«...programul monoton și plicticos de peste zi storcea dintr-înșii toată vlaga. Până seara, când gornistul suna apelul, oamenii făceau instrucție pe jos și călare, țesălau caii și le dădeau de mâncare, toceau stupiditățile de la „tiorie” (,,teorie” – referire la regulamentele militare)* și, abia la ora zece seara, după apel și după ce se stabileau gărzile, se înșiruiau pentru rugăciune; vagmistrul (sergent-major de cavalerie/ artilerie, superior sergentului și inferior plutonierului; avea și sens de șeful gărzii)*, plimbându-și ochii rotunzi, leit nasturi de cositor, de-a lungul rândurilor, dădea tonul la „Tatăl nostru”, cu glas veșnic răgușit. A doua zi dimineața, tărășenia începea din nou, și zilele treceau aceleași, aducând una cu alta ca două picături de apă.
Pe toată moșia, afară de bătrâna soție a logofătului, nu era decât o singură femeie, după care li se scurgeau ochii tuturor, până și ofițerilor. Era camerista logofătului, Frania, o tânără și drăgălașă poloneză. Adeseori alerga din casă la bucătărie, unde trona un bucătar bătrân, fără sprâncene. Sotnia, împărțită în câteva plutoane pentru instrucția pe jos, urmărea, clipind din ochi și suspinând, rochia cenușie a Franiei. Ea simțea întotdeauna privirile cazacilor și ale ofițerilor aruncate asupră-i; i se părea că se scaldă în dorința pătimașă care izvora din trei sute de perechi de ochi. Legănându-și ațâțător șoldurile, lunecând din casă în bucătărie și înapoi, zâmbea fiecărui pluton în parte și domnilor ofițeri în special. Toți râvneau să-i intre în grații; se zvonea însă că numai sotnicul (sotnic = comandant de veche unitate de cavalerie căzăcească compusă din o sută de soldați)*, un ofițer cârlionțat și păros din cap până-n picioare, izbutise să-i câștige favorurile.
Faptul se întâmplă în pragul primăverii. În ziua aceea, Grigori era planton la grajd. Rămânea mai mult într-un colț, unde se mușcau caii ofițerilor, din pricina unei noatene care se nimerise în compania lor (noatenă/ strâjnică = mânză de la cca șase luni până la doi-trei ani)*.
Era la ceasul prânzului. Grigori se depărtă, după ce șfichiuise armăsarul pintenog al esaului, și plecă să-și vadă Roibul (esaul = grad superior celui de căpitan [podesaul] și imediat sub locotenent colonel). Calul scormonea prin fânul umed, cătând cu ochiul roz spre el, și-și ridica piciorul dinapoi, lovit în timpul instrucției cu sabia. Pe când îi potrivea frâul, Grigori auzi într-un ungher întunecos un țipăt înăbușit. Merse prin fața boxelor, uimit de acest zgomot neobișnuit. Un văl de întuneric veni peste el și i se lăsă pe ochi. Ușa grajdului se izbi și un glas murmură înăbușit:
— Hai, repede, flăcăi!
Și Grigori iuți pasul. — Cine-i? Uriadnicul Popov se lovi de el, bâjbâind și îndreptându-se spre ușă (uriadnic - subofițer în armata țaristă sau funcționar inferior în poliția rurală)*.
— Tu ești, Grigori? șopti el, punându-i mâinile pe umeri.
— Stai o țâră. Da’ ce se petrece?
Uriadnicul chicoti cu glas vinovat și-l prinse pe Grigori de mânecă.
— D-apăi… Stai oleacă… încotro?
Grigori își smulse mâna și deschise ușa. Prin curtea pustie umbla o găină pestriță cu coada pleoștită și, nebănuind că bucătarul hotărâse să o pună în supa domnului logofăt, pășea și ciugulea balega, neputându-se decide unde să se ouă. Lumina, care izbi în ochii lui Grigori, îl orbi o clipă, își acoperi pleoapele cu palma și se-ntoarse; în colțul întunecos al grajdului zarva se înteți. Ținându-se de perete, se îndreptă spre locul acela; lumina juca, ca un iepure, pe perete și pe iesle. Grigori mergea orbecăind, din pricina luminii care-i înțepase ochii. Se întâlni cu șugubățul Jarkov, care pășea încheindu-și nădragii căzuți și scuturând din cap.
— Ce-i asta? Ce faceți acilea?…
— Dă fuga! îi șopti Jarkov, duhnind în fața lui Grigori mirosul urât din gură. Colea… colea îi strașnic! Au dus-o băieții pe Frania… Au culcat-o acolo…
Jarkov chicoti, dar râsul i se curmă când Grigori îl îmbrânci, izbindu-l cu spatele de perete. Grigori alergă spre locul de unde venea vuietul de tăvăleală. Spaima îi tremura în ochii holbați, obișnuiți cu întunericul. În ungher, lângă o grămadă de cergi, se-ndesau toți cazacii din plutonul întâi. Fără să spună un cuvânt, îmbrâncindu-i, Grigori păși înainte. Frania era întinsă la pământ, cu picioarele albe, desfăcute nerușinat, îngrozitor, lucind în întuneric, ca o moartă. Capul îi era înfășurat într-o cergă, fusta sfâșiată și trasă mai sus de sâni. Un cazac se desprindea tocmai atunci de femeie; păși spre perete, lăsând locul altuia. Grigori se întoarse și se repezi spre ușă:
— Vagmiistru!
Îl ajunseră lângă ușă; îl traseră înapoi, astupându-i gura cu palma. Cât îl târâră, Grigori rupse bluza unuia, pe altul îl izbi în burtă cu cizma; dar fu doborât și, ca și Franiei, îi înveliră capul cu o pătură, fără a rosti o vorbă, ca să nu-i ghicească după voce și îl aruncară cu mâinile legate într-o iesle deșartă. Înăbușinduse în lâna puturoasă, voia să strige și lovea cu picioarele în iesle. Auzi șoapte în ungher, scârțâitul ușii care-i lăsa pe cazaci să intre și să iasă. Îl dezlegară după vreo douăzeci de minute. Vagmistrul și doi cazaci de la alt pluton erau lângă ușă.
— Ține-ți gura! spuse vagmistrul, clipind și privind pe sub sprâncene.
— Nu face pe nebunul că, de nu, îți tăiem urechile! spuse zâmbind Dubok, un cazac din alt pluton.
Grigori văzu cum doi cazaci ridicară un sul cenușiu: era Frania (picioarele-i spânzurau, nemișcate, ieșind prin fustă într-un unghi ascuțit), se cățărară pe iesle, îl aruncară printr-o spărtură a peretelui, unde scândura nu fusese bătută destul de bine. Spărtura dădea în grădină. Deasupra fiecărei iesle, lumina de sus câte o ferestruică murdară. Cazacii se agățară zgomotos pe scânduri să vadă ce va face femeia căzută dincolo de perete. Câțiva ieșiră degrabă din grajd. O curiozitate sălbatică îl îmbrânci și pe Grigori. Se apucă de o grindă, se ridică la fereastră și, sprijinindu-și picioarele, se uită în jos. Zeci de ochi priveau prin geamurile afumate la femeia întinsă lângă perete. Era culcată pe spate, strângând și desfăcând picioarele ca foarfecele; degetele-i se-nfundau în zăpada moale de lângă perete. Grigori nu-i vedea fața; auzea răsuflarea înăbușită a cazacilor care stăteau la ferestruici și foșnetul moale al fânului.
Rămase întinsă multă vreme; se săltă apoi, sprijinindu-se în mâini; brațele-i tremurau și se frângeau; toate le văzu Grigori, cu o limpeziciune îngrozitoare. Clătinându-se, ea se ridică în picioare; ciufulită, de nerecunoscut, ca o străină, roti o privire moartă asupra ferestruicilor. Apoi porni, ținându-se cu o mână de tufele de caprifoi și cu cealaltă sprijinindu-se de perete. Grigori sări de pe iesle; își frecă pieptul; se înăbușea. Cineva, nici nu mai ținea minte cine, îi spuse cu glas hotărât și răspicat:
— Dacă crâcnești o vorbă, pe Dumnezeul meu că-ți facem seama! înțeles-ai?
La instrucție, comandantul plutonului, văzând că lui Grigori îi lipsea un nasture de la manta, îl întrebă:
— Cu cine te-ai bătut? Ce fason e ăsta? Grigori privi la urma rotundă lăsată pe postav de nasturele rupt; cuprins de amintirea peripețiilor din grajd, pentru întâia oară, de foarte mult timp, era cât pe ce să-l podidească lacrimile...»
Mihail Șolohov, «Donul liniștit»**.
&&&
Dan Alexe, ieri: «Violul colectiv ca tradiție militară rusească în poezia lui Lermontov…
Uhlanii (foto 2), în Rusia expansionistă a sec. XIX, erau un corp de cavalerie din care făcea parte, cel mai adesea, elita nobilimii țariste, dar care se dedau, în teritoriile ocupate (în Caucaz, de pildă), la aceleași excese, masacre și distrugeri, ca și armata rusă de astăzi. Foarte decomplexat, tânărul Lermontov a descris chiar un viol colectiv în una din primele sale poezii, «Uhlanșa» (Уланша), “Fata uhlanilor” (adică fata violată de uhlani: "uhlanșa").
Niciodată, cred, tradus în română, evitat pudic și în alte limbi, poemul lui Lermontov — un imn adus frăției violatorilor ruși și marelui Imperiu care își aruncă sămânța civilizatoare--, se încheie cu scena unde femeia violată de ofițeri (uhlanii ruși, пестрый эскадрон, «escadronul bălțat», cum scrie cu admirație tinerească Lermontov, iar ea e, în batjocură: uhlanșa) iese clătinându-se din baracă (амбар, același cuvânt turcesc care e hambar în română) și iat-o, deodată, târându-se ruptă din toate părțile, ea Taniușa, o cârpă umană despre care poetul spune, în versuri meșteșugite, că își va aminti pe vecie de mărețul nume al uhlanilor (Уланши громкое названье!):
«Se duc și văd: din coșmelie
Iese-o femeie palidă.
Pe ea — Doamne, ce murdărie
Și malahie râncedă.
Ochii-nfundați sunt stinși de moarte,
Plăgi purpurii pe piept și chip,
Bucile jos, frica-n priviri.»
...........
Идут и видят... из амбара
Выходит женщина: бледна,
Гадка, скверна, как божья кара
Истощена, изъебена;
Глаза померкнувшие впали,
В багровых пятнах лик и грудь,
Обвисла жопа страх взглянуть!
.........
Și cum încheie, triumfător, poetul:
Ужель Танюша! — полно, та ли?
Adică:
«Ia zi, Taniușa, nu mai vrei?»
.
Acum puteți răspunde cu capul sus celor care atacă măreață literatură rusă, îi întrebați dacă ei chiar l-au citit pe Lermontov. »
&&&
Capturile de ecran au sursele cu linkuri în descrieri.
Valentin Smedescu
_________
*notele din parantezele cu asterisc sunt ale sussemnatului
** ,,(Pe) Donul liniștit”/ Тихий Дон, transliterat: Tihîi Don, tradus ad-literam „Donul liniștit”) este un roman epic în patru volume al scriitorului rus Mihail Alexandrovici Șolohov. Primele trei volume au fost scrise în perioada 1925-1932 și publicate în revista sovietică ,,Oktiabr”, din 1928 până în 1932, iar al patrulea volum a fost finalizat în 1940. Traducerea în limba engleză a primelor trei volume a apărut sub titlul ,,And Quiet Flows the Don” în 1934. Este considerat una dintre cele mai semnificative opere ale literaturii rusești și universale, din secolul al XX-lea. Înfățișează viețile și luptele cazacilor de pe Don în timpul Primului Război Mondial, al Revoluției Ruse și al Războiului Civil Rus. Autorul său, Mihail Șolohov, a primit în 1965 Premiul Nobel pentru literatură pentru acest roman.
Ca o paranteză – pe undeva similar creației ,,Mitrea Cocor”, atribuită oficial lui Mihai Sadoveanu, dar pare-se scrisă de Dumitru/ Dimitrie Ciurezu - a existat speculația (dovedită însă ca fiind falsă) că excepționala operă ,,Donul liniștit” n-ar fi fost scrisă de Mihail Alexandrovici Șolohov, care avea doar 23 ani la apariţia primului volum al romanului...
Pentru cine este interesat - Felix Sima, «Dimitrie Ciurezu (1901–1978) - Poet al Mănăstirii Cozia» – resursă Biblioteci Valcene din urmă cu trei ani - este la adresa https://memoriavalceana.blogspot.com/2024/02/dimitrie-ciurezu-19011978-poet-al.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu