N-am obiceiul să
scriu prefețe la volumele gata pentru tipar, de fapt, pentru volumele pe care
autorii se pregătesc să le editeze, dar am comis câteva excepții. Și nu
neapărat pentru personalități, ci pentru cărți care demonstrează valoarea
căpătată de „condeiul” autorului, progresul realizat în serviciul acestei
specii pe care unii o consideră o bagatelă, publicându-și maculatura între
coperți simandicoase, nu de puține ori lăudată. (epigramele aferente capturilor)
Volumul de față demonstrează însă că juristul Ion Micuț și-a perfecționat condeiul, dar nu cel cu care semna condamnările la „camera de odihnă și creație”, ci pe cel care depistează fapte și aspecte pe care le prezintă cititorului spre luare aminte pentru ca acesta să dea verdictul
sau să se amuze.Perfecționându-și, etapă cu etapă, stilul, ținând cont de cerințele scrierii catrenului epigramatic, a reușit să ne prezinte creații cu ușurință în exprimare și să ne înfățișeze un volum care delectează și, în același timp, conferă – în măsura pe care o poate face înțepătura unei poante, garanția observatorului abil, care-și exprimă, în subsidiar, satisfacția blamării, cu autoritate, a defectelor general umane și sociale, din toate timpurile, dar, mai ales, din societatea actuală în care mișună corupții, hoții, delatorii, din straturile cele mai de sus până la profitorul de rând. Ion Micuț a parcurs, și nu în puțini ani, drumul de la începător la epigramistul afirmat, ne pune la dispoziție un nou volum care-l reprezintă. Și nu se jenează să recunoască faptul că are în continuare multe de învățat.
Și chiar dacă unele epigrame nu se situează la înălțime,
autorul nu poate intra în „furcile” lui Păstorel care, pe timpul când
„epigramita” devenise boală contagioasă, atrăgea atenția că se publică și
volume în care nu întâlnești două-trei epigrame. Nu. Pentru că între coperțile
volumului de față sunt multe epigrame reușite, dar și catrene cu tâlc,
epitafuri, catrene cu adresă sau catrene cu valoare aforistică, cu profunde
expresii lirice, abordate în ultimul timp de mulți confrați.
Activitatea din domeniul justiției, interogatoriile cu
întrebări directe, aluzive ori înșelătoare, care i-au prilejuit prezența, față
în față, cu cei vinovați sau bănuiți de fapte reprobabile, dar alunecoși,
posedând arta prefăcătoriei, l-au ajutat să cunoască omul mai bine, să
intuiască resorturile sale psihice.
Și, deși înțeapă, uneori fără milă, întregul volum devoalează
personalitatea autorului care pune suflet în toate, cu tentă autoreferențială,
dar și dialogală, cu suflet de oltean pe care-l încântă binele și frumosul și-l
întristează, chiar îl revoltă, răul și urâtul și, într-o asemenea situație, nu
„dă cu parul”, ci țintește cu săgeata riguroasă a epigramei.
Sunt și situații în care-l ghicim pe omul cu multă bunătate,
cu îngăduință față de „păcătos”, dar așa-i în epigramă : autorul e vânătorul
care, de multe ori, aleargă alături de vânat. Ce să-i faci ? Așa-i românul !
Dar, când i se încinge condeiul, pișcă nu numai aspectele negative ale
„democrației în democrație”, ci și personalități, numite în catren sau în
titlul lui. Sperăm să fie edificatoare câteva exemple.
Ne persiflează unii spunând că epigrama actuală e saturată de
aceleași motive/subiecte și personaje, precum, soacra, infidelitatea, „pipița”,
politicianismul decadent, etc. Oare numai atât au citit ei în acest domeniu ?
Și, dacă aceste subiecte „invadează” epigrama, acestea țin de viața omului de
azi și de ieri – oare au dispărut soacrele, „le-au lichidat” ei ?
Sunt aspecte vii, pe care fiecare epigramist le tratează și le
„rezolvă” în felul său, originalul – e drept, în defavoarea acestui membru al
familiei care, nu de puține ori, a iscat în cadrul ei discuții, neînțelegeri.
În plus, epigramistul mai și exagerează „ca să-i iasă poanta”, cum făcea
neuitatul Al. Misiugă din Bistrița care spune, despre soacră, A
murit acum o lună / Căci a strâns-o Dumnezeu / Înainte cu o lună / Ca s-o
strâng de gât și eu ! În epigrama lui Ion Micuț , tonul constatativ se
îmbină cu inițiativa :
Întins cu fața-n sus, comod,
Stă rece în capela sacră ;
Acesta-i cel mai sigur mod
Să scape, în sfârșit, de soacră.
Sau mimează stima pentru personajul în cauză :
Eu o stimez pe soacra mea
Și cu respect vorbesc cu ea
Că nu-mi pretinde s-o ascult,
Că doar a decedat demult.
M-am comportat cum se cuvine
Când soacra a venit aseară,
Că azi o plimb pe la vitrine
Și, pe la prânz, o duc la gară.
Spectrul tematicii e larg și reflectă timpul autorului
și gândirea sa despre acest timp. De exemplu, e neîndurător cu cei dornici de
autorlâc :
Când manuscrisul mi l-a dat,
Spun drept că tare m-a mirat...
I-am zis să-l ducă la redacții
Că sunt motive de distracții.
Și epitaful capătă virtuți satirice, care provoacă
zâmbete, nu regrete :
Poetul nostru doarme-n pace
Sub marmora trandafirie –
Postură care îi și place
Că a zăcut și-n librărie.
Aceeași notă e întâlnită și în epitaful următor,
dedicat unui avocat :
El cu minciuna a trăit
Și tot cu ea s-a-mbogățit;
Muri apoi de moarte bună,
Dar n-o fi și-asta vreo minciună ?
În scrisul său se infiltrează
și natura profesiei ; ingeniozitatea ideii demonstrează că și Procuratura se
implică în epigramă și chiar în pasiunea unui coleg magistrat :
Când mi-a trimis urgent, distinsul,
Un manuscris, văzând cuprinsul,
Eu sincer i-am recomandat
S-aducă muza cu mandat.
Aproape că nu există aspect al vieții social-politice și
culturale care să nu fie vizat :
Din Vest vin zvonuri alarmante
Că NATO vrea să ne ajute
Cu avioane performante...
Că noi avem doar parașute.
Produsele românești sunt
înlocuite cu importuri infestate cu tot felul de substanțe dăunătoare :
E plină masa românească:
De pâine, cozonac și pască,
De cornulețe aromate
Și toate-n China fabricate.
Uneori e greu să distingi
catrenele constatative sau cu tâlc de cele epigramatice ; oricum, aproape toate
incită, antrenează gândirea cititorului, conduce spre sentimente și/sau
comportamente morale. Nu e ocolită nici problema migrației :
Că țara noastră e săracă
E-un avantaj și nu contest,
Când emigranții vor să treacă,
Se îngrozesc și-o iau spre Vest.
Am întâlnit și catrene care exprimă
tristețe. În aceste vremuri hâde s-a deteriorat și sufletul românului. Dispare,
parcă, și mila, grija față de bătrâni, chiar și respectul datorat celui dus în
altă lume :
Sfârșindu-și viața lui sărmană,
Un preot doar l-a pomenit,
Vecinii însă n-au venit
C-ai lui nu i-au făcut pomană.
E vremea în care zadarnic sunt căutați cei cu dosare, că ei se
ascund în Parlament, iar afacerile cu bordurile se mută în cer :
La Sfântul Petru, în trapeze,
Ședea Videanu ca un crai
Primind comandă să livreze,
Pavele și borduri în Rai.
Redau încă o epigramă care se referă
la aceleași tipuri de personaje :
Pe cei corupți, din mari dosare
De ani îi caut permanent,
Dar nu-i găsesc la închisoare,
Că se ascund în Parlament.
Dumnezeu e îngăduitor, în
schimb Guvernul e nemilos :
Azi, Dumnezeu, cu-ngăduință,
Ne-a dat doar două luni de post,
În schimb, guvernul care-a fost,
Vreo patru ani de suferință.
Majoritatea demnitarilor incorecți și incapabili
sunt atacați dur :
Pe lista de partid intrat,
Deși avea puțină școală,
El în Senat a demonstrat
Că și prostia-i genială.
Privind pe listele de vot,
Rămân năuc, blocat de tot,
Că mulți ce-n Parlament ar vrea
Sunt anchetați de DNA.
Devine un confrate înzestrat cu umor când
implică nume din anturajul nostru. Vasile Vulpașu, directorul revistei Epigrama
de Strehaia l-a întrecut pe bulibașa Leo :
Azi Leo și-a găsit nănașuʹ
Că primu-n urbe e Vulpașu –
Doar de la el porni văpaia
Cu Epigrama de Strehaia.
Marelui epigramist Mircea
Ionescu-Quintus (1917-2017) i-a adresat următoarea rugăminte :
Îi dau lui Quintus să semneze
Un act ca el să mă-nfieze,
Că am un gând ce-mi arde buza :
Să-mi lase moștenire muza.
Ion Micuț nu putea rămâne
indiferent la un aspect al alegerilor, care a devenit motiv în epigramă,
fiind tratat diferit de fiecare autor :
Deși nu-i scris în nicio carte,
Eu știu că-i viață după moarte,
Și am dovezi să-mi demonstreze,
Că vin și morții să voteze.
Precum și promovarea în marile
demnități publice a celor inculți și incompetenți :
Lansezi în public ironia
Că-s prost și hoț, deci delicvent...
Dar tu nu vezi că-n România
Sunt mulți ca mine-n Parlament ?
Ne surprinde ingeniozitatea
imaginii, generată de practicarea percheziției epigramistice :
Când Adevărul glăsuiește
Că-n Parlament sălășluiește,
L-am cercetat cu luare-aminte,
Găsind Minciuna sub veșminte.
Femeile constituie o țintă
predilectă și, uneori e dur, fapt ce i-ar îndemna pe unii cititori să-l
considere misogin, dar epigramistul nostru a apucat vremurile când, în Oltenia,
femeia mergea cu doi pași în urma bărbatului (de aici o fi venind oare,
proverbul că în spatele oricărui bărbat se află cel puțin o femeie ?!). Pe
femei le critică, dar nu din răutate sau din convingere, ci credem noi, din
dorința sa de epigramist de a nu rata poante care-i sunt la îndemână.
Și, de multe ori, poantele nu sunt
lovituri, ci recunoașteri privind calitatea partenerelor de viață – pe care le
invidiază. Răspunsul îl sugerează autorul :
Femeile sunt cu cătare,
Cu ele fiți galanți, atenți,
Politicoși, dar și prudenți,
Că ele-adesea mușcă tare.
Și pe unele femei mai învârstă,
dar cu unele vicii, le tratează cu un umor de sorginte populară :
La cârciuma de la șosea,
Mai vine zilnic o băbuță
Că n-are nicio măseluță,
Dar tot mai trage la măsea.
În schimb, fetele tinere s-au emancipat „rău de tot,
maică !” :
Un prof studentei i-a propus
Ca lecții să-i mai dea în plus ;
Nemulțumită de prestații,
I-a dat chiar dânsa meditații.
Pentru tânărul care se însoară,
verigheta se transformă în cătușă (iar o imagine din activitatea de procuror !
) , căsnicia e un chin pentru că îl lipsește de libertate... pe mireasă, nu,
pentru că ea trece de sub tutela părinților sub jugul bărbatului fără să își
dea seama pentru că așa a fost educată :
Tânărul actor dorește
Roluri doar în tragedie,
Că de-acuma pregătește
Traiul din căsătorie.
( iar o fată își
pregătește „traiul din gospodărie” ! )
Cu mirare citim și un catren
care poate fi socotitdestăinuire :
Pe Eva când s-au supărat,
O critică-n catrene cei
Ce-n viață nu s-au bucurat
De toate darurile ei.
Sunt multe epigrame în care le
înțeapă (dar numai cu săgeata epigramei !) pe femei (soție, soacră, nu și pe
vecină !), dar le și admiră, realizând adevărate madrigaluri.
Iată unul în care se insinuează
o undă de invidie :
Femeia-i apa și eterul
Ce ne atrage interesul;
Dar i-am aflat târziu misterul
Că-i infinit ca Universul.
Meșterul Manole nu putea înălța
minunea de la Curtea de Argeș , cu toți meșterii lui, fără sacrificiul
unei femei :
Manole-n sfânta lui menire
Zidi pe Ana-n mănăstire,
Sacrificând-o din iubire
S-o însoțească-n nemurire.
Gimnastei Nadia Comăneci îi
închină un adevărat imn :
Eram copil în casa mumii
Când Nadia, la paralele,
Drapelul l-a-nălțat spre stele,
Deasupra steagurilor lumii.
S-aducă asemenea laude femeii
este onorant din partea unui magistrat, cel cu legea-n mână, căruia-i soția-i
face legea-n casă așa cum, de altfel, a recunoscut și în alte epigrame.
Toate aceste aspecte, precum și multe altele,
cuprinse în spațiul restrâns al unui catren au ascuțit observația și gândirea
epigramistului care, după cum ne-a mărturisit, s-a simțit dominat, până-n
adâncul ființei, de versul lui Eminescu : vreme trece, vreme vine / Toate-s vechi
și nouă toate, / Ce e rău și ce e bine / Tu
te-ntreabă și socoate.... Rezultatul îl constituie un număr apreciabil de
„catrene filozofice” cu adevărat reușite.
Autorul consideră că orice om
poartă în el o lumină pe care o lasă moștenire urmașilor. La atâta luciditate
cuprinsă în catrenele constatative incitante, în epigramele umoristice,
ironice, satirice, nu ne-am fi așteptat la atâta gingășie :
Când, într-o zi, mă voi muta din viață
Ca lacrima ce se preschimbă-n ceață,
Lăsa-voi pe pământ lumini de pași
În genele transmise la urmași.
Dar și unor probleme atât de
profunde, autorul le conferă o soluție specifică umorului ingenios :
Fiind aproape de sfârșit
Și-analizând cum am trăit,
Concluzia o trag precis :
Pe mine viața m-a ucis !
Evitând exprimarea sofisticată, într-un
limbaj firesc, Ion Micuț ne oferă o carte de epigrame presărate printre catrene
cu tâlc, filozofice, lirice, catrene constatative și madrigaluri spirituale,
care se citește ușor, cu amuzament, cu câștig de energie pozitivă și îndeamnă
la un dialog interior, pentru că spectrul larg de teme cuprinde felurite fapte,
trăiri și manifestări umane.
E o carte care se citește cu
plăcere, fără scrâșniri din dinți. Remarcăm armonia majorității catrenelor,
construite după regulile prozodiei clasice. Multe epigrame reflectă firea
blândă a autorului, lucru mai rar întâlnit la un procuror. Să nu uităm, totuși,
capitolul referitor
la EL și EA,
în care se trădează – cel puțin în epigramă – bărbatul, stăpânul, capul
familiei...
Putem încheia, lăsând restul
creațiilor pe seama cititorului, cu înțeleapta povață dată de acest autor care
a parcurs drumul de la „începător” la epigramist cu realizări notabile, celor
care vor să abordeze epigrama :
Când construiești o epigramă,
Tu te-ngrijește, mai cu seamă,
Ca omul simplu s-o citească,
Să râdă, dar să și gândească.
București, aprilie 2018/
Magistratul cu umor
Prefață de dr. Elis Râpeanu
&&&
Așadar:
Ion Micuț - Asaltul epigramelor
Ion Micuț -
Ion Micuț -
Ion Micuț
Ion Micuț -
Schița monografică
a satului Bârsești
din comuna Mihaești/ Vâlcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu