Azi depășim 1.000 abonați/ 410 videoclipuri/ 251.587 de vizionări pe canalul YouTube aferent

- conținut (aproape 100%) exclusiv cultural-educațional, în conexiune cu:

- Biblioteci Valcene
- https://memoriavalceana.blogspot.com/ (înlocuiește www.istorielocala.ro - proiect care, deocamdată, nu este accesibil pe vechiul site cu acest nume, construit în 2011)
https://bibliotecivalcene.blogspot.com/  (înlocuiește www.bibliotecivalcene.ro - proiect care nu a mai putut continua pe vechiul site cu același nume, construit în 2008)
https://americabibliotecaruluinecenusiu.blogspot.com/ (2011)

Conferința prof. Dumitru Constantin-Dulcan & Titiana Popa/ Biblioteca Județeană Vâlcea/ resursă din 20 iul. 2022

Cum promisesem, am constituit astăzi un cumul de resurse de bibliotecă online cuprinzând cele mai importante informații text, foto și video ale Conferinței din 20 iulie a.c., de la Biblioteca Județeană ,,Antim Ivireanul” Vâlcea - «Forța Subconștientului în procesul de Autovindecare/ Accesarea Subconștientului în procesul de Autovindecare», susținută de prof. Dumitru Constantin-Dulcan și Titiana Popa/ Dallas/ TX, practician Body Code

Nevoia de Bibliotecă-Biblionet la Copăceni înainte de accesul la Internet/ 26 ian. 2010, vizită inopinată

Iarna grea 2009/ 2010, munți de zăpadă înghețată pe marginea șoselei. Al treilea sau al patrulea drum la Copăceni. La „doi pași” de Stănești, unde «am fost ieri».

În precedenta deplasare la Copăceni avusesem o experiență de neuitat. Îl găsisem, în sfârșit, pe domnul primar Nicolae Mazilu, la Primărie. Nu singur, ci împreună cu femeia care la min. 1,30 din filmuleț spune „Așteptăm, că nu răspunde domnul vice...”
Alesul comunității era supărat și stresat tare: în biroul lui spartan, întunecos și friguros, tocmai făcuse o copie alb-negru de pe buletinul de identitate (model vechi) al femeii și se chinuia să transmită copia undeva, cu ajutorul unui fax moștenit pesemne de pe vremea Venericăi Pătru. Copiatorul prost și fax-ul de asemenea făceau ca la destinație să ajungă o hârtie înnegrită din care nu se deslușea aproape nimic. Iar „adrisantul” tot insista la telefon că nu e bine...

Revoltat, sunt mai direct: Mă scuzați, domnule primar, sunteți foarte convins că dumneavostră înșivă trebuie să vă ocupați de chestia asta? „Da’ cine? Că numai eu am copiator și fax...” – îmi răspunde jenat, însă deloc „obraznic”, ceea ce apreciez mult. „Și sunt și singur în Primărie acum...”

Nevoia de Bibliotecă-Biblionet la Stănești: „După ce scăpăm de la școală...”

(Stănești/ Vâlcea, 26 ianuarie 2010, vizită inopinată) 

Râmnicu-Vêlcei/ '892: cum a fost balul de la Adreani și cum s-au îmbrăcat doamnele și domnișoarele din înalta societate a vremii...

«...în seara de 14 Ianuarie, a avut loc aici un mare bal dat în folosul „Ligei Culturale a Românilor", sub patronagiul d-nelor Irina C. Herăscu şi Suciu, în sala teatrului Adreani. Sala era perfect iluminată şi bine decorată. (clic pentru explicații foto din colaj și linkuri către mai multe informații)

Orchestra regimentului 2, sub direcţiuinea d-lul capelmaestru, a dilectat publicul prin numeroase producţiuni până la orele 3, când toată lumea a părăsit sala, regretând acest cuib de petrecere, ducând cu sine marea impresiune şi bucurie ce nu putea dispare de pe figura nimănui.

Dintre d-nele cari au luat parte la această serată putem nota:
D-na lrina Herăscu într’un frumos costum bleu; d-na Suciu, frumoasa brunetă în bleu electric; d na Dancovici, în negru; d-na căpitan Leculescu, în pompadur; d-na Geanolu, în roş; d-na Pleşoianu, în negru; d-na Crăsnaru, în roş; d-na Procopiu, în bleu; d-na Tufeanu, în mov dantelă neagră; d-na Sofian, în grenée; d-na Fundăţeanu, într’un frumos costum alb; d-na Dimitrescu, în gros-vert; d-na Lăceanu, în alb; d-na N. Demetrescu, în verde şi d-na Rădulescu, în costum vişiniu.

,,Dau” 1000 de mărțișoare confecționate tradițional pentru un post de radio modern!

Atelierul de cusut de la Liceul Sanitar ,,Antim Ivireanu” din Râmnicu Vâlcea a luat naștere la început de octombrie, anul trecut. A pornit de la un mic grup de fete, cărora li s-au alăturat și alte colege, iar treptat atelierul a devenit un spațiu deschis și pentru băieți.

 

Dacă unii dintre participanți mai experimentaseră anterior coaserea manuală, pentru alții a fost o experiență complet nouă. În timp relativ scurt, s-a format o echipă omogenă, vizibil dornică să exploreze tainele și frumusețea cusăturilor manuale.

 

Inițiatoare a fost Antonia Drăghici, profesoară de limba și literatura română, dar contribuții valoroase au adus și profesorii: Anca Marinescu, Paula Fîrtățescu, Ramona Neacșu, Tiberiu Pigui, Ileana Marinescu, Mădălina Proteasa, Augustin Bîzîc, Laurențiu Badea, Alina Vîlcu, Daniel Adam.

