Darknet-ul din Deep web

(apropo de furtul de date de la Camera Deputaților): confidențialitatea oferită ,,oricui” poate fi folosită (și) pentru a încălca confidențialitatea ,,lui oricine” (furt/ publicare ilegală de informații nepublice, de fotografii private, de dosare medicale, de informații financiare s.a.m.d.)...

«Partea întunecată a Internetului?
Darknetul este considerată a fi fratele rău al Internetului, o platformă pentru traficul de arme și de droguri, un paradis pentru pedofili și teroriști. În realitate, nu este nici pe departe un spațiu atât de tenebros. (Capturile de ecran au în descrieri sursele și link-uri// selecții cu mai multe informații conexe)

Termenul „Darknet“ este asociat uzual cu afaceri obscure. Mai ales pentru faptul că platformele Darknet ilegale, precum Silk Road sau AlphaBay, pe care au fost tranzacționate droguri, arme și organe umane, au atras atenția mijloacelor media de pretutindeni. Acest areal al internetului a devenit în scurt timp un loc blestemat - politicienii vorbind chiar de o „insulă a ilegalității“. Ceea ce demonstrează înainte de toate că mulți oameni nu au habar despre ce este vorba în realitate.

Comunicarea anonim(izat)ă

Termenul Darknet se referă la comunicarea de pe internet care circulă anonimizată, ceea ce devine posibil, de exemplu, prin intermediul unui browser Tor. Darknetul utilizează tehnologii de criptare, pentru a realiza conexiuni între doi utilizatori nu arbitrar, ci manual și țintit. Un utilizator contactează o altă persoană prin intermediul calculatorului sau echipamentului său mobil, cele două adrese IP fiind conectate direct. În acest fel, cei doi utilizatori pot comunica sau face schimb de date, fără ca alte persoane să le poată urmări comunicarea.

Astăzi/ 606 ani de când Mircea ,,s-a pristăvit”, a fost dus cu alai prin Vâlcea către Cozia și a fost înhumat (în 4 febr. 1418)

• despre părinții voievodului, despre soție, despre mulțimea de urmași, în context și despre sultanul-cuscru...

Mircea cel Bătrân însemna, în fapt „Mircea cel Vechi” (adică din bătrâni, din trecut), dar odată cu evoluția limbii a ajuns să-și piardă sensul inițial - în limbaj de cancelarie medievală -, primul domnitor cunoscut cu acest nume. Fiindcă Țara Românească nu obișnuia să numeroteze domniile, ca în Occident, Mircea a primit acest nume postum, pentru a fi deosebit de nepotul său Mircea al II-lea și de Mircea Ciobanul, care a domnit în secolul al XVI-lea.

Părinții lui Mircea cel Bătrân au fost Radu I, din dinastia Basarabilor, domn al Țării Românești între 1377–1383, şi al doamnei Calinichia (doamna Ana sau Anca), a doua soţie a lui Radu I. (explicații capturi de ecran/ colajele, sursele citate și link-uri către mai multe informații)

După unele surse - era a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei; alte surse menționeză că doamna Calinichia ar fi fost și mama lui Dan; de la P. P. Panaitescu știm că „Dan și Mircea nu erau fii din aceeași căsătorie a tatălui lor ....așadar Mircea și Dan nu erau frați buni.”
Ana-Călina sau Kalinikia (în bulgară: Калиникіѧ, Kalinikĭę), mai cunoscută sub numele de Doamna Calinița (n. anii 1340 – d. 2 august 1439) a supraviețuit soțului ei 56 de ani, trăind în total 99 sau 100 ani (așadar supraviețuindu-i cu mult inclusiv lui Mircea (data decesului - 2 august 1439).
Potrivit altor surse, Calinița era prințesă bizantină, născută sub numele de Caliphië (în greacă: Καλιφιη , Kaliphiē.

«Întrunirea de la ,,Elefant”»/ capitolul «Bucuria unui popor»/ «Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza»...

...dintre toţi candidaţii partidei naţionale, cele mai multe şanse le avea, e drept, Vasile Alecsandri. Alecsandri, însă, nu se voia practician al puterii. El făcuse cauză comună cu progresiştii în interesul ţării, dar nu înţelegea să renunţe la condiţia lui de poet. Astfel că la adunarea din 3/15 ianuarie 1859, de la Cabinetul de Istorie Naturală — pe atunci sediul Societăţii de Medici şi Naturalişti — în sala „Elefant”, îşi declina candidatura în favoarea lui Costache Negri, pe care poetul îl vedea drept cel mai dotat pentru domnie. Alecsandri îi făcuse în secret lui Negri, care nu era prea bogat, un act de donaţie asupra moşiei Pătrăşcani, iar C. Rosetti-Teţcanul asupra moşiei Teţcani (pentru a candida trebuia să ai un rang boieresc, deasupra postelniciei, şi un venit de 4 000 de ducaţi).

Costache Negri era, într-adevăr, o personalitate bine cunoscută şi în totul un personaj politic remarcabil. Dintre meritele sale, amintim reformele cerute pentru ţărani, participarea la revoluţia de la 1848 în cadrul căreia se distinsese ca un mare patriot, activitatea peste graniţele ţării înjavoarea Unirii. Se distinsese în mai toate domeniile; construise pînă şi o şcoală la Galaţi şi, ca trăsătură particulară de caracter, impresiona renunţarea la uriaşa avere a tatălui său vitreg, Costache Conachi (1). (toate imaginile cu explicații)

Paul de Alep în trecere prin Vâlcea, de Felix Sima

Radu CREŢEANU

Monumente istorice din cuprinsul Mitropoliei Olteniei în lumina relatării lui Paul de Alep

Printre ştirile aduse de Paul de Alep în legătură cu ţările române, pe care le-a vizitat în anii 1653 – 1658, cele privind monumentele sunt deosebit de bogate. În calitatea sa de fiu, arhidiacon şi istoric al patriarhului Macarie de Antiohia, el a avut prilejul să pătrundă în palatele domneşti din Bucureşti, din Târgovişte şi din Iaşi, a fost găzduit în diferite mânăstiri sau curţi boiereşti şi, mai ales, a vizitat nenumărate biserici.

 

 Deosebit de valoroase prin caracterul lor de actualitate sunt informaţiile privind numeroasele construcţii din vremea lui Matei Basarab, a cărui domnie, atât de rodnică sub acest raport, se încheie tocmai în timpul călătoriei lui Paul de Alep, care participă la înmormântarea voievodului.  

Însemnările lui Paul de Alep privitoare la monumentele din cuprinsul Mitropoliei Olteniei au fost consemnate cu prilejul celor trei călătorii pe care clericii sirieni au avut prilejul să le facă în regiunile respective, în cursul anilor 1653 – 1658: prima de zece zile, în luna ianuarie 1653, având ca scop principal vizitarea Mănăstirii Curtea de Argeş; cea de a doua de aproximativ două luni, în vara aceluiaşi an, în cursul căreia oaspeţii au vizitat toată Oltenia, nescăpându-le mai nimic din ceea ce merita să fie văzut, iar cea de a treia, care de fapt nu mai este, ca celelalte, o călătorie de agrement, de studii şi totodată de colectare de fonduri, ci un refugiu forţat de trei luni (februarie – aprilie 1958) în partea muntoasă a regiunii Argeş, determinată de evenimentele politice din ţară. 

Din istoria cărții vâlcene. Centrul de la Bistrița/ de Dragoș-Ionuț Ecaterinescu

Pretutindeni în Europa, statele feudale creștine s-au dezvoltat în paralel cu ierarhia lor bisericească, iar aceasta a presupus întotdeauna existența unor centre culturale bisericești, având, la început, o organizare canonică scăzută, cu o viață monahală care se întemeia mai ales pe faptele de credință ale sihaștrilor.

(explicații foto cu link-uri către informații conexe)
În deceniile care au urmat înființării, la 1359, a Mitropoliei Ungrovlahiei, au fost ridicate primele mănăstiri cu o organizație canonică în Țara Românească. Ele au apărut, de obicei, pe urmele vechilor lăcașuri din epoca precedentă, în partea de piemont, de la nord-vest, a statului muntean, adică acolo unde fuseseră întemeiate voievodatele din 12471 . Împrejurarea că atât organizația de stat propriu-zisă, cât și cea bisericească s-au dezvoltat într-o zonă geografică unică, dovedește că înființarea în secolul al XIV-lea a marilor mănăstiri a avut mai ales cauze interne, fiind consecința unui anumit grad de dezvoltare a statului feudal, reprezentând partea cea mai veche și mai bine apărată a Țării Românești.

Așa se explică de ce primele mănăstiri importante din Țara Românească au apărut în nordul Olteniei, care forma cea mai mare parte a acestei zone.

Paul de Alep (2) relatează despre mănăstirea Bistrița, Tismana și alte mănăstiri din nordul Olteniei, semnalând atent mijloacele pe care le pot folosi călugării în apărarea lor și condițiile generale de siguranță în care se desfășoară aici viața oamenilor (3).

Boierii Craiovești: istoria familiei și ctitorirea Mânăstirii Bistrița/ Vâlcea, de Veniamin Micle

”O parte din venituri se consuma la curtea banului din Craiova, caracterizată prin lux şi mulţimea personalului, rivalizând cu cea domnească, pe care uneori o depăşea...” (notele valide sunt în josul paginii)

Dintre marii boieri care dispuneau la sfârşitul secolului al XV-lea de o putere economică superioară, îndeplinind roluri importante în viaţa politică şi culturală a Ţării Româneşti, sunt recunoscuţi Craioveştii[1]. Descendenţi ai unei vechi familii româneşti, înscrise în istoria ţării prin ataşamentul faţă de voievozii Litovoi (1247-1279) şi Basarab I (1310-1352) în eforturile lor pentru întemeierea Ţării Româneşti, ei s-au evidenţiat în luptele purtate după anul 1279[2], când s-au intensificat tendinţele formaţiunilor politice româneşti din dreapta Oltului de a înlătura suzeranitatea maghiară.

Strămoşii boierilor Craioveşti s-au implicat şi în luptele pentru independenţa Ţării Româneşti, purtate de Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi Dan al II-lea (1420-1431), iar urmaşii lor s-au afirmat definitiv în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi în prima din a celui următor, datorită activităţilor desfăşurate în viaţa

Cărțile autorului Ion Micuț: opt volume de epigrame + schița monografică a satului Bârsești, com. Mihăești/ Vâlcea); și prefața unuia din volume, semnată de dr. Elis Râpeanu

N-am obiceiul să scriu prefețe la volumele gata pentru tipar, de fapt, pentru volumele pe care autorii se pregătesc să le editeze, dar am comis câteva excepții. Și nu neapărat pentru personalități, ci pentru cărți care demonstrează valoarea căpătată de „condeiul” autorului, progresul realizat în serviciul acestei specii pe care unii o consideră o bagatelă, publicându-și maculatura între coperți simandicoase, nu de puține ori lăudată. (epigramele aferente capturilor)

Volumul de față demonstrează însă că juristul Ion Micuț și-a perfecționat condeiul, dar nu cel cu care semna condamnările la „camera de odihnă și creație”, ci pe cel care depistează fapte și aspecte pe care le prezintă cititorului spre luare aminte pentru ca acesta să dea verdictul

Dezunirea și explozia socială din urmă cu un sfert de veac (ian. 1999)/ Horezu > Costești> Râmnicu Vâlcea...

Prof: Constantin Sorici/ martor ocular Horezu:

«...la primele ore ale dimineții, intersecția de la kilometrul zero era ticsită de lume. Din când în când soseau mașini de Gorj sau de Hunedoara care erau primite cu urale. Se îmbarcau în ele indivizi siguri pe ei, dar și localnici băgăreți. Mânați parcă de un regizor ascuns, mai mulți tineri, dar și bătrâni cu barbă albă se apropiau de mașini și lăsau plase cu pâine sau cu mâncare. Dacă priveai mai atent în caroserii, … bâte. Un “dihor” de-al meu, obișnuit al cârciumilor, m-a văzut și mi-a strigat peste umăr, tare, ca să fie auzit: “Mai ești mă cu liberalii!?”

Candidasem la primărie în ’96 din partea CDR și fusesem… jefuit de o mie de voturi. Mi-au spus unii cu jurământ… Noroc că nu l-a luat nimeni în seamă pe sărmanul ăla… Cei mai periculoși sunt cei care sunt… asmuțiți. Ei cred că a venit momentul lor de glorie...

M-am retras în curtea liceului și am urcat pe scheletul noii clădiri, începută și abandonată în ’97. De acolo de sus am văzut cum își făcea apariția la curba de la PECO coloana imensă de mineri. Televiziunile vorbeau de cincisprezece mii... Se filma de sus de pe clădire. Atâta lume nu a fost nici atunci când s-a filmat în oraș un…omagiu pentru Ceaușescu. Totul gerera frică și cred că înșiși minerii erau îngroziti. Erau îmbrăcați în salopetele lor obișnute, cu cască, cu lampă în frunte. M-a șocat că marșul era tăcut, fără steaguri, fără lozinci, ca un cortegiu funebru, prevestind parcă ceva rău. Din când în când se auzeau încurajări sporadice din mulțimea care ocupase trotuarele din zona centrală. Era o zi însorită de sfârșit de ianuarie… Au trecut zeci de minute până când “șarpele negru” s-a scurs lent peste Dealul Ulmului, la ieșirea din oraș.

Înainte de începerea ședinței Consiliului Local am urmărit transmisiunea televiziunii de la fața locului. În dreptul carierei de nisip se barase drumul cu un tub gros de beton, care se folosește de obicei la podurile provizorii. Din locul acela se vede clar cariera de piatră de pe muntele Arnota si Manastirea…

De pe Arnota, trupele ministerului de interne i-au coborât prin anii ’50 pe luptatorii anticomuniști uciși, atârnând ca niște animale vânate, cu mâinile și picioarele legate de niște pari... Istorii față-n față…

Nei-Viorel Darie/ «Jocuri din acvariul familial și alte scrieri»/ 2023

«Nei Darie - un autor nou ce va trebui să fie adoptat în conştiinţa literară a vâlcenilor (şi nu numai). I s-a tipărit primul volum - volum postum! - la numai trei luni de la neaşteptatul deces (5 decembrie 2021), iar reflecţiile noastre de aici sunt stimulate de conţinutul acestui volum, intitulat cu nobilă modestie Jocuri din acvariul familial (Băile Olăneşti, Editura „Mircea cel Bătrân”, 2022), după titlul ciclului de versuri cu care se deschide (celelalte secţiuni cuprinzând Mărturii despre ... şi Ilustraţii foto).  

(Colajul și capturile de ecran, cu excepția ultimei, fac parte din excelentul volum pe care vi-l oferim astăzi în online - resursă Biblioteci Valcene: Nei-Viorel Darie/ «Jocuri din acvariul familial și alte scrieri»/ 2023/ redactor - Felix Sima. Ultima foto (cea cu Felix Sima și Nei Darie tineri) este din primul volum, cel din 2022, apărut în urmă cu doi ani - link-uri în josul paginii)

Făcea parte din tânăra generaţie ce se afirma în viaţa literară vâlceană la sfârşitul deceniului al şaselea şi începutul celui următor, exponenţială pentru ea fiind poeţii Felix Sima, la Râmnicu Vâlcea, şi Dumitru Velea, la Drăgăşani. Nei Darie (născut la 19 iunie 1953), abia ieşea din adolescenţă şi, dintre toţi tinerii ce apăreau alături de Felix Sima (născut la 6 iunie 1949), era cel mai frecvent, încât cred că formau un adevărat tandem, fiind totodată deosebiţi: Felix Sima, deja afirmat, părea mai dezinvolt şi mai vocal, în timp ce Nei Darie era mai reţinut, mai tăcut, nu se manifesta literar în public. (Fie-mi îngăduit ca, în continuare, să-i numesc pe numele mic, ca amintire a empatiei în care trăiam împreună în acei ani şi ca intenţie de a câştiga empatia publicului cititor ...)

Amândoi, la vârsta aceea, erau, în mod firesc, stăpâniţi de un sentiment ludic (pe care nu şi l-au pierdut nicicând), dar „jocul poetic” al lui Felix era, în aparenţă, facil, o „joacă”, în timp ce acela al lui Nei era unul a-vocal, adâncit în sine, scrijelit pe suflet. Amândoi, pe când ieşeau din copilărie şi adolescenţă în viaţa largă a maturilor, iar această viaţă îi sorbea, cu voia sau, mai ales, fără voia lor, ar fi vrut să-şi prelungească habitatul de până atunci, al libertăţii, lipsei de griji şi al jocului - jocul ca „joacă”, în copilărie, „jocul cu reguli”, în vremea şcolii -, ceea ce nu se mai putea cu firescul de altădată, ei înşişi deveniţi altfel şi alţii şi alte cerinţe impunându-li-se, în pofida dorinţei lor intime. Nei, mai ales, era înciudat de trecerea timpului, de intrarea în altă vârstă, de neputinţa (obiectivă) de a se mai întoarce în copilărie, de a-i mai revedea aievea universul, de a şi-o ţine cu sine, la sine, de faptul că, în locul ei, se inculca amintirea ei şi, deopotrivă, (impostor(!), cuvântul. (Cuvântul este o monstruozitate, el si numai el mi-a întinat ochiul copilăriei, mi-a adus pasul aici unde nu mai există nici măcar un început. îmi rămâne singurătatea si scârba, de neînvins, de a fi - se destăinuia Nei, cioranian, în scripte ascunse. Mă regăsesc la fe l de las, ca ceilalţi, pierdut în mocirla uzurii si angoasat de imposibila întoarcere în copilărie - p. 38). Copilăria va fi însemnat, pentru el, ca şi pentru oricare dintre noi, puritate şi libertate, trăirea într-un propriu paradis, acestea devenind, dacă putem spune aşa, un adevărat principiu al existenţei, ce merita a fi perpetuat, pe când realitatea din jur îi era de acum opacă. Iar Nei mai era înciudat şi de faptul că bătrânii, între care se va fi jucat nestingherit cândva, de acum întomnau (Bătrânii ascultă, focul arde, / sufletul din ei e toamnă... - p. 13), înciudat de faptul că satul însuşi (cel al Boişoarei loviştene în care a copilărit), cu oameni liberi şi de omenie, înţelepţi în simplitatea lor, se transforma încet, pitorescul de altădată se modifica, oamenii nu se mai conduceau singuri, ci erau conduşi, dependenţi (de ceape). Nei se tulbura adânc, nu înţelegea şi nu voia să înţeleagă. Era la vârsta marilor întrebări existenţiale, ale căror răspunsuri - fireşti, evidente, raţionale, legice - nu-i ofereau soluţiile dorite.

Vâlcenii în vremea Unirii din 1858 și a domniilor lui Alexandru Ioan Cuza și Carol I

 Anul 1859  a adus pentru poporul  român realizarea Unirii celor două principate surori, Ţara Românească şi Moldova, unire care avea să marcheze o etapă deosebit de importantă pe drumul cristalizării României moderne. Se realiza acum dezideratul generaţiei de la 1848 şi se înfăptuia ceea ce Nicolae Bălcescu întrevăzuse cu ani în urmă când spunea că ”e vremea ca moldovenii şi muntenii să ne aducem aminte că suntem români, să ne strângem împreună inimă lângă inimă, să ne organizăm, să ne concentrăm toate puterile” (1). Actul de la 1859 a fost, după cum se exprima Mihail Kogălniceanu, „Actul energic al întregii naţiuni” petrecut într-o conjunctură externă favorabilă românilor. Disputa între marile puteri şi neînţelegerile dintre acestea în privinţa acceptării unirii Moldovei cu Ţara Românească au făcut ca la Congresul de la Paris, din 1856 (2), să hotărască mai întâi consultarea poporului român în privinţa Unirii, prin organizarea unor Adunări ad-hoc ale căror lucrări să fie supravegheate de o comisie formată din reprezentanţii celor şapte puteri, comisie care îşi fixa sediul la Bucureşti. (surse/ explicații fotografii)

 

Publicaţiile unioniste ajungeau pretutindeni, se semnau în întreaga ţară petiţii în favoarea Unirii, acoperite de zeci şi sute de semnături. Manifestări publice de aderare la cauza unionistă sunt semnalate şi la Râmnicu-Vâlcea, unde se constituia un Comitet Judeţean unionist, în anul 1857 (3), transformat apoi, într-un club politic unionist, ca în timpul Revoluţiei din 1848. Acţiunea de desemnare a deputaţilor pentru Divanul ad-hoc este lansată la 2 mai 1857, către toţi administratorii de judeţe, odată cu firmanul Înaltei Porţi şi cu Regulamentul necesar pentru înscrierea pe liste a alegătorilor (4). Odată cu difuzarea acestor acte normative, în Vâlcea se desfăşoară o susţinută activitate din partea administraţiei judeţene pentru clarificarea şi aducerea la cunoştinţa locuitorilor a prevederilor referitoare la participarea la alegeri (5). În toate localităţile judeţului continuă, în perioada din martie până în iunie 1857, acţiunea de înscriere în listele de alegători a persoanelor pe categorii sociale şi după venituri, astfel că la sfârşitul lunii iunie lucrările preliminare erau în general încheiate. Dintr-o „situaţie” statistică (6) trimisă de ocârmuirea judeţului, în anul 1857, Departamentului Treburilor din Lăuntru, constatăm că în oraş locuiau 67 de cetăţeni având o avere de cel puţin 8000 de lei şi având dreptul de a alege doi deputaţi şi 3022 neorăşeni (noşneni), cu dreptul de a desemna delegaţii pentru alegerea unui deputat. Tot din aceiaşi situaţie mai aflăm de existenţa a zece mari proprietari care aveau să desemneze doi reprezentanţi pentru Divan. Din partea intelectualităţii vâlcene, profesorul Grigore Mihăiescu care făcea parte din partida unionistă, era menţionat şi el pe lista de alegători pentru Râmnicu-Vâlcea. (7)

,,Un document de oştean din Războiul celălalt”: Jurnal de front 1916-1918

Aşa a găsit de cuviinţă învăţătorul Ion Bulbeş din comuna Berislăveşti, satul Rădăcineşti, să-şi facă datoria, nu numai cu arma în mână, ci şi cu condeiul: pentru a lăsa un document peste timp. E foarte conştient că scrisul rămâne şi, de aceea, cum îşi află răgaz, notează tot ce se întâmplă în jurul său – pe frontul din Moldova – şi care îi sunt stările sufleteşti, judecăţile lui faţă de oameni, întâm-plări, atât pe teatrul de război românesc, cât şi european.

Suntem în Primul Război Mondial. Pentru români, războiul s-a întors. După o înaintare rapidă în Ardeal, în faţa experimentatelor trupe germane, austriece şi ungare, soldaţii români – cu tot eroismul de la Jiu şi Olt – cedează, bat în retragere. Frontul e străpuns, rezistenţa în Carpaţi e demontată şi invazia în Oltenia şi Muntenia este iminentă. Bătălia pentru Bucureşti e pierdută şi aceasta, deşi era aproape să fie câştigată. Inamicul face joncţiunea, venind din Sud – oo, primul dezastru, cel de la Turtucaia – şi din Nord-Vest. În această situaţie, şi Unitatea lor de Drumuri şi Poduri e nevoită să se retragă dinspre Galaţi, spre Moldova, pe Siret, urmând Corpul 5 Armată. În cadrul acestei mişcări de trupe, începe relatarea cu data de 25 august 1916 – deplasarea fiind pe direcţia Colibaşi-Budeşti-Radovan, prin Ciocoveni şi Valea Dragului. Consemnarea se face, aşadar, începând cu 25 august 1916 şi se opreşte la data de 20 noiembrie 1918, când revine acasă, după demobilizarea generală, întrucât războiul s-a încheiat şi pentru români, după ce dăduseră dovada eroismului lor în bătăliile de pe Siret şi Oituz. Fiind la o unitate de Drumuri şi Poduri, nu se află în linia întâi, ca atare, cumva mai ferit – nu şi de bombardamente şi canonade de artilerie – şi ţinând şi cancelaria unităţii, îşi află timp să noteze aproape zilnic, mai amplu sau doar succint – cum spune el –, impresiile de front, de război

Horezu – identitate și personalitate etnoculturală

În configuraţia etnoculturală a judeţului Vâlcea, oraşul Horezu este centrul unei subzone deosebit de productive şi performante, care coagulează fondul structural al zonei Vâlcea în contextul culturii populare româneşti, cuprinzând valori recunoscute pe plan naţional, mai ales în domeniul artei populare. “Ceramica de Hurez” este una din mărcile identitare ale spaţiului vâlcean în cultura tradiţională din România.

Această realitate este rezultatul unei evoluţii de câteva veacuri, dinamizate, de la cumpăna secolelor XVII-XVIII, odată cu ctitoria brâncovenească a Hurezilor, de dialogul între artele cultivate în mediul mănăstiresc şi meşteşugurile de tradiţie ţărănească. Ea a fost explorată şi evaluată de cerc
etători exponenţiali ai etnografiei româneşti, precum Tancred Bănăţeanu, Gheorghe Focşa, Corina Nicolescu, Paul Petrescu, Elena Secoşan, Barbu Slătineanu, Paul Stahl, Georgeta Stoica, Ion Vlăduţiu, Boris şi Silvia Zderciuc şi alţii. Bibliografia etnografică românească a ultimului veac include numeroase studii şi volume, în care arta populară din Vâlcea şi, cu precădere, aceea a Horezului, se bucură de o exegeză pertinentă, însoţită şi de o iconografie expresivă. Dintre acestea, menţionăm doar titlurile care acordă Horezului un interes consistent: Ceramica românească (1938), de Barbu Slătineanu; Ceramica de Hurez (1956), de Paul Petrescu şi Paul Stahl, Olăria ţărănească din Vâlcea (1965), de Paul Petrescu şi Paul Stahl; Arta populară din zonele Argeş şi Muscel (1967), de Florea Bobu Florescu, Paul Petrescu, Paul Stahl; Ceramica românească tradiţională (1974), de Corina Nicolescu, Paul Petrescu.

Un moment de vârf în cercetarea artei populare vâlcene, inclusiv a celei din Horezu şi arealul său, l-a constituit apariţia, în 1972, a primei sinteze ştiinţifice în materie: monografia-album Arta populară din Vâlcea, de Georgeta Stoica, Elena Secoşan, Ion Vlăduţiu, Paul Petrescu – lucrare elaborată sub patronajul şi cu sprijinul financiar al CJCES Vâlcea şi cu managementul ştiinţific şi editorial al CJCÎCPMAM Vâlcea, asigurat de Gheorghe Deaconu şi Ioan St. Lazăr. În această lucrare, oraşul Horezu, viguros şi polivalent centru meşteşugăresc, cu forţă de iradiere în arealul înconjurător (care acoperă, aproximativ, întinderea fostului raion Horezu, din cuprinsul defunctei regiuni Argeş) – este omniprezent. În capitolul introductiv, Ion Vlăduţiu plasează Horezul în subzona nordică a Vâlcii: “O altă arie sau subzonă etnografică, individualizată prin arhitectura construcţiilor, prin interiorul

Ion Micuț/ Revolta din cârciumă/ vol. «În carcera libertății»

Viticultorul Gică Bogatu s-a dus la începutul lunii octombrie la cârciuma din sat, unde știa că se adună localnicii, pentru a angaja 14-15 lucrători necesari la recoltarea strugurilor din podgorie, pe o perioadă de 10 zile.

Aici se aflau adunați vreo 30 de săteni, din care aproape un sfert erau femei, stând la mese vociferând agitați, fiecare având pahare și sticle cu băuturile preferate, de diferite tării. Toți strigau, gesticulau, dar nu asculta nimeni pe nimeni, deseori auzindu-se, prin norii fumului de țigări, înjurături simple sau alcătuite din mai multe cuvinte legate, din care nu lipseau: nașterea, soția, mama, sfinții, morții...

Singurul care fierbea, dar nu izbucnea, era cârciumarul care scria consumațiile pe caietul ferfelițat, fiind supărat că, până la acea oră de la miezul zilei, nu încasase niciun ban, iar până la venirea pensiilor, ajutoarelor sociale și alocațiilor copiilor mai erau vreo două săptămâni.

Intrând în cârciumă, fermierul, nebăgat de nimeni în seamă, strigă de două ori să se facă liniște. Văzând că nu este ascultat, trase un scaun, se urcă pe el, bătu de câteva ori din palme, fluieră cu două degete ca să se mai domolească zarva și strigă la cei din încăpere:

− Măi dragilor, măi fraților! Ascultați-mă o clipă! Caut vreo 15 persoane, femei și bărbați, la cules de vie, plătesc bine la sfârșitul zilei! Am de lucru o săptămână!

− Lasă-ne, patroane, în pace, nu ne mai deranja că suntem destul de cătrăniți! - îi strigă unul burtos cu cămașa deschisă până la buric.

− De muncă ne arde nouă acum? - țipă și o femeie după ce goli berea din sticlă.

− Măi fraților, măi oamenilor! Ajutați-mă! Că acum e momentul, apoi se strică vremea, încep ploile și mucegăiesc strugurii pe araci! – îi imploră viticultorul. Plătesc bine, un milion la zi!

− Poți să ne dai și două, că nu ne interesează! Avem beleaua noastră mult mai grea! - replică lehamite un tânăr care butona telefonul, trimițând SMS-uri la prieteni.

Ion Talpoș/ Mâncăruri din bucătăria lovișteană/ «Titești-Vâlcea/ File de monografie»

 

Mâncărurile și preparatele loviștenilor s-au bazat, dintotdeauna, pe folosirea ingredientelor naturale, de origine vegetală sau animală, aflate la îndemână în bătătura fiecărei case. În condițiile în care sătenii au fost, oarecum, izolați de forfota marilor orașe, au fost nevoiți să-și producă singuri mijloacele necesare traiului zilnic. Zona Loviștei fiind o zonă de munte, oieritul și creșterea bovinelor și a porcinelor au reprezentat aici îndeletniciri de bază ale multor gospodari. Din acest motiv, poate, carnea proaspătă sau conservată prin mai multe metode tradiționale precum și produsele derivate din carne și lapte nu au lipsit niciodată de pe mesele lor. Ar fi destul de dificil să prezint acum rețetele tuturor bucatelor întâlnite în Țara Loviștei sau în Titești, mai ales în conjunctura actuală în care acestui aspect îi sunt dedicate pagini întregi în literatura de specialitate sau pe internet. Aș dori doar să punctez acest aspect prezentând câteva tipuri de preparate culinare cu care și eu, asemenea altor copii de vârsta mea, am fost răsfățat în casa părintească, încă din vremea copilăriei. Cu toate că astăzi mama mea este trecută de 85 de ani, că are probleme grave de sănătate, nu uită niciodată să ne pună pe masă, atunci când o vizităm, o parte din bucatele acelea minunate pe care, eu unul, le consider „fără vârstă”!

Mămăliga. Poate fi considerată fel de bază în sat. Simplă, sau în combinații cu alte ingrediente, în special cu lapte și produse lactate, le-a asigurat loviștenilor traiul zilnic din cele mai vechi timpuri. Porumbul din care se obține și aici făina pentru mămăligă, prin măcinare, a fost cultivat dintotdeauna pe aceste meleaguri. ”Țin minte că aducea tăticu oile de la munte. Lua de acolo brânză, lua urdă... și făcea mămăligă... așa, mai moale... și punea în ea un castron de brânză de burduf și niște jumeri... și o mesteca. Asta era la noi mămăliga dreasă! Și era așa de bună...” (Aurica Talpoș) - Mai multe foto cu explicații - 

Mălaiul în țest. Țestul era un vas sub forma unui clopot cilindric, confecționat inițial din pământ ars (ceramică). Arăta, mai degrabă, ca o cratiță întoarsă. Era folosit pentru a acoperi și menține căldura până la coacere, pentru preparatele așezate sub acesta, pe vatră. Mai târziu, după anii '50, odată cu industrializarea economiei românești și cu apariția turnătoriilor din fontă în marile uzine din țară, țestul din pământ a fost înlocuit cu unul din tuci (fontă), mai rezistent și, implicit, mai ușor de manevrat. Un asemenea țest am văzut pentru prima dată la bunica mea, Ilinca Talpoș. Era confecționat din fontă, avea un diametru de vreo 60-70 centimetri și o înălțime de vreo 20 centimetri, cu o toartă prinsă deasupra pentru a putea fi mai ușor manevrat. Iar mălaiul copt pe vatră, sub acesta, era delicios! În legătură cu modul de preparare a mălaiului în țest, o mătușă de-a mea își amintește:

„Țestul ăsta, din tuci, i l-a adus mamii o călugăriță de pe la o mânăstire de prin părțile noastre. Din Curtea de Argeș! O chema maica Pamfilia. Venea pe la mama și i se plângea că se săturase de viața

Corespondența Tribunei 3/ 15 Maiu 1892 în Rîmnicul-Vêlcea

O poveste aparent banală despre începutul Liceului de fete din Râmnicu Vâlcea (astăzi Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”)

 dr. Sorin Oane

Abstract: A seemingly trivial story about the beginning of the Girls' High School in Râmnicu Vâlcea (today "Mircea the Elder" National College). From the beginning I want to say one thing bluntly. The founding date of the "Mircea cel Bătrân" National College, as a girls' high school, is... August 15, 1921. The "Mircea cel Bătrân" National College is wrong when it thinks that the year of its foundation is 1920. This is supported by the monograph of the high school, published in 1971 (monograph which was supposed to mark half a century since its foundation), which is the reference work of this school. But the authors of this book, Gheorghe Negoiţă and Victor Lăzărescu, are wrong, and the mistake results from... the book itself, because the authors interpret the facts "by ear", trying to give the institution a greater age than it actually has. Sure, I can understand the "patriotism" of the authors. The front article tries to shed light on this very beautiful story. (Explicații foto)

Keywords: girls' school, the history of girls' education in Vâlcea county, "Mircea cel Bătrân" National College, "Alexandru Lahovari" National College, Constantin Stănciulescu, Constantin Dissescu, Eliodor Conatantinescu, A. Penescu, the first mixed class (boys-girls) from Romania.

__________

 

De la început vreau să spun un lucru răspicat. Data întemeierii Colegiului Naţional „Mircea cel Bătrân”, ca liceu de fete, este... 15 august 1921. Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân” greşeşte când crede că anul întemeierii sale este 1920. Asta susţine monografia liceului, publicată în 1971 (monografie care trebuia să marcheze o jumătate de secol de la întemeiere), care este lucrarea de referinţă a acestei şcoli. Numai că autorii acestei cărţi, Gheorghe Negoiţă şi Victor Lăzărescu, greşesc, iar greşeala rezultă chiar din... carte, asta fiindcă autorii interpretează faptele „după ureche”, încercând să dea instituţiei o vechime mai mare decât o are în realitate. Sigur, pot să înţeleg „patriotismul” autorilor. În 2020, Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân” a aniversat cu mult fast 100 de ani de la întemeiere. Dar, din păcate, cei 100 de ani s-au împlinit în anul următor, 2021. Articolul de faţă încearcă să facă lumină în această poveste aparent banală, dar şi foarte frumoasă.

 

Dar dacă vorbim despre şcolile de fete din oraş, sunt mai multe probleme de rezolvat, respectiv, de când există în oraş:

1)    ...învăţământul primar particular şi de când cel de stat

pentru fete?

2)     ...învăţământul gimnazial particular sau de stat pentru

fete?

3)    ...învăţământul liceal de stat pentru fete?

1. ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR

a.  1855: apare învăţământul primar particular pentru fete (primul pension)

Prima şcoală primară de stat (clasele I-IV) a fost deschisă la Râmnicu Vâlcea la 12 mai 1832, primul învăţător al acesteia fiind Dumitru Serghiade. A predat aici până în 1835, când pleacă la Giurgiu, în locul său „la schimb” venind Toma Serghiescu. Între şcolarii care au frecventat şcoala încă din 1832 s-au aflat însă şi două fete (Smaranda lui Iordache Olănescu - era fiica unei familii ilustre rîmnicene, Iordache Olănescu va fi primar al Rîmnicului între 1844­-1846 - şi Evgheniţa lui Ghiţă Capeleanu - era fiica primarului de atunci al Rîmnicului, 1831-1832). Acestea au şi primit atestatele în 1836. (1) În 1834, şcoala era frecventată de... 20 de fete. În 1837, Serghiescu sublinia însă că din lipsă de locuri n-a putut primi 30 de copii sărmani „fiind locul ocupat de atâtea fete”. Opinează însă că această mixtare ar trebui desfiinţată. (2) Dar, foarte curând Eforia Şcoalelor (Ministerul Educaţiei de atunci) a impus obligaţia şcolilor să nu mai primească fete la cursuri, aceste şcoli neavând dotarea materială reclamată pentru învăţământul de ambele sexe.

 

Toma Serghiescu a fost aici învăţător în intervalul 1835-1844. Apoi profesor a fost Constantin Codrescu. Acesta a sprijinit revoluţia din 1848 şi a plătit pentru asta cu excluderea sa din învăţământ. După revoluţia paşoptistă, învăţător al şcolii a devenit Theodor Pascale.

 

În 1854, râmnicenii înfiinţează un pension privat condus de Frederic Osciot. În afară de această informaţie, nu mai ştim nimic   despre acest pension. În 26 septembrie 1854 însă, Stăncuţa Pascale, soţia profesorului şcolii publice din Râmnic, solicită primăriei permisiunea de a deschide „un pension de fete”. Cererea este aprobată şi de Eforia Şcoalelor, la 4 aprilie 1855, sosind guvernantele de la Sibiu, au început cursurile. (3) Până în 1855, familiile înstărite din Râmnic îşi trimiteau fetele la pensioanele din Craiova, Bucureşti sau chiar în „Imperiu", adică la... Sibiu (la mănăstirea Ursulinelor), unde învăţarea limbilor germană, franceză, a pianului, desenului şi a caligrafiei impecabile erau obligatorii.