Sorin Oane/ O poveste pentru istoria literaturii române: elevul Gib Mihăescu, repetent la „Lahovari”, devine un mare autor de bestselluri!

Din primul anuar al Gimnaziului „Lahovari”, cel întocmit de directorul Eliodor Constantinescu în 1909, aflăm următoarea poveste despre Gib Mihăescu (1894-1935), de fapt prima referinţă biografică a viitorului scriitor. În anul şcolar 1908- 1909, Gib era elev al clasei a treia a Gimnaziului „Lahovari” (corespunde acum cu clasa a VII-a). Se transferase de la Slatina, unde absolvise clasa a doua (clasa a Vl-a), cu media 8,40 - pe care o mai făcuse o dată, fiindcă rămăsese repetent. Clasa lahovaristă în care intrase era formată din 38 de elevi, dintre care, la sfîrşitul anului, au rămas zece corigenţi şi opt repetenţi (!). Elevul Gib Mihăescu nu a promovat la franceză, germană, geografie, fizică şi matematică. A rămas deci... repetent. Din anuar aflăm că şi fratele mai mic a lui Gib, Emil, elev în clasa I, rămăsese repetent, nepromovînd la franceză, istorie, geografie şi matematică. Ceea ce se întîmplase cu tînărul Gib este o poveste pentru istoria literaturii române.

Poza Iui Gheorghe (Gib Mihăescu) este aşezată peste matricola şcolară a acestuia din 1909. Pe pagina a doua se vede clar că este declarat repetent.



Gib era al 6-lea din cei 12 copii ai familiei Ion şi Ioana Mihăescu. Făcuse şcoala primară la Drăgăşani (1901-1905). Gimnaziul îl începe în 1905 la Liceul „Carol I” din Craiova. Anul I trece fără probleme. Dar după asta urmează o prăbuşire a elevului Gib Mihăescu. Nu promovează clasa a Il-a, rămînînd repetent. Se mută la liceul din Slatina, unde repeta clasa a Il-a (1907-1908). Îşi continuă apoi studiile la Gimnaziul „Alexandru Lahovari” din Rîmnicu Vîlcea, dar rămîne iarăşi repetent în clasa a IlI-a de gimnaziu (1909). Între 1909-1911 revine la Liceul „Carol I” din Craiova, reuşind să termine cu bine cursul inferior. Cursul superior îl va face tot aici (1911-1914). Acum îl are ca profesor de limba şi literatura română pe Ion Niculescu, care îl va şi îndruma spre scris.

Un promotor al monahismului și învățământului interbelic vâlcean: Maica Olga Gologan de la Mânăstirea Bistrița

«Epiharia Moisescu va aduce la Bistriţa pe post de învăţătoare şi două tinere nepoate ale sale, proaspăt absolvente ale prestigioasei Şcoli Normale “Elena Doamna” din Capitală: pe maica Olga Gologan, în anul 1912, şi pe sora sa, Teodosia Gologan, în anul 1915. Împreună, vor pune bazele unei instituţii de învăţământ al cărei renume va transcede curând fruntariile Bistriţei şi Vâlcii. Însuşi mitropolitul Bartolomeu Anania, cel care cunoscuse nemijlocit, la începutul anilor ’40, ai secolului trecut obştea bistriţeană, condusă de maica Olga, concluziona, în Memoriile sale, că şcolile din Aşezământul bistriţean “ajunseseră a rivaliza cu aşezăminte similare catolice”...»

***

 

Nu mulţi dintre contemporanii noştri îşi mai amintesc astăzi că la Mănăstirea Bistriţa a funcţionat, între anii 1912-1948, unul din cele mai prestigioase centre educaţionale de învăţământ monastic şi laic din judeţul nostru şi chiar din ţară, înfiinţat sub egida Societăţii filantropice (Aşezământului) “Acoperământul Maicii Domnului”. Anul viitor se vor împlini 100 de ani de la înfiinţarea respectivei societatăţi, la al cărei renume au contribuit decisiv altruista maică Olga Gologan şi sora sa, maica Teodosia.

Maica Epiharia, întemeietoarea…[1]

Înfiinţată în Bucureşti, cu aprobarea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, la data de 16 mai 1912, societatea prevedea, prin statutul său, aşa cum arată arhimandritul Veniamin Micle, “întărirea vieţii călugăreşti a monahiilor din ţară prin învăţătură şi muncă, potrivit nevoilor noastre sufleteşti şi naţionale”.[2] Tot prin statut, se stipula înfiinţarea, în cadrul societăţii, a unui seminar monahal pentru viitoarele maici, dar şi o grădiniţă de copii, o şcoală cu ciclurile primar, secundar şi gimnazial, precum şi ateliere pe meserii. Conducerea societăţii a fost încredinţată, încă de la început, maicii Epiharia Moisescu, cea care condusese cu succes, între anii 1890-1912, Leagănul de copii “Sf. Ecaterina” din Capitală[3]. Originară de lângă Săcele-Braşov şi având de tânără chemare spre cuvântul Domnului, maica Epiharia a îmbrăţişat cinul monahal la mănăstirea Suzana (ctitorită de o consăteancă şi înaintaşă a sa, maica Suzana Arşicu din Satulung), pentru ca, apoi, să se integreze în obştea Mănăstirii Ţigăneşti de lângă Bucureşti.

Mihai Călugăriţoiu în Biblioteca Virtuală a Autorilor Vâlceni - 4 volume integral în *pdf

CUVÂNT ÎNAINTE

În această lume plină de contradicţii şi confuzii, totuşi, mai apar discret şi se ridică, printr-o muncă spornică şi perseverentă, semeni de-ai noştri, cu preocupări constante în cercetarea trecutului nostru, pentru a aduce în faţa prezentului, evenimente şi oameni model, care pot servi ca  repere generaţiilor actuale şi celor care vor veni.

Lucrarea „ISTORIA ŞUŞANILOR” se înscrie în dorinţa contemporanilor de a afla şi de a cunoaşte evenimente şi oameni care, de-a lungul timpului, şi-au pus amprenta spirituală şi materială asupra existenţei comunităţii din această zonă.

Prin „ISTORIA ŞUŞANILOR”, autorul şi-a propus să lase în urma sa o „carte-document” dedicată oamenilor comunei care au fost şi care au lăsat dovezile acelor timpuri îndepărtate, că au existat şi au continuat să contribuie la mersul istoriei acelor locuri, spre binele tuturor trăitorilor în vremuri.

Conţinutul tematic al cărţii, modul cum a fost structurat de autor şi chiar specificul abordării problemelor tratate, cuprinzând cele mai semnificative evenimente, dar cu accent pe marile momente din istoria modernă şi contemporană a românilor – mişcarea revoluţionară condusă de Tudor

Vladimirescu din anul 1821, revoluţia democratică română de la 1848, unirea Principatelor române de la 1859, războiul de independenţă de la 1877-1878, marea răscoală socială de la 1907, războaiele balcanice din 1912-1913, războiul de reîntregire a neamului din 1916-1918, războiul de eliberare din 1941-1945 şi evenimentele din decembrie 1989 – particularizează această carte în peisajul istoriografic local, prin esenţializarea contribuţiei locale în istoria judeţului, implicit a ţării.

Intenţia autorului cu privire la redarea fidelă a conţinutului documentelor cu referiri la „zona Şuşanilor”, ca idee şi sens, se înscrie în colecţia „Documentelor Vâlcii” lăsată cu ani în urmă de istoricul Corneliu Tamaş, care dă posibilitatea cititorului să cunoască şi să se apropie de veridicitatea celor exprimate în documente, invitându-l astfel, la o interpretare mai nuanţată a faptelor trecutului. 

Sorin Oane/ #PovestileRimnicului/ Muzica - ,,Mînă birjar", cel mai celebru cîntec compus de un rîmnicean

Petrică Sabin a fost unicul fiu (făcut la bătrîneţe - 59 de ani - şi dintr-o legătură nelegitimă) al unui mare conservator vîlcean, de fapt, cel mai mare după Alexandru Lahovari. Gheorghe Sabin (1853-1929), căci despre el este vorba, fusese un medic iubit de pacienţii săi, un erou al Războiului de Independenţă şi un prefect extrem de eficient (între 1904-1907 şi 1910-1912). A fost şi senator al României, între 1895-1899 şi între 1912-1914. Lui Gheorghe Sabin i se datorau demersurile din 1906 pentru începerea construirii primei clădiri a Gimnaziului „Alexandru Lahovari" (din 1919 şi liceu). Această şcoală îi datora enorm acestui om. Băiatul său, Petrică, era însă o puşlama. Se născuse la 11 martie 1912, în Păuşeşti-Măglaşi, judeţul Vîlcea. Mama sa s-a numit Isabela, dar nu ştim nimic despre ea, în afară de nume. Petrică a fost un copil foarte răsfăţat, însă a primit o educaţie aleasă. A învăţat pianul şi franceza cu profesori particulari. La şcoală a avut însă numai note mici. În anul 1929, Petrică era elev în ultimul an la Liceul „Lahovari". Vrînd să copieze la teza de la română, profesorul său, Nicu Angelescu (profesor tînăr, ajuns la liceu în 1927), l-a lăsat corigent, cu toate rugăminţile doctorului, care mai era şi preşedintele Comitetului Şcolar al liceului. Bătrînul, văzînd însă bunele intenţii ale profesorului, a acceptat situaţia. În toamnă, Petrică Sabin a trecut examenul de corigenţă, dar puţin timp după această poveste, doctorul Sabin s-a prăpădit (1 decembrie 1929). Rămas fără sprijinul tatălui său, Petrică n-a mai putut continua studiile şi s-a pierdut în viaţă. Izbucnise şi marea criză economică. Viitorul tînărului Sabin părea cenuşiu. Atunci a compus el primele acorduri din „Mînă birjar”: „Mînă, birjar! / Şi du-mă-n noapte! / Cît mai departe, / Oriunde-ai vrea” (862). Birja lui Petrică, plecată din piaţa rîmniceană a trăsurilor, a ajuns însă la Bucureşti.

Biserica de lemn din satul Feţeni, comuna Goranu, judeţul Vâlcea

• 
  Subiect: La începutul anului 1992, biserica de lemn din satul Feţeni, comuna Goranu văzută de specialişti ca monument de artă şi de arhitectură a dispărut într-un incendiu izbucnit din cauze necunoscute la momentul publicării articolului. Autorul face astfel o descriere a monumentului istoric pentru a consemna particularităţile acestuia. Este vorba despre despre o biserică de lemn în formă de corabie, formă specifică unor regiuni din Transilvania şi Moldova.

Dosarele distrugerii MONUMENTE DISPĂRUTE

BISERICA DE LEMN DIN SATUL FEŢENI, COMUNA GORANU, JUDEŢUL VÎLCEA

La începutul anului curent (1992 - n. V.S.), în împrejurări rămase necunoscute, a dispărut mistuită într-un incendiu biserica din satul Feţeni, re­marcabil monument de artă şi de arhitectură a lemnului.

Fiind vorba de un monument încă ne­studiat în toate detaliile sale, ne simțim datori ca puținele date de care dispunem să le fa­cem cunoscute.

După forma de plan, cu pronaosul absidat întocmai ca şi altarul, acest tip de biserică — despre care se spune că reprezintă ade­vărata formă de «corabie» — apare ca spe­cifică cu deosebire Transilvaniei şi Moldovei.

Alte cîteva biserici asemănătoare, ca ace­lea din Valea Faurului, Opăteşti-Blidari sau Glîmbocu vin — prin sistemul constructiv, sau prin unele soluţii aparte de boltire, — să demonstreze existența unui tip de ctitori­re bine statornicit, cu o evoluţie a sa pro­prie. Pronaosul tăvănit, întocmai ca la bise­rica de la Valea Faurului, nu pare deloc o noutate şi se poate spune că se leagă de intenţia ridicării peste acesta a unei turle-clopotniţă.

Biserica şi culele din Măldăreşti (Vâlcea)»/ Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice: BCMI/ Editura: Comisiunea Monumentelor Istorice/ București 1912

«...aflăm că suntem în ascunzătoarea culei! Aci se refugiau ai casei, femeile, copiii şi se ascundeau obiectele de preţ, pe când bărbaţii se luptau pe jos în foişoare până ce izbutiau să îndepărteze pe prădători. Cu respiraţia oprită ne aşezăm pe patul de scânduri şi pe vatră şi ca purtaţi de vraja unor puteri nevăzute, ascultăm în taină cum se deapănă domol legenda acestor ziduri vechi:

«Către sfârşitul veacului al 18-lea trăiau prin aceste locuri neamul Măldăreştilor. Cel mai de seamă era dumnealui jupân Gheorghe sân Constandin Măldărescu şi dumneaei jupâniţa Eva, soţia lui, cari, cu ajutorul dumnealor Radu, Barbu şi Ion Brat, rubedenii de ale dumnealor, au pus de au ridicat biserica din sat ce se vede şi azi. 

«Apoi, după ce au ridicat casa Domnului, s'au gândit să-şi ridice şi lor o casă, spre a le fi de adăpost, lor şi urmaşilor lor, şi aşa au pus de au zidit această culă. Aci au trăit ei multă vreme in linişte, până când jupân Gheorghe, ajuns la adânci bătrâneţe, închise ochii. Jupâniţa Eva, rămasă singură, a mai trăit până la al nouozecilea an, mergându-i numele pentru milosteniile ce făptuia, dar mai ales pentru bogăţiile ce avea, când, într'o zi, îi sosi şi ei ceasul cel de pe urmă. În ziua aceea, pe înserate, se pregătia de ploae, iar nori negri-vineţi alergau văzduhurile, tunând şi fulgerând. Jupâniţa se retrase de grabă în etacul ei, aprinse lumânarea dela Paşti şi îngenuchind în faţa icoanei se ruga; când, deodată, aude glasuri de oameni streini in curte.

Marius Mărăcinescu/ Poeme cu Probleme/ șase poezii animate pentru copii și trei cărți de asemenea dedicate copiilor

Muguri Bruni – Poezie animată pentru copii | Câți muguri are pomișorul?

 -  -  -  -  -  -  -  -  -  -  -  -  - 

Fluturii – Poezie animată pentru copii | Numărare Distractivă cu Fluturi | Desene Animate Educative

Oameni şi locuri/ Preotul folclorist Teodor Bălăsel

 Preotul folclorist Teodor Bălăsel

„Ctitorul folclorului oltenesc”, cum l-a numit C.S. Nicolăescu-Plopşor; „apostolul cultural şi economic al Vâlcii”, cum l-a definit scriitorul Gala Galaction, „cel mai de seamă folclorist pe care l-a dat Oltenia şi, în acelaşi timp, un luminat preţuitor al trecutului nostru”, cum l-a caracterizat revista „Arhivele Olterniei”, folcloristul-preot Teodor Bălăşel, cârmuitorul tovărăşiei folcloriştilor olteni este, fără îndoială, una dintre figurile cele mai reprezentative ale folcloristicii româneşti de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi din primele decenii ale secolului XX.

Acesta s-a născut la 7 noiembrie 1869 în comuna Bogdăneşti - Vâlcea. Clasele primare le-a urmat în comuna natală, iar după terminarea şcolii primare părinţiii l-au trimis ca băiat de prăvălie (Prăvălia de 2 lei) în oraşul Râmnicu Vâlcea. La puţin timp după aceasta a părăsit prăvălia şi, în anul 1885, a intrat ca bursier la Seminarul Teologic din Rm. Vâlcea, dar din cauza sărăciei nu a putut urma şi cursul superior al Seminarului Central din Bucureşti, unde se prezentau absolvenţii seminariilor inferioare din provincie.

 

La 15 noiembrie 1889, în urma unui concurs, Teodor Bălăşel este numit învăţător provizoriu în comuna Ştefaneşti - Vâlcea.

În anul 1891 s-a căsătorit cu o fată de ţară, Marina, născută Constantin Popescu, şi s-a stabilit definitiv în comuna Ştefăneşti. După satisfacerea stagiului militar de şase luni la Regimentul II de linie Slatina, la data de 1 octombrie 1892 este hirotonisit diacon pe seama catedralei din oraşul Drăgăşani, iar peste 2 ani (9 ianuarie 1894) este ridicat la treapta preoţiei şi numit paroh al comunei Ştefaneşti.

Emanuela Dumitrașcu/ Societatea culturală ”Steaua”, Filiala Vâlcea (1901-1906)

Societatea   „STEAUA” se înscrie în ansamblul de acţiuni elaborate de Spiru Haret la începutul secolului al XX-lea, menite să contribuie la o diversificare mai largă a procesului cultural-educativ, început odată cu venirea sa la conducerea Ministerului Instrucţiunii Publice, în al doilea mandat al său.

Creată la 25 noiembrie 1900, la Bucureşti^[1], „Steaua” a avut în componenţa primului comitet de conducere pe Ioan Kalinderu – preşedinte, Sava Şomănescu – vicepreşedinte şi Spiru Haret administrator şi casier. Ca orice iniţiativă a lui Spiru Haret, şi apariţia noului aşezământ cultural a fost primită cu entuziasm de corpul didactic din ţară. La Vâlcea, din iniţiativa revizorului şcolar D. Constantinescu, la 9 aprilie 1901, se pun bazele unei filiale a societăţii, coordonată de un comitet format din prof. Şt. Ionescu Cheianu (Şcoala de băieţi Nr.1 Râmnicu Vâlcea) învăţătorii Teodor Bălăşel (Ştefăneşti) şi Mihai Nicolaescu (Drăgăşani), Gr. Mihăescu (Vlădeşti), Ion Dozescu (Horezu) ş. a.

 

Filiala „Steaua” din Vâlcea, subscriind la statutele celei din Bucureşti, avea ca scop „a lucra pentru intinderea învăţăturei în popor”, folosind ca mijloc esenţial „tipărirea şi răspândirea de scrieri şi publicaţii morale”. Conţinutul publicaţiilor destinate maselor de cetăţeni urmărea, cu prioritate, să înnobileze sentimentul naţional cu faptele reale ale trecutului, pentru a trezi „simţirea de român”, îndreptată spre activităţi practice care să aducă din belşug „roadele naţiei din pământul străbun”, printr-o activitate continuă şi onestă.

Pr. Ioan D. Ciucă, prof. Domnica Ciucă, prof. Ion M Ciucă/ Tovărășia folcloriștilor olteni/ 1927

 În zilele de 3-5 ianuarie 1927 se adunau la Ştefaneştii de lângă Drăgăşani cele mai mari personalităţi ale Olteniei în domeniul folclorului, alături de altele venite special pentru această întrunire. Au venit G.F. Ciauşanu, N.I. Dumitraşcu, Gh.N. Dumitrescu-Bistriţa, Ion N. Popescu, Constantin Ciobanu, I.I. Buligan, Gh. Gh. Fierăscu, C.S. Nicolaescu-Plopşor, amfitrionul fiind preotul şi folcloristul Teodor Bălăşel.

Toţi aceştia răspundeau unei invitaţii adresate de C.S. Nicolaescu-Plopşor: îmi îngădui a vă aminti din nou de adunarea noastră, a folcloriştilor olteni ce se va ţine neapărat in zilele 3-4 si 5 ianuarie 1927, acasă Ia ... Teodor Bălăşel în Ştefăneşti-Vâlcea. Dată fiind marea însemnătate a discuţiilor ce vor urma, precum şi faptul că hotărârile ce se vor lua înseamnă un pas hotărâtor, cred, pentru folclorul oltean, nădăjduiesc că ne vom reîntâlni cu toţii sănătoşi.

Rostul acestei întâlniri era de a lua în discuţie diferitele probleme cu privire la folclorul oltenesc şi mai ales cu privire la culegerea, rânduirea şi tipărirea lui. În urma discuţiilor se va semna de către cei prezenţi un Legământ:

Noi, cei mai jos iscăliţi, adunaţi in casa bătrânului ctitor al folclorului oltenesc, părintele Teodor Bălăşel din Ştefăneştii Vâlcii (...) am hotărât cele ce urmează: Pentru adunarea, rânduirea şi darea la iveală a folclorului oltenesc şi pentru cercetarea si punerea lui în legătură cu tot ce cunoaşte ştiinţa folcloristică, punem temelie unei tovărăşii folcloristice.
Statornicim cârmuitor al tovărăşiei noastre pe Teodor Bălăşel.

Costea Marinoiu/ Sub faldurile lui Spiru C. Haret – folcloristul Teodor Bălășel

Opera, faptele și pildele lui Spiru C. Haret au avut un mare ecou în satele județului Vâlcea. Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice a fost legat, cu multe fibre sentimentale, de meleagurile legendare ale Olteniei. Îl găsim prezent, în 23 august 1898, la adunarea de constituire a Societății Culturale Vâlcea (fiind ales membru de onoare). Participă, de asemenea, în sala Adreani (la începutul secolului al XX-lea), la spectacolul susţinut de învăţătorul Ion Godeanu (din Nisipi). Adesea, poposeşte la casa folcloristului Teodor Bălăşel – din Ştefăneşti.

Spiru C. Haret era un om special, un om al dialogului ceea ce-l lega foarte mult de idealurile nobile pentru care lupta preotul Teodor Bălășel. În scrisoarea sa deschisă, intitulată în mod simbolic „În chestiunea țărănească” (un ciclu publicat în „Cuvântul adevărului” – Râmnicu-Vâlcea, 1905), folcloristul menționa: „Bunăvoința cu care ați stat de vorbă cu mine în câteva rânduri, îmi dă curajul de a vă adresa această scrisoare deschisă...”

 

Pentru calitățile sale deosebite, Teodor Bălășel se considera drept urmaș al marelui său discipol: „Drept aceea, subsemnatul, care am fost un modest luptător sub cutele steagului desfășurat de marele patriot și iubitor neîntrecut al țărănimii noastre, Spiru C. Haret”[1].

Așa cum sublinia în scrisoarea adresată lui Nicolae Iorga (12 august 1911), Teodor Bălășel se considera un „apostol al neamului” și recunoștea că a fost „ajutat și încurajat” de marele patriot Spiru C. Haret: „... eu rămân mai întâi un modest apostol al neamului meu. Și pentru că așa am lucrat, am fost iubit și ajutat în lucrarea mea de multă lume aleasă. Tot pentru acest lucru și dl. Haret, pe care abia astă-vară l-am cunoscut personal, m-a ajutat și încurajat”[2].

Mânăstirea Cozia (1387-1388); resursa include documentarul video The Spell of Cozia/ Fascinanta Cozie

Fascinanta Cozie/ The Spell of Cozia în #memoriavalceana

resursă video din 2010 (45 min.) + istoricul secularului lăcaș de cult ctitorit de Mircea cel Bătrân (actualizare accesibilitate informații anterioare)

documentarul artistic a fost realizat de Mihai Mihăiță Loviște* în urmă cu mai mulți ani, cu binecuvântarea pr. Arhimandrit Vartolomeu Androni, Exarh, Starețul Mănăstirii Cozia. Este în online din 1 ianuarie 2014 și are 12 k vizualizări; atât în cadrul resursei de bibliotecă la care trimitem prin link-ul de mai jos, cât și în YouTube, poate fi activată subtitrarea în limba engleză.

dincolo de dimensiunea ei spirituală, care dăinuie de mai bine de 600 de ani, «Cozia» a devenit în timp unul dintre simbolurile identității noastre culturale; un simbol care știm că e ,,acolo”, la fel ca munții din apropiere ori Oltul peste undele căruia își așterne umbra fiecărui asfințit...

Ctitoria domnitorului Mircea cel Bătrn din anii 1387-1391, Mânăstirea Cozia devine o importantă vatră culturală în epocă; aici va funcţiona o şcoală, ilustrată de mari personalităţi, unde s-au format discipoli care vor îndeplini roluri majore în societatea românească. Potrivit documentelor, la sfârşitul secolului al XIV-lea, funcţiona la Cozia şi o Şcoală Mânăstirească, unde Filos (1392), logofătul domnitorului², îşi îmbogăţea cunoştinţele muzicale şi culturale. El este autorul aşa numitelor Pripeale, adică ale unor texte scurte imnografice, care se cântă cu stihuri din „psalmii aleşi” la Polieleul praznicelor împărăteşti, ale sărbătorilor Născătoarei de Dumnezeu şi ale unor sfinţi mai mari³. Ele au fost introduse ulterior în cultul Bisericilor de limbă slavă, fiind tipărite prima oară la Veneţia (1536 şi 1547); opera sa, realizată în jurul anului 1400, este considerată baza literaturii originale româneşti⁴. 

   

La începutul secolului al XV-lea, logofătul Mihail redacta hrisoave (1405), iar peste zece ani (8 martie 1415),  egumenul Sofronie este numit „năstavnic” (învăţător sau dascăl); denumirea  apare şi în hrisovul din 8 martie 1419, fapt ce arată continuitatea preocupărilor cărturăreşti ale monahilor cozieni. Printre ei, întâlnim pe Iosif „năstavnicul” (1450-1457), român de origine, apreciat de domnitorul Radu cel Frumos, pentru pregătirea sa spirituală şi cărturărească; este primul ierarh român ales în scaunul de mitropolit al Ţării Româneşti, toţi înaintaşii săi fiind greci⁵, sau Macarie, „năstavnicul ieromonah” (1475-1477), fiind ales chiar din stăreţia coziană în scaunul mitropolitan de către domnitorul Basarab cel Tânăr (1477-1482)⁶.

Pentru secolul al XVI-lea, există o singură mărturie documentară privind activitatea culturală de la Cozia: Acatistierul slavon copiat de ierodiaconul Isaia (1558), fiind primul manuscris redactat în această mănăstire şi cunoscut până în prezent. Datorită legăturilor păstrate de călugării cozieni cu celelalte zone româneşti, Acatistierul ajunge la Mânăstirea Hodoş-Bodrog, fiind păstrat în Biblioteca Episcopiei Aradului⁷. 

Secolul al XVII-lea constituie apogeul activităţii culturale din mănăstire. Primul dascăl cunoscut este Iosif, menţionat în anul 1624. La  mijlocul secolului, apare Macarie Cozianul, preocupat de metoda predării adecvate a limbii române. În acest scop, el scrie Lexiconul slavo-român şi tâlcuirea numelor (1649), ca instrument de lucru destinat discipolilor săi; este o lucrare monumentală, cuprinzând 4575 cuvinte slave cu echivalentul în limba română, orientându-se după Lexiconul slavo-rus tipărit la Kiev în anul 1627. La finele cărţii, autorul notează că: „Acest lexicon l-am scris eu mult păcătosul monah Mardarie pisar, cu porunca şi cu binecuvântarea părintelui nostru chir Ştefan, egumenul de la sfânta Mănăstire Cozia, unde este hramul Sfânta Treime, în zilele binecinstitorului şi de Hristos iubitoriului Io Matei Basarab, mare voievod, şi în zilele arhiepiscopului şi mitropolitului chir Ştefan a toată Ţara Ungrovlahiei, la anul 7157 <1649>. Şi s-a sfârşit în luna lui mai 22 zile”⁸. Aici s-a format Varlaam, fost „diac” al mănăstirii, care scria caligrafic (1665), după cum adeveresc documentele păstrate; egumen al Coziei (1663-1665), ştia greceşte şi slavoneşte. La 24 aprilie 1664, patriarhul Nectarie al Ierusalimului adresează o Carte, îndemnând obştea coziană să respecte vechea rânduială mo-nahală „şi să-şi pu[i]e egumen din obştea mănăstirii, nu pre fiecine, însă să aibă preot înţelept şi de cinste” ⁹. Retras de la conducerea Mănăstirii, Varlaam călătoreşte prin Rusia (1665-1668).

Nicolae Făulete/ Monografia istorică-etnografică a comunei Costești - județul Vâlcea/ lucrare de diplomă, 1977 & Istoria învățământului în comuna Costești - județul Vâlcea, până în anul 1918/ lucrare de grad didactic, 1994

#Costești în #memoriavalceana/ #bvaav
450 p. A4 cu multă cunoaștere locală, începând de la tranziția neolitic > bronz...
cu popas la primul altar de închinăciune în peșteră cunoscut în Vâlcea (cel de lângă M. Bistrița)...
continuând într-un ev mediu autohton în care Barbu Craiovescu, primul mare ban al Craiovei (și al doilea feudal al Țării Românești, după voievod) se călugărește la adânci bătrâneți sub numele de Pahomie (la fel soția, Neagoslava, devenită monahia Salomia)
«Monografia istorică-etnografică a comunei Costești - județul Vâlcea»/ lucrare de diplomă, 1977 & «Istoria învățământului în comuna Costești - județul Vâlcea, până în anul 1918»/ lucrare de grad didactic, 1994 - ambele avându-l autor prof. Nicolae Șt. Făulete* și publicate în print (2013) de către Florin Stoican ajutat de voluntari din Asociaţia Kogayon...


>> cele două lucrări, deosebit de cuprinzătoare, au mai fost încărcate în online în urmă cu fix trei ani - s-au pierdut, însă, împreună cu cca trei sferturi din conținutul vechiului site istorielocala.ro...; recuperăm acele resurse, pas cu pas <<



„Profesorul Nicolae Făulete (în fotografiile color, realizate în Biblioteca publică locală Costești - n. V.S.) a plecat dintre noi pe 3 mai 2021, la fel de modest şi discret cum l-am cunoscut. Munca lui de cercetare a fost imensă. A bătut la pas toate potecile, a insistat, a fotografiat şi a notat tot ceea ce a aflat, legat, de aceste locuri cum puţine sunt. Monografia apărută prin grija lui Florin Stoican şi a voluntarilor asociaţiei, printre care şi doi tineri din Costeşti, Andreea Mătăcuţă şi George Ivan, rămâne una dintre lucrările care ne ajută să cunoaştem acest loc, oamenii şi faptele lor, legendele şi poveştile, într-un cuvânt, istoria. Mulţumim, domnule profesor! Dumnezeu să vă odihnească în pace!” - a scris, la plecarea în eternitate a prof. Făulete, Mihaela Silvia Marinescu, colega noastră bibliotecară la Biblioteca Publică Locală Costești (link în descrierea primei poze color).

<<PREFAŢĂ

Cred că cel mai potrivit pentru prefaţa acestei lucrări este să menţionez cum a reuşit ea să vadă lumina tiparului, după peste 35 de ani de la realizare (lucrarea a apărut în print în 2013 - n. V.S.).

De multă vreme ştiam că domnul profesor de istorie Nicolae Făulete are câteva materiale scrise despre comuna Costeşti, rodul muncii de documentare de zeci de ani. Am vorbit cu dânsul de mai multe ori despre acestea şi înrebându-l de ce nu le publică, îmi tot spunea că nu sunt gata, că mai are ceva de lucru, că-i lipsesc câteva date ce trebuiesc scoase de prin arhive, că doreşte să mai adauge unele informaţii ce nu puteau fi publicate în vremea când lucrările au fost scrise, că-i lipsesc fotografii ce s-au pierdut din lucrarea originală.

Am tras concluzia că în acest fel, datorită rigurozităţii documentaristice de care autorul dă dovadă, lucrarea nu avea să fie terminată niciodată. Aşa că, după mai multe discuţii şi cu ajutorul altor oameni din comună apropiaţi domnului profesor, am reuşit să-l convingem să ne lase să-l ajutăm cu publicarea a ceea ce există deja scris.

Astfel mi-au fost încredinţate două volume: Monografia istorico-etnografică a comunei Costeşti - judeţul Vâlcea - Lucrare de diplomă, susţinută în anul 1977 la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, sub îndrumarea Prof. Dr. Gheorghe Focşa şi Istoria învăţământului în comuna Costeşti - judeţul Vâlcea, până în anul 1918 - Lucrare de grad, susţinută în anul1994, la aceeaşi facultate, sub îndrumarea Prof. Dr. Dinu Giurescu.

Cel mai mare filantrop din #memoriavalceana

1893 aprilie 19

Carte de danie

Eu sub-semnat Ion Kalinderu, declar că dăruiesc din propria mea voinţă şi după bună chibzuinţă Academiei Române, averea lăsată mie de întru fericire răposatul Ion Oteteleşanu, cu toate drepturile şi îndatoririle cu care a intrat în patrimoniu meu şi în condiţiunile următoare:

Inspirându-se de patriotice sentimente şi urmând generoasele pilde date în trecut de familia sa, Ion Oteteleşanu lasă, printr-un testament olograf din 19 Martie 1876, toată averea sa pentru ca «să servească la facerea unui Institut de fete Românce, cărora li se va da o creştere şi educaţie de bune mume de familii, fără pretenţie sau lux.»

Încetând din viaţă la 4 Decembrie 1888 soţia sa, Elena Oteteleşanu, usufructuară a acelei averi, am fost pus în posesiune după articolul 7 al testamentului prin jurnalul no. 6494 din 9 Decembre 1888 al Onor. Tribunal de Ilfov, Secţia I, în calitate de legatar universal. Moştenitorii de sînge atacând însă validitatea testamentului, pentru respectarea voinţei generosului testator şi din iubire de ţară, am luptat mai bine de <4> patru ani pentru a asigura şi a spori averea lăsată.

Onor. Tribunal de Ilfov prin sentinţa din 27 Maiu No. 297/1889 declară nul legatul făcut direct institutului şi întări disposiţiunea testamentară subsidiară, care sună ast-fel:

«În casul în care s-ar susţine şi admite de veri ce persoane interesate că legatul averei mele, pe care îl fac acestui institut care se va creia este nul, fie pentru că este făcut unui stabiliment care nu va avea în fapt o existenţă materială în momentul încetărei mele din viaţă, fie pentru veri ce nulitate s- ar putea invoca în contra acestei disposiţiuni a înflinţărei aşezămintului mai sus arătat, în asemenea cas zic, legatul în întregul său va fi privit ca făcut directamente d-lui Ion L. Kalinderu, cu îndatorire şi rugăciune ce-i fac de a îndeplini în întreg disposiţiunile mele sus arătate în privinţa înfiinţării stabilimentului.»

Iar dispoziţiunea finală a acelui testament;

«Dreptul eventual la moştenirea mea, al d-lui Ion L. Kalinderu ce i-l dau prin acest testament va trece în patrimoniul său, în momentul încetării mele din viaţă, cu rugăminte, ca atât dînsul cât şi ori-ce moştenitor al său, să execute cele de mai sus în privinţa fundărei institutului.»

Această sentinţă a Tribunalului de Ilfov a fost confirmată prin decisiunea Curţei de Apel, Secţia Il-a din 26 Novembre 1890 şi prin aceia a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 2 Martie 1892, prin care s-a respins recursul moştenitorilor.

Acea avere care se compune din: 1. Casa din Calea Victoriei No. 49 cu vasta sa grădină şi atenanţe; 2. Moşia Măgurele din Ilfov; 3. Moşia Fundul Kiseletu din Ilfov; 4. Moşia Otetelişu din Râmnicul-Vâlcea. Iar singura sarcină a acelei averi e o datorie către Creditul funciar rural, contractata de răposatul Ion Oteteleşanu cu ipotecă asupra moşii Fundul Kiseletu, care la 1 iulie va fi de 272,152 Lei 71 bani.

În testamentul său Ion Oteteleşanu arătase dorinţa ca soţia sa, dacă împrejurările sale o vor ajuta: «să înceapă singură acest stabiliment care va fi şi o distracţie pentru Domnia ei şi o mulţumire sufletului meu.» Până la încetarea ei din viaţă, dorinţa ast-fel esprimată nu s-a adus la îndeplinire; voind însă şi răposata Elena Oteteleşanu să contribuie la frumosul aşezământ hotârît de soţul ei, legă spre acest scop după cuvintele testamentului ei: «Numerariul ce se va mai găsi sau efectele prisosind peste sumele de mai sus şi averea mişcătoare de care aşi mai putea dispune (sunt mai multe legate mai înainte), ca o resursă în favoarea celor dispuse de prea iubitul întru fericire decedatul meu soţ prin testamentul său.»

Printr-o scrisoare adresată mie şi găsită la încetarea ei din viaţă arată dorinţa sa ca Institutul să se facă la castelul din Măgurele.

După moartea Doamnei Oteteleşanu, executoarea ei testamentară refuzând a remite legatul mie, care eram singurul în drept a-l primi, iar moştenitorii ei de sânge ridicând o contestaţiune, la a cărei judecare a luat parte şi executoarea testamentară, Onor. Tribunal şi Curtea de Apel Secţia I din Bucureşti prin decisiunea No. 129 din 21 Septembre 1891, mi­-au recunoscut singur calitatea de legatar universal al răposatei, menţinând însă tot-d’odată, până la judecarea asupra fondului, curatorele numit de Tribunal pentru administrarea părţei acelei averi destinate institutului.

Când afacerea de punere în posesiune era pendinte dinaintea înaltei Curţi de Casaţie şi pentru a întâmpina un proces asupra fondului acestei moşteniri, a intervenit o transacţie, autentificată la 26 Noembre 1892 sub No. 8694 de Tribunalul de Ilfov Secţia de Notariat; prin care mi s-a recunoscut dreptul asupra averei legată de răposata Elena Oteteleşanu şi destinată institutului Ion Oteteleşanu cu obligaţiunea de a remite moştenitorilor de sînge suma de Lei 100.000; plus jumătate din argintăria trecută în inventariu.

Acest fond, fiind şi el afectat aceluiaşi înalt scop de bine-facere şi de răspândirea unei sănătoase culturi cu menirea de a pregăti fete române pentru a fi bune mume de familie, precum şi economiele făcute de mine din venitul averei lui Ion Oteteleşanu din ziua încetărei din viaţă a usufructuarei, 4 Decembre 1888, până la facerea actului de faţă, se cuprind în presenta donaţiune ce fac Academiei Române, conform compturilor în bună regulă ce se vor preda.

Acel venit era, când am intrat în posesiunea averei de 89,000 lei, iar acum este după contractele de închiriere şi de arendare ce le-am încheiat de 131,330 lei şi se mai poate spori prin vânzarea Casei din Calea Victoriei No. 49, care e puţin productivă pentru a întrebuinţa mai bine preţul mare ce-1 va obţine şi care mi s-a oferit deja. După decisiunea Curţei de Apel din 26 Noembre 1890, am incontestabil dreptul de a face o asemenea vânzare; îl are prin urmare şi acel căruia îi transmit toate drepturile mele.

Considerând că răspunderea ce mi-a impus-o şi încrederea ce mi-a dat-o răposatul Ion Oteteleşanu mâ îndatorează a asigura atât buna îndeplinire a frumoasei, şi pentru neamul Românesc roditorei sale voinţe, cât şi de a lua din vreme măsuri, pentru ca continuitatea şi mersul regulat al aşezământului să nu sufere nici o piedică sau ştirbire.

Acum când am îndeplinit şi cutez, a zice, cu isbândâ prima parte a misiunei mele, adică de a asigura prin deciziuni cu putere de lucru judecat întrebuinţarea acelei averi la scopul defipt de mărinimosul testator, când am hotărât, pus în lucrare şi aproape terminat localul neapărat trebuincios unei şcoli de aşa fel şi când am întocmit cu ajutorul unor profesori experimentaţi în ale învăţământului o programă de studii, aşa că şcoala poate să înceapă a funcţiona chiar în anul acesta;

Simţi nevoia de a asigura şi cerinţa cea de a doua, aşa de însemnată pentru propăşirea operei, adică continuitatea şi funcţionarea ei liniştită şi sigură;

Cugetând la nestatornicia şi la scurta durată a vieţei omeneşti şi voind a face cu o oră mai înainte toate sacrificiele cari-mi stau în putere pentru binele acelui aşezământ, renunţ la satisfacerea morală de a-l conduce eu însumi, de a stăpâni averea sa cu deplină putere, fără altă limită de cât respectul voinţei testatorului şi datoriile ce mi-le impune consciinţa mea şi sentimentul binelui public, satisfacere care ar fi singura răsplată ce o puteam aştepta pentru grijele mele şi munca mea.

Văzând asemenea din două procese noi ce mi s-au intentat fară nici un temei şi care par îndreptate numai în contra persoanei mele - căci scopul institutului este prea înalt pentru a le putea legitima - nu încetează, cum ar fi fost de aşteptat după ce litigiul a fost rezolvat în ultimă instanţă, ci continuă şi de aici înainte, iar conştiinţa mea pe de altă parte oprindu-mă de a întrebuinţa în cheltuieli de judecată o însemnată parte a venitului care trebuie sa fie afectat numai scopului defipt de generosul testator, în speranţa că după retragerea mea din capul acelui aşezământul vor înceta atacurile faţă de un corp eminent ca Academia Română.

Nu cred că pot face mai bine de cât punând zisa avere şi institutul I. Oteteleşanu sub-respectata ocrotire a celei mai înalte instituţiuni culturale a întregului neam românesc - care este Academia Română şi care oferă pe lângă nenumăratele lumini ce se concentrează în acest focar de cultură şi pe lângă necontestatul prestigiu de care se bucură, şi nepreţuitul folos al unei fiinţări neţărmuite.

De aceste sentimente călăuzit şi în acest înţeles fac cartea de danie de faţă, însufleţit de credinţa că acest act va fi de cel mai mare folos pentru opera la îndeplinirea căreia am lucrat şi căreia m-am devotat în decurs de peste 4 ani.

Aşa dar dăruiesc Academiei Române:

1. Casa din Bucureşti, Calea Victoriei No.49;

2. Moşia Măgurele cu castelul, Parcul, Dependinţele, etc., din Judeţul Ilfov

3. Moşia Fundu-Kiseletu din Judeţul Ilfov

4. Moşia Otetelişu din Judeţul Râmnicu-Vâlcea

5. Venitul al averei de mai sus, de la moartea Doamnei Elena Oteteleşanu, adică de la 4 Decembre 1888 până în ziua de faţă.

6. Totă averea mobilă primită de mine din succesiunea suszisei răposate, în temeiul actului de transacţiune autentificat de Onor Tribunal de Ilfov la 26 Noembre 1892, sub No. 8694 şi încheiat între moştenitorii de sînge şi mine.

Şi în sfîrşit ori-ce altă avere mişcătoare ce s-ar descoperi ca făcând parte din patrimoniul răposatei Elena Oteteleşanu.

Acest dar îl fac în limita drepturilor mele aşa cum sunt consfinţite şi precizate prin testamentele, hotărârile judecătoreşti şi transacţiunea specificate în acest Act, şi, prin titlurile şi documentele de proprietate ce mi s-au remis, şi cu toate drepturile şi îndatoririle prevăzute întrînsele.

Drept care am rugat şi pe Onor. Tribunal de Ilfov, Secţia de Notariat, a da autentificarea legală.

SS, Ion Kalinderu
Membru Academiei Române
Str. Renascerei No.2




TRIBUNALUL ILFOV SECŢIA DE NOTARIAT

No. 3047 Aprilie 19/1893

Proces Verbal

Înaintea noastră D. A. Mavrodin, Preşedintele Trib. Ilfov Secţia de Notariat, asistat de d-nu Grefier ajutor N.Petrescu, s-a presentat astăzi 19 Aprilie 1893 în pretoriul Tribunalului, domnul Ion Kalinderu, membru Academiei Române, domiciliat strada Renascerei No.2, personal cunoscut nouă, cerând prin petiţia reg. la No. 9026/93 autentificarea presentului act în dublu exemplar.

După ce am vizat ambele exemplare, am citit acest act din cuvânt în cuvânt în auzul părţei, declarându-ne că acest act este făcut cu consimţământul domniei sale şi că unul din cele 2 exemplare este semnat de d-sa,

În urmă partea a subscris în presenţa noastră exemplarul ce se va păstra la dosar.

NOI

Luând Act de declaraţia părţii, autentificăm prezentul Act; fiind scris pe hârtie liberă s-a plătit pentru complectarea timbrului lei 30 la Casieria Centrală sub recepsia No. 566/93 conform legei timbrului.

Acest proces verbal s-a semnat de Noi şi de domnul Grefier-Ajutor.

(L.S.) Preşedinte: SS. Mavrodin
p. Grefier SS N. Petrescu

No. 3047 voi.3 Academia Română

Această copie find conformă cu originalul depus la Academie de către Domnul I.L.Kalinderu, Membru al Academiei Române, se atestă de noi.

Bucuresci 30 Aprilie 1893 v. Preşedintele I. C. Negruzzi 

Marea guvernare liberală (interbelică). Influenţa asupra Coroanei. Constituţia din 1923

Marea guvernare liberală de după #WW1

reformele din urmă cu 100 ani nu au presupus în niciun caz, bunăoară, concedierea de bibliotecari*...

artizanul transformărilor, #IonelBrătianu, a fost fiul cel mare al lui I.C. Brătianu şi al vâlcencei Pia Pleşoianu; cel mai adesea era văzut cu o carte în mână, de regulă una de istorie...

cu toate lipsurile și neajunsurile de după război și Marea Unire (și acuzațiile - de ex. ale lui Nicolae Iorga, că ,,Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea de Sigmaringen”, „Coroana ajunsese vasală Brătienilor...” ș.a.m.d.,) tânărul Regat al României reîntregite a cunoscut atunci cea mai rapidă și profundă transformare (poate) din întreaga Istorie a românilor...

reformele profunde din urmă cu un veac au cuprins toate instituțiile/ sectoarele de activitate...

«...După ce regele Ferdinand I consultă formal pe şefii tuturor formaţiunilor politice, pe 19 ianuarie 1922, Ion I. C. Brătianu este desemnat să formeze noul Guvern al României. Justificând această decizie, regele mărturisea: „Vrajba înveninată dintre partide, ca şi toţi de aici, mă silesc să nu mă bizui decât pe un singur om: Ion Brătianu” ^[34]. De fapt, şi când se afla pe băncile opoziţiei şi când se afla la putere, liderul liberalilor conducea destinele ţării, folosindu-se adesea de şeful statului. Evenimentele din timpul războiului şi din perioada imediat următoare i-au întărit regelui credinţa că Brătianu era un om „providenţial”, pe care trebuie să se bizuie. Fiind un temperament slab, Ferdinand s-a lăsat dominat de Brătianu, nesfiindu-se să declare că, deşi mulţi apreciază pe Brătieni ca pe a doua dinastie din România, el nu vede nimic rău în asta ^[35]. Iar cu alt prilej a mărturisit: „Prefer să cad cu Brătianu, dacă asta ar fi să se întâmple, dar este singurul în care am încredere.” ^[36].

Sorin Oane/ #PovestileRimnicului - Povești cu comunişti

Povești cu comunişti

PCR, un corp străin în viaţa politică a României interbelice. Toată lumea este de acord că Partidul Comunist Român, pînă la 23 august 1966, a fost o glumă: 300 de români, 300 de evrei şi 300 de unguri. Şi poate cîteva mii de simpatizanţi. Fondat în 1921, prin sciziunea stîngii, după un model aplicat pretutindeni în Europa de Internaţionala a lll-a, PCR s-a poziţionat în scurt timp pe o platformă de ostilitate faţă de statul naţional român (definit de comuniştii noştri ca fiind multinaţional şi imperialist!), fapt care a condamnat partidul comunist la o definitivă marginalitate. Între cele două războaie mondiale, oferta sa politică a fost găsită interesantă doar de către unii minoritari ce nu se regăseau în statul naţional român, preponderent maghiari şi evrei. PCR a fost interzis de autorităţi în 1924. La capătul celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru cea mai mare parte a populaţiei, partidul comunist reprezenta o necunoscută. Cu excepţia fidelităţii absolute faţă de URSS, definitorie pentru această formaţiune şi recunoscută ca atare, liderii, istoria partidului, platforma politică a acestuia erau un mister pentru majoritatea populaţiei. Comunismul românesc va deveni o mişcare politică demnă de luat în seamă doar în condiţiile înaintării victorioase a Armatei Roşii, în 1944.

Cînd a început comunismul vîlcean? De fapt, pînă la ilegalizarea PCR în 1924, nu cunoaştem nimic despre existenţa unor celule comuniste la Vîlcea. Cauzele apariţiei comunismului vîlcean au fost, de fapt, două:

a) Criza economică din anii 1929-1933, care a dus la radicalizarea muncitorimii;

b) Congresul al V-lea al PCR (3-24 decembrie 1931), care a avut loc la Gorcovo, lîngă Moscova. Comuniştii români au subliniat atunci ideea că ieşirea din criza economică se putea realiza doar pe cale revoluţionară. Ei erau convinşi că în România urmează... revoluţia bolşevică. Cert este că pe baza hotărîrilor acestui congres, spre sfîrşitul anului 1932, a fost reorganizat Comitetul Regional Oltenia şi au fost create, în mod real, judeţenele de partid Dolj, Mehedinţi, Romanaţi şi Vîlcea. La Vîlcea, acest fapt s-a petrecut la începutul anului 1933.

Vâlcea/ #moartea prin #înfometare

#sărăciaabsolută (cauza) a fost consemnată de #GeoBogza în #CarteaOltului..

în context, de Ziua Internațională a eradicării fenomenului, despre #sărăciaextremă la nivel mondial - în prezent (date aferente anului 2015 - completare resurse anterioare)...

«În vara anului 1939, pe când omenirea se afla în pragul celui de al Doilea Război Mondial, născându-se în mintea mea ideea de a scrie această carte, Bunty mi-a împrumutat bicicleta ei, pentru a călători în lungul Oltului...

[…] Înainte de a ajunge la mânăstirea Cozia, Oltul trece pe lângă gospodăriile părăginite a două bătrâne. Într-o seară, una dintre acestea stă în prag, cătând în lungul drumului, cu ochii roşii şi umflaţi.

– De ce ai ochii roşii, mătuşă?

– De plans, maică.

– De ce ai plans, mătuşă?

– De foame, maică.

– Bărbat n-ai, mătuşă?

– A murit, maică.

– De ce a murit, mătuşă?

– De foame, maică.

Chircindu-se pe prispă, povesteşte cum i-a murit bărbatul. Toamna se sfârşise repede, până ce n-apucase să se coacă porumbul. Avusese în spatele casei două sute de cuiburi, la care trudise toată vara. Dar fusese o vară friguroasă, şi porumbul rămăsese verde. Zăpada l-a prins crud, intra unghia în el, laptele mustea sub coajă. Cum să-l macini, cum să-l mănânci?