Pagini

29 ian. 2024

«Întrunirea de la ,,Elefant”»/ capitolul «Bucuria unui popor»/ «Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza»...

...dintre toţi candidaţii partidei naţionale, cele mai multe şanse le avea, e drept, Vasile Alecsandri. Alecsandri, însă, nu se voia practician al puterii. El făcuse cauză comună cu progresiştii în interesul ţării, dar nu înţelegea să renunţe la condiţia lui de poet. Astfel că la adunarea din 3/15 ianuarie 1859, de la Cabinetul de Istorie Naturală — pe atunci sediul Societăţii de Medici şi Naturalişti — în sala „Elefant”, îşi declina candidatura în favoarea lui Costache Negri, pe care poetul îl vedea drept cel mai dotat pentru domnie. Alecsandri îi făcuse în secret lui Negri, care nu era prea bogat, un act de donaţie asupra moşiei Pătrăşcani, iar C. Rosetti-Teţcanul asupra moşiei Teţcani (pentru a candida trebuia să ai un rang boieresc, deasupra postelniciei, şi un venit de 4 000 de ducaţi).

Costache Negri era, într-adevăr, o personalitate bine cunoscută şi în totul un personaj politic remarcabil. Dintre meritele sale, amintim reformele cerute pentru ţărani, participarea la revoluţia de la 1848 în cadrul căreia se distinsese ca un mare patriot, activitatea peste graniţele ţării înjavoarea Unirii. Se distinsese în mai toate domeniile; construise pînă şi o şcoală la Galaţi şi, ca trăsătură particulară de caracter, impresiona renunţarea la uriaşa avere a tatălui său vitreg, Costache Conachi (1). (toate imaginile cu explicații)

Candidatura lui Negri primi imediat puternicul sprijin al lui Mihail Kogălniceanu, mai ales pentru curajul cu care cel dintîi pledase cauza ţăranilor. Se părea că totul se va soluţiona în favoarea oamenilor lui Alecsandri. Izbucnise însă o ceartă între Kogălniceanu şi un alt candidat la domnie, Lascăr Catargiu, care se arăta vădit nemulţumit de acest deznodămînt probabil, ceea ce conducea la neclarificarea poziţiilor din partidă.

 

Gruparea lui Alecsandri persevera, totuşi, şi se întrunea în casa lui Panait Cazimir (2). Poetul contase însă prea mult pe reacţiile de simpatie ale partizanilor săi. Aceştia, dimpotrivă, se simţeau frustraţi de refuzul lui Alecsandri de a candida, ca şi de propunerea lui inopinantă şi îi găseau, ca o replică mai mult emotivă decît de principiu, destule cusururi lui Negri. În asemenea condiţii, relaţiile de rudenie ale lui Costache Negri cu Nicolae Vogoride, caimacamul cinic şi nepopular, acesta din urmă fiind soţul surorii lui Negri, Cocuţa Conachi, precum şi faptul că, indiferent de avere, era considerat ca făcînd parte din clasa marii boierimi, căpăta pondere exagerată şi se constituia în pretexte uşoare pentru a nu-l susţine. Se creă astfel o situaţie neprevăzută şi cu totul deosebită. Fără să vrea, Alecsandri îşi punea candidatul într-o situaţie dificilă. Dacă Negri putea conta pe votul poetului, nu mai putea conta pe partida din care făcea parte. Or, tocmai această partidă avea greutatea în Adunare, 32 de membri faţă de 15 ai lui Grigore Sturdza şi 5 ai lui Mihai Sturdza. Căzînd deci ambii candidaţi, unul prin refuz, celălalt vătămat de refuzul lui Alecsandri, trebuia căutat un al treilea care să nu trezească resentimentele nimănui. În casa lui Panait Cazimir se hotăra cine va fi domnul Moldovei şi chiar, făsă a se bănui în acel moment, domnul Unirii. Cuza! spusese Pisoski sau Dacan.  

În aceeaşi zi, pe 3/15 ianuarie, se desfăşura o nouă adunare, la „Elefant” (3), în casa în care era găzduit de obicei Dimitrie Ralet şi în care partida liberală se întrunise de atîtea ori şi înfruntase oamenii lui Vogoride. Se procedă la vot. Negri obţinu 15 sufragii, Cuza, spre stupoarea multora, 13, iar Mavrogheni — 3. Între Cuza şi Mavrogheni, la eliminare, Cuza cîştigă la mare distanţă. Adversarul său leşină şi fu transportat într-o cameră alăturată. Pesemne dorise prea mult puterea! Rămîneau Cuza şi Negri. Absenţa lui Kogălniceanu, plecat înainte de votare din pricina unei dispute cu Catargiu, avea să-l lipsească pe Costache Negri de marea şansă a alegerii. Pentru a fi ales, era nevoie de o majoritate de 16 voturi.

Alexandru Ioan Cuza primi majoritatea şi cei prezenţi se legară prin jurămînt să-l aleagă în unanimitate în Adunare.

În această şedinţă memorabilă se încheie un proces verbal, datat, deci, 3/15 ianuarie 1859, şi care a fost semnat în aceeaşi noapte de către toţi cei prezenţi, precum şi de Mihail Kogălniceanu, la el acasă. Actul opţiunii suna astfel:

Astăzi, în 3 ianuarie 1859, partida naţională independentă, întrunindu-se în şedinţă şi păşind în scrutin pentru alegerea candidatului la domnie, pe care cu toţii pe onor ne îndatorăm a susţinea în Adunare prin vot pe faţă, a ales cu majoritate absolută la domnia Moldovei pe colonelul Alecu Cuza. (semnaţi) Manolachi Costaki, Constant. Gr. Ghika, C. Rolla, P. Mavrogheni, G. Cuciureanu, N. Roseti Bălănescu, I. Donici, L. Catargiu, L. Roset, I. Gheorghiade, D. Miclescu, St. Silion, I. Gane, I. Sturdza, P. Cazimir, I. Iacovaki, I. A. Cantacuzino, N. Pisoski, V. Alecsandri, C. Roset-Teţcanu, N. Docan, N. Cănănău, G. Hasnaş, A. Grigoriu, A. Panu, M. Kogălniceanu, N. Suţu, Al. Moruz, P. Carp, N. Mavrocordat” .   

 

5/17 ianuarie 1859. În Iaşi se scanda numele lui Alecsandri, popularul autor al versurilor cîntecului Unirii. Mulţimea nu ştia nici de hotărîrea poetului şi nici de absenţa de la sala „Elefant” a lui Kogălniceanu. La biserica Sf. Nicolae, mitropolitul oficie o liturghie, după care populaţia se îndreaptă spre Cameră. Înăuntru se afla multă lume, fremătînd de nerăbdare să-l întîmpine pe alesul clipei istorice cu o revărsare de bucurie. Printre cei prezenţi se găseau diplomaţii străini şi multe doamne sosite să-l aclame pe învingător, în piaţa palatului se găseau în jur de 10.000 de oameni, iar pe Strada Mare (azi str. Ştefan cel Mare) mulţimile erau ca un fluviu fără margini.

Minoritatea conservatoare, deşi în cunoştinţă de planul partidei naţionale, de susţinere a unui singur candidat, nu ştia încă numele lui sau se făcea a nu cunoaşte acest nume.

Aveau să-l afle curînd toţi conform hotărîrii ce se luase.

Votul nefiind secret, fiecare deputat, în ordine, urma a rosti numele candidatului preferat şi votat anterior în secret.

Dar şi conservatorii traversau o perioadă de criză. Se iviseră fisuri în blocul numai aparent monolit. Astfel, un component de vază al minorităţii, Constantin Hurmuzaki, care, de altfel, îl susţinea pe Grigore Sturdza, declară că totuşi va vota pentru candidatul majorităţii, cunoscînd împrejurarea că el fusese stabilit. Întîmplarea făcea ca primii 12 votanţi să fie din partida naţională. Astfel, toţi, în frunte cu Alecsandri, rostesc acelaşi nume, care producea uluire în asistenţă: Alexandru Ioan Cuza!

 

Alecsandri făcu impresie deosebită cînd declară: „De liberul meu cuget, de libera mea conştiinţă, aleg de domn Moldovei, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza” (4). După primele opţiuni, Grigore Sturdza ieşea din sală nervos. Explicabil: nici un vot contra alesului partidei naţionale, doar cîteva abţineri! Cuza era, practic, domnitor, urmînd de acum încolo doar două acte protocolare, jurămîntul în faţa Adunării şi a mitropolitului, precum şi predarea ştafetei de către fostul guvern.

Alesul depunea jurămîntul:

Jur în numele prea Sfintei Treimi şi în faţa ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele patriei, că voi fi credincios Constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghia la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitînd toată prigoana şi ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a urît şi pe cel ce m-a iubit, neavînd dinaintea ochilor mei decît binele şi fericirea naţiei române. Aşa Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie întru ajutor. . . ” (5)

 

Odată îndeplinite aceste obligaţii formale, dar solemne în fondul lor, domnitorul fu condus în sala tronului, unde guvernul şi căimăcămia, pînă în clipa aceea în exerciţiul funcţiunilor, îşi declinară puterea în uralele mulţimii acompaniate de salve de tun. „Trăiască Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei!” se striga. Se toasta, se goleau cupe cu şampanie, cum se obişnuia în asemenea prilejuri.

Mulţimea, cu instinctul ei, simţea că alegerea lui Alexandru Ioan Cuza constituia un eveniment de extraordinară însemnătate şi, în consecinţă, se comportă la înălţime, serbînd timp de patru zile şi patru nopţi această clipă. Entuziasmul era de nedescris. Hora Unirii se juca în plină stradă, printre nămeţii de zăpadă. În faţa hanului lui Petrea Bacalu (astăzi pe locul acela se găsesc restaurantul şi braseria Moldova) tineri şi vîrstnici se învîrteau în dansul înfrăţit, al bucuriei lor (6). Deputaţii şi caimacamii erau purtaţi pe braţe. Alecsandri a fost obligat să oprească sania în mijlocul a 3.000 de oameni ce aglomeraseră Strada Mare şi să strige, acoperit de glasuri: „Fraţilor, să trăiască steagul Moldovei! Steagul românesc pe care-l purtaţi cu atîta fală” (7)!

Din însemnările lui D. A. Sturdza rezultă că noul domnitor a fost pur şi simplu copleşit de mulţimea entuziastă.

Cînd îşi aduce aminte cineva entuziasmul cu care domnul a fost aclamat de populaţia laşului şi a Moldovei - spune D. A. Sturdza - cînd îşi aminteşte cineva devotamentul manifestat în mai multe ocazii în aceste zile de triumf, nu se poate decît să conduci bine un popor devenit energic şi puternic avînd conştiinţa drepturilor şi datoriilor sale” (8).

Despre dezlănţuirea mulţimii, Doamna Cuza spunea în 1909, în interviul acordat ziarului „Adevărul”, următoarele: „Lumea se aduna pe stradă şi plîngea de bucurie. Casa noastră era a tuturor . . . De dimineaţă pînă seara defilau cu miile şi eram slăviţi şi preamăriţi, căci Cuza era iubit în Iaşi şi cunoscut ca un om bun, bun din cale afară”...»

(selecție din «Întrunirea de la ,,Elefant”»/ capitolul «Bucuria unui popor»)

&&&

Argument

Despre A l. I. Cuza s-a scris mult, încă din timpul vieţii lui. Istoricii, gazetarii, literaţii au fost — şi sînt— preocupaţi de personalitatea domnitorului Unirii. Desigur, în timp, scrierile dedicate vieţii lui, distanţîndu-se cronologic, au căpătat mai multă obiectivitate ştiinţifică, încît atît comunicările de detaliu, cît şi încercările de sinteză au reuşit să explice şi să pună în lumină evenimentele realizării Unirii, situarea domnitorului în cadrul realităţilor de atunci, însemnătatea faptelor sale ca şef de stat. Lucrările de după moartea lui Cuza, pînă în zilele noastre (vol. apărut în 1985 – n.n.), caută să sublinieze meritele domniei sale, ca şi actualitatea unora dintre principalele acte înfăptuite de el, acte ce stau la temelia statului român modern.

Autorii prezentei cărţi au consultat, după cum se va observa, o bibliografie bogată, fără a avea însă pretenţia că ar fi putut epuiza lista bibliografică existentă. De altfel, scopul lucrării noastre nu este acela de a lămuri eventuale controverse dintre specialişti, nici de a înfăţişa în toată complexitatea şi detaliile ei epoca înscrisă în istoria patriei de A l. I. Cuza. Ne-am propus să prezentăm cititorilor o scriere de largă accesibilitate, din care personalitatea şi opera lui Cuza să se releve însă cu pregnanţă. Scrierea noastră are un caracter de popularizare, este subordonată criteriilor şi exigenţelor seriei editoriale în care apare şi urmăreşte, în primul rînd, să invite la o „recitire” a faptelor marelui domnitor. Urmăreşte apoi să îndemne, pe cît e posibil, la efectuarea unor excursii pe urmele lui A l. I. Cuza, prin locurile pe unde a umblat el aievea, prin muzeele în care se păstrează vie, ca şi în memoria poporului, amintirea sa. Sperăm să fi reuşit, prin text şi imagini, să „recompunem”, totuşi, principalele aspecte legate de viaţa domnului Unirii, omul pe care N . Iorga îl considera „un prieten sigur şi fără pretenţii, îndatoritor şi plin de iertare ca în zilele de sărăcie si obscuritate, un frate bun cu cei mai umili din neamul său și un înţelegător al celor mai înalte idealuri, în stare să fie, pentru apărarea lor, pieptul înaintea duşmanilor...”

Dacă cititorii vor găsi in modesta noastră scriere despre Cuza un prilej de lectură plăcută, utilă şi instructivă şi dacă vor porni să vadă măcar unele din locurile prin care l-au purtat paşii, editura şi autorii vor fi mulţumiţi că strădania lor de o propune în seria ,,Pe urmele lui. . .”, această carte n-a fost zadarnică.

Autorii

Sursa: Dan Bogdan/ Viorel Știrbu - «Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza», Editura Sport-Turism București 1985. 

_______

1 Conachi, căsătorit cu mama lui Costache Negri, dorise să-i lase acestuia ca moştenire întreaga avere, cu condiţia ca fiul vitreg să-i poarte numele. Negri, care nu avea o situaţie materială prea strălucită, a preferat să nu-şi schimbe numele ! . . .

2 Marta Anineanu, op. cit., p. 2— 9

3 Actualmente, clădirea adăposteşte Muzeul de Istorie Naturală din Iaşi, de pe strada Gh. Dimitrov. Casa, aflată vizavi de Facultatea de Medicină, în pronunţat stil baroc, deţine mobilierul sălii de şedinţe a partidei naţionale, cu masa lungă şi urnele la care s-a votat.

4 Monitoriul oficial al Moldovei din 28 ianuarie 1859, supliment.

5 Idem.

6 V. A. Forescu, Amintiri din viaţa lui Alexandru Cuza, în „Arhiva din Iaşi”, X I, 1900, p. 260.

(7) Documente privind Unirea Principatelor, voi. III, Bucureşti, 1964, p. 486.

(8) Idem, p. 481.

 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu