Făcea parte din tânăra generaţie ce se afirma în viaţa literară vâlceană la sfârşitul deceniului al şaselea şi începutul celui următor, exponenţială pentru ea fiind poeţii Felix Sima, la Râmnicu Vâlcea, şi Dumitru Velea, la Drăgăşani. Nei Darie (născut la 19 iunie 1953), abia ieşea din adolescenţă şi, dintre toţi tinerii ce apăreau alături de Felix Sima (născut la 6 iunie 1949), era cel mai frecvent, încât cred că formau un adevărat tandem, fiind totodată deosebiţi: Felix Sima, deja afirmat, părea mai dezinvolt şi mai vocal, în timp ce Nei Darie era mai reţinut, mai tăcut, nu se manifesta literar în public. (Fie-mi îngăduit ca, în continuare, să-i numesc pe numele mic, ca amintire a empatiei în care trăiam împreună în acei ani şi ca intenţie de a câştiga empatia publicului cititor ...)
Amândoi, la vârsta aceea, erau, în mod firesc, stăpâniţi de
un sentiment ludic (pe care nu şi l-au pierdut nicicând), dar „jocul poetic” al
lui Felix era, în aparenţă, facil, o „joacă”, în timp ce acela al lui Nei era
unul a-vocal, adâncit în sine, scrijelit pe suflet. Amândoi, pe când ieşeau din
copilărie şi adolescenţă în viaţa largă a maturilor, iar această viaţă îi
sorbea, cu voia sau, mai ales, fără voia lor, ar fi vrut să-şi prelungească
habitatul de până atunci, al libertăţii, lipsei de griji şi al jocului - jocul
ca „joacă”, în copilărie, „jocul cu reguli”, în vremea şcolii -, ceea ce nu se
mai putea cu firescul de altădată, ei înşişi deveniţi altfel şi alţii şi alte
cerinţe impunându-li-se, în pofida dorinţei lor intime. Nei, mai ales, era
înciudat de trecerea timpului, de intrarea în altă vârstă, de neputinţa
(obiectivă) de a se mai întoarce în copilărie, de a-i mai revedea aievea
universul, de a şi-o ţine cu sine, la sine, de faptul că, în locul ei, se
inculca amintirea ei şi, deopotrivă, (impostor(!), cuvântul. (Cuvântul este o
monstruozitate, el si numai el mi-a întinat ochiul copilăriei, mi-a adus pasul
aici unde nu mai există nici măcar un început. îmi rămâne singurătatea si
scârba, de neînvins, de a fi - se destăinuia Nei, cioranian, în scripte
ascunse. Mă regăsesc la fe l de las, ca ceilalţi, pierdut în mocirla uzurii si
angoasat de imposibila întoarcere în copilărie - p. 38). Copilăria va fi
însemnat, pentru el, ca şi pentru oricare dintre noi, puritate şi libertate,
trăirea într-un propriu paradis, acestea devenind, dacă putem spune aşa, un
adevărat principiu al existenţei, ce merita a fi perpetuat, pe când realitatea
din jur îi era de acum opacă. Iar Nei mai era înciudat şi de faptul că
bătrânii, între care se va fi jucat nestingherit cândva, de acum întomnau
(Bătrânii ascultă, focul arde, / sufletul din ei e toamnă... - p. 13), înciudat
de faptul că satul însuşi (cel al Boişoarei loviştene în care a copilărit), cu
oameni liberi şi de omenie, înţelepţi în simplitatea lor, se transforma încet,
pitorescul de altădată se modifica, oamenii nu se mai conduceau singuri, ci
erau conduşi, dependenţi (de ceape). Nei se tulbura adânc, nu înţelegea şi nu
voia să înţeleagă. Era la vârsta marilor întrebări existenţiale, ale căror
răspunsuri - fireşti, evidente, raţionale, legice - nu-i ofereau soluţiile
dorite.
Şi prietenul său Felix îşi va fi pus aceleaşi întrebări, va
fi primit aceleaşi răspunsuri, va fi dorit şi el alte soluţii, care să convină
tumultului sufletesc al vârstei. El va fi găsit o soluţie (unică?): să continue
jocul, de data aceasta, cu cuvintele, cele care se interpuneau între el şi
realitatea dorită, proiectată deacum în imaginar; cu o fantezie lirică de o
prospeţime frapantă, va configura personaje şi realităţi ficţionale, cuprinse
în haina muzicală a unei prozodii impecabile, tinzând a se configura în cântec,
în cântări - ceea ce va face, cu mare talent şi aplomb, neuitatul folkist
Laurenţiu Mărgineanu. (Cât de plăcut răsunau, în anii '70, cântecele lui
Laurenţiu Mărgineanu pe versurile lui Felix Sima, „frumosul prinţ” al poeziei
vâlcene de atunci şi pe totdeauna! ... )
Nei s-a antrenat şi el în acest ambient vâlcean al vârstei
tinere, asumându-şi, volens-nolens, realitatea vieţii din jur aşa cum era ea,
dar impunându-şi să o trăiască după cum simţea şi dorea el (ca şi Felix şi
ceilalţi din generaţie); preferând, „la suprafaţă”, soluţia cântării (As vrea
să-mi împăiez trecutul / Să-l altoiesc cu mâini de ceară / Să-mi pară că-i
firesc tăcutul / Că eu nu ei mă condamnară / Să-mi împăiez si amintirea /
Acelui gând de nemurire / Să mi-o notez cu despărţirea / De ora dulce de citire
/ E ziua cea mai încărcată / Sunt de făcut parcă prea multe / O să mă-ntorc la
poartanaltă / Unde bătrânii stau s-asculte /... / Ne împăcăm oricum pieirea /
Sau gândul bun de dimineaţă / Căci de ne-am împăiat simţirea / Numai cântarea
ne dezgheaţă - p. 13). Dar odată cu ea, îşi asuma şi... cuvintele, disimularea
din ele şi din scriitură, la care îşi punea mereu un sceptic bemol (Singura
nelămurire e relativ la imbecila putere pe care o am de a scrie, frumos
câteodată, cu ferma convingere că nimeni n-ar putea accepta rândurile mele.
Cred, totusi, că e un mod de ami disimula lasitatea si superficialitatea, sau
poate un gând rămas curat din toamna copilăriei. - p. 38)
Acest „gând rămas curat din toamna copilăriei”, la care Felix punea mereu un diez, dar Nei bemolul său, îi va fi legat cu un fir de argint mai tare decât orice lanţ şi îi va face să-şi izvodească un personaj literar comun, numit „un domn suav”, în care se proiectau cu fiinţa lor din adânc, trăind ca şi evanescent printre oameni, proiect configurat de Felix în poezie (Un domn suav) şi de Nei în proză (romanul Domnul Suav, rămas în manuscris). Felix continua şi în serviciul militar să-şi păstreze în versuri condiţia de „domn suav”, Nei, după un început împreună cu Felix, în tandem, va scrie în toată viaţa la romanul său, citit parţial şi apreciat de către experimentatul scriitor Ilie Purcaru, care ştia să perceapă filonul de aur al unui talent.
Oferindu-i lui Nei cartea sa Ţara Lovistei, scria olograf în dedicaţie cu rara
plăcere de a putea oferi ceva unui scriitor de talent si unui admirabil om si
prieten, în respectiva carte integrându-l între scriitori ai Lovistei, cu
rădăcinile înfipte în zăcământul folcloric, valorificându-i filoanele,
valorificându-i si tehnica, valorificând, mai ales, dimensiunea fantastică,
fabuloasă a acestui folclor, cu efecte adesea surprinzătoare în planul artei
... (pag. 206, în ediţia 1980). Şi pentru a-şi justifica afirmaţiile, Ilie
Purcaru chiar inserează (la pag 207-208) un fragment din romanul Domnul Suav, o
pagină creată pe schema si tehnica basmului, inclusiv cu ecouri din zonele
apocrife de care vorbeam (ale zăcământului folcloric - n.n., I. St. L.) si,
desigur, si cu influenţe din Urmuz, dar cu o altfel de culoare temperamentală
si lexică. Astfel, în câteva alte cuvinte, putem spune şi noi că Nei Darie, pe
atunci student, îşi purta eroul prin universul satului loviştean (şi nu numai),
înregistrând, nu o dată perplex, „pierderile” şi „adaosurile”, într-o scriitură
proprie, mixtură de reflexe folclorice şi culte, situată adesea pe muchea
sensibilă dintre realitate şi fantasticul sugestiv, cu tâlc.
Nu altfel au făcut cei doi prieteni purtându-se, cu un bilet CFR în circuit, prin ţară, timp de o lună, intrigaţi de convenţionalismul vieţii curente din urbea natală - limbajul oficial „de lemn”, stereotipia faptelor, carapacea în care se închideau oamenii în public, duplicitatea existenţei pe două planuri (exterior şi interior) - şi dornici de a vedea dacă şi în alte locuri era la fel, căutând aerul proaspăt în care viaţa ar pulsa liber, normal-omeneşte. Nu avem deocamdată mărturii scrise despre ce au aflat ei atunci, putem doar să presupunem din faptul că fiecare din ei, volens-nolens, a trebuit să se încadreze structurilor existenţei în realitatea vremii, zvâcnind din când în când către altceva ce putea da impresia de a fi în (iluzorie) libertate (precum serviciul lui Felix pe şantierul hidrocentralei de pe Lotru, apoi servicii în domeniul culturii), sau adâncindu-şi în intimitate nostalgia şi melancolia, străduindu-se, totuşi, precum Nei, să iasă din orizontul local în viaţa de studenţie, soldată cu o profesiune onorabilă (aceea de medic).
Fiecare pe drumul lui, dar rămânând prieteni şi păstrându-şi
onestitatea faţă de adevărul interior, curăţia sufletească, dăruirea pentru
alţii, săltarea „Domnului suav” din planul tern al cotidianului în aerul ozonat
al exerciţiului artistic (amândoi optau şi pentru sculptură - Felix sau pictură
- Nei). Iar, dacă Felix a fost mai prezent în viaţa publică (id est: cea
culturală), Nei, măsurat şi sceptic, a preferat „jocuri în acvariul familial”,
sugerând transparenţa ca expresie metaforică a onestităţii în viaţă, adevărul
simţirii şi cugetul „la vedere”: Eu sunt într-un acvariu, / în transparenţa
însăsi / mă regăsesc candid. / Ea vine dinspre dreapta / Ea vine dinspre vid. /
Gândind usor prezenţa / Eu cerul îl deschid (p. 6). Cerul său interior era un
spaţiu mult albastru, sinonim cu însăşi nemurirea, în libertatea căruia,
planând ca o pasăre usoară, îşi contempla iubita (p. 7).
Nei Darie - el însuşi un „personaj de roman”, cum l-au
perceput apropiaţi ai lui, lăsând mărturie scrisă în volumul Jocuri din
acvariul familial, lansat în ziua de 3 martie la Galeria Artex din Rm. Vâlcea,
într-o sală arhiplină. Îngrijit de poetul Felix Sima, cu concursul dr. Adriana
Trăistaru, prietena timp de 30 de ani a „admirabilului om şi prieten”, volumul
cuprinde 25 de mărturii despre omul şi faptele lui (inclusiv cele literare),
despre elevul nu prea interesat de note, dar „tobă de carte”, inteligent şi bun
camarad, despre liderul echipei de baschet a liceului, despre prietenii lui şi
problematica dezbaterilor cu ei, despre medicul dăruit pacienţilor săi şi iubit
de aceştia (la Brezoi, în Loviştea, ca şi în comuna Pietrari, unde va fi căutat
şi perceput ceva din lumea vechilor moşneni), despre modelul lui de a fi în
viaţă, între oameni. Au scris, şocaţi de pierderea lui intempestivă şi
emoţionaţi de amintiri: profesorii Dragoş Constantinescu, Radu Dusceac,
Ecaterina Popa, Ion Predescu şi subsemnatul, colegii Marian Pătraşcu, Werner
Renner, unui alt coleg, Mugurel Bunescu, plecat mai demult „dincolo”, i s-a
publicat o poezie de licean compatibilă, prietenii Cristian Alexandrescu,
Simion Petre Cichirdan, Corneliu şi Daniel Medvedov, Sanda Nestorescu, Nicholas
Teodorescu, arhitecţii Adrian Gusty, Cristiana Darie şi Vasian Mircescu,
scriitorul Spiridon Popescu, rudele: Călin Darie, Tamara şi Dudu Darie, Patrick
Pelgher şi, desigur, realizatorii cărţii: poetul Felix Sima şi dr. Adriana
Trăistaru. Din raţiuni de spaţiu, nu selectez aici decât o frază semnificativă
a profesorului Ion Predescu, care-l consideră pe Nei Darie ,,un simbol al
generaţiei noastre, curat ca poezia, liber ca libertatea, când faci ce vrei,
adică ce are sens...” S-ar mai putea spune, totodată, că, în ansamblu, asemenea
mărturii au avut şansa de a contura, ca nişte crochiuri din unghiuri diferite,
un portret literar ce trebuie întregit prin noi secvenţe memoriale şi
apreciative, de aşteptat în continuare, ca şi cum s-ar scrie, în romanul preconizat,
„la mai multe mâini”.
Toate acestea pot îndreptăţi opţiunea ca Nei Darie, un autor
de talent, să fie adoptat în conştiinţa şi în istoria literară, a Vâlcii sale,
mai întâi.
Ioan St. LAZĂR / Nei Darie - un autor nou, de talent/»
&&&
«Să vorbesc despre poezie, această „parte de vorbire/ care nu
se aude/ şi nu se scrie”, conform extraordinarei definiţii dată Poeziei de
către Felix Sima, este foarte greu... şi despre poezia necunoscută a lui Nei
Darie este şi mai greu...
Deşi nu mă numesc Darie, i-am fost alături lui Nei mai mult
de treizeci de ani, trăind o frumoasă poveste, care nu s-a încheiat în 5
decembrie 2021. Ea continuă şi astăzi prin amintirea lui reverberantă, prin
casa lui care a rămas la fel de primitoare cu mine, cu fraţii lui şi sora care
mă consideră, în continuare, membru al familiei, cu animăluţele din curte, pe
care continui să le îngrijesc, cu florile din grădină, cu muzicile noastre pe
care le ascult de-o vreme în neştire, cu poeziile pe care mi le recita ca un
adevărat actor: „Joc secund”, „După melci”, „Cuiul” lui Arghezi, „Fabula” lui
Urmuz, versuri de Vintilă Ivănceanu...
Ştiam că scrisese versuri, „Jocuri...”, le văzusem chiar
publicate, în original, în ziarul „7 zile”, recuperate de Cristiana Darie şi
adus în dar la ultima aniversare, în vara anului trecut, iar pe celelalte,
multe, mi le-a recitat de atâtea ori, încât le-am învăţat pe de rost şi, deşi
le crezusem uitate, mi-au revenit brusc în minte, într-o dimineaţă, la câteva
zile după plecarea lui şi m-am grăbit să le notez, ca să fiu sigură că nu le
voi uita din nou: Devin din frunze pomul / Si fruct devin si omul /Mă lasă să
visez // Eu neg că m-as aprinde la tot ce e obtuz./ Doresc doar luminarea
luminii în confuz. Sau: Verde, cât ai fi de verde,/Trupul meu sculptat în lut,/
Primăvară de femeie,/ Te-am zărit si te-as fi vrut...
Descoperirea manuscrisului a fost o surpriză.
M-a surprins existenţa lui, despre care nu suflase niciun
cuvânt, cantitatea scrierilor - pentru că nu cuprinde doar poeziile selectate
în volumul Jocuri din acvariul familial, ci mai multe şi felurite, adică şi în
rime clasice şi poezii în versuri albe şi profunde eseuri filosofice şi
începutul acela de roman, Un domn suav cu subiect fantastic, inspirat din
tradiţiile din Ţara Loviştei şi foarte frumoase scrisori dedicate unei iubite
imaginare sau reale - nu mai contează - vorba lui din ultima poezie selectată:
Nu mai contează cântul în sine/ Numai spre mine, numai spre tine... Pe acestea
din urmă le publicăm în volumul de faţă.
Revenind la manuscris, impresionează şi calitatea
scrierilor, dar, mai ales, tristeţea care răzbate din ele şi mă întrebam ce-l
face pe un tânăr de douăzeci de ani să scrie aşa de trist... Eu nu am fost
contemporană acelor scrieri ca să ştiu exact, ne despărţeau nişte ani şi nişte
kilometri, eu eram, pe vremea aceea, „o senină fată de la ţară” (după cum scria
el într-o poezie), iar el era o vedetă printre adolescenţii Râmnicului, „adulat
de toţi şi, mai ales, de toate”, după cum spunea d-na Ecaterina Popa şi aşa a
rămas şi printre colegii „capitalişti” faţă de care nu a avut niciun complex de
inferioritate sau de provincial.
După ce am citit manuscrisele, în câteva nopţi albe, m-am
hotărât să le fac publice, fiindcă... la ce bun să scrii frumos, dacă rămâne
doar între coperţile unui dosar?... Şi ce întâmplare extraordinară mi se pare
aceasta, când doi oameni care nu şi-au vorbit niciodată să hotărască simultan,
dar separat, independent unul de altul, să-i facă publice versurile lui Nei
(Felix Sima tocmai transmisese familiei acest lucru), iar asta a însemnat,
vorba unei replici celebre dintr-un film şi mai celebru, „Începutul unei
frumoase prietenii” prin Nei şi pentru Nei.
De aceea, volumul care astăzi a fost menit să vadă lumina
tiparului reprezintă împlinirea unui vis al lui Nei, acela de a-şi vedea
tipărite versurile. Dacă, iniţial, Nei nu dorise să le publice, îndoindu-se de
calitatea lor, (adevărul fiind, de fapt, că nu dorea să împovăreze familia şi
prietenii cu tristeţea lor), ulterior l-am auzit, ce-i drept doar o singură
dată, spunându-mi, la întoarcerea mea dintr-o călătorie mai lungă în
străinătate: „Cât ai lipsit, mi-am reevaluat scrierile. Cred că sunt bune. Chiar
mâine îl voi ruga pe Felix să mi le publice.” Şi... aşa a rămas...
Pe de altă parte, cartea trebuie înţeleasă şi ca un dar pe care Nei ni-l face de dincolo, ajutându-ne să-i descifrăm sufletul misterios şi, cred eu, chinuit... Chinuit de conştiinţa imposibilităţii de a se ridica la înălţimea aşteptărilor celor dragi şi de a se adapta cerinţelor sistemului (sociopolitic) din acea vreme, care nu permitea împlinirea vocaţională şi accederea profesională a membrilor ei, decât dacă aparţineau eufemisticului pcr (pile, cunoştinţe, relaţii). Nei s-a resemnat profesional şi creativ. A devenit şi a rămas un dezadaptat şi cel mai aspru inchizitor al lui însuşi! „Căci eu, nu ei mă condamnară!”
Viaţa lui Nei, trăită intens, un amestec ana partes de bun şi rău, bucurie şi tristeţe, speranţă şi deznădejde, victorii şi înfrângeri, piscuri şi abisuri, greşeli şi penitenţe, a fost o splendidă exemplificare a îndemnului Sfântului Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei!” Nei a vrut să facă bine, numai bine...
Cred, de aceea, că merită să nu fie uitat! „Repede ni se mai
şterg drumurile în noroi şi, în pulbere, zilele! Dar greu se sting, în
singurătate, sensurile!”
dr. Adriana TRĂISTARU/ Însemnări asupra ediţiei
Nota editorului:
S-a alcătuit această carte în vara anului 2023, ca urmare a
lecturării îndelungate a manuscriselor distinsului medic-scriitor Nei-Viorel
DARIE.
Cuvintele nedesluşite au fost înlocuite, în paranteze
drepte, conform înţelesului din frază. Iar cuvintele şi rândurile lipsă au fost
înlocuie cu puncte de suspensie.
Neavând nicio orientare cronologică asupra textelor decât în
rare cazuri, am păstrat întocmai volumul anterior de versuri Jocuri din
acvariul fam ilial publicat în anul 2022, la care am ataşat ineditele din
volumul de faţă.
&&&
«...citesc, recitesc cartea - Nei-Viorel Darie, Jocuri din acvariul familial, Editura Mircea cel Bătrân, 2022,122 de pagini, din care 40 acoperite cu poezii, celelalte cu evocări plus câteva planşe cu facsimile după manuscrise, fotografii şi reproduceri plastice după pictorii Cristian Sima, Nicholas Theodoresco, Patrick Pelgher.
La vârsta de 68 de ani, Nei Darie a murit tânăr (în ziua de
5 decembrie 2021) aşa cum s-a păstrat întreaga viaţă, aşa cum l-au cunoscut şi
îl evocă prietenii, aşa cum îl arată poezia lui. Exuberant, meditativ, duios,
grav, intransigent, generos, loial, bătăios pentru adevăr şi dreptate, cu
puternica vocaţie a prieteniei, a iubirii de oameni; avea, în alcătuirea lui
intimă, un inconfundabil atom eminescian, o amprentă de destin; chiar şi la
pahar, o ureche obişnuită cu sunetele de subtilă frecvenţă ar fi putut auzi
mâhnirea Poetului, prin glasul lui Nei: „Oh, neamul nevoii!” - într-atât se
dăruia, discret dar profund, durerii semenilor (pe care, de altfel, îi slujea
cu deosebit devotament, ca medic, în comuna Pietrari de Vâlcea; deşi ar fi
putut deveni un savant; avea toate armele învingătorului; dar avându-le, le-a
abandonat aidoma lui Eminescu).
Sigur, nu mă pot opri asupra tuturor celor ce depun, în carte, mărturie de suflet pentru Nei, omul şi poetul, fiecare constituindu-se într-o tulburătoare pledoarie pro amicitia la o posibilă bară a spiritualităţii umane. Voi cita, mai întâi, opinia strălucitului scriitor şi ziarist Ilie Purcaru (cel ce, într-un fel sau altul, ne-a fost multora profesor de scriitură) care l-a intuit de pe când era foarte tânăr, student. Transcriu din volumul Ţara Loviştei. (Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1980): Apar însă, după cum aveam să aflu ulterior, si scriitori ai Loviştei cu rădăcinile înfipte în zăcământul folcloric, valorificându-i filoanele, valorificându-i si tehnica, valorificând, mai ales, dimensiunea fantastică, fabuloasă a acestui folclor, cu efecte surprinzătoare în planul artei. Un astfel de scriitor, un tânăr, încă necunoscut... se numeşte Nei Darie. De fel din Boişoara... student la Medicină, la Bucureşti...
Pictoriţa Tina Ecaterina Popa îl ştie şi mai de tânăr; din vacanţele şcolare de la Liceul „Alexandru Lahovari”: Un chip frumos, cioplit în culoare azurie, cu privire usor celestă, usor tristă, înversunat, alintat, nemulţumit de sine şi de alţii... uşor trubadur al zilelor noastre, adulat de toţi şi mai ales de toate... El avea starea de a se împotrivi lui şi celorlalţi, să-şi afle adevărul pe care nici acum nu ştiu dacă şi l-a găsit.
Marian Pătraşcu, coleg de liceu: Nei s-a impus ca lider al clasei noastre atât prin inteligenţa şi cultura sa superioare (avea o memorie de elefant!), cât şi prin prezenţa sa fizică: figură cu trăsături ferme, parcă sculptate, blond, înalt, cu alură atletică (era un foarte bun baschetbalist) şi cu vorba domoală, care devenea rapid alertă şi sonoră în momentul în care cineva sau ceva îl supăra... După rezidenţiat, Nei a lucrat ca medic de medicină generală la dispensarul din PietrariVâlcea... am înţeles că locuitorii din Pietrari au numai cuvinte de laudă pentru felul în care-şi făcea meseria.
Ioan St. Lazăr: L-am văzut mai des în tinereţea noastră, trăită, pe cât am putut, frumos. Făcea parte din grupul prietenilor poetului (ales) Felix Sima şi al neuitatului folkist Laurenţiu Mărgineanu (care-i cânta ca nimeni altul poeziile); era şi Nei un „cineva mai tânăr şi din toată ţara”, menind să aducă un suflu proaspăt, curat, omenesc, normal aspiraţiilor şi trăirilor noastre din acea vreme. (...) A trăit onest, nobil în modestia şi omenia lui verticală.
Ion Ţoanţă îşi susţine pledoaria sub un titlu semnificativ pentru toţi ceilalţi vorbitori-evocatori - Nei Darie a fost (şi) prietenul meu: Personal, l-am cunoscut pe Nei prin anii optzeci, fabuloşii ani ai tinereţii noastre în care idealurile erau cât roata carului şi ne hrăneam cu iluzia frumosului şi a binelui. (...) Cu doctorul Nei ne vedeam la cafea pe terasa cofetăriei „Liliacul” din miezul Râmnicului, convorbeam, apoi plecam la ocazie, mergând fiecare către serviciu, eu la Băile Govora, el la Pietrari.
Corneliu Medvedov: Ca şi Felix Sima, omul era eteric, avea o prestanţă deosebită, nemaiîntâlnită în perimetrul vâlcean. Sensibilitatea sa răzbătea cu greu prin platoşa autoimpusă. Felix Sima care, în tinereţea celor 20 de ani, făcuse împreună cu Nei o rotundă călătorie prin ţară - „Să cunoaştem ceva din ea, pe viu, la faţa locului... Să ştim unde trăim... ce avem” - îi dedică o poezie; poate cel mai exact şi volatil portret, pe care o transcriu integral - „un domn suav”: un domn suav trăieşte-n sine / un domn suav nu are tată / un domn suav pe trotuare / cu degetul nu se arată / un domn suav ne e la spate / şi ne urmează în tăcere / ne schimbă haine demodate / trăgând fermoare de artere / închidem uşa după noi / ne reproşează ca un sclav / aveţi răbdare dumneavoastră / să intre şi-acest domn suav / nu încercaţi să bateţi cuie / în palma-soclu de statui / într-o sălbatecă eroare / veţi bate cuie-n palma lui / intens el este-atuncea când / ne mai pocneşte câte-un dinte / el este nota-acea-n care / neonu-n lampă se aprinde / e totuşi bradul cel mai mare / prin care-aducem aer pur / când nu avem în noi culoare / şi nici iubire împrejur / şi merg spre centru ca spirala / să nu se-aşeze vreun blestem / el este ce rămâne după / citirea-acestui trist poem....
Florilegiul de poezii pe care Nei Darie îl lasă posterităţii este un strigăt disperat de iubire - către oameni, către viaţă. Uneori deghizat (derutant) în jocuri dintr-un acvariu familial, extins la dimensiunea familiei mari, umane. Chiar dacă aventura porneşte de la jocul de doi: Eu vin dintr-un acvariu. / În transparenţa însăşi / Mă regăsesc candid. / Ea vine dinspre dreapta / Ea vine dinspre v id ’ („Joc F); Ne ţinem strâns de mână. / Avem privirea clară. / Tu trebuie să fii / O pasăre uşoară. („Joc II”); Cu un decor albastru/ O pleoapă transparentă / O boare de pădure / Ne mângâie decentă // Eu am în păr vioara / Ce-mi cântă dinspre tată, / Tu eşti o noapte lungă / Venind spre mine toată... („Joc III”). Duios trece Nei prin anii copilăriei, cu mintea celui de pe urmă: Mă duc cu ei şi m-oi întoarce / Cu fir din plete de-mpărat... / Dar, cu atât ce mai poţi face / Acum, când visul a-nnoptat... („Copilărie”) - convins că Ziua de mâine ca o pasăre / De turtă dulce pe taraba sorţilor / Imi rezervă un nume transparent / In coloana albastră a morţilor. /Ziua de mâine, copilul / Adormit pe bancheta plecărilor / Imi oferă ochiul pictat / In cupolele albe ale zărilor. / Ziua de mâine, dorinţă / Sfâşietoare a zborului înalt / Când am ca fiecare / Doar şansa unui salt... / Ziua de mâine, ziua / Când am un singur gând: / Tu... pasăre... copilul... / Si vin spre voi plângând... („Imagini”).
Ziua aceasta - câţiva luştri, câţi i-au fost hărăziţi - poetul Nei Darie o
trăieşte din plin; deşi, uneori/adeseori, aidoma lui Nicolae Labiş:... Strâns
în mine ca-ntr-un templu, / Insă demn în miezul meu, / Cu zgârcenie contemplu.
Tot în Labiş cred că se află o cheie ce deschide o anume însuşire a lui Nei,
omul şi poetul: Eu sunt spiritul adâncurilor, / Trăiesc în altă lume decât voi,
/ In lumea alcoolurilor tari, /Acolo unde numai frunzele / Amăgitoarei
neputinţi sunt veştede. Beţia adâncurilor, Nei Darie o trăieşte şi o înţelege
în felul lui: Beţia de întinderi oarbe / Beţia de cuvânt străin / Beţia care nu
se soarbe / E ca beţia de venin / Cine nu a servit pământul / Din cupele cu
gura arsă / Nu a simţit murindu-i gândul / La nemurirea de acasă / E sfatul ce
ne dă ghiocul / Să nu beţi vânt să nu beţi mare / Să n-aruncaţi oricum norocul
/ Pământul mic din fiecare’ (***). Aşadar, nu terasa cofetăriei „Liliacul”,
unde cobora din când în când printre contemporani. Tocmai de aceea: Aş vrea
să-mi împăiez trecutul / Să-l altoiesc cu mâini de ceară / Să-mi pară că-i
firesc tăcutul / Că eu nu ei mă condamnară (subl. mea) („Cântare”).
Romantic şi ezoteric (poate şi puţin damnat, tot în sensul
specific romantismului) Nei surprinde adesea prin împerecheri inedite de
cuvinte şi imagini artistice: Ne adunăm / Cu crengile care lovesc / Si dacă
doar o mână zboară / Ne logodim - e semn ceresc” („Bătrâneţe”); In joc de
copile altaru-i zdrobit / Se-ncearcă amurguri în paşii pierduţi / In cântecul
vechi de noi auzit - / Logodna frumoşilor muţi // Se cântă răspunsuri în somnul
albastru / Se-ngână cu frunze departe căzute / In toamna prealungă a unui
sihastru / Ce versul în mine ar vrea să-l asculte (***). Iubirea suferă şi ea
traumatismele sorţii: In colţ de uşă îşi avea iubita / Avea penelul înmuiat în
nori / Se pare că aşa i-a fost ursita / El cântă în tăcere, iar tu zbori (***).
Obosit de atâta călătorie prin acvariul vieţii, dar neînfrânt, Nei Darie
încheie eminescian („Toate-s praf, lumea-i cum este” . ) printr-un ultim joc la
care suntem invitaţi: E-o nedreptate dreaptă / In jocul ce deschid / E un Sisif
la mijloc / Cu zarurile-n vid // Legaţi la ochi alegem / Legaţi la ochi gândim
/ Ne risipim cu spaţiul / Plângând ne risipim... (***).
Am lăsat la urmă întrebarea fundamental-umană: Din toţi -
dar mai ales din toate - care i-au fost prieteni, l-au iubit, cine şi-ar fi
dăruit viaţa, într-un sublim sacrificiu de sine, alături de omul şi poetul Nei
Darie, deloc comod? O singură fiinţă: Adriana Trăistaru (medic, ca şi el) care
o spune cu cuvinte simple, modeste, tulburătoare: Viaţa mea cu Nei... a fost
un dar pe care Dumnezeu, în infinita lui bunătate, mi l-a oferit (privilegiu
nepermis oricărui muritor) de a afla cum este când iubeşti, neprihănit,
neîncetat, definitiv şi jertfelnic, un om atât de profund bun şi absolut
generos, încât îmi impunea acest fel de iubire totală. Nu ştiu de ce gândul
pleacă spre perechea celuilalt cuplu: Veronica.
Dar de aici se deschide unghiul unui posibil, tulburător
roman.
Nu înainte de-a mărturisi - acum, după evocările celorlalţi,
dar mai ales după citirea cu sufletul (cum mă îndeamnă amicul Felix) a
poeziilor - că, da, şi eu sunt prieten cu Nei!
Ion ANDREIŢĂ – Și eu sunt prieten cu Nei/ Pălmaş cu condeiul/
&&&
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu