru această întrunire. Au venit G.F. Ciauşanu, N.I. Dumitraşcu, Gh.N. Dumitrescu-Bistriţa, Ion N. Popescu, Constantin Ciobanu, I.I. Buligan, Gh. Gh. Fierăscu, C.S. Nicolaescu-Plopşor, amfitrionul fiind preotul şi folcloristul Teodor Bălăşel.

Toţi aceştia răspundeau unei invitaţii adresate de C.S. Nicolaescu-Plopşor: îmi îngădui a vă aminti din nou de adunarea noastră, a folcloriştilor olteni ce se va ţine neapărat in zilele 3-4 si 5 ianuarie 1927, acasă Ia ... Teodor Bălăşel în Ştefăneşti-Vâlcea. Dată fiind marea însemnătate a discuţiilor ce vor urma, precum şi faptul că hotărârile ce se vor lua înseamnă un pas hotărâtor, cred, pentru folclorul oltean, nădăjduiesc că ne vom reîntâlni cu toţii sănătoşi.

Rostul acestei întâlniri era de a lua în discuţie diferitele probleme cu privire la folclorul oltenesc şi mai ales cu privire la culegerea, rânduirea şi tipărirea lui. În urma discuţiilor se va semna de către cei prezenţi un Legământ:

Noi, cei mai jos iscăliţi, adunaţi in casa bătrânului ctitor al folclorului oltenesc, părintele Teodor Bălăşel din Ştefăneştii Vâlcii (...) am hotărât cele ce urmează: Pentru adunarea, rânduirea şi darea la iveală a folclorului oltenesc şi pentru cercetarea si punerea lui în legătură cu tot ce cunoaşte ştiinţa folcloristică, punem temelie unei tovărăşii folcloristice.
Statornicim cârmuitor al tovărăşiei noastre pe Teodor Bălăşel.

Costea Marinoiu/ Sub faldurile lui Spiru C. Haret – folcloristul Teodor Bălășel

Opera, faptele și pildele lui Spiru C. Haret au avut un mare ecou în satele județului Vâlcea. Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice a fost legat, cu multe fibre sentimentale, de meleagurile legendare ale Olteniei. Îl găsim prezent, în 23 august 1898, la adunarea de constituire a Societății Culturale Vâlcea (fiind ales membru de onoare). Participă, de asemenea, în sala Adreani (la începutul secolului al XX-lea), la spectacolul susţinut de învăţătorul Ion Godeanu (din Nisipi). Adesea, poposeşte la casa folcloristului Teodor Bălăşel – din Ştefăneşti.

Spiru C. Haret era un om special, un om al dialogului ceea ce-l lega foarte mult de idealurile nobile pentru care lupta preotul Teodor Bălășel. În scrisoarea sa deschisă, intitulată în mod simbolic „În chestiunea țărănească” (un ciclu publicat în „Cuvântul adevărului” – Râmnicu-Vâlcea, 1905), folcloristul menționa: „Bunăvoința cu care ați stat de vorbă cu mine în câteva rânduri, îmi dă curajul de a vă adresa această scrisoare deschisă...”

 

Pentru calitățile sale deosebite, Teodor Bălășel se considera drept urmaș al marelui său discipol: „Drept aceea, subsemnatul, care am fost un modest luptător sub cutele steagului desfășurat de marele patriot și iubitor neîntrecut al țărănimii noastre, Spiru C. Haret”[1].

Așa cum sublinia în scrisoarea adresată lui Nicolae Iorga (12 august 1911), Teodor Bălășel se considera un „apostol al neamului” și recunoștea că a fost „ajutat și încurajat” de marele patriot Spiru C. Haret: „... eu rămân mai întâi un modest apostol al neamului meu. Și pentru că așa am lucrat, am fost iubit și ajutat în lucrarea mea de multă lume aleasă. Tot pentru acest lucru și dl. Haret, pe care abia astă-vară l-am cunoscut personal, m-a ajutat și încurajat”[2].

Mânăstirea Cozia (1387-1388); resursa include documentarul video The Spell of Cozia/ Fascinanta Cozie

Fascinanta Cozie/ The Spell of Cozia în #memoriavalceana

resursă video din 2010 (45 min.) + istoricul secularului lăcaș de cult ctitorit de Mircea cel Bătrân (actualizare accesibilitate informații anterioare)

documentarul artistic a fost realizat de Mihai Mihăiță Loviște* în urmă cu mai mulți ani, cu binecuvântarea pr. Arhimandrit Vartolomeu Androni, Exarh, Starețul Mănăstirii Cozia. Este în online din 1 ianuarie 2014 și are 12 k vizualizări; atât în cadrul resursei de bibliotecă la care trimitem prin link-ul de mai jos, cât și în YouTube, poate fi activată subtitrarea în limba engleză.

dincolo de dimensiunea ei spirituală, care dăinuie de mai bine de 600 de ani, «Cozia» a devenit în timp unul dintre simbolurile identității noastre culturale; un simbol care știm că e ,,acolo”, la fel ca munții din apropiere ori Oltul peste undele căruia își așterne umbra fiecărui asfințit...

Ctitoria domnitorului Mircea cel Bătrn din anii 1387-1391, Mânăstirea Cozia devine o importantă vatră culturală în epocă; aici va funcţiona o şcoală, ilustrată de mari personalităţi, unde s-au format discipoli care vor îndeplini roluri majore în societatea românească. Potrivit documentelor, la sfârşitul secolului al XIV-lea, funcţiona la Cozia şi o Şcoală Mânăstirească, unde Filos (1392), logofătul domnitorului², îşi îmbogăţea cunoştinţele muzicale şi culturale. El este autorul aşa numitelor Pripeale, adică ale unor texte scurte imnografice, care se cântă cu stihuri din „psalmii aleşi” la Polieleul praznicelor împărăteşti, ale sărbătorilor Născătoarei de Dumnezeu şi ale unor sfinţi mai mari³. Ele au fost introduse ulterior în cultul Bisericilor de limbă slavă, fiind tipărite prima oară la Veneţia (1536 şi 1547); opera sa, realizată în jurul anului 1400, este considerată baza literaturii originale româneşti⁴. 

   

La începutul secolului al XV-lea, logofătul Mihail redacta hrisoave (1405), iar peste zece ani (8 martie 1415),  egumenul Sofronie este numit „năstavnic” (învăţător sau dascăl); denumirea  apare şi în hrisovul din 8 martie 1419, fapt ce arată continuitatea preocupărilor cărturăreşti ale monahilor cozieni. Printre ei, întâlnim pe Iosif „năstavnicul” (1450-1457), român de origine, apreciat de domnitorul Radu cel Frumos, pentru pregătirea sa spirituală şi cărturărească; este primul ierarh român ales în scaunul de mitropolit al Ţării Româneşti, toţi înaintaşii săi fiind greci⁵, sau Macarie, „năstavnicul ieromonah” (1475-1477), fiind ales chiar din stăreţia coziană în scaunul mitropolitan de către domnitorul Basarab cel Tânăr (1477-1482)⁶.

Pentru secolul al XVI-lea, există o singură mărturie documentară privind activitatea culturală de la Cozia: Acatistierul slavon copiat de ierodiaconul Isaia (1558), fiind primul manuscris redactat în această mănăstire şi cunoscut până în prezent. Datorită legăturilor păstrate de călugării cozieni cu celelalte zone româneşti, Acatistierul ajunge la Mânăstirea Hodoş-Bodrog, fiind păstrat în Biblioteca Episcopiei Aradului⁷. 

Secolul al XVII-lea constituie apogeul activităţii culturale din mănăstire. Primul dascăl cunoscut este Iosif, menţionat în anul 1624. La  mijlocul secolului, apare Macarie Cozianul, preocupat de metoda predării adecvate a limbii române. În acest scop, el scrie Lexiconul slavo-român şi tâlcuirea numelor (1649), ca instrument de lucru destinat discipolilor săi; este o lucrare monumentală, cuprinzând 4575 cuvinte slave cu echivalentul în limba română, orientându-se după Lexiconul slavo-rus tipărit la Kiev în anul 1627. La finele cărţii, autorul notează că: „Acest lexicon l-am scris eu mult păcătosul monah Mardarie pisar, cu porunca şi cu binecuvântarea părintelui nostru chir Ştefan, egumenul de la sfânta Mănăstire Cozia, unde este hramul Sfânta Treime, în zilele binecinstitorului şi de Hristos iubitoriului Io Matei Basarab, mare voievod, şi în zilele arhiepiscopului şi mitropolitului chir Ştefan a toată Ţara Ungrovlahiei, la anul 7157 <1649>. Şi s-a sfârşit în luna lui mai 22 zile”⁸. Aici s-a format Varlaam, fost „diac” al mănăstirii, care scria caligrafic (1665), după cum adeveresc documentele păstrate; egumen al Coziei (1663-1665), ştia greceşte şi slavoneşte. La 24 aprilie 1664, patriarhul Nectarie al Ierusalimului adresează o Carte, îndemnând obştea coziană să respecte vechea rânduială mo-nahală „şi să-şi pu[i]e egumen din obştea mănăstirii, nu pre fiecine, însă să aibă preot înţelept şi de cinste” ⁹. Retras de la conducerea Mănăstirii, Varlaam călătoreşte prin Rusia (1665-1668).