Obiectivul general/ principal al proiectului a fost definit ,,strângere de fonduri pentru înființarea unui post de radio în școală”, însă totodată au fost vizate și obiective specifice generoase pe care nu le întâlnim la tot pasul (mai ales ,dezinteresat”), în învățământul vâlcean: perpetuarea artei cusăturilor tradiționale manuale, dezvoltarea abilităților practice în acest sens ale tinerilor, cultivarea răbdării, a imaginației și a perseverenței acestora, colaborarea/ interacțiunea lor socială, o binevenită ,,pauză” de la activitățile școlare și extrașcolare curente etc. Și nu întâlnim prea multe astfel de idei de instrucție/ educație non-formală și informală, deși în principal de astfel de direcții de dezvoltare ar avea nevoie copiii, adolescenții și tinerii noștri.... (clic pentru imaginile și filmulețele în album nemontat)

Calitatea cusăturilor, modelele alese cu grijă (din cărți de specialitate, în funcție de semnificații) au devenit caracteristici-forte ale proiectului. Coarnele de berbec simbolizează puterea, curajul și perseverența, trifoiul (cu patru foi) este simbolul universal al norocului - fiecare frunză are o semnificație: sănătate, dragoste, bogăție, celebritate -, motivele florale sunt o definiție a vitalității și a tinereții, steaua e cea care călăuzește și luminează calea, cercul reprezintă regenerarea și ciclicitatea vieții, o roată a timpului, mâinile în șold sunt un semn de putere feminină, seducție, autoritate, mamă protectoare, crucea arată legătura cu divinitatea și echilibrul etc.

Băile Olănești/ Principalele evenimente istorice în perioada 1918-1944/ Partidele politice

«...c) Partidele politice. După 1918, o preocupare de bază a unor fruntaşi din zonă a fost şi implicarea în activităţi politice. Majoritatea au devenit membri ai PNL şi PNŢ Cu totul sporadic şi în număr mic, unii olăneşteni au participat şi la activitatea altor partide politice. Din rândurile ţărăniştilor au făcut parte 3 membri ai familiei Livezeanu, cu strămoşi din Olăneşti: Andrei Livezeanu şi fiii săi Octav şi Radu. Col. Şt. Tătărescu nu era originar de aici dar avea proprietăţi – în staţiune un Cazinou iar la Comanca pământuri și vile. (58) - clic pentru foto cu explicațiii -

Alegătorii din cele 3 comune mergeau să voteze la Secţia de la Păuşeşti Măglaşi. În preajma alegerilor cei aflaţi la putere se lăudau cu realizările, iar oponenţii lor cu ce aveau de gând să facă, cu denigrarea adversarilor şi demascarea ilegalităţilor comise de aceştia. Credem că exemplul cel mai concludent este caracterizarea făcută fostului primar liberal C. Iliescu din Olăneşti: ,,Toate mişeliile, fărădelegile şi samavolniciile s-au abătut pe spinarea comunei de când e primar Costică Iliescu, descendent dintr-un surugiu de curte boierească... C. Iliescu e tipul speculantului ordinar, recunoscut cu aceste apucături din copilărie; a fost argat la curtea filantropului Bădescu, apoi logofăt, băiaş şi arendaş, în cele din urmă gonit ca necinstit şi şnapan, sfârşind în 1925 cu procese şi astăzi în curs, fiindcă nu-i dădea stăpânului partea cuvenită din venitul moşiei. De serviciul militar a fost dispensat: iar în război a mers la sedentară, atât el cât şi fratele lui D-tru Iliescu, actualul perceptor, cu care împarte pungăşiile la primărie...A căşunat cu familia lui pe bunurile comunei: el cârciumar, primar şi negustor de ori ce; tatăl său la banca populară, îi stoarce bugetul ca vicepreşedinte, un frate perceptor, altul factor şi unul măcelar. Au umblat în toate partidele, şi din toate au dezertat, pentru că nu li s-au satisfăcut dorinţele ...” . (59)

Legendele/ poveștile oamenilor Vâlcii: marea și puternica familie Simian

- din averile celebrilor industriaşi/ negustori/ politicieni a supravieţuit comunismului şi post-comunismului doar o componentă culturală: «Muzeul de Artă «Casa Simian» din Râmnicu Vâlcea; îl „datorăm” gusturilor rafinate ale soţiei lui Nae, Tita (născută Tudorache), medic de profesie

*
„- Da, cine e?, întrebase Mitică Simian, cu un glas de om sfârşit, după ce văzuse prin vizor trei haidamaci cu haine de piele şi pălării cu boruri mari. Erau călăii noului regim.
- Noi, Siguranţa Statului. Deschideţi!
- Imediat, aşteptaţi un moment, să deschid...

Şi Mitică Simian, ştiind ce-l aşteaptă, n-a deschis noului regim uşa de la intrare, ci a deschis uşa de la drumul spre cele veşnice, sărind în gol de la etajul 8, de pe balconul locuinţei sale din Cişmigiu. Era în anul 1948…” (clic pentru vizualizare foto din colaj)
Dinu Simian - poate cea mai reprezentativă persoană din marea şi puternica familie. Arestat în 1951, a murit la 14 mai 1955, în groaznica puşcărie de la Sighet.

În fotografia colajului – Dinu şi Mira Simian/ tată şi fiică.

Volumul «Amintiri din război - Amintiri din viaţă»/ Gheorghe Stancu/ text integral

Cartea aceasta de Amintiri s-a născut greu, ea căpătând mai întâi, ca idee, un contur mental vag, în urma numeroaselor şi captivantelor povestiri din viaţa de război şi din viaţa civilă pe care le depăna venerabilul veteran de război Petre Georgescu, în timpul deselor noastre întâlniri din ultimii 9 - 10 ani ai vieţii sale, povestiri pe care le ascultam cu interes, cu emoţie şi curiozitate. Le ascultam cu aceeaşi plăcere cu care domnia-sa le torcea din bogatul caier al vremii. (explicații foto cu link spre mai multe informații)

Cu timpul, ideea a îndrăznit să-şi ceară tot mai insistent dreptul la viaţă: ce-ar fi să...? Da, chiar aşa, ce-ar fi să adunăm într-o carte câteva, măcar câteva dintre aceste amintiri atât de interesante? Pentru că multe dintre ele sunt fascinante, chiar fermecătoare prin culoarea, ineditul şi importanţa lor de natură istorică, socială, culturală, psihologică.

În cele din urmă, ideea a prins a se închega, dar anevoie, după ce a fost agreată cu toată convingerea de ambele părţi, adică şi de trăitorul faptelor povestite, şi de subsemnatul, eu urmând să le dau acestor amintiri ţinuta cerută de condiţiile şi exigenţele apariţiei editoriale.

Ceea ce e de spus de la început însă este faptul că trăitorul şi povestitorul savuroaselor amintiri din această carte - venerabilul veteran de război Petre Georgescu - nu este un erou, cu merite de excepţie în ceva anume. Nu şi-a propus şi nici n-a vrut, cu niciun chip, să transpară aşa ceva din aceste Amintiri.

Din istoria ,,Drumului de fier” vâlcean - 120 de ani de activitate feroviară (20 iunie 1887 – 20 iunie 2007)

Valea Oltului este indisolubil legată de istoria, civilizaţia şi cultura poporului român, iar una din cele mai frumoase legende populare din Oltenia, legenda Domnului de rouă[1], îşi are obârşia de-a lungul văii unde, în urmă cu 120 de ani, reverbera şuierul primei locomotive la inaugurarea „drumul de fier” Corabia – Drăgăşani – Râmnicu Vâlcea. Deloc întâmplător, calea ferată ce străbate şi judeţul nostru, se edificase tocmai de-a lungul simbolicului drum al Domnului de Rouă pe care, spune legenda, „ tânăr şi chipeş fiind, pornea în amurg de seară dinspre Dunăre şi, urmând firul Oltului, ajungea la iubita sa din munţi, iar la primul cântat al cocoşilor pleca înapoi, neştiut de nimeni. Prinzând însă de veste şi dorind să dezlege taina acestei misterioase călătorii, locuitorii satului iubitei Domnului de Rouă au tăiat toţi cocoşii. Domnul de Rouă a băgat astfel târziu de seamă că se crăpa de ziuă şi a pornit năvalnic călare către curţile sale dinspre Dunăre, urmărit de sătenii curioşi. Se revărsau zorile pe când cei care puseseră la cale dezvăluirea se apropiau să-l prindă dar, Domnul de Rouă, o dată cu răsăritul soarelui pe dată s-a risipit ca fumul, cu cal cu tot, prefăcându-se în rouă şi lăsându-şi urmăritorii uimiţi.”

Râmnicu Vâlcea în timpul Primului război mondial

Crezul exprimat de generalul Lundendorff* în memoriile sale, că teritoriile ocupate trebuie să dea „materii prime”, întrucât aceasta «decurge din însăşi esenţa războiului», a fost aplicat și după ocuparea oraşului Râmnicu Vâlcea, în noiembrie 1916.

Războiul din 1916-1918 reprezintă unul din nenumăratele momente din istoria zbuciumată, dar eroică, în care poporul român s-a ridicat cu hotărâre necurmată la luptă pentru a-şi apăra dreptul de existenţă, libertate şi independenţă a patriei.

Conform planurilor Marelui Stat Major în partea de nord a judeţelor Vâlcea şi Argeş, din primăvara anului 1915, începe concentrarea de o parte şi de alta a Oltului şi a pasului Turnu Roşu, a Grupului Olt-Lotru care avea în componenţa sa Brigada a IlI-a infanterie cu 17 batalioane şi 7 baterii dislocate pe văile Argeşului, Topologului şi Lotrului¹. Judeţul Vâlcea, care în timp de pace găzduia în garnizoană la Rm. Vâlcea şi Drăgăşani, două unităţi militare : Regimentul 2 dorobanţi şi respectiv 48 infanterie, este împânzit de trupe². Se iau măsuri grabnice, de către autorităţi, pentru repararea şoselelor şi a podurilor care suferiseră în urma inundaţiilor din 1914. Serviciul tehnic al judeţului este mobilizat în mod special pentru refacerea grabnică a podurilor şi terasamentelor de pe Valea Oltului. Importante forţe militare şi civile se aflau concentrate la lucrările pentru şoseaua strategică de pe culmea munţilor ce făcea legătura dintre bazinul Latoriţei şi Valea Jiului, precum şi la lărgirea tuturor potecilor şi drumurilor de munte din Loviştea. Se organizează un sistem de apărare a căii ferate de pe Valea Oltului în zona tunelelor, la care se aflau concentraţi pentru lucrări, peste 500 lucrători ai judeţului³.

Râmnicul sub regimul ocupației germane. O poveste sinceră (WW1)

Ocupația germană în Vâlcea (1916-1918); exploatarea cumplită (parcă medievală) a localnicilor și a resurselor; rechizițiile; devalizarea depozitelor de alimente; confiscările de clopote de biserici și clanțe de uși (pentru alamă și cupru) etc.; localnicii au fost puși la muncă silnică și trimiși în batjocură după castane și jir...

«...la 25 noiembrie 1916, Râmnicu-Vâlcea era ocupat de trupele germane (după două luni din ziua în care Falkenhayn, comandantul Armatei 9 germane, pornise bătălia de la Sibiu) (9). Ele vor fi primite surprinzător de amabil de către notabilitățile „confecționate ad-hoc”. Ba chiar au defilat prin centrul orașului, întâmpinate cu flori de persoane aparţinând comunităţilor germană şi austriacă. Orașul era micuț, avea puțin peste 7.000 de locuitori, și avea să cunoască, timp de doi ani, greutăţile unei dure ocupaţii militare. Pentru cazarea trupelor germane vor fi rechiziționate, în special, stațiunile Călimănești, Govora și Olănești unde, timp de două sezoane, s-au odihnit și tratat doar militarii germani.

«Povestea soldatului vâlcean Dumitru Guşetoiu»

...166 de ofiţeri ai Securităţii au coordonat 224 de informatori care au urmărit tenace şi au dat relaţii despre profesorul Guşetoiu, în cei 42 de ani de urmărire „informativă”. Au fost informatori care au semnat peste 250 (!) de note informative, ceea ce dovedeşte foarte clar că a fi informator devenise aproape o „meserie”...

...remarcabil profesor de istorie, cu catedra la Liceul „Alexandru Lahovari” din Râmnicu Vâlcea (1934-1937, 1942-1948), al cărui director a şi fost între anii 1944-1946; profesorul Guşetoiu publicase în 1936 o remarcabilă carte de istorie numită „Probleme de istorie naţională. 1. Dovezi despre originea poporului român. 2. Drepturile noastre asupra teritoriilor ce ocupăm”, iar în 1937 o lucrare de metodică a istoriei foarte apreciată în ţară: „Metodica istoriei în şcoala secundară”...

Profesorul Dumitru Gușetoiu

Povestea acestui personaj al istoriei vâlcene este emblematică pentru mulţi oameni din ceea ce s-a numit „rezistenţa românească anticomunistă de după 1944”. Analiza acestui caz este şi o modalitate de a înţelege modul cum proceda Securitatea cu cei pe care îi considera periculoşi pentru regimul comunist, fie că periculozitatea era manifestă, fie că era doar potenţială.

Dacă nu ar fi existat regimul comunist, Dumitru Guşetoiu ar fi rămas în amintirea noastră ca unul dintre cei mai renumiţi profesori de istorie din ţară şi ca autorul celei mai bune metodici de istorie din perioada interbelică. Guşetoiu a fost un profesor atât de renumit, încât chiar Nicolae Iorga a insistat să-i fie asistent. Instaurarea regimului comunist i-a frânt însă destinul şi a făcut din activitatea lui profesională şi politică motive de a deveni un „caz” al Securităţii.

Povestea lui Dumitru Guşetoiu este exemplară pentru soarta intelectualului român de după 23 august 1944:

„Dumitru Guşetoiu, născut la 11 aprilie 1896 la Băileşti-Dolj, fiul lui Constantin şi Elena, a fost între 1940-1944 preşedintele organizaţiei P.N.Ţ.- Maniu din oraşul Râmnicu Vâlcea. A fost şi membru al Comisiei Judeţene al P.N.Ţ. şi responsabil al sectorului Bujoreni – Muiereasca. În partidul lui Maniu intrase în 1930”.

Această formulă succintă de prezentare se repetă obsesiv în toate dosarele Securităţii, pentru perioada 1947 – 1989, care îl priveau pe profesor. Ceea ce conta la acest om, pentru Securitate, era doar faptul de a fi făcut parte dintr-un partid „burghezo-moşieresc”, partid care a reprezentat mult timp adversarul politic cel mai important pe care l-a avut P.C.R., după 23 august 1944, dată de la care România a intrat în orbita comunismului sovietic.

1860: M. Lancelot, Al. Odobescu – Însemnări de călătorie în Vâlcea. Balcanismul de ieri și românii europenizați de astăzi*

Moto: „Nu, istoria face la rândul ei pe oameni şi plămădeşte destinul lor, istoria anonimă, profundă şi adesea tăcută, al cărui nedefinit, dar imens domeniu a sosit momentul să îl abordăm”. (Fernand Braudel)

Afirmaţia acestui mare istoric[1], referitoare la necesitatea de a privi istoria şi dintr-un alt unghi, al oamenilor simpli care o fac, ne-a impulsionat să întreprindem această cercetare. Depăşind abordarea tradiţională a evenimentului şi a individului, căutând să înţelegem viaţa satului – adesea scufundat în tăcere – încercând să distingem între ceea ce este factor de permanenţă, tradiţie şi continuitate, supus în mai mică măsură înnoirilor şi mutaţiilor mai rapide care s-au produs în plan legislativ şi ideologic în societatea românească, am ajuns să constatăm dinamica diferită a satului faţă de oraş. (mic album foto cu explicații)

De un real ajutor ne-au fost consemnările din lucrarea De Paris à Bucharest. Causeries geographiques a lui M. Lancelot[2] şi Însemnări despre monumentele istorice din judeţele Argeş şi Vâlcea, a lui Alexandru Odobescu.[3] În anul 1860, ambii au parcurs judeţul Vâlcea, însemnările lor (cu o notă în plus pentru rigoarea călătorului francez) surprinzând aspecte care „scapă” documentului oficial.

Aspectul sălbatic al naturii în zona montană, integrarea omului în peisaj fără a-i aduce modificări vizibile şi a-i altera măreţia impresionau călătorul. Lancelot, călătorind De la Paris la Bucureşti, pătrunzând în judeţ prin Ţara Loviştei, remarcă toate acestea în zona Câineni: „Natura este aici străină de orice intervenţie omenească. Nici o contribuţie meschină şi pretenţioasă a omului nu se iveşte ca un gheb ridicol, care să trădeze stadiul de inferioritate în care el însuşi vegetează. Acolo omul este umil, resemnat şi sălbatic, aşteptând timpuri mai bune… În tot acest vast peisaj desfăşurat în faţa noastră, cât vede ochiul şi aude urechea, nici un zgomot, nici o formă care să amintească de civilizaţie sau de omul de azi”[4].    

Schitul Jgheaburi/ Vâlcea - sihăstria dintru începutul începutului Țării Românești...

<<... într-o depresiune prăpăstioasă, înconjurată de dealuri împădurite ...este un foarte vechi loc de sihăstrie. Așezarea de aici, întru începutul ei cel mai îndepărtat, nu a fost făcută pentru o obște, fie ea cât de mică, ci pentru un singur om, deoarece aici nu este loc nici măcar pentru o grădină, legumele si florile crescând pe terase făcute cu sapa.

În pisania bisericii scrie că Sfântul lăcaș este construit pe locul unde au existat alte două biserici de lemn, una datând din anul 1300, in timpul lui Radu Negru, și alta din anul 1600, refăcută la 1640 de Mitropolitul Teofil, in timpul lui Matei Basarab. (album foto 60 imagini) Ambele s-au dărâmat. Actuala biserică din zid de piatră a fost construită în anul 1827.

Violul colectiv ,,tactică de luptă” în marea proză și poezie rusă

- mai nou (subliminal) și în muzica recomandată aluziv unor (sub)culturi în care prinde (,,îţi place sau nu, draga mea, trebuie să suporţi”)...  (explicații fotografii și linkuri către mai multe informații)

«...programul monoton și plicticos de peste zi storcea dintr-înșii toată vlaga. Până seara, când gornistul suna apelul, oamenii făceau instrucție pe jos și călare, țesălau caii și le dădeau de mâncare, toceau stupiditățile de la „tiorie” (,,teorie” – referire la regulamentele militare)* și, abia la ora zece seara, după apel și după ce se stabileau gărzile, se înșiruiau pentru rugăciune; vagmistrul (sergent-major de cavalerie/ artilerie, superior sergentului și inferior plutonierului; avea și sens de șeful gărzii)*, plimbându-și ochii rotunzi, leit nasturi de cositor, de-a lungul rândurilor, dădea tonul la „Tatăl nostru”, cu glas veșnic răgușit. A doua zi dimineața, tărășenia începea din nou, și zilele treceau aceleași, aducând una cu alta ca două picături de apă.

Pe toată moșia, afară de bătrâna soție a logofătului, nu era decât o singură femeie, după care li se scurgeau ochii tuturor, până și ofițerilor. Era camerista logofătului, Frania, o tânără și drăgălașă poloneză. Adeseori alerga din casă la bucătărie, unde trona un bucătar bătrân, fără sprâncene. Sotnia, împărțită în câteva plutoane pentru instrucția pe jos, urmărea, clipind din ochi și suspinând, rochia cenușie a Franiei. Ea simțea întotdeauna privirile cazacilor și ale ofițerilor aruncate asupră-i; i se părea că se scaldă în dorința pătimașă care izvora din trei sute de perechi de ochi. Legănându-și ațâțător șoldurile, lunecând din casă în bucătărie și înapoi, zâmbea fiecărui pluton în parte și domnilor ofițeri în special. Toți râvneau să-i intre în grații; se zvonea însă că numai sotnicul (sotnic =  comandant de veche unitate de cavalerie căzăcească compusă din o sută de soldați)*, un ofițer cârlionțat și păros din cap până-n picioare, izbutise să-i câștige favorurile.

Dimitrie Ciurezu (1901–1978) - Poet al Mănăstirii Cozia

În „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”(Bucureşti, Editura „Minerva”, 1982, p.868-869), G. Călinescu notează despre Dimitrie Ciurezu: „Născut în 1901 la Pleniţa, jud. Dolj. Culegerea „Răsărit” a fost primită, când a apărut în 1927, cu o mare simpatie, ca o explozie a bucuriei  de a trăi şi ca o expresie a tradiţionalismului de nuanţă oltenească (…) încât pentru a surprinde în aceste bărboase rădăcini bulbii poeziei, se simte nevoia de a recurge la metoda fragmentării (…)”

 

În 1993, când am avut ideea întocmirii unei cărţi ce poartă titlul „Oltul, Cozia şi Mircea în versurile poeţilor noştri” (coperta: Cristian Sima), am avut o întrevedere cu părintele stareţ al Mânăstirii Cozia care era pe aceeaşi lungime de undă cu mine: şi Dumnealui strânsese, de-a lungul timpului, texte referitoare la subiectul în discuţie şi mi-a prezentat un dosar cu texte din poeţi clasici români şi câteva texte din contemporani ( Dimitreie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Mihai Eminescu, George Coşbuc, A. E. Baconsky, Alexandru Jebeleanu, Niculae Stoian), pe care l-am completat cu textele antologate de mine, în aşa fel încât textele s-au întrepătruns, în final rezultând o antologie de 62 de pagini ce poate fi, şi azi, completată. La sfârşitul dosarului cu şină în care sfinţia sa stareţul arhimandrt Gamaliil Vaida îşi strânsese materialul, se aflau câteva foi scrise la maşină – texte semnate D. Ciurezu. Stareţul m-a condus, apoi, şi la cimitirul mânăstirii, peste drum de Cozia, la Bolniţă, arătându-mi mormântul poetului, cu efigie din bronz încastrată în crucea din piatră.

Petre Petria/ 75 de ani de viaţă şi 50 de ani de activitate închinată cărţii

I. VIAŢA ŞI ACTIVITATEA

Născut în zona muntoasă a judeţului Vâlcea, în mirificul plai al comunei Titeşti, la 22 februarie 1934, din părinţii Maria şi Ion Petria, mama casnică, tatăl morar vestit (ca şi bunicul şi străbunicul), dintr-un neam venit din Tilişca – Mărginimea Sibiului; fiul cel mijlociu, primul fiind Gheorghiţa, născută în anul 1932, şi Ion (Nelu), venit pe lume în anul 1937. Alături de cei doi fraţi, are o copilărie lipsită de griji, prin strădania părinţilor care le-au asigurat cele necesare, cu toate că traversau perioada celui de al IIlea Război Mondial, cu tot cortegiul de lipsuri şi suferinţe. (clic pentru video și explicații imagini)

Urmează clasele primare la Şcoala din Titeşti-Grui, în perioada 1941-1945, cursurile gimnaziale la «Gimnaziul Unic Boişoara – Loviştea», 1946-1948, studiile liceale la RâmnicuVâlcea, Craiova, Drăgăşani (1948-1951), apoi cursurile unei şcoli medii (curs seral) la Bucureşti (pe care nu o termină) (1951- 1952), lucrând concomitent la Fabrica de Confecţii de la «Apaca». Revenind în localitatea natală, se încadrează, prin concurs, ca bibliotecar la Biblioteca publică din localitate, apoi este director de cămin cultural şi secretar la Şcoala de centru din Titeşti (septembrie 1952 – octombrie 1953). Timp de trei ani, este militar în termen la M. A. I. – Grăniceri, Oradea. După efectuarea serviciului militar, este încadrat, temporar, la o instituţie culturală din oraşul Oradea.

„Pârâienii Valahiei”/ de Constanţa Badea, Petronela Badea, Mihai Pârâianu

Cuvânt înainte
Cu dorinţa de a îndeplini un gând mai vechi, deziderat al strămoşilor, profesoara Constanţa Badea împreună cu dr. economist Mihai Pârâianu şi profesoara Petronela Badea au îndrăznit a păşi pe un drum spinos, nestrăbătut până acum de niciunul dintre înaintaşii lor, şi anume cercetarea originilor familiei boiereşti Pârâianu, din cele mai vechi timpuri până astăzi. (mai multe foto)
Cine au fost Boierii Pârâieni?, cu ce s-au înscris ei în istoria Valahiei?, cu ce au îmbogăţit ei cultura vremii?, iată întrebări la care autorii au căutat răspunsuri, cercetând acte de familie şi documente de arhivă, aflate la institutele din Bucureşti, Râmnicu-Vâlcea, Piteşti şi Craiova.
S-a născut astfel o lucrare amplă, care alături de altele similare vine să aşeze o cărămidă la temelia construcţiei, pe care marile familii boiereşti au făurit-o în istoria şi în cultura Valahiei.
A fost o muncă de cercetare asiduă, cu multe momente de cumpănă, depăşite însă de convingerea că, în istoria oricărei ţări, aristocraţia a avut un rol însemnat, care trebuie recunoscut şi pus în evidenţă.

Simion-Petre Cichirdan

• Data nasterii: 21.02.1951, Rm. Valcea.

• 1955-1958: preşcolar la Grădiniţa nr. 2 educator doamna Caracaş, care îi remarcă talentul la construcţiile din cuburi colorate. Primeşte în dar, de la educatoare un pui de câine lup, căruia îi dă numele Cezar, şi pe care îl va creşte cu pasiune.

• 1958-1962: elev la Școala nr. 2 - Cetăţuie.

   De la 8 ani la 11 ani dirijează imnul RPR în clasele primare, zilnic; la 11ani joacă (şi regizează) în piesa de teatru "În împărăţia semnelor de punctuaţie" reprezentată la Palatul Culturii din Rm. Valcea şi Caminul Cultural din cartierul "Versail", după ce, mai devreme dădea reprezentaţii cu teatru de păpuşi în faţa porţii locuinţei cu chirie, pe librete proprii inspirate după piesa Cipolino, pe care o auzise la difuzor.

Frecventează Casa Pionierului la cercurile de Aeromodele şi Teatru. Recită şi cântă în corul de copii.

   La 12 ani începe studiul violoncelului, la Şcoala de Muzică, cu Leca Morariu, apoi în particular, acasă, cu acelaşi profesor, iar dupa dispariţia acestuia, cu Theodor Geantă; în 1963 concertează pe scena Palatului de Cultură, într-un solfegiu - duo pentru violoncel de G. Dinicu - în dublu cu Titel Andreianu şi Constantin Dumitraşcu; violoncel 1 în orchestra simfonică a Şcolii de Muzică, dirijată de Eugen Ciorăscu, în 1964.

Personalități râmnicene/ Enciclopedia județului Vâlcea vol. II 2012/ Localitățile urbane

Dintre cele aproape o mie de personalităţi vâlcene incluse în vol. I al Enciclopediei judeţului Vâlcea (Râmnicu-Vâlcea, Ed. Fortuna, 2010)‚ circa 600 sunt râmnicene, ceea ce dovedeşte păstrarea bogatei tradiţii a oraşului, de „capitală” culturală, în sensul cel mai larg al cuvântului. Pentru a nu opera o – întotdeauna – riscantă selecţie, am preferat să concentrăm la maximum conţinutul tuturor fişelor existente, încercând să cuprindem multum in parvo, adică esenţa; totodată, am renunţat la includerea în acest „catalog”, a acelor persoane care au avut doar o „legătură trecătoare” şi firavă cu oraşul, efectuându-şi, de pildă, studiile liceale (sau altă şcoală) aici. În rest, am păstrat ca valabile criteriile stabilite în lucrarea amintită, adică apartenenţa celor prezenţi la Râmnicu-Vâlcea (născuţi şi trăitori aici, născuţi în Râmnic, dar stabiliţi în alte localităţi din ţară şi străinătate, proveniţi din alte judeţe sau din alte localităţi vâlcene şi desfăşurându-şi activitatea aici - în anumite perioade sau până la sfârşitul vieţii); al doilea criteriu important luat în consideraţie, a fost acela al obţinerii unor performanţe (cu toată relativitatea acestei noţiuni!) într-un domeniu sau altul, cu accent pe perioadele „râmnicene”.

 Aşadar, reperele biografice şi cele ale fişei în ansamblu, au fost reduse la minimum necesar: data, locul naşterii (după caz, şi cel ale morţii) şi profesia obţinută în urma absolvirii unei facultăţi sau a altor forme de pregătire, acestea fiind urmate de menţionarea domeniului/domeniilor în care subiectul s-a afirmat; specializările prin doctorate sau alte forme specifice, şi – în limita spaţiului – una/ trei realizări.

A

Achim, Gheorghe (George) (n. 30 mai 1950, com. Păuşeşti-Otăsău, jud. Vâlcea) – biblioteconomist; poet, prozator, memorialist, întemeietor de reviste etc. Studii de actorie, regie şi estradă. Întemeietor de reviste: „Telehaz” (1990-1991), „Ţânţarul” (1996), cuplată ulterior cu „Ochean” şi apoi cu „Semn” (din 1996) etc.; volume de proză şi poezie.

Adreani, Angelo (1840-1917) – proprietar şi patron al fostului teatru (şi cinema) „Adreani” din Râmnicu-Vâlcea (sf. sec. XIX) (pe locul actulului teatru „Anton Pann”), cu rol însemnat în dezvoltarea vieţii teatrale şi culturale din municipiu.

Agiu-Neacşu, Elena (n. 2 iun.1958 în com. Cetate, jud. Dolj) – filolog; poet, publicist. Autoare a volumul de versuri satirice şi umoristice Patrioţi de ... trei parale (1998). Co-îngrijitoare a volumul O viaţă pentru o idee – Infinitul din palmă.

Albescu, Ion (n. la 14 febr. 1923 – Bucureşti) - doctor în ştiinţe medicale, cu teza Tuberculoza uro-genitală (1952); fost campion naţional la talere. După 1989, a deschis prima policlinică particulară din judeţul Vâlcea - Policlinica Straubing Râmnicu-Vâlcea. „Cetăţean de Onoare al Râmnicului”.

Râmnicu Vâlcea - patrimoniul cultural imobil

Unul din cele mai vechi oraşe ale ţării, Râmnicu-Vâlcea a moştenit un considerabil tezaur patrimonial, dacă ar fi să judecăm după numărul şi valoarea culturală, istorică şi artistică. Conform Listei Monumentelor Istorice din 2010 şi listelor precedente acesteia, zestrea municipiului cuprinde un total de 54 coduri (85 subcoduri componente): 19 biserici, 11 instituţii publice, 4 case particulare, 9 monumente de for public, 4 cruci comemorative, 5 ansambluri urbane, 9 situri arheologice şi peste 10.500 de volume de carte veche. 

 

Patrimoniul cultural imobil

Această categorie de bunuri materiale constituie cea mai valoroasă componentă a patrimoniului cultural, atât în ceea ce priveşte valoarea materială directă, cât şi în raport cu posibilităţile de inserţie a unor componente extraculturale.

 

● Biserici şi ansambluri mănăstireşti. Nu vom insista, redundant,  asupra descrierii lor, fiindcă ele sunt prezentate în ceea ce au mai reprezentativ, la capitolul VIAŢA RELIGIOASĂ.

Ansamblul Arhiepiscopal (sec. XVI-XIX, str. Carol, nr. 43) din Râmnicu-Vâlcea, estealcătuit din următoarele edificii: Catedrala „Sf. Nicolae”, „sfârşitul secolului XIV, refăcută de Matei Basarab, arsă şi surpată în timpul războiului din 1736-1737, prefăcută de episcopul Climent 1737-1745, arsă 1847, refăcută 1852-1852” (Stoicescu 2, 1970, 540-541) de către episcopul Calinic pe temelia celei vechi; pictată de Gheorghe Tattarescu. Palatul Episcopal - ridicat de episcopul Calinic în anul 1850 şi refăcut la 1889; Paraclisul “Sf. Grigore Teologul”, ridicat de episcopul Grigorie III Socoteanu în anul 1751; Biserica-bolniţă „Adormirea Maicii Domnului”, ctitorită de Climent între anii 1745-1746; Clădiri anexe din sec. XIX-XX; Pivniţele şi clădirile fostei tipografii - ruine sec. XVI-XIX şi Turnul clopotniţă, construit în secolul al XVI-XIX.

Ion Lazu/ Jurnal cu Felix Sima

„... Sufletul meu distila din zbaterea lumii doar tonul ei elegiac, pe când sufletul lui Felix Sima, foarte diferit de al meu, identitar, însingurat la celălalt capăt al lumii, distila şi el un ceva greu de numit, dar care se aduna cu folos în melopeea cărţilor noastre. Eu în gazdă la Guşoieni, în Ioneşti-Obeni, în Băbenii-Români, la Goranu, la Horezu, la Păuşeşti, la Alexeşti-Berbeşti şi Oteşani şi peste tot în relieful vâlcean, “prin râpi şi văi adânci”, geologice şi omeneşti deopotrivă -, iar Felix la bibliotecă şi în Ostroveni şi la Măgura-Mihăeşti - sau pe unde ne răzleţeam împreună, la schitul Jgeaburi, la schitul Pătrunsa, la schitul Pahomie, la Mânăstirea Govora, la cetatea dacică Buridava, la Vaideeni - “Învârtita dorului”, şi la “Cocoşul de Horezu”; la Vlădeşti, la Dumitru Şchiopu, la Vicşoreanu, Mischiu, Buclescu, ori la Gheorghiţa Măleanu din Bărbăteştii Vâlcii.”

Ion LAZU/ http:/ilazu.blogspot.com2011/10/

 

„Într-o ţară în care poeţii publică mult, dezlânat, fără simţul axului interior pentru că au obsesia  cantităţii, Felix Sima poate constitui un model de fericită măsură. El şi-a aflat proporţia interioară; s-a vertebrat liric.

Am constatat cu devorantă nostalgie că poemele sale precum “Seri de iarnă” sau “Frumosul prinţ” nu numai că nu se învechesc, dar trec proba istorică a timpului cu o naturaleţe care îl flatează pe vechiul lor comentator. Mai târziu, când valurile istoriei şi istoricii literari vor trage năvodul, mulţi vor constata cu uimire că mireasma lirică a lui Felix Sima îşi păstrează substanţa şi candoarea.”

Dan CIACHIR/ „Ridică-te, negură”, Râmnicu-Vâlcea, Editura „Conphys”, 1994, p. 93.

Râmnicu Vâlcea în filmări din 1968 și 1990, una - a TVR, cealaltă - privată*

- între momentele reținute de cele două memorii de peliculă (adică vreme de 22 ani), orașul s-a schimbat din temelii...

...(aproape) fără a-și păstra identitatea culturală și ,,busola”

...pe care și în zilele noastre, după alți 34 ani, încă le mai caută.

Capturile sunt din înregistrările video de aici - închidem fereastra și vizualizăm liber (fără a ne conecta sau a crea cont).

În descrierea filmului-colaj avem și sursele.

Valentin Smedescu

_____

*în sens de particulară, altminteri este de asemenea publică

«Nu renunța niciodată la armele tale!»

De ,,Ziua Națională a Lecturii” 2024, la solicitarea doamnei Maria Tițu/ Biblioteca Galicea/, îndemn la citit.

Prin ceea ce înfăptuiește zi de zi, colega noastră bibliotecară în vatra de baștină al lui Teodosie Rudeanu merită întreaga noastră considerație și susținere!

Dragoş Vrânceanu (14 februarie 1907 - 4 mai 1977): biografia + o secvență din Băbeniului natal sub ocupația germană din WW1

Dragoş Vrânceanu
Nastere: 14 februarie 1907, Babeni, judetul Valcea
Deces: 4 mai 1977, Bucuresti

S-a nascut in Babeni, judetul Valcea, la 14 februarie 1907. Între 1921 si 1926 face liceul la Balti, unde tatal sau fusese mutat ca inspector scolar.

Debutul se va realiza in revista lui Perpessicius, "Universul literar", in mai 1927, cu poezia Porumbeii. Din 1929 poetul isi vede realizat visul de a fi student al Facultatii de Filosofie din Florenta. Se apropie de marii oameni de cultura ai vremii, de poezia moderna.

Isi da doctoratul in filosofie la Universitatea din Florenta cu o lucrare despre natura mitologiei. Dupa debutul in volum cu Closca cu puii de aur, in 1934, continua activitatea publicistica prin colaborari la "Curentul", " Viata literara", "Azi", "Revista Fundatiilor".

Felix Sima/ Cartea de la Mihăești documente și mărturii – 490 ani de la atestarea localității (2021)

«...o concisă, autentică şi emoţionantă istorie lirică a localităţii, deconspirându-l pe poetul de talent şi, deopotrivă, pe artistul Felix Sima, a cărui dragoste pentru glia natală este adâncă şi pioasă. În grila aceasta de percepţie – a lui şi a noastră – lucrarea putea să se numească la fel de bine, păstrându-se în limitele parafrazării, Cartea de la... San Mihăeşti!»

&&& (clic pentru mai multe poze cu explicații)

« Declaraţie pe propria-mi răspundere: Nu eu vorbesc despre versurile mele, ci ele vorbesc despre mine. Este un curaj să ieşi în lume cu o faptă, cu o strofă, cu o carte. Lumea te judecă, te estimează, te subminează sau te stimează. Preferam să rămân necântărit – dar fiecare are greutatea sa. Un gram de poezie, cât un fir de nisip, tot se va găsi în paginile mele... Iar dacă nu, facem din ele bărcuţe şi le punem pe râu. Vedeţi că aţi descoperit poezia din pagini de ape? Prin ele cer iertare celor pe care i-am necăjit, cu voia sau fără voia mea, ştiuţi sau neştiuţi. Mi-a revenit bunul-simţ. Plecase puţin cu sorcova. Scopul versurilor mai este să nu ne otrăvim reciproc în timpul acestei convenţii sociale care se numeşte VIAŢĂ: eu nu îţi dau ciuperci otrăvite, tu nu îmi dai ciuperci otrăvite. Am învăţat, prin ele, să şterg geamurile casei lui Anton Pann. Sunt plătit pentru aşa ceva? Nu! Însă plătim tot noi – cu viaţa.

Felix Sima (resursă electronică din 2014)*

Membru al UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA, din anul 1990, poetul Felix Sima s-a născut la 6 iunie 1949, în comuna Mihăeşti, satul Măgura, judeţul Vâlcea. Este al doilea copil dintre cei trei fii ai colonelului - veteran de război Gheorghe Sima şi ai Elenei Sima (născută Niţă, din neamul Bobolea). Îşi petrece copilăria în satul natal, unde învaţă şi clasele primare. Urmează cursurile gimnaziale la Craiova şi tot aici urmează şi primele clase de liceu, continuate la Râmnicu – Vâlcea. În anul 1969, după bacalaureat, este admis la studii de biblioteconomie, la Bucureşti, unde are loc şi debutul său literar, în acelaşi an, în revista „Luceafărul”.

   După stagiul serviciului militar, la transmisiuni, se angajează în munţi, la Hidrocentrala Lotru , ca operator staţie radio Petrimanu.   În anul 1977 este angajat ca decorator la Teatrul Popular din Râmnicu – Vâlcea (director Goange Gh. Marinescu), de unde se transferă, în 1978, la Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul”, unde lucrează şi în prezent. Tot în 1978 i se publică primul volum de versuri, intitulat „Cineva mai tânăr”, la Editura „Albatros”, în urma premiului de debut obţinut la concursul pe anul 1977 al acestei edituri, manuscris depus pentru jurizare în  anul 1976.

Felix Sima/ Cartea de la Mihăești – documente și mărturii – 485 de ani de la atestarea localității

UN CUVÂNT ÎNAINTE
Pentru Felix SIMA, cercetarea istorică (în primul rând, istoriografia şi istoria culturii) nu este un simplu hobby, ci o preocupare probând consecvenţă şi „antecedente” serioase, căreia scriitorul i-a dedicat o parte apreciabilă din timpul vieţii sale! O dovedesc cu prisosinţă cele două ediţii de restituire a personalităţii şi operei mihăeşteanului Dragoş PETROȘANU – întemeietorul istoriografiei vâlcene, precum şi studiile şi articolele pe teme istorice publicate în diferite periodice. Volumul care se lansează chiar în ziua de Rusalii – Cartea de la Mihăeşti. Documente şi mărturii (Râmnicu-Vâlcea, Editura FOCUS, 2015) se adaugă, iată, demersurilor creative ale autorului în domeniul acestei importante ştiinţe. Înţelegând în mod corespunzător aprecierea marelui istoric Nicolae BĂLCESCU, care considera istoria „cea dintâi carte a unei naţii” şi fiind îndrăgostit iremediabil de vatra care l-a ivit, Felix SIMA a adunat în volum un număr impresionant de mărturii documentare despre satele acestei mari, vechi şi frumoase localităţi a judeţului Vâlcea (devenită comună prin Legea comunală din 1864), pentru a oferi mihăeştenilor prima lucrare cu caracter istoric, a vetrei lor strămoşeşti. (mai multe foto cu explicații)

Bun cunoscător al acestui gen de scrieri, autorul şi-a intitulat volumul printr-o parafrază a faimoasei cărţi a lui Axel MUNTHE (Cartea de la San Michele), înnobilând astfel, încă o dată, aşezarea strămoşilor săi. Onest cu sine şi cu virtualii cititori, autorul şi-o subintitulează Documente şi mărturii, pentru a sublinia de la bun început faptul că nu este vorba despre o monografie, necum despre o istorie.

Băbeni/ Vâlcea: Participarea la Războiul de Reîntregire a Neamului (1916-1918)

”...se lua de la unele persoane, în special de la cei săraci, aproape totul, pe când alţii, în mare parte – dintre cei cu dare de mână, adică mai influenţi în comună, erau favorizaţi” (sursă foto ilustrativă)

         După doi ani de neutralitate (1914-1916), la cererea Franţei - „acum ori niciodată”, România a intrat în război contra Germaniei. Valea Oltului, judeţul Vâlcea, căile ferate şi rutiere au fost angrenate în conflagraţie odată cu primele dizlocări de trupe, ca şi Valea Jiului. Pe Olt, s-au dat lupte grele Deviza „Pe aici nu se trece” a fost pecetluită cu sânge de vâlceni. Au căzut 10179 soldaţii ofiţeri, subofiţeri din judeţul nostru, iar din Băbeni - 111: 1 plutonier major, 2 sergenţi majori, 4 sergenţi, 4 caporali, 100 soldaţi (1916-1918 în Vâlcea, 1979, 9-10).  

În perioada ocupaţiei germane, comuna Băbeni a trecut prin momente deosebit de grele. Astfel, la 14 octombrie 1916, li s-au confiscat vitele, sub formă de rechiziţii, odată cu cele ale locuitorilor din celelalte localităţi vâlcene (Ibidem, 104-105), iar la 12 august 1917, mai mulţi locuitori din Băbeni – Valea Mare (Ion Goran, Negrea Petre, Nicolae Jardea, Paraschiva I. Grecu, Maria Ştefan Ilie, Lina I. Niţu Bica, Elena D[umi]tru Bojin, Elena N.R. Stavrescu, Petria I. Zamfir, Solomia Dincă Bojin, Bica Marin Tărăşilă, Gheorghiţa I.B. Tărăşilă şi Maria I.P. Tărăşilă) se plâng de „jugul domnului arendaş Constantin C. Bazacliu din această comună”, căruia, în timpul ocupaţiei germane, timp de nouă luni de zile, i-au muncit moşia – „500 pogoane: arat, semănat, secerat, lucru la maşină, cu braţele şi cu boii etc. şi nici până în prezent, nu ni s-a făcut nicio plată” (Ibidem, 169-170). La 14 august 1918, alţi 92 de locuitori, în frunte cu Marioara St. Necula – proprietăreasă, se plâng Comandaturii Etapei 270, din cauza abuzurilor comise de cei însărcinaţi cu rechiziţionarea vitelor (Ibidem, 331).