Pagini

18 ian. 2024

,,Un document de oştean din Războiul celălalt”: Jurnal de front 1916-1918

Aşa a găsit de cuviinţă învăţătorul Ion Bulbeş din comuna Berislăveşti, satul Rădăcineşti, să-şi facă datoria, nu numai cu arma în mână, ci şi cu condeiul: pentru a lăsa un document peste timp. E foarte conştient că scrisul rămâne şi, de aceea, cum îşi află răgaz, notează tot ce se întâmplă în jurul său – pe frontul din Moldova – şi care îi sunt stările sufleteşti, judecăţile lui faţă de oameni, întâm-plări, atât pe teatrul de război românesc, cât şi european.

Suntem în Primul Război Mondial. Pentru români, războiul s-a întors. După o înaintare rapidă în Ardeal, în faţa experimentatelor trupe germane, austriece şi ungare, soldaţii români – cu tot eroismul de la Jiu şi Olt – cedează, bat în retragere. Frontul e străpuns, rezistenţa în Carpaţi e demontată şi invazia în Oltenia şi Muntenia este iminentă. Bătălia pentru Bucureşti e pierdută şi aceasta, deşi era aproape să fie câştigată. Inamicul face joncţiunea, venind din Sud – oo, primul dezastru, cel de la Turtucaia – şi din Nord-Vest. În această situaţie, şi Unitatea lor de Drumuri şi Poduri e nevoită să se retragă dinspre Galaţi, spre Moldova, pe Siret, urmând Corpul 5 Armată. În cadrul acestei mişcări de trupe, începe relatarea cu data de 25 august 1916 – deplasarea fiind pe direcţia Colibaşi-Budeşti-Radovan, prin Ciocoveni şi Valea Dragului. Consemnarea se face, aşadar, începând cu 25 august 1916 şi se opreşte la data de 20 noiembrie 1918, când revine acasă, după demobilizarea generală, întrucât războiul s-a încheiat şi pentru români, după ce dăduseră dovada eroismului lor în bătăliile de pe Siret şi Oituz. Fiind la o unitate de Drumuri şi Poduri, nu se află în linia întâi, ca atare, cumva mai ferit – nu şi de bombardamente şi canonade de artilerie – şi ţinând şi cancelaria unităţii, îşi află timp să noteze aproape zilnic, mai amplu sau doar succint – cum spune el –, impresiile de front, de război

şi gândurile ce-l frământă, mai ales legate de cei de-acasă, aflaţi acolo sub ocupaţie, la poalele munţilor Cozia, în satul Rădăcineşti. De-aici a plecat el, învăţătorul Ion Bulbeş al şcolilor din Dăngeşti, Rădăcineşti şi Scăuieni-Robaia, la război, negândindu-se o clipă să se sustragă datoriei faţă de ţară, cum au făcut, din păcate, alţii din această localitate, ale căror nume le consemnează în finalul Jurnalului, aruncându-le oprobiul acuzei şi dispreţului. El – care nici nu era din partea locului, ci din Romanaţi-Olt, pleacă la război de-aici, ca din cuibul natal, fiindcă aici îşi întemeiase casă şi familie şi pentru acestea şi ţara sa pleacă să lupte. Aceasta este judecata ce şi-a făcut-o şi rămâne neclintit în ea pe tot parcursul campaniei. Credinţa în Dumnezeu, datoria faţă de patria sa aflată sub ameninţare, sunt trăsăturile morale ce-l călăuzesc pas cu pas. Are încredere deplină – el ca subofiţer – în soldatul român, în cea mai mare parte ţăran, dar şi-n comandanţii capabili şi drepţi, chiar când sunt duri şi intoleranţi cu laşii şi învârtiţii profitori de pe urma durerii în care se află ţara. Ca cea mai mare parte a combatanţilor, în mai multe rânduri îşi exprimă nerăbdarea de a se avânta în luptă împotriva cotropitorului, întrebându-se de ce totuşi refacerea durează atât de mult. Sigur, e vorba de refacerea din iarna şi primăvara lui 1917, cea de sub asistenţa militară franceză, şi dotarea cu armament nou. Spiritul acesta de jertfă îi însufleţeşte pe toţi, mai ales că, prin decret regal, văzut cu ochii lor, s-a asigurat şi dorinţa vitală a ţăranului român – aceea de a se da pământ luptătorilor de pe front şi văduvelor de război. Sunt pomenite nume scumpe pentru toţi: al reginei Maria, al generalului Eremia Grigorescu, al lui Take Ionescu şi-al regelui Ferdinand, al lui I.C.C. Brătianu, Delavrancea, Vlahuţă, Goga, Iorga, Enescu şi alţii care au crezut cu tărie în victoria finală şi cu toată fiinţa au fost lângă cei din tranşee, îmbărbătându-i şi mângâindu-i. Învăţătorul Ion Bulbeş este un om luminat şi informat, citeşte ziarele, ştie pe de rost mari creaţii poetice despre patria lui şi istoria ei, e de-a dreptul entuziasmat de ceea ce spune regina Maria în articolele „Copilul meu” şi „Bucureştii”, apărute în ziarul „Neamul Românesc” al marelui Iorga. Pe de altă parte, e indignat de comportamentul neomenesc, laş şi prădalnic al zişilor aliaţi ruşi. Au adus spiritul periculos al dezagregării şi urii, or noi aveam de îndeplinit nişte idealuri scumpe, respectiv alipirea Ardealului şi Basarabiei la patria-mumă, şi nu de doborât şi ucis lumea conducătoare, ea însăşi antrenată în jertfa ce patria o cere. Aceasta nu înseamnă că-şi ignoră un anume spirit critic faţă de ceea ce vede negativ: bâjbâiala în comanda de vârf, chiar contrazicerea ordinelor, şi, bineînţeles, incapacitatea sau micimea de suflet a unor ofiţeri. Sunt redate imagini terifiante din această retragere nedorită, suferinţe adânci ale populaţiei înfometate, epidemia tifosului exantematic, care s-a soldat cu mai mulţi morţi decât pe frontul propriu-zis, dar dincolo de toate acestea, nimic nu-l clinteşte din credinţa biruinţei finale. Abia aşteaptă să se întoarcă acasă la rostul său, la soţia şi fiicele sale de la care nu are veşti, fiindcă nu vin scrisori, şi pe care le poartă ca pe un talisman în sufletul său. Are vise, uneori luminoase, încurajatoare, alteori alarmante, mai ales când află ce lupte au fost acolo la Sălătrucul de Sus, la Horşti şi Valea Băiaşului, şi cum vor fi pornit ai lui în refugiu şi pe unde i-a prins urgia. Pe fondul acesta de trăiri, de-acolo de unde cantonează, pe drumul Nicoreşti-Tecuci, ascultă bubuitul tunurilor, vuietul luptelor ce se dau în zona Mărăşti-Mărăşeşti-Muncelu-Oituz, acolo unde soldatul român a spus: „Pe-aici nu se trece!” Şi nu s-a trecut, credinţa aceea nestrămutată în dreptatea ce trebuie făcută jertfei noastre a biruit. Pe o astfel de dimensiune morală şi militară se întinde Jurnalul de front al învăţătorului patriot din Berislăveştii Argeşului, Ion Bulbeş. Finalul acestui înscris, din păcate, este trist. Revenit acasă, află lucruri dureroase. Egoismul şi răutatea unora, a celor ce s-au sustras efortului general şi jertfei, spiritul speculativ şi de căpătuială se întind rapid peste cei ce au suferit şi nimeni nu le vine în sprijin. Samsarii şi dezertorii ies în faţă, cei ce au suferit se uită neputincioşi cum ajung la mâna celor îmbogăţiţi prin furtişag şi înşelăciune. Aici – adică la el acasă – nu se întreprinde nimic în a instaura o anume dreptate şi răsplată. El însuşi, şi ceilalţi ca el, care au fost în război, sunt ignoraţi şi marginalizaţi. Se simte descurajat, fiindcă una au gândit acolo în tranşee şi altceva se petrece aici acasă. Va mai avea putere să înceapă o nouă luptă pentru recunoaşterea valorii şi muncii, pentru drepturile celor ce le aşteaptă şi-au crezut în înfăptuirea lor? Un răspuns nu-l mai aflăm. În schimb, din biografia lui, reconstituită de nepotul său, Florea I. Niţă, deţinătorul Jurnalului original, lăsat de bunicul său, aflăm că omul acesta, drept şi dăruit semenilor săi, a fost omorât chiar de o rudă a sa, un hoţ şi un ticălos, cu lovituri de cuţit, la nici şase ani de la întoarcerea din Războiul ce Mare pentru Reîntregirea Ţării. La trecerea a trei sferturi de veac de la plecarea sa în lumea eroilor, dorim ca tipărirea Jurnalului său de front să fie un omagiu şi un moment de fixare a numelui său şi-a fiinţei sale în memoria celor ce acum îl pomenim şi a celor ce îşi vor face o datorie de suflet şi în viitor de a nu-l uita pe învăţătorul-erou Ion Bulbeş.

prof. Ion Toplog Popescu 

 

Jurnal de front

23 August 1916

Oameni de trupă staţionează în Falaştoaca, un sat mic lângă gârla cu acelaşi nume. Face parte din comuna Comana. Oameni buni şi primitori, am avut fericirea ca, în noaptea precedentă plecării, să cantonez la un bătrân veteran, unde mi s-a servit masa, compusă din varză cu carne, friptură, ouă, lapte, brânză şi, uitasem să spun că, la începutul mesei, şi ţuică de corcoduşe. În acest sat am stat până la 24 august, ora 3.30.

Plecăm din Falaştoaca, în urma ordinului Corpului 5 Armată, bineînţeles, după ce trupele pentru care se făcuse podul, trecuseră (Reg. 76 şi 33 inf.). Cei din urmă care au trecut, au fost cartierul corpului, şi apoi, parcul nostru de trăsuri pod şi materiale. Iată-ne trecuţi pe malul stâng al Argeşului, în comuna Colibaşi. La început, demontarea podului, care a durat 30 minute.

În timpul acesta, oamenii trupei, mai pe apucate, mai cu voia cârciumarilor, beau vârtos. Unul, fiind în stare anormală, a căzut dintr-o trăsură.

Plecăm la ora 7.00. Este fixată direcţia Colibaşi-Budeşti-Radovanu. Mergem toată noaptea pe nişte drumuri impracticabile. Între Goştinari şi Ciocoveni, pe un drum natural, şi din cauza nopţii, trăsura s-a răsturnat, Din puţin am scăpat să nu fiu zdrobit. Cu mult amar, abia după o oră, am putut-o ridica.

Trupa şi celelalte trăsuri erau înainte.

De la Ciocoveni, prin Valea Dragului, până la Budeşti, am mers pe şosea împietruită. La ora 2.00 sau 3.00 dinspre ziuă, am sosit în Budeşti, unde am găsit instalat şi Corpul 5 Armată.

Trebuia să ne urmăm drumul înainte, însă, în urma unui alt ordin, am rămas pe loc la Budeşti, fiind în pădurea de la Vesta Comani.

Se face ziuă. Sunt amărât că nu primesc nici o veste de pe acasă, cu toate că am scris mereu. Sunt amărât, mai ales că, încă de cu noapte, un incognito ne vestise că Turtucaia a căzut, că armata noastră fusese măcelărită, că puţini au scăpat înot prin Dunăre. Aşa m-a găsit ziua de 25 august 1916.

Suntem la Budeşti, în aşteptarea ordinului de plecare. Sunt tot mâhnit, mai ales că astăzi mi s-a afirmat că Turtucaia a căzut, că armata noastră a fost zdrobită. S-au prins mai mulţi spioni turci şi bulgari. I-au executat aici în Budeşti. M-a înfiorat puţin execuţia acestor nenorociţi, însă m-a înălţat sufleteşte această execuţie. Am văzut cu câtă resemnare şi curaj îşi primesc moartea. Jurnalele nu dau nici o lămurire despre dezastrul de la Turtucaia.

26 august 1916

În această zi, nimic nou: mă amărăsc cu plictiseala. N-am primit nimic de acasă. Scriu mereu. Sunt în aşteptare şi cu mâhnirea în suflet.

27 august 1916

Primim ordin de plecare. Secţiile 1 şi 2 rămân să facă tranşee către satele Buciumeni, Gruiu şi Herăşti.

Celelalte două secţii plecăm la Curcani, pentru a întinde un pod spre a face legătura cu Radovanul.

Plecarea la ora 6.00 a.m., sosirea la 11.00 a.m.

S-a întins podul. Aici la Curcani m-am informat de la un soldat care luptase la Turtucaia, cum că dezastrul întâmplat a fost din cauza lipsei de prevedere în acţiune a şefilor superiori.

În zilele de 28, 29 august, nimic nou

30 august 1916 (marţi)

Primim ordin ca cele două secţii de la Curcani să plecăm spre Prundu-Belu, iar celelalte două secţii, ce eram la lucrul tranşeelor, să rămână la Curcani pentru paza podului.

Plecarea la orele 7.00 p.m. Am trecut prin satul Căscioarele şi Greaca. Masa am luat-o la Căscioarele, iar în Greaca, popas.

Locuitorii ne-au ieşit înainte cu ce aveau la îndemână. La 12 noaptea, am ajuns la Prundu, unde am bivuacat.

În jurul nostru, mai multe regimente de infanterie.

Mă gândeam la rolul nostru, cei din această campa-nie, în acest război. Adâncit în aceste gânduri, mă deşteaptă din această somnolenţă un curier de la Divizie cu o tele-gramă, în care mi se ordona ca compania compusă din cele două secţii să facă la Flămânda o simulaţie de cap de pod.

Flămânda e un mic sat în baltă lângă Dunăre. Toţi locuitorii satului sunt refugiaţi. Proprietarul sau arendaşul moşiei, bulgar de origine, plecase. Aşa am găsit satul în dimineaţa zilei de 1 septembrie 1916, căci în ziua de 31 august s-au luat diferite măsuri şi relaţiuni de la Divizii, în sensul simulării capului de pod.

De dimineaţă, oamenii celor două secţii şi mate-rialul pleacă în direcţia Flămânda. Se începe simularea, prin tăierea de material lemnos. Eu rămân în bivuac. Aud artileria noastră care bombardează satele din dreptul satului Flămânda. Văd cu ochii, din deal de la Prundu, cum ghiulelele şi obuzele tunurilor noastre îşi ajung ţinta.

Satele bulgăreşti erau în flăcări. La 8 seara, în aceeaşi zi, plec şi eu spre Flămânda, 12 km de la Prundu. Trec prin linia santinelelor îndosite în acest drum, şi de-abia ajung la destinaţie în pădurea Flămânda, unde era trupa. Ajung la ora 10.30. Trupa era gata de plecare spre Dunăre. Ajung la Domnul Căpitan şi pornim cu toţii unde se făcea simularea capului de pod. Cu două jumătăţi de vase se făcea legătura în larg pe Dunăre. Trupa făcea gălăgie de ciocăniri, tăieri etc. pe mal, spre a atrage atenţia duşmanului, şi astfel, cu acest prilej, a-i descoperi forţele. Ce sânge rece, ce încredere în şefi! Artileria noastră bombarda mereu. Mă gândesc: ce s-ar întâmpla cu cele două jumătăţi de vas şi oamenii dintr-însele, în cazul în care artileria inamică şi-ar începe bombardarea?

Cu aceste gânduri am plecat la ora 11.00 noaptea spre bivuac la Prundu. Nu mai aveam nevoie, căci mi se dăduse consemnul „staros, starosel”.

Am ajuns la companie târziu, la 2 noaptea.

2 septembrie 1916

Plouă. Totuşi primisem ordin ca, imediat, cu unele scripte, să plec la Flămânda. Plec pe jos prin ploaie. Ajung la destinaţie la ora 10.30. În drumul spre Flămânda, în bivuac, multe trupe, se face pregătirea pentru o demonstra-ţie peste Dunăre, ora 12 din zi. Duşmanul începe bombar-darea. Două din vasele companiei, ce erau lansate pe Dunăre, sunt găurite de şrapnelele duşmane. Nici un accident între oameni. Mare panică şi debandadă printre celelalte, de infanterie şi cavalerie.

Cu mare precauţiune şi tocmai noaptea târziu, am putut să scoatem vasele din apă. La miezul nopţii, pe o ploaie torenţială, pe un noroi în care intra jumătatea roţii de trăsură, suim pe un drum natural, un urcuş a cărui pantă era de 1/3 spre satul Prundu. Adorm în trăsură. Mă trezesc la ziuă în satul Greaca, lângă Olteniţa.

3 septembrie 1916

Suntem cu toţii în marş, de la Prundu, prin Greaca, la Budeşti. Pe drum, nici o surprindere nouă, afară de dificultăţile marşului pe şosele pline de apă şi noroi.

4 septembrie 1916

Suntem pentru a doua oră în Budeşti şi bivuacaţi tot în pădure până la 7 septembrie seara, când am plecat iarăşi în marş spre Prundu, în urma unui ordin primit.

În acest marş, nici o impresie.

8 septembrie 1916 (seara)

Ajunşi la Prundu, pentru a doua oară, bivuacăm în partea de nord a satului, căci în sat erau foarte multe trupe îngrămădite.

De la 8-14 septembrie, suntem în Prundu. Se lucrează la variantele a nişte şosele ce leagă satul Prundu cu Flămânda.

Au început să ne viziteze aeroplanele. Şi n-ar fi fost nimic cu această vizită, dacă nu se arunca cu bombe. Ce oroare! Ce barbarie! Câte vieţi omeneşti n-au stins aceşti monştri ai aerului!

Un tablou înspăimântător şi dezgustător se prezintă ochilor fiecăruia ce mai are un pic de umanitate: aci un hoit de cal, dincolo un corp omenesc, şi toate acestea, ravagiile şi calamităţile acestui monstru ce poartă numele de aeroplan.

15 septembrie 1916

Zi nefastă pentru mine, pe când oamenii execută împietruirea şoselei ordonate, fiind la cancelarie pe la ora 12-1 din zi, îşi fac apariţia, din nou, aeroplanele. Împrejurul cantonamentului unde este instalată cancelaria, avioanele duşmane lansează mai multe bombe. Una cade în apropierea casei unde locuiesc, face explozie, sunt îngrozit, fug în toate părţile. O mică părticică din acest îngrozitor explozibil mă loveşte în sprânceana dreaptă. Deocamdată nu simt. Văd sângele ţâşnind, tocmai atunci îmi dau seama că sunt lovit. Era îngrozitor dacă mă lovea la ochi.

Plec la spitalul mobil al Diviziei a X-a, ce se afla la Puţu Greaca. Mi s-a dat primul ajutor. În urmă mi s-a făcut sutura sprâncenei chiar în această zi. Am stat în spital până în ziua de 18 septembrie, seara. Şi aici, aeroplanele nu ne-au lăsat în pace. Aici am făcut cunoştinţă cu dr. Medre, locotenent, care a stat mult timp în Călimăneşti, care mi-a servit ţigări.

În ziua de 18 seara, vin la Campanie. Se pregătea demonstraţia peste Dunăre. Noaptea s-a şi făcut trecerea peste obstacole. Această trecere a durat 2 zile. Aeroplanele duşmane urmăreau trupele, şi, totodată, urmăreau şi strân-gerea podului întins de pontonieri, fapt nerealizat total.

Avioanele au făcut multe victime. Drumurile erau acoperite de cadavre, vite, oameni. Era o jale.

19 septembrie 1916

Suntem în Prundu. Trupele de peste Dunăre se retrăgeau.

Duşmanul ne dă lovitura la nord. Crudă soartă! Poate fericit viitor? Nu ştiu. Văd, însă, că, după dezastrul de la Turtucaia, după înaintarea duşmanului în Dobrogea, alte surprize neplăcute ne aşteaptă. O înaintare a duşma-nului pe la nord. Nu ştiu ce să cred. Viitorul va arăta.

20 septembrie 1916

21 – Cantonăm tot în Dunăre – Belu. Suntem în aşteptarea altor ordine, altor evenimente.

22 septembrie 1916

Primim ordin de marş. Executăm acest marş în timp de noapte. Destinaţia: satul Colibaşi, unde ajungem în ziua de 23 septembrie, dimineaţa. Am trecut prin satele Greaca-Hotarele-Budeşti.

23 septembrie 1916

Ne instalăm în cantonament la Colibaşi. Cunoşteam satul cu ocazia unei concentrări tot la Compania de poduri. Sat gospodăresc aranjat la linie, case de mijloc. Lumea însă tristă. Nu mai era veselia de odinioară. Ne instalăm mai întâi la gazdă, cu serg. Hanuţu, Burcescu şi alţii. După câtva timp însă, din ordinul domnului căpitan Duca, trebuie să mut cancelaria lângă cantonamentul său. Ceea ce se execută imediat.

Sergentul Micu Gheorghe, însărcinat cu aprovizio-narea, este omorât de o bombă de aeroplan în gara Comana.

21 septembrie 1916

Nimic nou, nici o impresie nu mi-a survenit spre a o putea trece pe hârtie.

Sunt mâhnit că de acasă nu primesc nici un răspuns. Aud că la munte se dau lupte îndârjite. Ai noştri au început să se retragă spre frontieră.

Duşmanul şi-a adus forţe enorme. Ce ne vom face?

29 septembrie 1916

De la 24 până la această dată, nimic nou. O mare fericire: domnul căpitan Duca, după multe rugăminţi, mi-a dat voie să-mi văd casa. Plec cu primul tren la ora 6.00 seara din gara Grădiştea, iar în ziua de 30 septembrie, pe la ora 11.00, ajung la Jiblea. Trenurile sunt arhipline. Nu numai de civili, ci şi de militari. Am fost silit, din Gara de Nord, să mă sui sus pe acoperiş, căci din gara de Nord,
ne-au adus cu un tren militar.

În gara Jiblea, lume multă, veşti multe. Eram aproape de Câineni, unde se dau luptele. Câinenii sunt ocupaţi.

În două ore sunt acasă, pe jos. N-a fost mică mirarea alor mei când m-au văzut, mai ales că erau probleme, că eram rănit. Şi nici bucuria nu le-a fost mai prejos. Toţi m-au sărutat, mai ales dragele mele copiliţe.

În sat, lume refugiată din Câineni. Mi se spune că satul e ocupat de nemţi. Trupele noastre s-au retras la gra-niţă. După slaba mea judecată, era mai bine să consolidăm puternic intrările de la graniţă, şi apoi, să ne avântăm. Avântul nostru ne-a atras asupră-ne o armată duşmană de două ori mai mare ca a noastră, poate care trebuia îndrep-tată pe alte fronturi. Şi unde mai punem la socoteală că în sud avem în spate un alt inamic, bulgarii. Aşa că frontul nostru era cel mai mare front. Trebuia să ne apărăm din toate părţile şi cu toată puterea de care dispunem.

Unde mai pui că armamentul nostru, după cum sunt informat, e mult inferior duşmanilor noştri, pregătiţi pentru acest război.

Am stat acasă două zile. Am multe întrebări din partea bietelor femei rămase acasă la vatră. La toate trebuia să le dau câte un răspuns de încurajare. Soţiei mele şi copiilor le-am spus că sunt la adăpost de orice pericol, asigurându-i în acest fel.


1 octombrie 1916

Plec, e ora 5.00 seara. Nu uit însă să-mi iau 2 deca de ţuică, 2 caşcavale. Ajung la Jiblea. Aici mă iau la scurt jandarmii. Le arăt ordinul de permisie şi delegaţia.

Mă pun în tren, mă sui tot pe acoperiş, căci şi acum trenurile sunt ticsite. La 3 octombrie, după 2 zile de drum, ajung la Grădiştea, de unde plecasem.

Mare bucurie pe mine, căci găsesc compania tot aici. Seara, întrebări peste întrebări, de către ofiţeri şi cunoscuţi, relativ la mersul frontului.

Pe toţi i-am asigurat că totul merge bine, că armata noastră opune o rezistenţă nemaipomenită cu toată supe-rioritatea numerică în armament şi oameni a vrăjmaşului.

8 octombrie 1916

Până la această dată, nu e nimic nou. Pe frontul din Dobrogea, luptele continuă, asemenea şi pe frontul de la munte.

Plecăm în marş de la Colibaşi la Budeşti, suntem în acest sat pentru a patra oară.

10 octombrie 1916

Secţiile 1 şi 4, în urma unui ordin, pleacă la Curcani, spre a întinde un pod peste Argeş, în dreptul satului Radovan, iar secţiile 2 şi 3, în cantonament la Budeşti. Cu toate că fac parte din secţia 1-a, totuşi, eu cu sergentul Hanuţu rămânem la cancelarie pentru diferite lucrări.

11 octombrie 1916

Nu mă mai interesează modul cum compania îşi execută serviciile. Altceva mă interesează. Inamicul a început să invadeze, prin diferite puncte, ţara noastră. Se dau lupte crâncene pe viaţă şi pe moarte.

La Jiu, trupele de sub comanda generalului Dragalina se luptă mai mult decât eroic. Duşmanul a fost respins.

Comunicatele sunt cu totul laconice, ceea ce de-notă că luptăm, însă nu vom putea rezista. Din înseşi aceste comunicate, se vede clar că duşmanul, deşi suferă mari pierderi, continuă să înainteze.

La sud nu avem nici o pază. Câteva brigăzi doară, care formează un grup cu denumirea „Grupul apărării”, de aici poate nenorocirea.

Şi cu cât aici vom fi atacaţi mai târziu şi vom fi în stare a ţine piept, cu atât vom putea rezista la nord. Altfel, vom fi siliţi la o retragere nenorocită. Dar poate nu se va întâmpla o nenorocire ca aceasta. După cum am mai spus, viitorul va lămuri şi această situaţie.

12 Octombrie 1916 (Budeşti)

Cu începere din ziua de 12 octombrie, au început pentru mine adevăratele zbuciume sufleteşti. Citesc din comunicatele trupelor inamice, care au intrat pe valea Topologului, de unde au fost alungate şi că acum ocupă Munţii Sălătrucului. Da, au ocupat Munţii Sălătrucului, munţi aproape de mine. Ce va fi pe sărăca mea nevastă... bolnavă, pe bieţii mei copii? Citesc comunicatele din ce în ce mai aspre, din ce în ce mai nelămurite. Trupele noastre luptă în regiunea Jiului, sunt respinse spre Bumbeşti – la Olt, în regiunea Racoviţa-Titeşti. Sunt cu totul neconsolat. Sunt cu totul istovit moraliceşte. La 1 noiembrie primesc scrisori datate cu 19-20-26-27 octombrie. Ai mei sunt bine, însă se pregătesc, să nu am grijă. Nevasta bolnavă. Ah, Doamne! Şi toţi se roagă pentru mine şi pentru toţi. Da, pentru toţi, că toţi suntem fii ai aceleiaşi mame: România.

Am plâns când am citit scrisoarea fiicei mele, Maria, de 13 ani. Am plâns şi plâng mereu când mă gândesc unde va fi şi ce vor face?

În zilele de 2-3-4 noiembrie, aceeaşi situaţie, trupele vrăjmaşe, multe la număr, înaintează mereu. Citesc comunicatele: trupele noastre s-au retras la nord de Rădă-cineşti.

Satul meu, ce vor fi ajuns copii mei, soţia mea, unde veţi fi voi! Inamicul s-a îndreptat spre est, trupele noastre sunt la Enculeşti, lângă Şuici, la Jiu, spre Filiaşi. Nu mai am stare, sunt în ultimul grad de nevroză. Coman-dantul meu de companie, domnul căpitan Duca, caută prin diferite deplasări şi poveţe să-mi mai astâmpăre nervii.

13 noiembrie 1916

Suntem în mare grijă în aşteptarea unui ordin de marş, nu prea sună a bine. Trupele inamice înaintează, cele de la nord spre Titu, cele de la sud, spre Bragadiru şi Jilava.

14 noiembrie 1916

Primim ordinul de marş, ne pregătim de plecare. Cu sergentul Hanuţu, cap. Uţă şi soldatul Zingher încărcăm trăsura de cancelarie. Suntem cei dintâi gata. Ne luăm rămas bun de la gazdă, un om şi o femeie de toată bunătatea, care ne fac orice serviciu cerut.

15 noiembrie 1916

Plecăm în marş de la Budeşti la Bragadiru (sat). Mare fierbere de trupe. Se dau lupte violente la Mihăileşti.

Trec şi alteţele lor regale: Carol şi Nicolae în două automobile. Capitala este ameninţată şi la nord, şi la sud. Stăm pentru masă înşiruiţi pe marginea şoselei Bragadiru.

Luăm masa aici. Plecăm în marş la ora 4.30 p.m. Trecem satele Bragadiru-Măgurele-Vârtopu. Staţionăm în satul Sârbi, ce ţine de comuna Măgurele. Dimineaţa, 16 noiembrie, plecăm în marş spre Fortul Broscaria. Sta-ţionăm pe linia de centură Jilava.

17 noiembrie 1916

Dormim în prima noapte pe lângă foc, în câmpul liber. E frig, dorm cu serg. Hanuţu. Se face ziuă, ce bucurie, după o noapte de chin.

18 noiembrie 1916

Ne instalăm în cantonul de la fortul Broscaria spre a mai lucra ceva. Dormim pe jos. În apropiere se aude bubuitul tunului şi al mitralierelor, lupta se dă în satele din apropiere, ai noştri ocupă poziţiuni în apropiere de Călugăreni. Trec trupe, trec mereu, înapoi nu trec decât nenumăraţi răniţi. Se vor mai întoarce aceştia?

19 noiembrie

Din seara zilei de 18, se dă ordin ca compania să execute facerea unui pod peste Argeş, la Copăcenii de Jos, să plecăm spre Copăceni. Plecăm în timpul nopţii, şi
de-abia spre ziuă ajungem. Podul se executase.

20 noiembrie 1916

Stăm azi în Copăcenii de Jos. Mai lucrăm câte ceva. Satul e pustiu, populaţia civilă aproape în întregime evacuase satul. Pe ici, pe colo, la câte o casă, se mai vedeau câte un moşneag sau o femeie bătrână. Şi uitasem să vă spun, în timpul marşului nostru, vedeam cete, cete de bărbaţi, copii, femei, cu câte o legăturică la spinare, mai cu câte un porc, cu câte o vacă, vedeam convoaie întregi de căruţe care duceau pe drumul pribegiei pe acei care altă dată fuseseră stăpâni pe satul lor. Carele încărcate cu tot felul de lucruri ce au mai putut lua bieţii oameni în ele, bolnavi şi copii mici treceau în convoaie.

Cum spun, stăm în Copăceni. Trec răniţii, văd că trec şi prizonieri. Cei din urmă, în grupe de 3-4 prizonieri bulgari, escortaţi de 2 cavalerişti. Se spune că unul din ei, beat, îşi bătuse joc de o biată fetiţă de 9-12 ani şi că a fost prins de ai noştri, a încercat să fugă.

Pleacă trăsurile de materiale. Rămân cu trăsura de cancelarie. Dimineaţa, împreună serg Hanuţu, soldat Zingher, plec şi eu spre locul unde trebuia să se facă podul, o distanţă de cel puţin 8 km. Ajungem în dreptul unde şoseaua se bifurcă întretăindu-se.

Pleacă trăsurile de animale. Rămân cu trăsura de cancelarie. Dimineaţa, împreună cu serg. Hanuţu, soldat Zingher, plec şi eu spre locul unde trebuia să se facă podul. O distanţă de cel puţin 8 km. Ajungem în dreptul unde şoseaua se bifurcă întretăindu-se. Tunul bubuie. Podul de fier de peste Argeş de la Copăceni, minat, ţinta artileriei duşmane, în continuare era bombardat. A fost lovit de mai multe ori, minele făcând explozie, o parte din pod a fost aruncat în aer. Şrapnelele cădeau în jurul nostru. Eu m-am oprit aici, serg. Hanuţu şi soldat Zingher au mers înainte spre locul unde trebuia întins podul. Mai aştept puţin, văd pe d-l căpitan Duca, azi la Cartierul Grupului Apărării. Plec, văd şi trăsurile venind îndărăt, şi apoi iarăşi întorcându-se. Vedeam şrapnele vâjâind şi spărgându-se în apropiere de trăsurile cu materiale. Câteva zeci...

Mă gândesc ce vânt suflă. Îngheaţă sângele în vine, iar noi, pe lângă câte un focşor, de-abia mai puteam răsufla. Bem un ceai. Ne mai înviorăm. Ne mirăm cu toţii cum de suntem sănătoşi după atâta trudă.

29 noiembrie 1916

De aici începe pentru această companie de poduri o adevărată suferinţă. În zorii zilei suntem la satul Moşeşti. Încetează a mai ploua. Trecem Buzăul de la Făurei la acest sat pe un pod fix ce abia se mai ţinea. Pe drumurile desfundate, de-abia mai puteam merge. Ne oprim puţin în acest sat, după ce trecusem prin comuna Nisipurile, ce cu adevărat poartă acest nume. În Moşeşti, vin mult. Găzduiesc la un om, încarc damigeana cu vin, şi pornim iară înainte pe malul Buzăului, prin nişte mocirle. Mare nenorocire pe capul nostru! De-abia ne mai putem mişca. Roţile trăsurilor intrau în mocirlă până la căpăţână. Câte zece se opinteau degeaba în ham. S-a descărcat materialul, iar bieţii oameni îl cărau cu braţele până la locuri mai tari. Şi aşa, de-abia şi cu mare greutate, am putut scoate trăsurile. În fine, după o zi de chin, şi după mari greutăţi, ajungem în deal, în satul Bariţa. Dormim noaptea aici.

30 noiembrie

Nici nu-mi vine să stau. Inamicul ocupase Buzăul. Se îndrepta spre noi. D-l căpitan Duca nu era aici. Aştept până la ora 11.00. Plec şi îl găsesc la Găvăneşti. La ora 4.00 seara, se porunceşte înhămarea. Plecăm. Pe o distanţă de 5 km, chiar când prima trăsură era la 5 km, iar ultima în locul de unde plecase prima, ne oprim, în mijlocul nopţii, nu mai putem. Caii obosiseră, trăsurile erau imobilizate în noroi, căci drumul era prin arături. În calea noastră, diferite coloane de artilerie, cavalerie, care mai de care să meargă mai repede. Inamicul era în apropiere. Plecăm pe unde putem şi cum putem. Eu, cu trenul regimentar, o iau pe maidan prin ceaţă, nu ştiam unde lăsasem celelalte trăsuri, cu chin, cu amar, de-abia ajung la cealaltă gârlă, Coşteiu. O trecem cu mare greutate. Ieşim pe celălalt mal. Prin noroiul greu şi mult, nici nu mai distingem drumurile. În zorii zilei de 1 decembrie, luăm drumul spre Slobozia-Galbenu. Ajungem pe la ora 2.00 p.m., după ce în 10 ore, de-abia parcusesem 8 km la şoseaua naţională, în satul Slobozia.

Aici, vai Doamne, nu puteai trage sufletul de mulţimea oamenilor, coloanelor româneşti şi ruseşti, toţi fugiţi în dezordine. Cu mare greutate reuşesc să strecor trăsurile în partea cealaltă a şoselei. Din trăsurile de materiale, nu sosise nici una. De-abia pe seară, îşi fac apariţia două trăsuri cu vase, alimente şi altele.

Vine şi d-l căp. Duca. Ne spune că o parte din materiale a fost întrebuinţată pentru facerea unui podeţ pe balta Casteiului. Întâmplarea a făcut ca, aici în Slobozia, să se găsească o mare magazie de vin.

Ruşii erau mai mult morţi, aşa de mult băuseră. Aceasta a mărit şi mai mult dezordinea şi dezastrul. Şi ai noştri, parte din cei lacomi, au băut fără socoteală. Dormim noaptea aici.

2 decembrie 1916

Ne sosesc mereu din trăsurile de materiale. Duşmanul se apropie. Se anunţă chiar venirea unei patrule duşmane. Trei din trăsurile noastre de materiale nu sosiseră. Era seară. Eram nerăbdători să plecăm. Poate eram cea din urmă coloană românească. Însă aşteptăm. Dormim tot aici în Slobozia.

3 decembrie 1916

Suntem în aşteptarea trăsurilor, nu vin. D-l căpitan Duca se supără, pe la ora 2.00 se dă ordin de înhămare, fără să mai aşteptăm sosirea celorlalte trei trăsuri. Ne punem în marş. Ni se face noapte la Galbenul, unde şi staţionăm. Pe tot drumul, ruşi beţi, români, de asemenea, un dezastru. Nimeni nu mai ştia de capul lui. O grămadă de oameni, căruţe, animale, pe tot drumul.

4 decembrie 1916

Plecăm în continuarea marşului spre Râmnicu-Sărat. Ajungem noaptea. Cantonăm pe unde putem. Oraşul, o adevărată murdărie. Străzi desfundate, case murdare. Pe străzile principale, totul închis, lumea tristă, dezolată.

5 decembrie 1916

După o odihnă de o noapte în Râmnicu-Sărat, ne continuăm marşul înainte. Caii nu mai puteau, erau cu desăvârşire sleiţi de puteri. De oameni, nici nu mai ştiam.

Ajungem cu mare greutate în satul Gugeşti, unde staţionăm iarăşi o noapte în drum şi în noroi, şi fără adăpost. Şi când te gândeşti că ploua, ploua întruna.

6 decembrie 1916

Înainte cu Dumnezeu! Caii, puţin întremaţi prin odihna de astă noapte şi mâncare, îşi continuă marşul încet spre Focşani. Semănăm cu un biet convoi de exilaţi. Eram cu toţii disperaţi, nu ştiam punctul de oprire. Ruşii ne luau în bătaie de joc, iar noi sufeream. Ajungem pe la orele 10.00 dimineaţa la Focşani, unde staţionăm într-o curte mare a unui proprietar. Seara m-am dus în oraş. Oraşul de-altfel frumos, însă, din cauza evenimentelor, e lăsat în ruină. Caii se odihnesc până la 7 decembrie, când ne conti-nuăm marşul spre satul Vulturu. O luăm pe linia de cen-tură a fortificaţiilor. Cu toată ploaia, drumul a fost bun. Când să dăm însă în şoseaua comunală, pe un drum nou, a fost o nenorocire. Caii abia mai puteau merge, nămolul se amestecase cu pietrişul şi formase un strat gros de 10-15 cm, apos şi cleios.

În fine, cu mare greutate şi pe la ora 5.00 p.m., ajungem în Vulturu, unde ne oprim spre a ne odihni, atât caii, cât şi oamenii. În drum suntem informaţi că ruşii beţi, n-au putut să reziste forţelor duşmane, că la Slobozia s-au dat mari lupte, iar în prezent, ruşii s-au retras spre Râmnicu-Sărat, care a devenit oraş ameninţat.

8 decembrie

Ne continuăm marşul de la Vulturu la Năneşti. Ajungem pe înserate, distanţa fiind mică (15 km). Aici în sat erau cantonate trupele ruseşti. Domnul căpitan dă ordin să ne oprim. Avea aici cunoştinţe de pe timpul când îşi făcea armata aici, ca sergent. Stăm noaptea aici. Trăsurile însă au fost parcate dincolo, peste Siret, după ce au trecut podul de fier, fix.

9 decembrie 1916

Dimineaţa aceasta îmi trec şi eu trăsurile de aprovizionare. Apoi ne urmăm marşul spre Lieşti, în judeţul Tecuci. Aici stăm noaptea. Am împărţit solda la oameni, apoi am făcut controlul lor. Văd că lipsesc 70 de oameni. Din trăsuri, numai una, căci două ne ajunseseră la Focşani. Între oameni, şi plutonierul Giuvelea Ion. De aici drumurile devin mai practicabile.

10 decembrie 1916

După o odihnă de aproape 20 de ore, plecăm înainte spre Tecuci. Ajungem, ca şi în zilele precedente, staţionăm aici. În Tecuci, un noroi de nedescris. Trecem un pârâu repede, înainte de a ajunge în Tecuci. Noi, îngrămădiţi, coloană după coloană. Am auzit că inamicul a luat şi Focşaniul şi se dau lupte straşnice.

Noaptea, ne odihnim, atât noi, cât şi caii, în marginea drumului, sub cerul liber.

11 decembrie 1916

Mergem mereu. Încă n-am isprăvit cu acest marş istovitor. Caii de-abia se mai ţin pe picioare. Oamenii, de asemenea. Unde vom merge, nici noi nu ştim. Coloane întregi de sute de căruţe ne urmează şi le urmăm. Facem un marş de 22 km. Ne oprim la satul Gura Gârbovăţului, ce ţine de comuna Ghidigeni, proprietatea lui Crisoveloni. Aici ne odihnim până în ziua de 13 decembrie. Am găsit cantonament la o femeie. Aici am găsit şi vin. Ne-am umplut damigenele. Apoi ne-am odihnit îndeajuns după un marş de o lună de zile. Cu nutreţul cailor am dus-o cam rău. Dar graţie prevederilor d-lui maior Duca, caii nu muriseră, aveau rezerve, n-au stat pe loc.

13 decembrie 1916

Plecăm de-aici pe la ora 11.00, prin nişte noroaie ajungem la Ghidigeni. Aici trebuie traversat drumul spre a ieşi în şoseaua ce duce la Bârlad. Cu mare greutate şi după multe rugăminţi, am trecut prin parcul proprietarului Crisoveloni, dând în şoseaua Bârladului. Ajungem în Bârlad, seara. Staţionăm aici în zilele de 14-15-16 decem-brie. Bârladul e oraş frumos, având străzi largi, tei plantaţi pe margine, dar din cauza evenimentelor desfundate. Casele erau mari şi bine întreţinute. Noi am parcat într-o curte, iar d-l maior, la un prieten al său (Popescu).

17 decembrie 1916

Dimineaţa, plecăm în marş spre Vaslui. N-am putut ajunge, distanţa fiind prea mare (42 km). Ne-am oprit la jumătatea distanţei, în câmp şi sub cerul liber. Aici am petrecut noaptea în frig şi ploaie.

18 decembrie 1916

Continuăm marşul. Dis-de-dimineaţă, se ordonă plecarea. Ajungem în Vaslui la ora 10.00. Plouă mereu. Oraşul, cu străzile lui desfundate, pare un sat în cea mai mare murdărie. Gropi în toate părţile. Formăm parcul la marginea oraşului, într-un platou. Noroiul era aşa de mare, încât nu se putea umbla cu piciorul. Ningea şi ploua. Mi-era frig, ca şi la toţi ceilalţi.

Trăsura de cancelarie am tras-o într-o curte, cu toată opoziţia proprietarului, în casă însă, nu a voit să ne primească, cu toată rugămintea noastră. M-am încălzit la o bucătărie. Graţie serg. Burcescu, care căutase şi găsise loc la o biată spălătoreasă, am putut în noaptea asta să dormim mai omeneşte şi la căldură. De altfel, locuinţa era curată. I-am plătit ceva.

19 decembrie 1916

Pe la ora 9.00 a.m., plecăm în marş înainte. Destinaţia ne este satul Bârzăşti. Plouă cu ninsoare. Drumurile desfundate, şosele nepietruite, cai obosiţi, oameni trudiţi, ăsta era spectacolul convoiului nostru.

După fiecare 10 m, trebuia să se oprească convoiul, nu se mai puteau mişca caii. Şi aşa am parcurs tot drumul până la Bârzăşti, unde am ajuns pe înserate. Aici, alt amar, trebuia să urcăm o mare pantă. Nu s-a putut, am fost siliţi să parcăm trăsurile de materiale pe malul Bârladului, lângă o şură a proprietarului Ioanid. Am urcat numai trenul regimentului în sat. Acum, până ne-am găsit cantona-mente, atât nouă, cât şi trupei, alt amar! Proprietarul Ioanid nici n-a voit să audă măcar să primească în casă pe comandanţi. Le-a găsit loc la şcoală, iar eu cu cancelaria mă mut la o evreică, soţia unui contabil. Casă curată, odaie liberă şi mobilată.

20 decembrie 1916

Începem să ne descurcăm hârtiile, situaţii etc. Seara începem să facem operaţia de despăduchere, căci da, după o lună şi mai bine de marş, era imposibil să nu avem şi păduchi. Am luat rufele cu amănuntul, şi le-am purecat. N-am găsit decât trei. Ceilalţi camarazi au găsit mai mulţi. Ne-am uns cu gaz şi cu un lichid insecticid. Această operaţie am urmat-o 2-3 zile şi, prin dese spălări şi curăţirea efectelor, ne-am debarasat de aceşti paraziţi supărători.

25-31 decembrie 1916

Sărbătoarea Naşterii Domnului. Nu mai trăiesc acea bucurie de odinioară. Totul e trist când mă gândesc la suferinţele celor rămaşi acolo. Mă trudesc să uit. Nu pot, căci cum poţi uita pe cei ce-ţi sunt dragi, şi cum poţi uita locurile fericirii tale!

Ni s-a făcut de către o evreică, cu materialele noastre, fel de fel de prăjituri. Ne ospătăm din belşug. Aici avem de toate. Numai bucuria să o avem. Trec zilele ca clipele, iar noi din această depărtare suferim, ne gândim la ai noştri, fără a avea posibilitatea de a le trimite cuvinte de îmbărbătare. Suntem în refacere. Ne consolăm cu credinţa că poate vor veni timpuri mai bune, când armata noastră recreată, refăcută şi bine înarmată va lua revanşa, izgonind pe duşman din locurile ocupate. Până atunci suntem nişte nenorociţi. Multe a avut de îndurat această ţară nefericită. Siliţi să se retragă în dezordine, umilită poate de aliaţii ei, rabdă. Mi se încreţeşte carnea pe mine, îmi vine să plâng de mila celor rămaşi în urmă, şi a celor care au făcut acest marş de retragere.

În marşul nostru, mi-au văzut ochii multe: femei cu câte o legăturică în mână, cu câte un copil în braţe şi altul de mână, desculţi fugeau de teama să nu rămână în mâinile vrăjmaşului.

Moşnegi cu câte un bou şi o vacă înjugaţi la câte o herbelişte de căruţă, ca în corabia lui Noe, şi porcul şi căţelul şi copiii şi de toate, de-abia se mişca.

Pe marginile drumurilor, la fiecare zece paşi, cai morţi, căruţe sfărâmate. Oameni civili obosiţi, copii istoviţi de puteri din cauza goanei, femei fără ajutor plângând.

Iată tot tabloul acestei retrageri.

Aproape goi, cu tot crivăţul ce le bătea furios faţa ofi-lită de mizerie, înaintau şi ei tăcuţi, cu capul în jos ca şi noi.

Gândeau, poate, la trecut, sau la viitor, mergeau poate până unde nici ei nu ştiau, era drumul pribegiei, era drumul suferinţei.

1 ianuarie 1917, Bârzăşti-Vaslui

Iacă şi anul 1917, un an de la 1 ianuarie 1916. Şi ce diferenţă între 1 ianuarie trecut şi acest 1 ianuarie. Ce deosebire între viaţa de atunci şi cea de acum. Un an şi încă nu-i un an de când suntem în război, şi mie mi se pare un veac. Cinci luni de război, ca cinci ani de suferinţă.

Pentru mine, şi cred că pentru toţi cei ce sunt în categoria mea, suferinţă este când mă gândesc că mi-am lăsat satul, colţişor de rai, casa, cuib de vesel trai, căci aveam de toate şi din belşug. Dar acum nu mă mai gândesc la ceea ce am avut, mă gândesc la ceea ce este: satul ocupat de cei care au dus faima culturii lor. Dar-ar Dumnezeu să dea, să mă văd în casa mea, să-mi văd satul înflorit. Aseară, în ajunul Anului Nou, după cum e obiceiul – obicei generalizat –, băieţii din companie au venit cu pluguşorul şi ne-au urat la fereastră. I-am primit cu veselia pe faţă, dar cu întristarea în suflet. Ne-au urat bine, ne-au urat frumos, însă degeaba, nu-i urarea cea din timp de linişte, nu-i urarea cea din satul meu, nu-i.

Şi oricât de vesel m-aş fi arătat, se vedea cât colo că sufletul mi-e amărât, mai ales când mă gândesc la voi, fiinţe scumpe. Când mă gândesc cu câtă bucurie aşteptaţi orice sărbători mari, iar acum ce întristare va fi în sufletul vostru amărât. Mă gândesc la voi, fiinţe amărâte, mă gândesc şi n-am cui spune gândul meu. Sunteţi departe, departe de mine. Străinul care ne-a subjugat ţara, el ne stoarce bunurile ţării noastre, iar voi, scumpii mei, suferiţi. Şi la asta mă gândesc mereu, asta mă consumă.

2 ianuarie 1917

Se aude de pace. Un fior dulce îmi străbate întreg organismul, când mă gândesc că iarăşi vă voi vedea. Dar poate până atunci este mult, numai se aude, se zvoneşte, nimic precis, iar noi trăim visând. Zic că trăim visând, pentru că ne pregătim de o nouă ofensivă. Ieşi-vom biruitori? Sau vom lua drumul pribegiei? Nu se ştie, toţi însă trebuie să ştim că trebuie să luptăm pe viaţă şi pe moarte. Zic, trebuie să luptăm, nu să fugim din faţa vrăjmaşului, aşa cum am făcut în trecut, de am ajuns la dezastrul în care ne găsim. Cel ce simte româneşte, trebuie să lupte până la sfârşit, fără frică de a pieri.

3 ianuarie 1917

Suntem tot la Bârzăşti, nimic nou.

4-5 ianuarie 1917

Ajunul Botezului Domnului, răscumpărătorul nea-mului omenesc. Nici o bucurie. Toţi cei cu mine, serg. Hanuţu şi alţii – Zingher e dus la Iaşi –, suntem trişti. Şi totul pare trist, şi satul este trist şi tăcut. Tristeţe ca de moarte, că nu ştiu ce va aduce ziua de mâine. Parcă văd ca prin vis casa şi pe ai mei toţi. Îi văd şezând în jurul sobei calde, cu bucuria în suflet şi pe faţă, aşteptând preotul cu botezul. Îi văd. Dar totul se spulberă, un vis de o clipă. Rămân cu ochii în van. Citesc adevărata şi cruda realitate: sunt singur şi departe de ai mei, şi ei trişti ca şi mine. Ah! Cămin al familiei mele! Când să te mai revăd? Iar pe voi, scumpe fiinţe, când să vă mai aduc bucuria, neaşteptata bucurie de a fi printre voi? E mare bunul Dumnezeu, şi, din depărtarea unde mă găsesc, vă zic vouă, împilaţi ai împrejurărilor, vă zic: nădăjduiţi.

Un camarad, sergentul Popescu, chiar pe seară, aduse un jurnal. Citesc în el că Germania, prin intermediul puterilor neutre, cere pacea. Ce bucurie! Fi-va aşa!

7 ianuarie 1917

Ziua numelui şi altor camarazi, ca Juvelea, Zerbea, şi a altor care se prăpădiseră.

Am plecat împreună cu nedespărţitul Hanuţu Ion, să luăm masa în cantonamentul lor. Înainte de a pleca, am fost chemat în camera d-lui maior Duca D., comandantul companiei, şi, la un pahar de vin, m-a felicitat de ziua numelui meu, pentru care n-am cuvinte de mulţumire pentru atenţia ce mi se dă. Zic să plecăm la cantonamentul unde se face serbarea, găsim pe d-l lt. Argeşanu şi sublo-cotenentul Tudorache, plutonierul Bărcanu şi Juvelea, organizatorul festivităţii, cei dintâi, poftiţi ca şi noi, de cel din urmă. Ne-au primit minunat de bine. Am luat masa aici, în comun, şi la prânz, şi seara. Am avut o adevărată orchestră de lăutari, care ne-a distrat. Simpaticul domn lt. Argeşanu ne-a delectat cu câteva romanţe din mandoline, arătând şi de data asta că este un enciclopedist. Nu s-a mai lăsat mai pe jos nici hazliul domn sublocotenent în rezervă Tudorache Ghe., cu ale cărui glume am petrecut minunat. Petrecerea a durat până la 1-2 noaptea. S-a şi jucat.

Totuşi, eu sunt tot trist, gândindu-mă la voi.

P.S. Uitasem să vă spun că toate glumele şi tot spiritul s-au făcut pe socoteala gazdei, moaşă comunală, o figură dintre cele mai comune, dar care se credea destul de inteligentă. Şi-i drept, căci în ţara orbilor, cel cu un ochi este împărat.

8 ianuarie 1917

Încă mai dinainte se primise ordin că ne mutăm din satul Bârzăşti la Onceşti. Caii s-au mutat încă din ziua de cinci. Azi s-a mutat partea din aprovizionare. Iar noi, cei de la cancelarie, trebuie să aşteptăm când pleacă coman-dantul. Pentru noi ordine, eram în aşteptare.

Orele 3-4 p.m. Se încinge o discuţie între mine şi bunul meu camarad Hanuţu, pe chestia încetinelii cu care se reface armata. E supărat şi enervat chiar, că oraşul lui natal, Galaţi, e bombardat de trupele germane. I s-a spus de cineva că armatele ruseşti s-ar fi retrăgând peste Prut, în Basarabia, lăsând Galaţiul în părăsire. Astea nu sunt decât nişte zvonuri şi să dea Dumnezeu să nu fie aşa. Dar omul, în naţionalismul lui înfocat, în iubirea de locul naşterii, aduce ca vină încetineala refacerii armatei şi starea ei în perspectivă. Ori, spre a se reface o armată, nu înseamnă a întrebuinţa timpul cel mai scurt. Înseamnă a o reface în bune condiţii şi a o pune iar pe picior de luptă cu armatele vrăjmaşe, ca şi la începutul campaniei. Şi pentru aceasta nu trebuie numai timp, trebuie şi tehnică, chibzu-inţă, organizare, material de război etc.

Camaradul meu mai pune vina şi pe deplasările şi schimbările de la un loc la altul, ceea ce, după domnia sa, ar lua timpul necesar refacerii, şi aruncă vina pe cei care, de la început nu-şi socotesc numărul unităţilor şi efectivul fiecărei unităţi, pentru ca, o dată pentru totdeauna, să fie distribuite în cantonamentul intern al lor, ca apoi, şi ele, la rându-le să se poată reorganiza şi reface în tihnă.

M-am opus din principiu, invocând câteva motive, în fond, însă, are dreptate.

9 ianuarie 1917

Ultima zi de cantonare în satul Bârzăşti. De cu de dimineaţă, iarăşi m-am apucat la vorbă cu camaradul Hanuţu Gheorghe pe tema uzului ce a luat avânt în armatele noastre, de a critica mersul încet al refacerii, zvonurile false în favoarea cotropitorilor etc.

Discuţia a urmat foarte aprinsă: eu susţinând că ar trebui luate măsuri chiar cât se poate de drastice contra a toţi ce vorbesc contra armatei şi în favoarea duşmanului, producând prin aceasta, slăbirea moralului în trupe.

Camaradul meu, din contră, susţinea morţiş, ca, spre a evita ştiri false de tot felul, să se comunice precis mersul armatelor pe toate fronturile. Discuţia se închide.

Eu plec în organizarea cantonamentului la Onceşti. Pe drum, întâlnesc pe camaradul Zingher, venind de la Iaşi, de unde fusese trimis ca delegat pentru aprovi-zionarea companiei cu diferite. Ce bucurie că-l văd! El ne aduce ştiri şi ziare. N-am timp de discuţie. El e îngheţat pe jumătate, eu, de stam, eram la fel.

Plec spre Onceşti, unde ajung pe la 12,30 p.m. Aranjez şi mă întorc la Bârzăşti, unde ajung pe la 3.30 p.m. Aci găsesc pe Hanuţu şi Zingher. Primul lucru e să întreb pe cel din urmă, ce se mai aude? Vorba de toate zilele.

Îmi răspunde ca întotdeauna, că nimic nou. Citesc ziarele cu nerăbdare: „Mişcarea”, „Opinia”, „Neamul românesc”. În articolele de fond, nimic nou, îndemnuri şi atâta tot. Într-unul din ziare, „Mişcarea”, mi se pare că găsesc victimele accidentului din gara Ciurea. Printre victimele acestea teribile catastrofe, pe lângă soldatul de ordonanţă Tatu Gheorghe din această companie, găsesc şi numele Predescu Ion la rubrica civili. Nu va fi, oare, tatăl meu, refugiat ca şi alţi mulţi? Cu aceste funeste gânduri m-am culcat.

10 ianuarie 1917

Ultimile 2-3 ore în Bârzăşti. Vine sania pentru transportarea cancelariei la Onceşti. Suntem gata. Ce rău ne pare! Mai ales că nimerisem unul dintre cele mai bune cantonamente posibile la un evreu contabil, Alfred Segal, un om de bun simţ, mobilizat şi el pe loc, foarte amabil. Mai ales soţia, Fani Segal, şi sora soţiei, Rebeca, au căutat întotdeauna să se arate nu numai amabile, dar şi gentile. Şi noi, la rându-ne, am căutat să fim cât se poate de corecţi. Poate că în baza corectitudinii noastre, am fost serviţi aşa cum se cade: pe aşternut curat, mâncare la nevoie, ceai întotdeauna etc.

În casă avea şi doi băieţi, unul de opt ani, Iacob, şi altul de patru ani, Leon, foarte simţiţi şi drăgălaşi, parcă-mi înveseleau sufletul zburdălniciile lor. Ne-a părut rău părăsirea acestui cantonament, cum i-a părut rău şi gazdei noastre. Că a fost la înălţime în ceea ce priveşte corecti-tudinea şi bunul simţ, se relevă în următorul fapt: Venind la Onceşti pentru cantonament, am găsit o cameră fără sobă. Ce să ne facem, ger straşnic este. Am apelat la bunavoinţă a doamnei Segal. Fără şovăire, ne-a împru-mutat o sobă, pe care am şi luat-o, mulţumindu-i în chipul cel mai afectuos pentru sentimentele nobile cu care e înzestrată.

Plecăm şi ajungem la Onceşti cam pe la orele 3.30. Camera, cum am spus, fără foc. În odaia de locuinţă a gazdei noastre, în afară de cei cinci copii, mai dorm patru soldaţi de la Spitalul veterinar nr. 5, aşa că eram expuşi a dormi în cameră fără foc. Luăm ultima măsură, eu şi cu Zingher, căci Hanuţu rămăsese în urmă, fiind chemat de
d-l mr. Duca, spre a avea foc. Unul aduce lemne, celălalt, împreună cu un soldat, găureşte zidul, prin care introduce burlanele sobei făcute din nişte tablă veche de soldatul Lituran Bencu, tinichigiu de meserie. În fine, tot e gata, facem focul, lemnele verzi de-abia ard. Camera e rece. Nu s-a făcut focul în ea niciodată. Soba face fum, deschidem uşa, noi tremurăm. În timpul ăsta vine şi Hanuţu şi se pune şi el pe tremurat cu noi. În fine, lemnele se încing, focul se aprinde mai bine, simţim căldură. Gata de culcare pe la 9.00, căci, de, suntem obosiţi după drum.

În camera noastră, destule aşternuturi. Noi însă, corecţi din fire, am apelat la bunătatea gazdei şi ne-a dat aşternut curat, perini noi, înveliş, şi, cu toate că era frig în cameră, noi însă n-am simţit frigul.

11 ianuarie 1917

În cantonament la Onceşti, jud. Vaslui, începem serviciul obişnuit. Nu prea am răbdarea să stau. Mă mişc de colo până colo. Gânduri de tot felul mă frământă. Primim diferite ordine pentru refacerea armatei. Noi, această companie, e drept că n-avem de ce să ne plângem, n-avem nici o pierdere, morţi sau răniţi, afară de vreo 50 care au dispărut în timpul retragerii.

Însă nu la asta mă gândesc eu, alte gânduri, alte chinuri mă mistuie: mă gândesc la voi, fiinţe scumpe şi iubite, care poate trăiţi în cea mai neagră mizerie, îndurând suferinţele robiei.

Să revin la starea cantonamentului nostru: oameni, de altfel, primitori, însă făcând, bineînţeles, excepţii la câteva case de gospodari, casele toate cu câte o cameră, în general, murdare. Gospodinele, de asemenea, murdare, într-o stare cât se poate de murdărie şi demoralizare. Eu ştiu că la munte, în toate părţile, femeile nu lăsau nimic de dorit, în ceea ce priveşte igiena şi starea morală.

În sat nu sunt decât 2 sau 3 evrei, unul, arendaş, ca mai în toate părţile în Moldova.

13 februarie 1918

Astă noapte am avut viziuni frumoase: eram acasă, înconjurat de toţi ai casei, vedeam pe lângă mine pe scumpii mei copilaşi, care se bucurau avându-mă în mijlocul lor, iar biata mea soţie plângea şi... plângeam şi eu.

M-am trezit plângând... am văzut că-i vis. Mă scol, mă spăl, mă îmbrac, mă rog lui Dumnezeu în gând şi, fiindcă de aseară era porunca d-lui mr. ca să se facă un apel general al întregii companii, pe secţii, spre a se vedea pierderea exactă în efectiv, unelte, echipament etc. La ora 8.00, plec, las pe camaradul Hanuţu şi Zingher în urmă. Intru în cantonamentul d-lui mr. Duca, pe care îl găsesc încă dormind. Îl anunţă ordonanţa că am sosit, se scoală, se spală, şi apoi, neîmbrăcat complet, mă pofteşte înăuntru. Intru, îmi spune şi domni sa că abia la 3 a putut adormi. Îmi spune că a scris până pe la 1. Pentru mine unul, d-ul mr. Duca, comandantul nostru, îmi pare un om foarte cumsecade şi prevăzător. Graţie prevederilor sale, compania a scăpat cu bine de urmărirea duşmanului, în unele cazuri eram expuşi de a fi capturaţi. Dacă la început nu prevedea, poate că nici caii noştri n-ar fi fost hrăniţi şi îngrijiţi în felul cum au fost îngrijiţi, graţie cărora am putut salva materialele de poduri.

De asemenea, dacă n-ar fi fost la mijloc energia şi prevederea acestui eminent comandant, poate că trupa şi animalele acestei companii sufereau de foame, ca toţi caii din alte trupe. La noi, chiar în timpul retragerii, am avut totul îndeajuns. Suntem cea mai bogată companie ca gospodărire, aşa cred eu, dintre toate unităţile armatei române. Fac apelul secţiilor. D-l mr. inspectează echipa-mentul şi uneltele, Zingher ia note, Hanuţu inspectează aprovizionarea. Toţi la lucru. Nimeni fără serviciu. Aşa e gospodăria companiei noastre şi asta înseamnă că în fruntea întregii gospodării se află un bun povăţuitor şi gospodar: maiorul Duca, cu toate că unii îl consideră un prea migălos, amestecându-se în toate, şi prea brutal. Am văzut însă că, fără asprime, în armată te expui a fi desconsiderat, lăsând oamenii de sub comandă la voia întâmplării.

12.30 p.m. Aud pe camaradul Zingher că d-l mr. îl trimite la Iaşi pentru a lua nişte fier şi cărbuni, precum a trimite şi la Bucureşti, prin Crucea Roşie, o scrisoare. Mi-a aţâţat şi mie nervii. Îmi zic, trebuie să scriu şi eu. Mă duc, cer două plicuri, şi încep să vă scriu vouă la toţi ai mei. Ah! Cât aş vrea să mă fac o pasăre şi să viu la voi, să vă văd, să vă sărut, să vă întăresc sufletul pentru a suferi, şi apoi, iarăşi să mă întorc la datorie. Ah! Cât n-aş vrea, dar n-am putere, sunt o biată fiinţă slabă a celui prea Înalt. Eu cred că va veni timpul ca în pace să vă văd, nu numai pe voi, ci şi pe toţi românii. Cred că voi avea fericirea s-o văd. Ne pregătim resemnându-ne. Se va vărsa mult sânge, ştiu, dar prin vărsarea sângelui fraţilor români, vom câştiga ceea ce de mult trebuia să avem, acum ori niciodată, ori toţi morţi vitejeşte şi împlinirea idealului naţional, ori să ne numim o ceată de iloţi.

14 ianuarie 1917, sâmbătă

Noaptea n-am putut dormi, am avut dureri grozave de stomac şi intestine. Pe la 12.30 m-am sculat şi am mai scris câte ceva. Mă culc din nou. Dimineaţa mă scoală un soldat de la Parcul de pionieri, trimis pentru nişte relaţii. Camaradul Zingher se sculase mai de mult, era vorba să se ducă la Iaşi, însă, din oareşicare cauză, fiind reţinut de d-l maior, a rămas pentru o altă dată. Sculându-mă eu, s-a sculat şi prietenul Hanuţu. Nici el nu dormise noaptea. Lucrăm ceea ce avem să lucrăm. Le duc pentru semnare
d-lui maior, însă îl găsesc dormind. Spun omului de legătură, că în caz de se scoală, să mă anunţe. Aşa s-a şi făcut. Mă prezint, cer câteva relaţii relative la corespon-denţă, mi se iscăleşte corespondenţa ce-o aveam de trimis brigăzii şi plec spre aprovizionarea companiei.

În drum, mă întâlnesc cu un cunoscut al d-lui maior, din Comarnic, Anton Petecilă, care venea de la Iaşi. Îl întreb ca oricare, ce mai veste nouă? De astă dată, însă, şi nici nu credeam aşteptărilor, mi se povesteşte de sus-zisul următoarele: Majestatea sa Regele şi Regina, împreună cu familia regală era vorba să se mute la Iaşi în palatul Cuza, pregătit în acest scop. Acum însă şi-a schimbat părerea, se va muta la Tecuci, în palatul d-lui Nestor Ciucu. Un tren cu mai multe vagoane încarcă din ordinul M.S. 10000 lucrători şi ingineri necesari pentru repararea podurilor, drumurilor etc., în urma retragerii armatei duşmane. Nişte automobile de-ale noastre au mers în patrulare până la Ploieşti, fără să dea de urmă de duşman. Comunicatele, măcar de s-ar reocupa de întreaga parte din ţară ocupată de armatele vrăjmaşe, nu dau nici o relaţie pozitivă, că corp I şi III vor intra în luptă în această lună.

Şi toate acestea spune că le-a cules din gura unui intendent al Palatului Cuza în contact cu ofiţeri superiori.

12.15. Vine sergentul Stănculescu, însărcinat cu aprovi-zionarea campaniei de la gara Buhăieşti, cu ştirea că nu a putut lua pâine şi nu poate lua decât peste două zile, deoarece pâinea s-a distribuit unei divizii româneşti, ce în prezent intră în luptă. Prin urmare, veşti bune. Să sperăm că peste 15 zile, după cum îmi spunea d-l Petecilă, armatele noastre vor fi în Bucureşti. Să sperăm. Se va realiza speranţa noastră? Aşa cred, măcar dacă sângele nostru al tuturor, va curge valuri, valuri, înroşind pământul, căci cu toţii luptăm pentru înfăptuirea idealului nostru naţional, România Mare.Viitorul va arăta de partea cui va fi izbânda.

Suntem toţi fiii unei singure mame: România. La ea am văzut şi binele, şi răul. În ea am gustat şi fericirea, şi bucuria. În ea am petrecut zilele fericite ale tinereţii noastre. Ei i-am supt sânul de mamă duioasă. În ea am văzut pentru prima dată lucind dulcele soare care ne-a încălzit până în aceste zile de restrişte. Se cade dar şi noi să luptăm până la ultima picătură de sânge, pentru apărarea drepturilor încălcate de vrăjmaşii neamului.

Ora 4.30. Zingher pleacă la Iaşi. I-am dat şi eu scrisoarea adresată vouă, scumpele mele fiinţe. Va ajunge oare la destinaţie? Să sper?

Veşti de la Iaşi o să ne mai aducă camaradul Zingher şi le aşteptăm cu neastâmpăr.

Ora 8.00 seara, primesc corespondenţa. Între alte ordine, e şi cel de mers pe ziua de 19 ianuarie. Marşul îl facem spre nord, de la Iaşi la Popricani, distanţa cam 65 km.

15 ianuarie 1917

Duminică. Avem ordinul ca cu toţii să mergem la Biserică, curat îmbrăcaţi şi încinşi. Mă gătesc şi eu, şi pe la ora 10 sunt în biserică. Acest locaş sfânt pe dinafară nu are aspectul unei biserici, aşa cum le văd în satele bogate. Înăuntru însă, deşi neîncăpătoare, totuşi, împodobită cu totul trebuincios unui sfânt locaş: policandre, sfeşnice, tetrapod, toate de alamă şi curate. În altar, totul în regulă. Pe sfânta masă, cruci, tot din alamă. Cele sfinte aşezate în regulă. La biserică, face slujba divină un preot refugiat din Câmpulung, judeţul Muscel, împreună cu un preot de la ambulanţa diviziei a 9-a.

S-a ţinut o cuvântare bine pregătită şi foarte însufleţită de cel din urmă preot: a spus că, deşi pribegi, să nu deznădăjduim, prin credinţa nestrămutată către cel prea Înalt, vom învinge duşmanul nostru.

După serviciul Sfintei Liturghii, s-a făcut un Te Deum potrivit împrejurărilor. Acest Te Deum s-a terminat cu o cuvântare a d-lui maior Duca, prin care aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru grija ce ne-a hărăzit-o, şi oamenilor, pentru buna voinţă ce au avut de a-i asculta ordinele. A vorbit şi d-l plutonier Guivelea, relevând de la începutul cuvântării şi scoţând în relief meritele şi iscusinţa d-lui maior Duca, ca comandant. A făcut o paralelă între oameni şi biserică.

După ieşirea din biserică, fiecare pe la cantonament. Auz că acum la ora 6,30, d-l maior, în faţa aprovizionării, face chef cu compania. Să mă duc şi eu să văd? Nu. Mai bine în tăcerea camerei mele, în tovărăşia camaradului Hanuţu, care, ca şi mine, n-a plecat nicăieri. Începem amândoi povestea vieţii noastre. Se potrivesc de minune. Plecaţi amândoi de la nimic, ajunsesem să ne înjghebăm gospodăria noastră. El administrator de moşie, eu învă-ţător. Dar acum, unde este folosul muncii noastre de ani?!

Ora 7.00. Vine curierul de la Negreşti. Citesc mai întâi Comunicatul: Lupte în valea Oituzului, inamicul, cu artilerie grea, bombardează biserica de la Grozăveşti. Pe valea Caşinului şi Şuşiţei, lupte, mai violente pe Şuşiţa, unde inamicul a fost fugărit cu pierderi. Lupte la nord-vest de Odobeşti, lupte pe dreapta Siretului, la Călieni, Măicăneşti, Cotu Lung, Mihalea, Vadeni, aşa spun comunicatele pe frontul românesc. Prin urmare, comunicatele spulberă toate versiunile, că luptele s-ar da spre Mizil şi Viziru. Ah! Doamne, când aceste versiuni vor fi fapt împlinit? Când va fi timpul când oştile române vor înainta biruitoare, dezrobind populaţia care suferă cu greu lanţul robiei? Când, când?

16 ianuarie 1917

Ninge, ninge întruna, pământul străluceşte de albeaţa zăpezii, iar noi ne gândim la marşul ce trebuia să-l facem de la Unceşti, com. Telejna, la Probota, pe malul Prutului, acolo unde se află mănăstirea cu acelaşi nume, şi unde se află îngropate rămăşiţele voievodului moldovean, Petru Rareş. Uitasem să spun că Divizia a 10-a, prin alt ordin, revoacă ordinul de a merge să cantonăm la Potingeni, ci la Probota. Cam la asta ne gândim cu toţii, căci este greu să mergi acum pe drum, mai ales de când ai de tras 70 şi mai bine trăsuri cu materiale de pod şi aprovizionare, cu greutăţi de 1200-2400 kg., mai ales pe acest timp. Dar să sperăm, mai avem până la 19 ianuarie, data plecării.

Până la ora 11.00 p.m. (noaptea), când scriu aceste rânduri, nimic nou, decât pe la ora 10.00 p.m., sergentul Stănculescu, însărcinat cu aprovizionarea companiei, fiind la Buhăieşti, jud. Vaslui, în acest scop, a auzit şi a adus vestea cum că în Dobrogea s-ar fi reocupat Cernavoda de către trupele noastre aliate. Mi-a venit să râd. Şi e şi de râs cu atâtea veşti. Dar fie ca şi mai înainte, să sperăm, poate că toate aceste veşti se vor realiza în curând. Când? Nu ne e dat nouă să ştim. Viitorul, mult aşteptatul viitor ne va lămuri. Până atunci, să nădăjduim şi să ne organizăm. Dar eu unul, nu prea pricep ce fel de reorganizare va fi şi asta, când în loc să stăm pe loc, în acest scop, ne deplasăm mereu în schimbarea zonelor de reorganizare.

Afară ninge întruna şi viscoleşte. Se aude vâjiind crivăţul pe la ferestre. Ce fericiţi sunt cei ce n-au nici o grijă, cei ce stau la gura sobei, în căldura binefăcătoare a camerei, având în juru-le familia. Dar care sunt aceia, care? Eu cred că nici unul, de la sărac la bogat, în cinstita Ţară Românească nu-i fericit.

Vor fi fost vreodată, cum poate am fost toţi, dar acum...

Totuşi, de noi e mai greu, mai ales când la 19 trebuie să plecăm, şi mai ales că... ninge mereu şi noi trebuie să plecăm, căci... aşa-i ordinul.

La asta mă gândesc la ora 11.00 noaptea, după ce mai întâi, mi-am făcut treburile cancelariei, şi după ce, cu mari rugăminţi, sculai de la masa de lucru pe camaradul Hanuţu, ca să-şi ia ceaiul, iar eu să mă aşez în locul lui, să scriu aceste impresii. Mă culc. Noapte bună şi celor fericiţi, şi celor nenorociţi.

17 ianuarie 1917

În dimineaţa acestei zile, m-am sculat vesel, şi nu ştiu de ce. Mi-aduc aminte că am visat cum că eram acasă şi că nu vedeam pe nimeni, decât cunoscuţi, mai multe femei decât oameni, toate aceste femei jucau. Între aceste femei, am visat pe sora nevesti-mi, Sandi, pe F. etc. Toate şi toţi se uitau la mine, însă eu nici că le băgam în seamă, şi râdeam, râdeam. Visam că, în loc să umblu pe jos şi pe propriile mele picioare, mergeam pe sus şi în nişte picioroange, visam că zburam cu greutăţi şi că nu simţeam nici o oboseală sub această povară...

Şi de aceea zic că m-am sculat vesel, căci în tot somnul, numai am râs. Deşi nu cred în vise, totuşi, cred că pentru mine, ceva bun nu este, sau, dacă nu eu voi fi în cauză, cred că unei persoane oarecare care mi-e prieten, i s-a întâmplat ceva în familie. Dar, în sfârşit, să lăsăm visele, căci toate în lume nu sunt decât vise, şi să venim la realitate.

Nu mai ninge. Timpul s-a înseninat. D-l maior Duca a venit de la Bârzeşti şi... am mai lucrat câte ceva urgent în folosul companiei. Are să fie ger. S-a făcut un raport prin care mai ceream prelungirea şederii în Unceşti, încă vreo câteva zile, deoarece nu va fi cu putinţă ca să târâm după noi cele 70 şi mai bine de trăsuri, toate cu mari încărcături, mai ales că, din cauza viforului, de astă-noapte, drumurile s-au înzăpezit... Să dea Dumnezeu să ne aprobe, căci astfel, şi noi şi animalele suntem expuşi din cauza marelui frig. De altfel, serg. Stănciulescu aduce vestea că coloana Reg. 5 Obuziere, care plecase spre Iaşi, a fost întoarsă din drum.

O altă veste, pe care dac-o înregistrez, n-o fac decât de fantezie, şi de care mi-a venit chiar să râz de-a binelea, este adusă de serg. Burcescu, auzită şi de el de la alţii, cum că Puterile Centrale ar fi oferit ca drept de despăgubire pentru fiecare mobilizat, câte 4000 lei, iar qvadrupla cere 6000 lei.

Această veste, spune el, c-a fost transmisă printr-un plutonier rănit pe frontul de la Oituz. Tot la această veste se mai adaugă şi noua versiune, cum că trupele franceze ar fi intrat în Germania prin partea din regiunea Metz, cca. 30 km. Pe aceasta, mai că-mi vine să o cred.

Serg. Stănciulescu, de asemenea, aduce vestea, pe care nici el n-o mai crede, că patrulele noastre au înaintat până la Mizil. Şi aşa, petrecem de minune cu asemenea veşti.

18 ianuarie 1917

Nimic nou. Nici o veste de vreo importanţă oareşicare. Suntem în aşteptarea lui Zingher. Până la ora 3.15, când scriu aceste rânduri, încă n-a sosit. Îl aşteptăm cu nerăbdare. Numai el poate să ne aducă ceva veşti de la Iaşi. Nu mai vine. Punem masa să mâncăm, discutăm chiar cauza întârzierii. Când încă nici nu ne aşteptam, pe la 7.30 p.m., iacă intră pe uşă. Ce bucurie pe noi. Şi eu şi Hanuţu îl întrebăm câte ceva. El, aproape mort de foame, s-a aşezat la masă, şi dă-i cu mâncarea...

După ce Zingher îşi spune păţania drumului, îl întrebăm ce mai este nou, răspunde că nu mai este nimic, tot veştile din trecut, de pace, nici pomeneală. Ne-a adus ziare, le citim cu bucurie. Şi în ele, nimic care să ne bucure. D-l I.C. Brătianu, e acum la Petrograd, împreună cu M.S. Regele Carol, pentru ce, nu se ştie. Îi dădusem nişte scrisori pentru acasă. Aduce vestea, după cum anunţă şi jurnalele, că scrisoarea trebuie făcută în franţuzeşte şi adresată: Monsieur Prezident du Bureau international de la paix Berne Suisse, şi redactată astfel:

 

Monsieur le President

Je voudrais savoir si ma femme mme. D.I. Bulbeş et mes enfants demeurent Dăngeşti, district Argeş se trouvent en bonne santé. Et je vous prie de lui communiquer que je suis bien. Avec mes remerciments recevez, Monsieru le President, l’assurence de ma parfait consideration.

Adresa

Bulbeş I., Compania 5-a de poduri, corpul 5.

Va să zică, să fac o scrisoare în felul acesta. Bine, s-o fac, dar va ajunge ea la destinaţie?

19 ianuarie 1917

Este ora 11 p.m. aproape, când scriu aceste rânduri şi mă gândesc cam ce aş avea să spun celor care mă vor citi cândva.

S-a isprăvit de-abia de trei sferturi de oră, raportul.

D-l comandant al companiei, maior Duca, din diferite ordine, relative la bunul mers al serviciului în companie. Se interesează foarte de aproape, îşi dă tot interesul. Posedă vioiciunea şi energia unui bun coman-dant, după cum am spus-o şi mai înainte. Nu-i un ofiţer de salon, e omul datoriei, ordinei şi disciplinei. Nimeni şi pentru nimic în lume nu poate să absenteze de la datorie. E aspru cu cei răi şi lenevaşi, bun cu cei ce îşi fac datoria şi intră în vederile sale. Graţie energiei şi sângelui său rece şi nepăsării pentru orice pericol, am putut fi acum gata a înfrunta orice, şi gata a face orice serviciu. Chiar domnia sa spune că e informat că vom pleca la Oituz. Suntem în stare să plecăm, suntem gata.

Am zis că ce aş avea de spus celor care mă vor citi cândva. Câte nu sunt de spus acum, când afară ninge întruna, când vântul bate strângând zăpada la dosuri prin care de-abia mai poţi răzbate. Iar noi aşteptăm ordinul de marş, mai aproape sau mai departe, fie rău, fie bine, trebuie să pleci. Şi câte mizerii nu îndură soldatul în marş. Mi-aduc aminte de acum o lună şi jumătate: ploua, era frig, însă nu ca acum. Adorm în trăsura de cancelarie, zic adorm, căci mai degrabă pot zice că eram amorţit de frig şi de ploaia care mă înmuiase până la piele. Iar când vin camarazii Hanuţu şi Zingher, de-abia mă găsesc cu răsuflare. Îmi spun că au ajuns în satul Pogoanele din judeţul Ialomiţa. Tragem la o casă pe care o găsiseră ei, şi unde, mai devreme făcuseră foc. Mă dezmorţesc. Ce bucurie! Dar acum, ce vom fi în stare să facem? E iarnă în puterea cuvântului. În Moldova, e sărăcie lucie. Vor fi fost ei cândva în bogăţie, dar eu nu văd nici o urmă. Unde să găsim ce ne trebuie, atât pentru noi, cât şi pentru animale?

În prezent, nu mă mai gândesc decât la noi aceştia, militarii, care formăm o adevărată familie. Parcă cuvântul familie ar fi fost tot una cu soldatul român. Nu ştiu dacă toţi simt cum simt eu, dar aşa trebuie să fie, căci, când am plecat, cu toţii dintre ai noştri, la asta trebuie să ne fi gândit, şi pe asta să o aşteptăm. Ne numim toţi patrioţi, dar nu toţi ştiu a-şi iubi patria. Câţi patrioţi de paradă n-am văzut, iar în vremuri de grea cumpănă, sau au dat dosul, sau au căutat să se eschiveze de la serviciul încredinţat, trecând la un serviciu la care nu sunt expuşi. Pe aceştia îi urăsc şi toţi care simt româneşte trebuie să facă ca mine. Se va isprăvi odată războiul, nu va dura o veşnicie. Atunci se va cere o răfuială pentru toţi care au părăsit câmpul de cinste şi care au căutat să ne ducă în eroare.

Atunci se vor vedea mişeii, atunci se vor vedea trădătorii, atunci se vor deosebi cei buni de cei răi.

Şi atunci să mai poftească să mai zică: eu te ajut, eu sunt al tău, ajută-mă, când el n-a fost în stare să te ajute cu puţinul lui la nevoie.

Deşi am zis că războiul e o calamitate, dar îşi are şi părţile lui bune, îţi poţi cunoaşte şi alege prietenii din duşmani, patrioţii din nepatrioţi, oamenii cinstiţi din cei fără cinste şi obraznici.

20 ianuarie 1917

Mă gândeam ca pentru azi să nu mai scriu nimic, mai ales că nu era nimic care să mă impresioneze în aşa fel, încât să încep să scriu. Aşa îmi ziceam eu, fără să ţin seama de zicătoarea: Socoteala de acasă nu se nimereşte cu cea din târg. Fără să ţin seama că cel mai mic fapt îţi face oareşicare impresii. Şi aşa s-a întâmplat.

Pe la ora 1.30-2, după ce ne sculasem de la masă şi după ce mult serviabilul camarad Zingher îşi luase angajamentul de a ne prepara câte o cafea (de altfel, suntem oameni cu tabiet, când putem, când nu... răbdăm), auzim că bate cineva la uşă. Poftim să intre, când, ce ne văd ochii? O femeie! Pentru noi, toţi trei sceptici, asta e o noutate. N-am umblat şi nu credem a umbla după fapte, care, mai ales în aceste momente, nu ne preocupă, şi care, pentru câtva timp, ne-ar mânji cinstea noastră nepătată până acum. Zic, apariţia acestei femei produce ilaritate între noi. Ne uităm înspre dânsa: ne spune că este soţia învăţătorului, care e şi el militar, sublocotenent în rezervă, şi că a venit să ne roage să-i dăm câteva pachete de tutun pentru... un servitor. Vorbă să fie. Ea fumează ca un turc. Fiind gata şi cafeaua, i-am oferit şi dumisale. I s-a oferit şi o ţigare. I s-a dat cele ce ne-a cerut şi, când pleca, îmi ziceam: oare aceasta e femeia unui dascăl rural, femeia gospodină care trebuie să dea pilde de viaţă casnică, de castitate, de igienă etc.? Nu, nu cred asta. Totuşi, aşa este. Văd într-însa o curată degenerare, care nu mă surprinde deloc, punând-o în comparaţie cu celelalte creaturi de sexul său. Eu, bineînţeles, nu i-am dat nici o importanţă. Nu ştiu dacă o dată sau de două ori i-am făcut cinstea de
a-i căuta în faţă. De altfel, mult complesantul camarad Hanuţu, a întreţinut-o mereu în conversaţie, dar... ce avea de vorbit cu asemenea soi de creatură?!

Pe seară, mă întâlnesc cu doi refugiaţi din jud. Muscel: învăţătorul Ion Bănăţeanu din com. Glodeanu-Muscel şi d-ul Isbăşoiu, proprietar şi primar. Foarte amărâţi şi dezolaţi. Se plângeau că nu ştiu ce să mai facă, că era mai bine să stea pe loc. Că au familiile acolo şi ce vor fi făcând? Da. Ce vor fi făcând?, la asta mă gândesc şi eu, acest gând mă chinuie şi pe mine.

21 ianuarie 1917

Nimic nou care să mă impresioneze. După-masă, nefiind raport, şi cum urma să se schimbăm rufăria, am făcut şi eu o leacă de inspecţie a rufelor de pe noi, spre a vedea dacă... se mai află vreun păduche. Asta s-a întâm-plat după masa de seară.

22 ianuarie 1917 – duminica

M-am plictisit cu desăvârşire. Nu mai am nici o impresie. Ce impresie să ai, când stai pironit locului? Mă plimb de colo, până colo, umblu năuc. De-abia îmi pot da socoteala de ceea ce fac. Aş vrea să am aripi, să zbor departe, departe, acolo unde am lăsat pe toţi ce mi-au fost dragi. Acolo unde am cunoscut fericirea, acolo unde, poate, cu toţii ai mei aşteaptă ziua cea de revedere. Aş vrea să fiu între ei, să mă bucur şi să mă veselesc împreună cu ei. Aş vrea, dar nu pot, sunt departe, sunt despărţit de ei. Numai gândului îi e dat să fugă într-o clipă acolo la ai mei. Numai ochilor minţii le e dat să întrevadă aievea pe acei care îi iubim.

Dacă cei care ne vor pieirea noastră, nu izbutesc, atunci poate că vă mai revedem, fiinţe scumpe sufletului meu. Dar acum caut să rabd şi să sufăr, cum răbdaţi şi suferiţi şi voi. Şi nu ştiu când va fi sfârşitul acestor suferinţe, începutul l-am văzut. E greu pentru cel ce suferă. Nu-mi era de ajuns suferinţa de a nu fi lângă voi, mai veni şi aceea de a vă şti sclavi puterii vrăjmaşului nostru. Va dura mult această stare de lucruri? Nu ştiu. Ştiu însă că sunt plictisit şi aş vrea să plec undeva departe, departe... înspre voi. Când... când... când...

Destul cu lenevirea, cu trândăvia. Suntem gata să plecăm, ce atâta aşteptare? Cu cât aşteptăm mai mult, cu atât suntem nişte nemernici puturoşi. Auzi?... Se aud plân-setele, vaietele, rugăciunile familiilor noastre din cele trei părţi din România ocupată. Cer ajutorul nostru, ne roagă, ne imploră. Până când mai stăm? Până când? Ei cer răzbunare. Glasul tânguirii, glasul suferinţei se ridică sus, sus de tot, în ceruri. Ei cer răzbunare. N-auziţi glasul copiilor din faşă schingiuiţi, părinţi maltrataţi, fecioare violate, mame văduvite? N-auziţi?! Deşteptaţi-vă şi auziţi. Ei cer răzbunarea. Până când, popor român, mai poţi răbda? Nemernicia şi cruzimea vrăjmaşului tău nu te revoltă? De ce atâta nepăsare? Ascultă, ia aminte şi decide-te. Trâmbiţa judecăţii a sunat. Mergi, fii bărbat, nu cruţa nimic – nici avânt, nici vitejie –, căci nici ei nu au cruţat nimic ca să-ţi necinstească ţara, biserica, casa, familia ta. Cu ce măsură au măsurat, cu aceea li se va măsura. Şi vei vedea în mersul tău triumfător, că tot ce spun e drept, că e aşa cum îţi spun.

Dar... visez treaz... noi încă nu suntem bine prepa-raţi, încă neorganizaţi după o înfrângere zdrobitoare, şi eu visez... Asta pentru o altă dată, când vom putea cu cinste purta arma în mână. Până atunci... tăcere... Cu toate că în creierul meu, parcă se aude jeletul celor care cer răzbunare, a mamelor, soţiilor, copiilor şi fecioarelor nevinovate, care suferă tirania uzurpătorilor.

23 ianuarie 1917

Nimic, nici o impresie. Ce impresie să ai, când lâncezeşti? După cum văd eu că ne reorganizăm de încet, mi se pare că... suntem hărăziţi de soartă să plecăm departe, departe din scumpa noastră ţară.

La cancelarie vin cu topul hârtii. Una o contrazice pe cealaltă. Sunt ordine primite azi, care n-au nici o legătură cu cele de ieri, cu toate că privesc acelaşi lucru şi sunt date pentru acelaşi scop.

Între subîmpărţirile din acelaşi corp, nu există absolut în nici o unitate de idei. Ex.: eu am ordin de la divizia a IX-a pentru aceeaşi o lucrare, care nu se potriveşte deloc cu ordinul dat de divizia X. Şi notaţi bine, ambele fac parte din Corpul 5 armată. Şi cam astfel ne reorganizăm. Se dau ordine care nu coincid unul cu altul. Sărmană ţară!...

24 ianuarie 1917

Sărbătoare naţională şi, poate, una din cele mai mari sărbători ale ţării. 24 ianuarie este data cea mai însemnată în istoria ţării, dată care ne aminteşte începutul unei ere de refacere socială, morală, economică. Această dată nu se mai uită niciodată, de ea s-a legat şi se leagă viitorul României de mâine. Cum? Dumnezeu va şti. De această sărbătoare naţională stă strâns legat şi numele marelui domnitor Cuza. Cuza şi Unirea principatelor e tot una. El este făuritorul României de azi, lui i se datoreşte începutul tuturor treburilor mari şi folositoare ale ţării. Prin el ne-am dezrobit economiceşte, cultural şi moral.

..............................................................................................

Una din impresiile acestei zile care m-au înveselit, este vestea adusă de soldatul Litaman Bercu, omul de legătură al cancelariei... Ne spuse că la 8 februarie se încheie pacea... Că s-au început tratativele chiar de pe acum, că această veste i-a adus-o un soldat de la Vaslui. O coincidenţă, în timpul când el ne povestea, ne vine şi curierul de la divizie. Îl întrebăm, ca întotdeauna, ce veste mai e? El, de, văzându-ne atât de veseli, nu prea îndrăz-nea. Ne-a spus, însă, că i-a spus delegatul companiei, cum că la Divizie se vorbeşte de încheierea păcii. Soldatul Litman, la auzul acestei veşti, văzând că se potriveşte cu cele ce auzise el, a început să-i tragă un dans à la rabinul din Buhuşi!...

Bineînţeles, el din fire fiind foarte comic, am început să râdem şi mai tare.

Dar luând lucrul mai în serios, credem că şi aceste veşti, poate neîntemeiate, îşi au rostul lor, căci, până nu faci foc, fum nu iese.

Suntem în aşteptare. Dumnezeu să ajute celor ce vor o pace din care România să iasă mărită. Curierul nostru ne mai spune şi alte veşti, care, deşi nu ne privesc, totuşi le aştern aici.

Depozitul de la Buhăieşti se dă în primire adminis-traţiei ruseşti. Soldaţii ruşi pleacă în concediu câte 30 de zile. Mai auzim şi vestea că trei corpuri de armată rusească se retrag de pe acest front, ducându-se pe cel de la Riga. Nu ştiu, nu pricep, nu mai înţeleg nimic din toate acestea, dar să vedem...

25 ianuarie 1917

Nici că-mi vine să mai scriu. Aici la Onceşti, nimic nu te impresionează. Nimic, nimic. Totul e mut, totul este trist. Oare aşa va fi fost şi altă dată? N-am absolut nici o distracţie. De când cu zvonurile astea de reorganizare, noi, cei trei nedespărţiţi, nici nu ne mai vorbim aproape, fiecare la masa lui îşi vede de treabă. Barem Hanuţu nu ştiu dacă iese o dată în timp de 12 ore pe afară, aşa e de preocupat cu contabilitatea aprovizionării. Eu, cel puţin, ca să mă mai distrez, mai plec aşa, hai-hui. Zingher îşi mai face de lucru cu ale mâncării. Numai Hanuţu toată ziua şi până la 12 noaptea, cu capul între umeri, cu corpul plecat la masa de tortură... pardon, de scris, îi toarnă mereu la cifre, şi, gândiţi-vă, de 2 săptămâni toarnă întruna şi nu mai isprăveşte. Izvorăsc altceva cifrele din mâna lui.

Bietul băiat... mare supliciu,... dar rabdă, e înarmat, cu o răbdare nemaipomenită. Pe la orele 12.30, îmi fac de lucru şi plec pe la d-l maior Duca. Îl găsesc dormind, aşa cel puţin mi-a spus ordonanţa – aud însă în cameră glasul dumisale: strigă, suduie, vorbeşte fără rost... intru, dormea şi vorbea din somn. Îl deştept, de-abia se pune pe picioare. Nu m-a mai lăsat să plec. Am stat de vorbă. Ne-am mai potolit dogoarea sufletelor, povestindu-ne păţaniile. Fiind răcit la piept, nu voia deocamdată să bea vin, eu însă am băut din gros. Dar încet, încet a luat şi domnia sa vreo 2-3 păhăruţe, şi d-aici, ţin-te pânză, nu te rupe, am băut până pe la 7 seara, când, pe întuneric, ne-a găsit d-l locot. Argeşeanu şi sublocot. Tudorache. Am plecat şi i-am lăsat pe ambii în locu-mi, cred că sunt şi acum la petrecere. Şi aşa mi-am petrecut ziua de azi.

26 ianuarie 1917

Bate un vânt turbat. Nici nu poţi ieşi afară, te îneacă. Bate şi face zăpada valuri-valuri. E frig teribil. Sărmanii soldaţi din tranşee. Serg. Stănculescu plecase după alimente la Negreşti, însă s-a întors. Toate drumurile înzăpezite, iar caii nici nu pot să meargă. Pe la 12-1 p.m., vântul s-a mai domolit. D-l maior pleacă la Bârzeşti, de... ca fiecare!... are un servici... Mă duc pe la d-l locot. Argeşanu, unde găsesc şi pe d-ul lt. Angelescu, un băiat vesel şi simpatic. Aici îmi spune d-l locot. Argeşanu, că aseară au cam făcut-o lată cu d-l maior. Au băut vreo 5-6 litri de vin, nici nu mai făceau deosebire de grad...

De, aşa e câteodată, nu-i vorbă că d-l maior Duca este un băiat foarte vesel şi chefliu, totodată, are şi o inimă nobilă. Cu gura te ocărăşte, însă în sufletul lui niciodată nu este răutate. Aşa e, milităros, mai ales pe aceste timpuri. Acum mai las păcatelor, şi scris şi, tot m-am plictisit, mă culc, şi, pentru mâine, alte impresii de aş mai avea.

27 ianuarie 1917

Nu pot să mai am nici o impresie, pentru motivul foarte simplu de altfel, că nu mai am nimic care să mă impresioneze în acest sat. În aşteptarea unei zile mai bune, îmi închei şi socoteala zilei de azi.

28 ianuarie 1917

Se aud multe zvonuri, însă nu le-am dat crezare, şi nici nu am căutat să le mai înregistrez. Azi, pe seară însă d-l sublocot. Tudorache a venit cu vestea, veste ce o mai auzisem, cum că Statele Unite au rupt relaţiile diplomatice cu Germania şi că Suedia ar fi declarat război. Dar, dacă
s-ar adeveri aceste versiuni, va fi în folosul nostru? Da şi nu. Da, fiindcă Statele Unite, fiind o forţă pe ocean, totodată o ţară a cărei industrie e cea mai dezvoltată din toată lumea, ne va da ajutorul.

Însă, intrarea în acţiune, după cum se zvoneşte, a Peninsulei Scandinavice, alături de Puterile Centrale, trebuie să ne cam îngrijoreze, căci atunci, Rusia, aliata noastră, ar căuta să se apere şi în acea parte, şi, prin urmare, s-a spori cu un nou front, pe de o parte, iar, pe de alta, ajutorul nostru în material de război, venit din Franţa şi Anglia, ar fi stânjenit, nemaiputându-se atunci transpor-ta la vreme materialul. Şi de aceea am zis: Nu. Viitorul însă ne va dovedi şi aceasta.

27 ianuarie 1917

Citesc jurnalul „Mişcarea” din Iaşi. Statele Unite au rupt relaţiile diplomatice cu Germania. Prin urmare, versiunea a fost împlinită. Nu se ştie, însă, cu Suedia ce este? Ce va face Danemarca, care are şi ea de revendicat drepturi şi teritorii de la germani? De partea cui va fi? Să dea Dumnezeu ca intrarea atâtor naţiuni în acţiune să fie începutul şi sfârşitul, dar tare mă tem că acest teribil foc va incendia nu numai Europa, dar şi toate statele din alte continente. Va fi un adevărat război al popoarelor. Şi pentru ce? Nu ştiu nici ele, cum nu ştim nici noi, cum nu ştie nimenea.

30 ianuarie 1917

D-l maior pleacă la Iaşi împreună cu Zingher, pentru diferite cumpărături. Poate ei ne vor aduce ştiri mai precise. Pe seară, întâlnesc pe serg. Stănciulescu, care fusese la Negreşti, la Divizie, pentru a preda nişte arme găsite de companie pe drum, în timpul retragerii şi aruncate de soldaţii altor unităţi, în fuga fără socoteală a lor.

Căci, vine vorba: Vai de turma al căreia păstor nu ştie s-o conducă. Îl întreb:

– Ce mai veşti, Stănciulescule?

– Veste bună şi nouă, suntem cu pacea aproape încheiată.

Încep să zâmbesc, căci acest lesne încrezător credea cu adevărat că aşa e. Îl întreb din nou:

– Cum aşa, cine ţi-a spus?

– Apoi, cine să-mi spună? Venind de la Negreşti, am întâlnit pe drum un notar din părţile Bucureştiului şi mi-a povestit cum că, fiind intim cu un domn locotenent, a auzit că România a încheiat pacea, cu următoarele condiţii puse: cedarea Banatului, o parte din Ardeal, jumătate din Bulgaria... şi alte prostii. Mă tot gândeam: sau că acel locotenent a vrut să-şi bată joc de notar, şi acesta, la rândul lui, inconştient fiind, de sergent, sau că a conceput o minte şubredă aceste curate gogomănii.

Timpul a început să fie mai dulce: noaptea, puţin ger, iar ziua, cald şi bine. De-ar da Dumnezeu să fie tot aşa, şi, după ce se va termina organizarea, apoi cu Dumnezeu înainte.

E seară. Plec cu sergentul Iubulescu prin cantonament, căci, drept să spun, mă cam plictiseşte şederea încontinuu şi munca asta de cancelarie sedentară. Numai pe Hanuţu nu-l plictiseşte. Zic, plec cu el prin cantona-ment, merg cu el pe la diferite case. Vai, Doamne, ce mizerie! Mă mir cum vor fi trăind aceşti oameni, să zic că acum suntem în război. Case în ruină, care seamănă mai mult a grajduri de vite, decât a locuinţe omeneşti. Unde îţi întorci capul, totul în neregulă, nu văd nici o gospodărie la locul ei. Îmi face impresia că locuitorii acestui sat, trei sferturi din zilele anului şed, iar numai un sfert muncesc, căci altfel nu înţeleg de ce halul acesta în care se găsesc.

Mă duc la casa unde şade serg. Iubulescu. Când am văzut-o, i-am şi spus: mută-te, frăţioare, că într-o zi sau într-alta, cade pe voi şi vă omoară. A început bietul om să râdă. Îmi spune că aşa a apucat-o, aşa cum se vede, dată pe spate, gata să cadă, şi, totuşi, n-a căzut. Intru în casă cu frică în mine. E drept că în casă, relativ, e curat. Apoi, era şi ruşine să fie murdar şi în casă, cum e dezordine prin curte, cu trei fete mari. Şi aşa s-a isprăvit şi ziua de azi, dar-ar Dumnezeu ca cea de mâine să fie mai cu bucurie.

31 ianuarie 1917

Aşteptăm pe d-l maior de la Iaşi. Nu mai vine. D-l locot. Argeşanu a plecat la Negreşti – reşedinţa diviziei. Vine. Plec de la cancelarie să vedem ce mai veste. Îmi spune că compania se împarte în trei secţii de poduri şi că mâine trebuie să mergem la Negreşti pentru a lua schiţa acestei noi organizări. Mai spune că pe d-l maior Duca
l-au mutat la serviciu de geniu. Unde? Nu ştie nici domnia sa. Este informat că la Divizia 7-a, Corpul 5. M-am întors la cancelarie şi lucrez la nişte situaţii ordonate. Termin. Mă culc şi adorm cu gândul şi impresiile acestei schimbări.

1 februarie 1917

Ora 7.00 a.m. Sunt gata de plecare la Negreşti, înarmat până-n dinţi cu... toc, creion, dosare, situaţii etc., de, ca pentru o nouă organizare. Merg la d-l locot. Argeşanu, îl găsesc încă neîmbrăcat. Mai stau. E gata. Plecăm la ora 8.00 dimineaţa. Trecem pe la Buhăieşti, prin satul Vultureşti, prin Paraipaniţa, unde sunt trupele de la Reg. 3 şi 20 Artilerie... Fi-va şi cumnatul Gheorghe? Nu ştiu. Şi, de aici, în Negreşti.

Ca toate satele din Moldova, şi ca şi satul Unceşti, unde cantonăm, casele, în majoritate, prost clădite, acoperite cu gunoaie. Negreşti, însă, este un târguşor, casele sunt aşezate la linie, bine clădite, acoperite cu fier. Nimic nu mă impresionează. Însă, curat sat jidovesc, toate afacerile în mâna lor.

În fine, ajungem la divizii. Aşteptăm. Suntem chemaţi, se dau explicaţii ofiţerilor. Văd că atâtea situaţii şi dosare pe care le adusesem, n-au folosit la nimic. Împărţirea pe secţii era deja făcută. N-a durat mai mult de 45 minute această afacere. Suntem liberi. Plecăm. Unde? La gară, căci luasem un butoi de vin de la d-l locot. Angelescu şi trebuia să-l gustăm, dar n-am putut bea, deoarece eram nemâncaţi. Mâncăm într-o aşa-zisă cafenea, bineînţeles, aveam mâncarea pregătită de acasă, căci aici nu găseşti nimic, mori de foame.

Mai stau puţin şi plecăm spre Unceşti. Doi ofiţeri au plecat într-o altă direcţie, unde se află d-l col. Cornescu, comandantul Reg. 38 Infanterie, fost maior la geniu

Ajung pe înserate, obosit, friguros etc. De d-l maior n-am putut lua nici o informaţie.

2 februarie 1917

Mă gândesc ce va ieşi şi din această nouă organizare. Fiecare are credinţa şi în special noi militarii suntem încredinţaţi că va fi bine. Compania de poduri se împarte în trei detaşamente de poduri, alipite de cele trei divizii ale Corpului 5 A. În ce detaşament voi cădea, nu ştiu. Drept să spun, căci gândindu-mă să mă despart de d-l maior Duca, îmi vine greu. Şi domnia sa e mutat la una din divizii, ca şef al serviciului de geniu. Îmi vine greu, căci mă obişnuisem cu felul său practic de-a vedea lucrurile. Era foarte experimentat în toate, cu el nu-ţi era teamă că nu vei reuşi în orice întreprindere. Ce-i drept, şi după cum am mai spus, îi plăcea să bată, însă de multe ori avea dreptate. Nimic nu se poate face în ţara asta până nu pui mâna pe ciomag. N-am ajuns însă la acel grad de cultură, disciplină şi civilizaţie ca să nu mai fie nevoie de acest instrument făcător de treburi grabnice.

Iată că soseşte şi d-l maior de la Iaşi. Mă cheamă. Îi spun ce a fost pe aici. Bineînţeles că nu în bine toate, afară de mutarea sa la serviciul de geniu.

3 februarie 1917

Nu mai am stare deloc. Plec, viu, iar plec şi nu ştiu unde şi pentru ce plec. M-am plictisit. Ah, Dumnezeul meu mare! Când să mă văd iarăşi la casa mea, când să-mi mai văd iarăşi gospodăria mea. Mă gândesc la voi, scumpii mei copii. Îmi vin lacrimi în ochi. Mă gândesc şi la tine, aceea cu care, timp de 20 de ani, am muncit fără preget să agonisim ceea ce în puţin timp, poate că am pierdut. Ce vei fi făcând, slabă, bolnavă, amărâtă? Putea-vei rezista loviturii?

Nădăjduieşte şi roagă-te, gândeşte-te la scumpii noştri copii şi întăreşte-te, resemnează-te şi fii bărbată. Iacă timpul se apropie, ora supremă vine, acum ori niciodată, trebuie să învingem. Vai şi amar de trădători!

Pe la ora 3.30, vine serg. Burcescu şi-mi spune că cei doi soldaţi făcuţi prizonieri de duşmani, au scăpat, şi că i-au povestit cum că, imediat ce au fost capturaţi, li s-au luat mantalele şi i-au pus la lucru, de 4.,30 şi până la 12 noaptea. Repaos nu aveau decât patru ore.

Ca mâncare, o treime la masă şi cu zeama cărnii, căci carnea se dădea trupelor lor. De altfel, spuneau ei, populaţia civilă trăieşte bine.

Soldaţii au lagărul în afara satului, nu li se dă voie prin sate. Câţiva soldaţi bulgari care încercaseră să devas-teze, să siluiască au fost pe dată împuşcaţi. Hrană li s-a lăsat până la noua recoltă, care au avut. Ce li se ia din pri-sos, li se plăteşte. Această veste m-a bucurat gândindu-mă la ai mei, însă m-a întristat prin faptul că duşmanii voiesc să ne cucerească sufletul prin modul lor de purtare, şi să arate lumii că ei ştiu să se poarte.

4 februarie 1916 – sâmbăta morţilor

De la 4 la 10 februarie, nici o impresie.

10 februarie 1917

D-l maior Duca, comandantul campaniei este mutat la Divizia a 7-a din al 4-lea corp de armată, ca comandant al unui batalion divizionar (tot la pionieri). Pentru mine, această mutare mi-a stricat orice dispoziţie.

Cu toate că altora li s-a părut un om brutal şi fără simţ umanitar, şi poate că mutarea să le fi produs bucurie, mie însă mi-a produs cea mai adâncă impresie.

Am fost cu dânsul în mai multe concentrări, am luat parte cu el în aceste şase luni de campanie, şi nimic nu mi s-a părut că face nelegal. Nu se gândea decât la binele şi reuşita companiei. Şi, deşi bătea sau batjocorea pe cineva, n-o făcea din ură, ci din iubirea ce-o avea faţă de unitatea sa. Şi-i plăcea ca totul să fie în ordine şi executate la timp. În timpul retragerii, când alte trupe din alte corpuri plângeau de foame, această companie n-a avut de suferit lipsa, şi nici n-a ştiut ce este ea. Om prevăzător şi priceput, a dus la bun sfârşit orice acţiune a companiei, chiar în cele mai dificile momente. Îi plăcea grozav gospodăria, şi mai ales animalele. Caii acestei companii sunt o splendoare, strălucesc de curăţenie. Tremură pă-mântul de graşi, şi aceasta datorită acestui prevăzător comandant. Toţi se minunează de frumuseţea cailor companiei noastre, chiar şi superiorii. Graţie prevederii sale, caii erau hrăniţi bine şi curaţi la timp, materialul nostru de poduri a putut fi salvat de a nu fi capturat, când inamicul nu era decât la 2-3 km depărtare, mai ales în Balta Costeiu de lângă râul Buzău. Şi iacă-l mutat gospodarul companiei noastre.

Ne vom revedea însă, ştim că ne vom revedea. Şi, după cum despărţirea mi-a înnegrit sufletul, ca şi pierderea unui membru din familie, aşa mă va înveseli revederea, şi cred că aşa va fi.

11 februarie 1917

Nimic nou. Sunt plictisit de atâta lâncezeală. Aş vrea iar la luptă.

12 februarie 1917 (duminică)

Repaos pentru mine nu e. Îmi vine să zbor departe, departe, la ai mei, să-i revăd o dată şi apoi să mor luptându-mă. Mă gândesc: ce vor face, cum vor trăi în aceste timpuri grele. Mă gândesc la mizeriile ce cred că le fac încălcătorii scumpei mele ţări. Mai avea-vor putere ai mei să reziste? Ah, Dumnezeule mare! Fă să-mi revăd iarăşi cuibul drăgălaş al gospodăriei mele, să-mi revăd iarăşi soţia şi bieţii mei copilaşi. Va mai fi mult până atunci?

13 februarie 1917

Sunt la cancelarie numai eu şi Zingher. Hanuţu este dus cu scriptele aprovizionării la verificare. Primesc poşta, e de faţă şi d-l locot. Argeşanu, comandantul companiei, bărbat, de altfel, foarte gentil, amabil, bine-voitor, însă se plictiseşte prea repede. Nu-i place să aibă multă răspundere. În fine, e un personaj care voieşte să fie liber pe acţiunile sale. Zic, era şi domnia sa la cancelarie, împreună cu d-l sublocot. Tudorache, rezervist, conductor de şosele, un băiat iarăşi gentil. Când soseşte curierul de la Divizie, între alte hârtii, găsim şi ordinul Marelui Cartier General al armatei, trimis nouă în original de către Divizie, prin care eu şi serg. Hanuţu suntem avansaţi la gradul de plutonieri în rezervă. Mare surpriză nu mi-a făcut mie personal această avansare, căci, dacă mai demult urmam şcoala pregătitoare a ofiţerilor în rezervă, poate azi eram locotenent. Totuşi, sunt mulţumit şi cu atât de pe câmpul de onoare.

19 februarie 1917

De la 13 februarie şi până astăzi, nu s-a ivit nimic care să mă mişte, nimic care să mă impresioneze. Că am fost, în acest interval două zile bolnav, asta se întâmplă foarte des printre noi. Astăzi, slavă lui Dumnezeu, sunt bine, mulţumită îngrijirilor camarazilor Zingher, al cărui rom a făcut minuni în stomacul meu răcit, şi Hanuţu, care nu m-a lăsat în pace deloc, să stau în pat. Dar bietul Iubulescu! Cât m-a frecţionat, mi-a pus ventuze. În sfârşit, acum sunt bine.

Astăzi însă, după trei zile de şedere în casă, ies împreună cu camaradul, nedespărţitul Zingher, să asist la înmormântarea soldatului Şomulescu Gheorghe, din co-muna Jideni, judeţul Râmnicu-Sărat. Bietul băiat! Gândea c-o să moară înainte de a ne vedea visul împlinit?! Moartea acestuia m-a emoţionat, m-a zguduit chiar, am avut chiar lacrimi. A fost îngropat milităreşte. I s-a făcut însă slujba bisericească de către doi preoţi. Preotul Bucur Strafalogea, refugiat în acest sat din comuna Câmpulung, judeţul Muscel, împreună cu socrul său, Gheorghe Bănăţescu şi întreaga familie. A ţinut cel dintâi o cuvân-tare ocazională bine simţită. A făcut în introducere o comparaţie între viaţă şi moarte, relevând că între viaţă şi moarte nu este decât un singur pas, mai ales în aceste momente. Că omul se remarcă, nu numai trăind, ci şi prin felul morţii sale, aşa după cum s-au remarcat martirii religiei creştine.

Ajungând la subiectul care a provocat cuvântarea, a zis, între altele, că nu trebuie să-l plângem ca om şi ca soldat, ci trebuie să-l plângem că n-a putut fi folositor îndeajuns ţării, acolo unde i se cerea braţul său pentru apărarea drepturilor noastre naţionale, a bisericii şi a tronului. Că moartea lui era şi mai bine primită atunci când, pe câmpul de cinste, murea apărând aceste drepturi, În încheiere, acest vrednic preot spune: totuşi, cred că sufletul său, înălţându-se către tronul Atotputernicului Dumnezeu, care ţine în mâna-i sfântă destinele lumii, se va ruga smerit pentru izbânda armatei noastre.

Iacă dar, o cuvântare ocazională la un soldat mort, care m-a mişcat mult, înălţându-mi spiritul, întremându-mă pentru vremuri mai bune, când armata va fi biruitoare.

Iacă un preot care ştie să-şi păstorească turma, să le înalţe spiritul către jertfe, fără de care patria ar fi pierită. Onoare ţie, preot român!

20 februarie 1917

Jertfa de sine, iubirea aproapelui, sânge rece în orice împrejurare, mărinimie, iacă calităţi ce nu trebuie să lipsească oricărui bun român. Şi printre noi românii, nu ştiu dacă sunt mulţi care să posede aceste calităţi. Ba, sunt alţii care nu posedă măcar una din ele. Voiesc să ajungă acolo, că noi militarii, fără excepţie de grad, voim să ne nimicim moralmente unul pe altul. Nu fac aluzie la nimenea. În locul camaraderiei, a luat locul discordia. Egoismul şi-a întins aripile peste tot. Ne credem toţi a fi cineva, a fi ceva, nelăsând şi chiar neadmiţând altora să ne judece aşa după cum suntem, nu după cum credem noi că suntem şi că vom putea fi.

Meritul individului nu trebuie judecat de el însuşi, după cum el nu-şi poate vedea incapacitatea sa. Dacă cineva e capabil de ceva, are un merit oareşicare, care are cine să-i judece capacitatea şi să-i dea pe faţă meritul, dacă nu de îndată, mai târziu nimeni nu i-l mai poate ascunde.

De la cel mai egoist, de la cel mai naiv, de la cel mai ignorant poate că nu vine ajutorul de a ni se da pe faţă meritele, după cum dintr-un moment într-altul ni se poate scoate la iveală incapacitatea de a putea înfăptui o faptă meritorie. Ca şi individul care e lipsit de bunul simţ în aşa grad, încât să nu deosebească pe capabil de incapabil. Eu nu cred că există. Caracterul e înnăscut în om, nu şi-l formează sau să i-l formează cineva, prea rar se întâmplă, nu-l primeşte după cum primeşte instrucţia sau educaţia. Oricât de instruit, de educat ar fi cineva, dacă-i lipseşte caracterul, este un om nul societăţii. Instrucţia şi educaţia nu valorează nimic.

Un om cu un caracter ales, oricât de naiv, oricât de neinstruit sau needucat ar fi, venind în contact cu oameni care au şi caracter, au şi instrucţie, au şi educaţie, de îndată capătă pe ambele cele două din urmă care-i lipsesc.

Şi de aceia zic: fiţi oameni de caracter, cei care vă preţuiţi cultura.

21 februarie 1917

Inspecţia d-lui comandant al batalionului al 10-lea Divizionar, d-l căpitan Iliescu. Mi s-a ordonat să mă prezint în ţinuta de campanie a gradului meu de plutonier. Cu greu mi-a venit să încing o sabie în locul unei arme. Inspecţia n-a durat decât câteva minute. Comandantul a vrut să-şi vadă oamenii.

22 februarie 1917

Vizită medicală. Sunt peste 50 bolnavi în compania noastră. D-l medic locot. dr. Sculi a găsit nouă cazuri de tifos exantematic. Enorm. S-a dat ordin de despăduchere. Această operaţie o facem noi mai în tot timpul. Astă-seară însă, ne-am uns cu gaz, eu şi Hanuţu, căci Zingher e dus la Iaşi. Bolile, mai ales această boală teribilă, îmi fac mai multă frică decât ploaia de gloanţe şi şrapnele a vrăjma-şului, pe care adeseori le-am văzut. Această boală se pro-pagă foarte repede. Şi mijlocul de propagare e păduchele. Toată lumea ştie că păduchii se înmulţesc din cauza ne-curăţeniei.

O curăţenie radicală şi zilnică aduce moartea aces-tor paraziţi periculoşi. Dar cu ce să ne facem curăţenie? Unde sunt băile, unde e săpunul, unde şi care sunt mijloa-cele de deparazitare? A se da ordine pe hârtie, e lesne. E foarte anevoios a se executa aceste ordine, din cauza lipsei de mijloace.

Dar, în sfârşit, militarului i se dau ordine şi trebuie să le execute, chiar la imposibil, căci numai atunci este militar.

23 februarie 1917

Curăţenie generală în tot cantonamentul. Spoitul cu var al caselor, ungerea cu gaz, atât a soldaţilor, cât şi a civililor, fierberea rufelor, călcarea lor etc., etc. Cu măsurile ce s-au luat, boala nu se poate întinde, mai cu seamă că nici cei nouă nu păreau a fi bolnavi de tifos exantematic. Îmi zic: cum să nu fie boli, când populaţia e de trei ori mai multă, atât în sate, cât şi în oraşe? Militari, lume civilă refugiată, locuitorii satelor.

26 februarie 1917

Se lucrează încontinuu la reorganizarea armatei. Se lucrează, bineînţeles, pe hârtie. Se ordonă schimbări de ofiţeri de la o unitate la alta, nu se ia în considerare nimic. Această companie de poduri, după noua organizare, se împarte în trei detaşamente, ataşate pe lângă cele trei divizii ale Corpului 5 Armata 9, 10, 15. Fac parte din detaşamentul Diviziei a 10-a, împreună cu Zingher, dacă, bineînţeles, nu s-o schimba din nou. Hanuţu făcea parte din Divizia a 9-a. Însă mare ne-a fost mirarea când vedem că e mutat la P.S., împreună cu materialul, trăsurile şi caii ce vor prisosi după împărţire. M-a mâhnit când am văzut, m-a revoltat chiar faptul. Cum, îmi zic, să desparţi pe un om de compania în care a muncit 6 luni? Mari nedreptăţi se fac în armată! Care să fie cauza? Deocamdată, alaltă-ieri, 24 februarie, vine pe aici d-l locot. Angelescu Pompiliu de la Parcul Pionieri, mutat însă la secţia 15 Poduri (adică, tot la noi), şi îi expunem cum stă faptul. Făgăduieşte că va interveni.

Ieri a venit pe la cancelarie d-l Paraschivescu, comandantul Batalionului 9 Divizionar, din care făcea parte şi Hanuţu. Îl rog să-mi spună care a fost cauza pentru care a fost mutat plt. Hanuţu. Îmi spune că d-l sublocot. Tudorache a făcut această schimbare, că toate schimbările s-au făcut conform ofiţerilor. Va să zică, iacă cauza. Iacă ce va să zică un ofiţer care se face iubit de subalterni. Îmi pare bine că şeful meu, d-l Argeşanu, deocamdată, nu se aseamănă cu nici unul.

27 februarie 1917

Ca întotdeauna, stând în casă după ce îmi termin cu însărcinările date, mă gândesc la ce va fi ziua de mâine. Mă gândesc la un viitor mai apropiat. Nu ştiu ce să zic şi ce să cred de ziua care vine. Va aduce fericirea sau nenorocirea noastră? Nu ştiu. Nu cunosc strategie, nu cunosc tactică. Ceea ce ştiu eu şi ar trebui să ştie toţi care îşi iubesc cu adevărat ţara şi neamul, este că nu trebuie să mai dăm nici un pic înapoi, tot înainte, asta să ne fie deviza, măcar de ar curge valuri de sânge, măcar de n-ar rămânea decât unul care să ducă vestea mai-marilor noştri, că am învins şi că nu suntem învinşi. Numai aşa vom da scumpei noastre ţări ceea ce a pierdut, numai aşa vom spăla ruşinea care ne-am făcut-o, numai aşa vom arăta întregii lumi civilizate, că poporul român merită, e demn să trăiască, numai aşa Iuda, blestematul Iuda, trădătorul ţării şi al intereselor noastre, se va spânzura singur în urma victoriei noastre. E mai bine să murim luptând, decât să suferim ruşinea şi robia ca un popor înfrânt. După noi, vor vedea toţi urmaşii noştri, va vedea lumea întreagă că am luptat pentru ceva, că avem un vis de împlinit.

E ora 10 a.m., d-l căpitan Iliescu Constantin, comandantul Batalionului, vine la cancelarie. Nu sunt aici. Găseşte însă pe Hanuţu şi Zingher. Vin şi eu. În cancelarie, afară de sus-zişii şi împreună cu d-l căpitan, e şi d-l sublocot. Tudorache, vine vorba de reorganizare. D-l sublocot. găseşte cu cale să spună d-lui cpt. că eu nu pricep ale cancelariei, după ce, bineînţeles, a găsit cu cale să îndepărteze pe plt. Hanuţu din secţia sa, iar acum ar vrea să-l aibă. Deocamdată, am tăcut. Tăcerea mea a dat cuvânt camaradului Hanuţu să-i spună verde că eu pricep ca şi el, şi el pricepe ca şi mine, deoarece, lucrând ambii de şase luni în aceeaşi cancelarie, nici nu se putea să fie altfel.

Mă gândesc la omul acesta (D-l sublocot.) şi nu-l pot pricepe. Sunt militar şi nu mai pot zice nimic. Asta numai ca o amintire, pentru atunci când, îmbrăcând haina civilă, se va vedea diferenţa între mine şi oricare altul. Atunci voi discuta mai mult şi se va vedea şi prin presă că aceste însemnări ale mele, oricum trebuie să aibă un rost asupra acestei fapte. Şi voi fi drept.

De altfel, d-l căpitan Iliescu, după cum îmi pare, e un bun psiholog. Citeşte, pătrunde în sufletul fiecăruia, şi d-aia nici că nu mă tem. Deocamdată, nu cunoaşte şi ne ia drept cum ne arată şefii, în bine sau rău. Ferească-mă Dumnezeu să fac aluzie la stimabilul meu şef, d-l locot. Argeşanu. Niciodată cred că n-a fost în stare să învinu-iască pe nedrept pe cineva, necum să bârfească pe cineva.

După ce se vor despărţi secţiile, formându-se bata-lioanele ordonate, se va vedea puterea de muncă a fiecăruia.

28 februarie 1917

Ultima zi a acestei luni de refacere. Nu e nimic nou, decât ceea ce scrie prin ziare. Primim ziarul România, sub conducerea unui comitet, având în frunte pe d-l Mihail Sadoveanu, şi, din când în când, ziarul Neamul românesc, de sub conducerea marelui istoric şi înflăcărat patriot, N. Iorga. În ziarul România, văd că, în afară de Take Ionescu, Delavrancea, Goga, Beldiceanu etc., mai scrie şi iubita noastră regină Maria. Articolele „Copilul meu” şi „Bucureştii” au fost sublime. Scrise într-o limbă curat românească, neîmpodobită cu fraze fără folos, într-un stil curgător şi lesne de priceput, Majestatea sa ne redă cu o adevărată duioşie, iubirea de neam, de moşie, de familie, de biserică. Cu lacrimi în ochi am citit articolul „Bucureştii”. Din acest articol, se vede limpede că, faţă de cotropitorii pământului scump nouă, nu trebuie să avem milă. Să mergem înainte cu credinţa că vom birui, alun-gând străinul din casa noastră. Să mergem înainte, fără să şovăim. Să mai spun ce scrie d-l Iorga? Ar fi inutil. Toţi îl ştiu, îl cunosc pe marele dascăl. Glasul său înlocuieşte tunetul, atunci când este vorba de cinstea naţiunii încălcate. Aşa a fost oricând, aşa este şi acum: un apostol vrednic al unităţii noastre naţionale, un biciuitor al desfrâului literar, artistic etc., un apărător demn şi cu greutate al limbii noastre strămoşeşti. Aşa l-am cunoscut. Cursurile sale de vară erau o adevărată plăcere. Ce extaziat eram când îl ascultam! Când vor veni acele timpuri?

1 martie 1917

Iacă-ne şi în ziua de 1 martie! Zi în care muncitorul vrednic şi cu scaun la cap începe a-şi scoate de prin coşaruri uneltele de muncă, care începe în curând.

Ce zile frumoase erau atunci când cu toţii înce-peam aceste operaţii gospodăreşti! Vom mai apuca aceste zile? Şi vom fi în stare ca cu braţul nostru să alungăm duşmanul din locurile scumpe nouă, care ne aşteaptă zâmbind? Eu zic da. Şi o zic cu toată convingerea.

Un popor ca al nostru nu e sortit să piară.

„Veacuri triste, întunecate peste capu-i au trecut,

Şi mii oarde furioase el adesea a văzut.

Dar nici timpurile rele, nici vandalul cel păgân,

N-a curmat zilele sale. Căci a fost ori e român

Şi oricât timp român va fi, nu se teme c-a pieri”.

Oricât au încercat vrăjmaşii noştri să ne răpună, şi oricât s-ar încerca, găseşte în noi o straşnică îngrădire naţională, legată de pământul în care s-a născut şi zac osemintele strămoşilor lui, unii morţi pentru acelaşi ideal, pentru care luptăm şi noi astăzi.

Şi, dacă noi, luptând pentru dezrobirea noastră naţională, economică, pentru dezrobirea fraţilor noştri subjugaţi de secole, vom muri, totuşi vom trăi veşnic în mintea urmaşilor noştri, care se vor bucura de roadele aduse prin moartea noastră. Fericire lor. Pentru noi românii, calamitatea care a căzut azi pe capu-ne, nu e o ruşine, nu suntem noi vinovaţii. Noi am luptat şi vom lupta. Nu e o înfrângere, pentru că nu suntem zdrobiţi. E ruşinea şi înfrângerea acelora care ne-au trădat. Acelora care dându-se cei mai înflăcăraţi apărători, ne-au trădat şi necinstit neamul. Ei sunt vinovaţii, ei sunt vânzătorii neamului.

Mai sunt vinovaţi şi aceia care, dând mână lungă străinului, au profitat de naivitatea noastră, ca, în urmă, să ne lovească, să ne strivească şi apoi, să se bucure în libertate. Dar... s-au înşelat amarnic. Nu suntem învinşi, vom fi învingători. Nu suntem zdrobiţi, vom zdrobi pe toţi care ni s-au pus în calea noastră. Ori moartea luptând, ori viaţă liberă, indiferent.

Cred că, cu refacerea armatei nu va fi mult de lucru. În curând, vom merge acolo unde ţara are nevoie de braţele noastre.

2 martie 1917

Încă o zi trecută. Nimic n-am făcut. Ne-am împărţit în trei şi lucrăm aparte, atâta tot. E greu să descriu ceea ce simt în aceste timpuri. Aici n-am cui să mă adresez, n-am cui să-i mai spun păsul, n-am cui să-i descriu suferinţele mele. Ai mei sunt departe, mult departe de mine. Lanţuri de oţel, guri de foc ne despart, căci aşa a fost să fie. Duşmanii ne-au înlănţuit. Familiile noastre sunt sclavi lor. Îmi vine câteodată să plâng, să strig, să zbier de dorul alor mei, de dorul satului, de dorul căminului. Mare este Dumnezeu şi noi ne încredem Lui. În curând sau niciodată, îmi voi vedea iarăşi pe aceia de care mi-e tare dor. Îmi voi vedea căsuţa mea, gospodăria mea, dacă va mai fi ceva. Iar duşmanii vor pieri ca fumul, ca ceara la para focului înaintea oştilor biruitoare ale alor noştri. Sunt trei luni şi mai bine, e prea mult, însă, de când ei, barbarii cotropitori, ne sug sângele nostru. Dar vor pieri, căci singure aşa au voit.

5 martie 1917

Pe ziua de astăzi, altă impresie nu am avut, decât impresia ce mi-a făcut-o poezia „În zile grele” a eminentului poet Alexandru Vlahuţă, discipolul marelui Mihai Eminescu. A marelui poet care, prin poezia sa „Doina”, plânge soarta ţării vândută intereselor străine.

„Cine-au îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima cânii,/ Mânca-i-ar casa pustia/ Şi neamul nemernicia!”

Aşa a fost atunci, aşa s-a întâmplat şi acum. Şi poate va vrea Domnul ca blestemul lui să se împlinească.
d-l Vlahuţă, prin poezia „În zile grele”, descrie în jalnic năvălirea hoardelor barbare de odinioară, descrie starea de faţă a faptelor, care, puse în paralel, se potrivesc de minune. Nici o deosebire între acele întunecate hoarde, ca norii de lăcuste ce ne pustiiau satele, dau foc lanurilor, duceau în robie feciori şi fete de odinioară şi cotropitorul de azi cu pretenţii de cultură şi umanitate. Celor dintâi, istoria le poate da dreptate, ei erau barbari, inculţi, inconştienţi de faptele lor, pe cât timp acestor pretinşi culţi, istoria nu le poate da decât epitetul de „barbarii culturii mondiale”. Cu câtă obidă în suflet, cu câtă jale ne dă realitatea adevărului adevărat când zice, gândindu-se nu numai la ai săi de acasă, ci la toţi cei rămaşi fără sprijin. Şi-i văd săpând la şanţuri, bătuţi, bolnavi, subalimentaţi. Moşnegi căzuţi pe drumuri, femei batjocorite. În jurul lor, copii cu braţele ciuntite înfăţişează jertfa şi jalea ţării toată. Care e nemernicul care să nu se revolte citind acest crud adevăr? Care este acela care să se mai îndoiască că nu e aşa? Sunt mişei acei care susţin contrariul. Aşa că, ce ne putem aştepta de la nişte duşmani care nu visează decât cuceriri şi dezonoare. Dar, după cum însuşi poetul spune, suferinţa va curăţi neamul nostru de păcatele vechi şi va face din noi o întreagă şi singură fiinţă. Poetul conchide:

M-ai învăţat, durere, ce e să ai o ţară,

Şi-n inima-mi rănită, atunci ţi-ai scris cuvântul

Cu sânge şi cu lacrimi va să frămânţi pământul

Din care aştepţi o viaţa cea nouă să răsară.

Aşa e. Pe toţi ne-a învăţat durerea să ştim ce înseamnă o ţară. Cuvântul „Ţară” să fie de acum, pe veci săpat în sufletul nostru. El reprezintă unitatea intereselor noastre. Numai netrebnicii, imbecilii, trădătorii, numai aceia nu au ţară şi nici nu merită să aibă, căci ori de unde s-ar duce, aşa vor fi: netrebnici, laşi şi trădători. Să ne păzim de ei, să-i dispreţuim, să-i alungăm. Ei au adus nenorocirea. Trebuie să-şi ia pedeapsa.

4 martie 1917

Mă simt aşa de dezgustat, încât, dacă fac ceva, fac impus. O fac că trebuie s-o fac, am poruncă s-o fac, sunt militar şi trebuie să execut ordinele. Sunt scârbit în suflet de modul cum unii dintre comandanţi ştiu sau pot, sau voiesc să-şi administreze unitatea. Totul în Ţara Românească se face în aşa fel încât, prin mijlocul atâtor formalităţi, se acoperă multe şi multe. Vai ţie, ţăran român, care, prin sudoarea fiinţei tale, ai dat şi dai hrană tuturor, iar acum, prin braţul şi sângele tău, trebuie să ne scapi de ruşine, de necinstea de a ne purta jalea retragerii. Vai ţie, când ţi se ia bucăţica de la gură, poate ultima din ziua aceea. Tu, bolnav, istovit de puteri, gemi, înduri şi ţi se cer de toate, iar cel care îţi fură sângele tău, răpindu-ţi din hrana ta, se lăfăie în belşug, negândindu-se măcar că la uşă-i zace un nenorocit de la care se cere sacrificiu pentru înălţarea demnităţii noastre naţionale şi care trebuie consolat, îngrijit. Nu deznădăjdui, soldat român, înfrânge-ţi durerea, ascunde-ţi lacrimile, rabdă. Pleacă hotărât unde datoria te cere. Luptă, ai nădejdea că vom birui. Apoi va veni şi ziua răfuielii şi cu acei care te prăpădesc în aşa chip.

Să tăcem, spre a nu ne face de ruşinea altor neamuri care luptă cu noi. Să nu ne facem de râsul duşmanilor noştri. Atât le-ar mai trebui. Să biruim, asta să ne fie lozinca. Să luptăm până vom birui. Şi cred că aşa va fi.

6 martie 1917

N-am asistat la înhumarea lui, pentru că n-am putut rezista puternicei emoţiuni. Cu gândul însă eram cu toţii, care-l însoţeam la locaşul de veci.

Chera Nicolae, soldat din satul naşterii mele, el singur numai, moare în ziua de 5 martie 1917, suferind de 3-4 săptămâni, întâi de nefrită, apoi febră recurentă, care, din cauza prea marii slăbiciuni, i-a stins viaţa.

S-a ordonat de către d-l colonel Rădulescu Gheorghe, înmormântarea cu pompa cuvenită unui soldat...

Acum nici că ne miră faptul că mor şi din soldaţii noştri de la poduri.

Febra recurentă şi tifosul exantematic, bântuie cu furie, sunt cu toţii peste 50 de bolnavi, afară de conva-lescenţi.

Însuşi d-l dr. Sculi, trimis în combaterea bolii, s-a îmbolnăvit de febră recurentă. În locul său a venit alt doctor, Toma Moşoiu.

7 martie 1917, ora 10.30

Din zvonuri nu-mi prea venea să cred, căci multe se zvonesc, dar azi văd scris şi în ziare, cu toată rigoarea cenzurii: Ţarul Rusiei a abdicat în favoarea fiului său.

Cauza, ziarele şi ele informate, ar fi lipsa de apro-vizionare la timp. Din alte informaţii, însă ar fi că Ţarul ar fi cauza insuccesului din armata rusească, el fiind germa-nofil. Se mai zvoneşte că Kaizerul Wilhelm ar fi fost împuşcat. Să vedem dacă asta se va confirma.

Pregătire. Compania împărţită în trei detaşamente, pleacă fiecare în cantonamentul indicat. Detaşamentul IV din Batalionul 10, făcând parte din Divizia 10, rămâne pe loc. Detaşamentul 9 din Divizia 9, Batalionul 9 Pri trebuie să plece la Bârzeşti, iar Detaşamentul 15 din Divizia 15, Batalionul 15 Pri, se mută la Macreşti. Rămân singur, atât Hanuţu, cât şi Zingher mă părăsesc, trecând la Detaşa-mentul 15. Cu mine la un loc, îmi pare că o să vină şi Cancelaria Batalionului 10 Pri, alţi camarazi, alţi prieteni să-mi fac. Nu ştiu dacă mă va împăca faptul.

8 martie 1917

Mă scol de dimineaţă. Astă-noapte am visat pe toţi ai mei. Numai pe nevastă-mea nu am văzut-o în vis. Cele trei fetiţe ale mele, Maria, Florica, Aurelia, jucau cu toate într-o horă mare. În acea horă erau mai mulţi cunoscuţi ai mei. Eu, în vis, eram în mijlocul lor. Cu toate că nu sunt superstiţios, sau să cred în vise, totuşi, trebuie să însemne ceva. Bine, nu cred. Poate că se va fi întâmplat ceva în familia mea. În fine, însemn, pentru a controla în urmă.

Zi de împărţire, camaradul Hanuţu pleacă, ne des-părţim prieteneşte, după cum, în unele momente ne-am certat prieteneşte, cu privire la interesul companiei. Pleacă şi Zingher, pleacă şi Aoncioai, soldat planton la cancela-rie. Rămân singur, trist, în aşteptarea altor timpuri mai bune.

9 martie 1917

M-am culcat. Sunt singur şi trist. Sufăr de nostalgie. M-am sculat dis-de-dimineaţă cu tristeţea în suflet. Toată noaptea am avut vise. Eram între ai mei, eram cu soţia şi cu copilaşii laolaltă cu ei, pe care i-am iubit întotdeauna. Cred că trebuie să fie ceva pe la mine, sau în bine, sau în rău. Sau cauza singurătăţii sau a gându-lui care zboară la ei, departe, mă face să visez. Mult mi-e dor de ei. Câteodată, gândindu-mă, îmi vin lacrimi în ochi, mai ales acum, când sunt singur, mă las pradă gândurilor.

Când eram cu mai mulţi în această cameră de supliciu, ce îi zic cancelarie, ne mai consolam unul pe altul. Mai făceam vânt gândurilor aiurea, şi parcă eram mai vesel. Dar acum: mă culc gândindu-mă la voi, scumpe fiinţe, mă culc gândindu-mă la tine, Ţara mea frumoasă şi mănoasă, dar care ai căzut victima nenorocirii în care te găseşti, aşa mă culc, aşa mă scol.

Ieri a venit pe la mine singurul prieten, care, din fericire, e tot într-o secţie cu mine – serg. Burcescu Ion. Cu el am mai vorbit, am mai alungat gândurile care mă chinuie.

Încă un mort, acesta este în secţia din care fac parte, e un recrut din clasa 1918. Mi-e teamă că războiul nu va face atâtea victime câte vor face maladiile ce bântuie cu furie întreaga Moldovă, îmbâcsită şi de lume, şi de necurăţenie.

Cea mai plăcută impresie şi cea mai mare bucurie mi-a făcut-o o scrisoare trimisă prin curier special de d-l maior Duca, fostul comandant al Companiei de Poduri, iar actualmente, comandantul Bat. 7 din Divizia a 7-a. Îmi scrie, nu a uitat de mine, am fost drept şi fără părtinire, şi de aceea îmi scrie.

10 martie 1917

Cea mai senzaţională ştire care ne-o aduc ziarele este modul şi cauza pentru care a abdicat Ţarul Rusiei. În cazul său, dă numai o cauză care-l face să abdice, însă cauzele care-l fac să abdice sunt multe, şi cea mai princi-pală, după cum m-am informat, ar fi că, fiind germanofil, ar fi vrut o pace separată, sacrificându-ne pe noi, care, timp de 6 luni de război, am adus multe şi reale foloase şi servicii alianţei. Dar Dumnezeu e mare şi bun. Şi nici
nu-mi vine să cred că s-ar fi întâmplat asta. România sacrificată! Ar fi o laşitate din partea aliaţilor noştri. România sacrificată acum, când francezii şi englezii au progresat enorm, graţie intrării noastre în acţiune, acum, când viitorul ne surâde, poate?

Ora 8 seara: aştept cancelaria batalionului care se instalează în acelaşi local cu mine. Am citit ziarele: România din 8, şi Neamul Românesc din 9 martie. Văd în Neamul românesc că însuşi mitropolitul Petrogradului şi preşedinte al Sinodului a fost silit să părăsească această demnitate şi înalt post, pentru motivul destul de întemeiat şi bine justificat că este germanofil. În locu-i, s-a ales mitropolitul Kievului, care a aderat la mişcarea revo-luţionară.

Fiecare poate pricepe ce însemnătate mare, mai ales în aceste timpuri, au pentru noi toate astea.

11-13 martie 1917

N-am scris nimic de 3 zile, însă mi-am semnat impresiile în memorie. Nu uit ziua când primesc scrisoarea d-lui maior Duca. Am zis: am trebuinţă de alt prieten. Cei doi s-au dus. Se ştie care sunt cei doi.

13 martie. Primesc ştirea că fratele meu, Teodor, şi cumnatul meu, Paul, sunt la Botoşani.

15 martie 1917

În sfârşit, scumpii mei prieteni, iacă-mă mutat. Nu puteam să trăiesc cu cine nu e de acelaşi fel cu mine. Cu voi, viaţa era altfel: trăiam liniştiţi, trăiam în noi înşine. Şi de vorbeam câte ceva, ne înţelegeam de minune. Eu eram voi, şi voi eraţi eu. Pe cât timp, cu noii camarazi, cu care, chiar din prima zi, am rupt orice fel de relaţie de prietenie, nu se putea să stau. Ei, năzuroşi, eu, tăcut şi aproape timid, ei, vorbăreţi, iar mie cu anevoie mi se putea scoate un cuvânt.

În sfârşit, ce să mai spun, voi mă cunoaşteţi îndeajuns ca să mă judecaţi, căci cu toţii am trăit cele 6 luni de campanie.

16 martie 1917

Cum v-am spus în ziua trecută, m-am mutat şi ştiţi unde m-am mutat: vis-à-vis, la casa aceea cu fetiţa fru-moasă. De astfel, înainte de mutare, s-a făcut curăţenie radicală în casă şi curăţenie exemplară în toate zilele. De altfel, acum mă vizitează şi d-l locot. Argeşanu şi d-l sublocot. Tulea etc.

Voi pricepeţi pentru ce. Dorm singur în odaie, ba... şi cu gazda. Dar să nu vă închipuiţi ceva. Mă ştiţi. Ce rău îmi pare că ne-am despărţit.

17 martie 1917

Azi a venit la mine şi comandantul secţiei noastre, d-l Anghelescu, pricepeţi acum...

18 martie 1917

Zi în care revăd un prieten, pe plutonierul de jandarmi Spirescu de la secţia Jiblea. Ah, Doamne! Când l-am văzut, mi s-au umplut ochii de lacrimi de bucurie, lacrimi de dorul celor pe care aştept să-i revăd. Multe mi-a povestit. Mi-a povestit de retragerea tuturor din Dăngeşti. Mi-a povestit că pe Valea Dăngeştilor s-au dat lupte mari. Şi câte, şi câte nu mi-a povestit. Nu ştiu când să vină vremea aceea când să vă văd. Când, când? Se fac multe proorociri despre încheierea păcii.

30 martie 1917

De la ultimele mele notiţe şi până în prezent, nimic nou. Nimic n-aş mai nota, dacă timpul şi împrejurările nu mi-ar impune. De altfel, relativ la acţiunea noastră militară, n-am nimic nou. Suntem, ca şi în trecut, în refacere, în cantonamente cu bolile contagioase în mijlocul nostru. Chiar azi ne-a murit un biet sergent, Chirea Florea. Bietul băiat! El moare aici, ai lui se zvârcolesc dincolo, de mizerie şi sub călcâiul duşmanului nostru. Nu asta însă 
m-a făcut să-mi însemn ceea ce simt: e Joia mare. Gospodinele de pe aici, obişnuite să facă de Paşti curăţenie, n-au var. S-a plătit kilogramul de var cu 1 leu sau 5 ouă, socotit oul cu 20 bani. S-au mai obişnuit ca să facă cozonaci. N-au făină şi zahăr, n-au drojdie şi vanilie. Ouăle şi laptele şi-l procură cum pot. De altfel, obiceiul e bun. Stau în gazdă la o femeie văduvă, cu o fată drăguţă de 16 ani, Profira Porcisanu.

 

2 aprilie 1917

Sfânta Înviere. Nici o bucurie. Satul pare cu totul tăcut. Nu e veselia de odinioară. Pentru trupă – pentru întreg Batalionul 10 Pri, s-au făcut cozonaci, câte unul pentru fiecare, s-au înroşit ouă şi li s-a dat, timp de două zile, câte 200 g vin la fiecare masă. De astfel, mi s-au dat aproape toate serviciile batalionului. Muncesc din zi până în noapte. Poate Dumnezeu îmi va ajuta. Eu care niciodată nimic nu mă mişca, iacă-mă acum pus în serviciul tuturor, şi nu mă supăr. Las la o parte cancelaria, secţiile de poduri pentru care sunt dator să lucrez cu râvnă la toate şi pentru totul.

Ziarele aduc veşti bune: intrarea Americii în război, luptele de la Arieş, prizonieri etc. Va fi bucurie. Când, când?

3-11 aprilie 1917

Ah, au trecut una câte una zilele Paştelor! Nici o bucurie nu s-a produs în sufletul meu. Mereu trist şi abătut aştept ziua de mâine, poate că ne va aduce ceva îmbu-curător. Când va fi acel „mâine”, nu ştiu nici eu.

M-am întrebat adeseori şi l-am aşteptat întot-deauna, văd însă că până în prezent n-a mai sosit. De bine, de rău, de noi ăştia, care deocamdată stăm la adăpost, nu prea ne-a fost rău. O ducem binişor din toate. Dar e ceva care ne roade, ne mistuie, care ne chinuie: dorul de casă, dorul de ai noştri. Ce vor fi făcând ei, oare? Cum şi în ce fel îşi vor fi petrecut aceste sfinte sărbători, odinioară vesele şi plăcute? Vor fi avut ei măcar un ou roşu de Paşte şi o bucăţică de pâine, or lăcomia teutonă, care întotdeauna a dat dovezi de laşitate şi rapacitate, nu le-a lăsat nici atâta? Nu, nu cred că voi, scumpe fiinţe, să fi avut măcar cu ce vă înfrupta în zilele învierii! Voi suferiţi martirajul, noi suferim ruşinea. Dar veni-va ziua aceea când vom putea arăta tuturor, că neamul nostru e un neam tare, care nu e hărăzit pierzării.

Dintr-un copac tăiat vor răsări mii de odrasle. Vom şti să arătăm duşmanului puterea şi tăria braţului nostru, cum deja i-am mai arătat. Vom şti să arătăm prietenilor noştri că merităm să trăim, că ştim să fim mândri, să purtăm numele de români.

12-13 aprilie 1917

Vine vestea îmbucurătoare, deşi neconfirmată, cum că francezii ar mai fi făcut vreo şapte divizii de prizonieri germani. Fi-va adevărat. De acum îmi vine să cred.

2 mai, ora 10.00 seara

Sunt mai bine de 17 zile de când n-am mai scris nimic. Prea multele ocupaţiuni mi-au răpit şi acest timp scump, consacrat numai şi numai pentru însemnarea in extenso a impresiilor mele zilnice. De altfel, n-am avut nici o impresie care să mă facă să scriu.

Atunci voi fi tare impresionat când şi noi românii, ca şi aliaţii noştri francezi şi englezi, vom începe recuce-rirea pământului scump nouă, pierdut prin netrebnicia unora din şefii noştri militari, care, bineînţeles, şi-au luat pedeapsa. Ah, Doamne! Mare jale mă cuprinde, mult amar mi-e în suflet când mă gândesc unde mă aflu şi ce am lăsat acasă. Mă cuprinde jalea când mă gândesc la voi, scumpele mele fiinţe. Când să vă mai văd, când să ne bucurăm, eu de voi şi voi de mine? Când? Aici, departe de voi, totul mi se pare trist. Sunt un străin înglodat în treburi, uneori prea surmenat, n-are cine mă încuraja pentru o mai intensă muncă în folosul ţării.

Când eram cu toţii, îmi ştiaţi şi bucuria şi întris-tarea, ştiaţi când să mă ajutaţi şi când nu. Acum, vai, nimic, iar voi, poate, sărmani şi goi, cerşiţi o bucăţică de pâine, pe când eu... Mă gândesc la voi, dar n-am nici o putere. De ce, Doamne, nu mă faci o pasăre, ca să mai văd iarăşi satul meu, casa mea, avutul meu, şi pe voi, scumpii mei?

9 mai 1917

Până acum, nimic nou. Sunt atâtea luni de când tot aşteptăm. Astăzi pleacă şi d-l căpitan Iliescu C-tin, coman-dantul Bat. 10 pionieri. Îmi pare rău. Pleacă în Basarabia cu două companii de pionieri, spre a construi împreună cu alte companii de pionieri, o cale ferată. Scopul nu-l ştiu. Era să merg şi eu. Cauza care a făcut să stau pe loc, este că, fiind ofiţer cu aprovizionarea, cu armatura, cu popota, cu îmbrăcămintea, era neapărată prezenţa mea aici.

Ce om bun, ce patriot d-l căpitan! Toţi însă îl urăsc din cauză că, fiind imparţial şi drept, caută pe toate căile să stârpească tot ce e dăunător disciplinei şi bunului mers al Batalionului. Citeşte mult, de aceea cred că este şi nervos. De altfel, toţi ofiţerii batalionului mă iubesc şi mă stimează. În special, d-l dr. locot. Ranitescu îmi dă cea mai mare consideraţie, bineînţeles, fără a mai pune în socoteală pe multiubitul şi simpaticul domn lt. Argeşanu, coman-dantul secţiei mele.

17 mai 1917

Scriu din când în când. Şi când scriu, nu am nici o plăcere, pentru că nu am nimic a scrie. Sunt patru luni de când stăm în acest sat, în cea mai completă trândăvie. Despre acest sat, ce să mai spun, am spus multe. Acum în primăvară, iar în timpul iernii, tot aceeaşi monotonie. Veselia şi viociunea lipsesc. Munca câmpului s-a făcut de sătenii rămaşi şi de militari (cea mai mare parte). Afară de natură, care, ca întotdeauna, îşi arată frumuseţile sale, nimic nu mă impresionează. Nu văd însă înfrunzişul codrului, ciripitul păsărilor din satul meu. Aici, totul mi se pare schimbat. Doamne, ce va fi pe acolo, ce veţi suferi voi, scumpii mei? Voi mai găsi avutul meu, vitele mele, munca mea de atâta amar de vreme? Nu cred. Pentru orice eventualitate, am cumpărat o gonitoare cu 240 lei, am cumpărat două mieluţe cu 32 lei. Banii nu mai au o valoare în prezent. Cumpăr, căci aştept timpuri bune.

22 mai 1917

Dacă în împrejurările în care ne găsim, ar mai fi un pic de sânge românesc, care să curgă în vinele noastre, dacă ne-am gândi cât de cât la cei rămaşi la vetre, la avutul nostru, la trecutul nostru, măcar atunci am judeca cu totul altfel de cum judecăm acum. Atunci am fi cu totul alţii, atunci am da dreptate celor mulţi care s-au jertfit şi se jertfesc mereu, atunci am vedea că nemţii sunt nişte barbari, nişte răi, nişte tâlhari, care de mult visau bogăţia ţării noastre şi aşteptau momentul propice să se azvârle asupra prăzii. Deschizând ochii minţii noastre spre o mai dreaptă judecată, am vedea că toţi care ne judecă aspru, sunt nişte trădători de neam, iar unii din ei, venetici ai ţării noastre, cărora li se datorează dezastrul de azi, după ce ne-au supt sângele. Zic dezastru, dar nu-i aşa. Este o învăţă-tură care nu o putem căpăta în timp de pace: a ne cunoaşte prietenii şi duşmanii, a cunoaşte pe adevăratul român şi pe ipocrit, pe pervers, pe trădător.

Şi de acum, iarăşi la lucru, băieţi. I-am văzut, i-am cunoscut, să-i azvârlim în noroiul laşităţii din care s-au plămădit, iar noi, înainte, spre victorie, înainte cu Dumnezeu, căci a noastră e dreptatea. De gât cu cei care vă povăţuiesc altfel. Mi-a dat Dumnezeu să văd mulţi sceleraţi şi dintre aceştia, păcat că sunt un grad superior. 
I-auzi, ofiţer să propovăduie revoluţie, când ţara ta e cotropită, când tot ceea ce ai mai scump e călcat, iar tu, ofiţer român, voieşti reforme agrare, voieşti reforme electorale, voieşti... voieşti multe, în schimb, nu voieşti nimic bun şi nobil. Voieşti ca ţăranul să fie o unealtă de speculă în mâinile voastre, căci aşa crezi tu, ambiţiosule. Vrei pământ ţăranilor? Ah, dar de unde atâta dor, atâta milă, atâta jale de... bietul ţăran, când cu gura ta spurcată necinsteşti memoria celor care au murit luptând? Când tu îl pui mai prejos de neamţ, ungur, bulgar, turc? Când tu singur zici că n-am făcut nimic, tu, ofiţer român? Acum, te doare inima, te-a apucat mila? Ce contrazicere!!! Nu vezi că singur te dai de gol? Te lauzi că ai trăit laolaltă cu ţăra-nii. Nu cred, căci nu i-ai judeca astfel. Iubeşti ţăranul, dar atunci, de ce îl insulţi? Tu-l iubeşti ca pe un animal.

Nu ţi-e dat ţie ca să devii capul revoluţiei româneşti, cum nu-i e dat nici unui scelerat care visează revoluţii şi reforme. Ţăranul are în mijlocul lui pe preot şi pe învăţător, care-i vor asculta. Ţăranul îi bun şi mai înţelept ca oricare din voi. Ţăranul nu voieşte ruina ţării sale, după cum o voiţi voi.

Ţăranul e răbdător şi iertător, după cum sigur vezi că rabdă şi iartă când tu îl loveşti şi-l insulţi. Deci, nu te mai îngriji de el.

Singur, fără ajutorul tău, care trebuia să i-l fi dat mai demult, dacă aveai putinţa, îşi va căpăta şi pământul de care are trebuinţă şi reforma pe toată scara. Singur şi prin răbdare va câştiga totul. Nu e nevoie de tine şi de seceleratele tale poveşti. Tu vrei revoluţie internă, el nu o voieşte, pentru că ştie că-l va ruina numai pe el şi pe ea nu se va ridica, căci tot el, topor de oase va suferi totul, iar tu, speculantul, vei trăi în belşug.

E mai bine să-i îndemn astfel: După mine, fraţilor, ori murim cu toţii, ori învingem. Fraţii şi părinţii ne aş-teaptă, soţiile şi copiii ne plâng în sclavie. Înainte dar, fraţilor. Nu ascultaţi minciunile, căci ceea ce ni s-a făgă-duit, ni se va da, numai să fim vrednici să câştigăm. Aşa, dragă ofiţer, aşa povăţuieşte, aşa vei binemerita a fi în capul mişcării noastre sociale. Până atunci, păstrează-ţi epitetele dinainte şi lasă să te judece posteritatea şi noi.

24 mai 1917

Scumpii mei,

Ca să mai potolesc jarul care arde în sufletul meu, trebuie să fac ceva, trebuie să vă scriu, cel puţin în acest carnet, ca să vedeţi şi voi că nu v-am uitat, că gândul meu zboară în continuu la voi, că sunt ceasuri în care sufletul meu plânge, plânge mereu. Când aţi gândi voi ce dor mă apucă? Îmi vine să înnebunesc. Aş vrea să plec, să plec departe la voi, să vă văd suferinţele, să vă văd mizeriile. Dar n-am nici o putere. Aud că mai toate diviziile au plecat pe front, iar noi stăm. Când aţi şti, măcar gândul, cât mă consumă această stare de lucruri. Scumpii mei copii, la voi mă gândesc mereu, pentru voi m-am apărat contra tuturor relelor acestui război, ca să vă văd, ca să vă ajut. Fără voi sunt singur pe lume, fără voi nu am nici o mângâiere sufletească. Rugaţi-vă ca să-mi dea Dumnezeu putere de muncă, ca până în prezent, spre a ne vedea în România Mare, mult visată.

11 iunie 1917

Până în prezent, nimic nou care să mă impresio-neze. E duminică. Ca orice creştin, merg la biserică. După amiază, pe la ora 4.00, împreună cu prietenul Burcescu, singurul cu care am mai rămas, plec la Măcreşti, 1 km de la Onceşti, pe la plut. Hanuţu, vechiul şi întâiul meu prieten.

Aici ajung plin de sudoare şi cu o poftă nebună de a gusta ceva. E drept, cam mirosisem că camaradul Hanuţu avea ceva rachiu, lucru rar în aceste timpuri. Ni se serveşte 1, 2, 3, 5 etc. păhăruţe de rachiu. Mai vine Zingher, alt prieten, şi... plecăm de aici cam turtiţi. Ajung la popotă la Unceşti, la timp. Dau vinul d-lor ofiţeri şi... la culcare. Cam d-astea petrec în aste timpuri în care se cer mai multe de făcut.

12 iunie 1917

Sunt trist, trist de tot. Plouă, iar eu mă gândesc departe, mă gândesc la trecutul meu, mă gândesc la timpurile în care mă găsesc, mă gândesc la multe. Nu mă mai gândesc, căci nu-mi stă prin putinţă altceva. Cei în drept au cuvântul atunci când va veni momentul. Iar noi toţi să aşteptăm cu nerăbdare sosirea acelui timp când iarăşi vom putea da dovadă de destoinicie.

16 iunie 1917

Stau. La mulţi le place acest sedentarism. Pe mine, însă, m-a plictisit destul. Am căutat tot felul de mijloace ca să mai alung urâtul, să-mi mai alung gândurile. Nimic însă nu mă face să surâd. Şi, dacă cumva zâmbesc, o fac silit, o fac pentru hatârul acestora cărora le place această stare de lucruri. Mie, însă, atunci îmi va face plăcere, atunci voi avea bucuria, când vom merge înapoi de unde am plecat, când ne vom vedea iarăşi căminele, când vom putea zice: „Iacă am reuşit, duşmanul nu-şi mai bate joc de pământul scump nouă, e scos din ţară, idealul naţional l-am împlinit, iacă-ne şi în România Mare visată.”

Da, atunci voi fi bucuros, atunci voi putea sta de vorbă, până atunci... e timp. Se aude tunul bubuind. Îmi ridic capul şi ascult. Aş, sunt bubuiturile tunurilor care fac exerciţii de tragere. Vai, Doamne, ce bucuros aş fi fost. Dar cred că în curând mi se va realiza şi această dorinţă care e a noastră, a tuturor.

20-22 iulie 1917

Îmi scriu jurnalul după o lună şi mai bine. În intervalul de la 14 iunie-20 iulie, nu s-a întâmplat nimic.

20 iulie 1917

Ruşii, după o ofensivă norocoasă, împresoară frontul german cu câţiva zeci de km. Dintre revoluţionarii ruşi, maximaliştii, care sunt pentru a face pace separată, fac propagandă, avântul ofensivei se micşorează, ruşii sunt daţi înapoi, ba încă împinşi până la Kolomea. Frontul român dinspre Bucovina este ameninţat. Cu ocazia acestor evenimente, Bat. 10 pionieri – cele 2 companii şi Detaşamentul de parc – au ordin să plece la nord, spre Fălticeni. Am rămas pe loc, deocamdată, secţia de Poduri, Proiectoare şi Telegrafie. Cu lacrimi în ochi ne-am despărţit. Cu lacrimi în ochi am petrecut până la automobil pe iubitul meu comandant de batalion, d-l maior Iliescu, unul dintre cei mai eminenţi militari, şi un adevărat psiholog. Un om drept până la extremitate. Dar mi-a spus: „Tu regulează aprovizionarea (căci sunt ofiţer cu aprovi-zionarea), căci în curând veţi veni şi voi.

Aşa a fost. Azi, 22 iulie, primim ordin de plecare pentru ziua de 25 iulie. Ce voi mai vedea, voi mai scrie.

24 iulie 1917, ora 18.00

Mă pregătesc de plecare. Îmi încarc în lăzi totul. Gazda mea plânge ca şi după copilul ei.

Fata ei, Profira, o fetişcană de toată deşteptăciunea şi dragălăşenia, plânge şi ea. Toţi mă regretă. Sunt nişte femei bune, m-au mângâiat întrucâtva. Poate le voi revedea, poate le voi ajuta. Voiesc chiar, dacă bunul Dumnezeu va fi mare. Ţin la această familie, ca şi la a mea.

25 iulie 1917, ora 6.00 seara

În sfârşit, iacă-ne plecaţi. Ce bucurie pe toţi. Plecăm spre Tecuci. Mergem numai noaptea. Primul popas îl facem la Mărăşeni, jud. Vaslui, 10 km departe de Unceşti. Ajungem în dimineaţa zilei de 26 iulie, când ne odihnim până seara.

Cu ocazia plecării din Onceşti, am lăsat o mulţime regretându-ne. Şi eu regret, dar am bucuria că, după 8 luni, plecăm iarăşi, mă face să înec orice regret, orice remuş-care. Ah, dragii mei copii, poate că până în luna viitoare să vă văd.

26 iulie, ora 6.00 seara

Plecăm iarăşi. Trecem pe înnoptate prin Vaslui. Ajungem iarăşi dimineaţa la Crasna, unde stăm două zile. 27 şi 28 iulie.

28 iulie, ora 7.00

Plecăm şi ajungem la Zorleni.

29 iulie 1917

Marş spre Tecuci. La Berheci schimbăm direcţia spre Nicoreşti. Începe să se audă bubuitul tunului. La Nicoreşti se aude bine. Avem direcţia spre Coasta Lupii unde ajungem la ora 11 dimineaţa. Mâncăm ceva, ne odihnim puţin, şi, împreună cu prietenul Burcescu ne ducem pe malul Siretului, de unde se poate observa bine frontul. În drum întâlnim un refugiat care ne spune că acum o săptămână, din cauza ruşilor care stau retraşi, nevoind să mai lupte, nemţii au mai ocupat vreo 3-4 sate în care intra şi satul lor. Mă gândesc, ce laşi, ce mizerabili, cu cine ne-a fost dat nouă să luptăm?!

Ajungem pe malul Siretului. Doamne, Doamne, ce de mai foc de artilerie. Mărăşeştii ard. După cum am observat, ai noştri înaintează. Sunt informat că două divizii nemţeşti sunt înconjurate.

30 iulie, ora 20.00

Ordin să plecăm înapoi la Mărăşeşti. Se înhamă caii la trăsurile cu material de poduri, la cele de la trenul regimentar şi plecăm. Distanţa 4-5 km înapoi la Nicoreşti.

31 iulie 1917

Suntem în Nicoreşti de aseară. N-am timp să vizitez. L-am văzut în treacăt spre Coasta Lupii, în marşul de alaltăieri seară. În schimb, fiind la marginea localităţii se prezintă o privelişte splendidă, comuna cât şi comunele vecine, înconjurate din toate părţile de vii. Anul acesta însă, din cauza evenimentelor, nu s-a putut lucra la fel. Relativ la lupte, aşteptăm. Reg. 39 şi un alt regiment, precum Reg. de artilerie, au şi luat parte la lupte. Noi, podurile, când va fi nevoie.

1 august 1917

De aseară primim ordin de a pleca din Nicoreşti la Pufeşti, pe partea dreaptă a Siretului şi la 15 km depărtare de front. Plecarea, azi la ora 9.00. Trecem prin satele Fântâni şi Poiana, de pe stânga Siretului. Coborârea în vale, la Siret, o facem pe un drum făcut de ruşi.

Ne întâlnim pe drum cu un convoi de 370 de prizonieri, toţi unguri. Se mai aşteptau 4000. Toţi aceşti prizonieri sunt luaţi în luptele de pe Suşiţa şi Putna. Toţi merg în coloană de câte 4, nepăsători. Erau şi 5 ofiţeri, dintre care un maior. Sosirea la Pufeşti la orele 17.30. Cauzele au fost drumul şi coloanele ruseşti. Pe ziua de azi, foc des de artilerie din ambele părţi. Din oareşicare informaţii, s-a ocupat de către ai noştri un deal sus de Mărăşeşti. Au fost lupte crâncene, care încă nu sunt terminate. Ruşii schimbaţi de pe poziţie, s-au retras în dezordine. De la Oituz aduce ştirea un rănit, un fricos, că inamicul ar fi înaintat, susţinând, bineînţeles, că s-ar fi mai retras din forţe. Însă s-au ocupat vechile poziţii.

2 august 1917

Toată noaptea, foc viu de artilerie în ambele părţi. E ziuă şi încă nu a încetat focul artileriei. Nu ştiu a cui va fi izbânda, lupta fiind în continuare.

Ora 9.00. Aeroplane duşmane zboară dincoace de front. Tunurile antiaeriene le iau în primire. Se trage fără efect. În acest sector sunt multe trupe îngrămădite. Oare când se va termina acest măcel? Trupe ruse se retrag pentru refacere spre Tecuci. Din convorbirea cu soldaţii ruşi, constat, după cum ei înşişi afirmă, că soldaţii români luptă foarte bine. Că şi ei ar lupta, dar ofiţerii lor, mai toţi germanofili, îi povăţuiesc din contră.

Ora 21.00. Tunurile bubuie, e un adevărat infern. Ce va fi oare acolo unde-i lupta, dacă la această distanţă se vede ca o mare de flăcări? S-a mai doborât un aeroplan.

Secţia de poduri e toată în picioare, se uită la gurile de foc, la vâjâitul şrapnelelor. Acum se vede bine, căci lupta se dă pe un munte. Mă gândesc, cum va fi, de partea cui va fi izbânda?

Doamne, ajută alor noştri, întăreşte-i spre o mai repede izbândă.

3 august 1917

Linişte. La ora 9.00, primim ordin de a ne alipi, împreună cu toate secţiile de Poduri ale Armatei I-a, la Batalionul de pontonieri de sub comanda d-lui locot.col. Bădescu N. Ne punem în marş la ora 12.30. Trecem prin comunele Pufeşti, Călimăneşti, Pădureni, ajungem la podul pontonierilor, trecem Siretul spre stânga. Secţiile 9, 10, 15 Pri, au ordin de a face un pod peste Siret, între Călimăneşti, de pe malul drept al Siretului, şi Coasta Lupii, pe stânga.

Aşadar, trăsurile cu materiale pornesc spre locul indicat, iar eu cu trenul regimentar merg înainte şi mă instalez, la ora 18.00 pe malul stâng al Siretului, sub satul Coasta Lupii. Începe un vânt şi ploaie pe la ora 19.00. Începe să tune, dar, odată cu tunetul, începe un foc de artilerie, de nu se mai alegea când veneau ghiulelele. Un foc ce nu s-a mai pomenit, cred că nici în iad nu e aşa. Teribil. N-am cuvinte să descriu acest duel în focoasă de artilerie. Noi suntem sub focul artileriei noastre. Căci, drept să spun, mai mult artileria noastră trage. Acest foc de artilerie nu e executat numai într-un punct, ci pe tot sectorul. Proiectilele inamice se sparg chiar pe locul unde suntem noi. Ce va aduce ziua de mâine? Nu ştiu. Dumnezeu ştie. El e mare.

4 august 1917

Aseară n-am mai putut să notez toate impresiile, fiind sub puternicele impresii ale teribilului foc de arti-lerie. Azi, când e mai linişte, cu toate că se mai aude ici-colo câte un bubuit al tunului, cu toate că un aeroplan inamic, trecând pe deasupra noastră, a lansat o bombă, fără nici un efect însă, neexplodând, zic, azi trebuie să continui cu înscrierea impresiilor de ieri.

Sosim la ora 18.00, ne instalăm, după cum am mai spus, lângă secţia 15 Poduri. Aici regăsesc pe vechiul prieten, plt. Hanuţu.

Le spun că sunt obosit, mă tratează cu un rachiu, lucru rar pe aceste timpuri. Dar ce rachiu, ştii, de acela care se aprinde în gură, vorba românului. Şi cu cât credeţi că m-a tratat, credeţi că un păhărel? Nu, nu, aproximativ 250 g, care mi-a luat imediat orice oboseală, ca şi cu mâna, şi care m-a înviorat de parcă eram la 20 de ani. Eram vesel, nevoie mare, graţie rachiului, mi-a pierit însă această falsă veselie, odată cu începerea luptei.

Ora 11.00. Tunurile bubuie, nu însă ca aseară, iar eu mă gândesc la de toate, dar şi la mine. Sunt aşa de zbuciumat, încât gândurile mă fac să mi se umezească ochii. Prin gând, trec în revistă toate peripeţiile vieţii mele. Mă gândesc cum eram odinioară, mă gândesc unde ajunse-sem cu casa mea, cu copiii mei. Aveam totul la îndemână, trăiam din belşug. Şi am muncit o muncă cinstită, fără să mă bucur de munca altuia, am muncit cu stăruinţă, am fost cu chibzuială în toate, nimic n-am risipit în zadar. Nici avar n-am fost. Atât nevastă-mea, cât şi copiii, se obişnui-seră cu modul meu de a fi. Am fost un neîndurat duşman al trândăvirii, fără a fi prea aspru. Am dispus întotdeauna de o mare putere de voinţă, căci numai ce nu am voit, nu am putut face. Nici energia nu mi-a lipsit. C-am fost sau 
n-am fost om de caracter, asta o las să judece alţii. Acum eu nu ştiu, că nu mă mai pot pricepe eu pe mine, dacă mai posed vreo calitate.

Acest război m-a făcut oarecum o brută, fără să-mi lipsească însă mărinimia, bineînţeles, aşa cum o numesc eu...

Şi toate acestea îmi trec prin minte fug repede, se risipesc ca fumul. Dar niciodată gândul de la voi, iubiţii mei copii şi soţie, nu mi-l pot lua. Mereu acest gând zboară, zboară mereu. Cu gândul c-am să vă revăd odată, mă mai ţin, cu gândul că trăiţi, deşi prost, bineînţeles, mai vieţuiesc.

Voi sunteţi puterea mea, pentru voi am muncit o viaţă, iar acum, departe de voi, mă simt nenorocit.

5 august 1917

Şi aseară, pe la ora 21, a început un viu bombarda-ment din partea noastră. A fost aşa de viu, încât era parcă numai un singur vuiet, prelung, ecou al gurilor de foc ale tunurilor noastre. Lumina ca şi ziua câmpul unde sunt parcate trăsurile noastre.

Era tragerea artileriei noastre grele. Ca lucrare operativă: secţia noastră, afară de podul întins peste Siret, lucrează la o şosea şi la o rampă, împreună cu celelalte secţii şi companii de pontonieri ce leagă podul cu satul Coasta Lupii.

Aştept cu nerăbdare să vedem rezultatul luptei de aseară.

Duşmanul ieşise la atac, gândind că, fiind ploaie, ai noştri se teşesc, că au de-a face cu ruşii. Au fost însă distruşi de focul de baraj al artileriei noastre şi de mitraliere. Ai noştri n-au ieşit din tranşee. Se spune că sunt mormane de cadavre. De la noi nu sunt decât şapte răniţi uşor.

Ora 16.00. Nu sunt un pesimist de felul meu, dar, aşa cum se prezintă situaţia astăzi, mă face să fiu pesimist. Nu doară că s-ar fi întâmplat în acest răstimp un eveniment de mare importanţă. Nu. Şi nici nu cred că s-ar întâmpla, bineînţeles, atât cât vom fi în stare să suportăm greutăţile acestui război de uzurpare.

Dacă aliaţii noştri ruşi ar fi luptat cu bună-credinţă, poate că nu am fi aici unde ne găseam şi astă toamnă, poate că am fi fost cel puţin la Bucureşti. Dar ei nu numai că nu au voit să lupte, dar au căutat să ne dea şi legaţi duşmanului nostru. Cu asemenea tovarăşi, bineînţeles, să nu te întovărăşeşti nici la pagubă, nici la câştig.

Astăzi, poate că ne-am găsi într-o situaţie şi mai proastă, dacă fraţii noştri, aliaţii francezi, englezi şi italieni, în plus şi americani, nu ne-ar încuraja, nu doar cu vorba, ci şi cu fapta, trimiţându-ne la timp cele necesare. Că noi vom sta multă vreme aşa, numai în defensivă, nici nu mai încape îndoială. Nu putem noi să ne mişcăm, o mână de oameni, în faţa unui mare colos. Şi cu cât aliaţii noştri vor începe o vie ofensivă pe toate fronturile, cu atât şi noi, fiind mai la larg, vom putea să ne mişcăm, dând, poate, lovitura de graţie duşmanului, care ne ţine ţara încătuşată de mai bine de opt luni.

Până atunci, însă, nu putem decât să ne apărăm, pe cât putem, ceea ce mai avem. Deocamdată asta e părerea mea în prezent. Dacă poate vor surveni alte împrejurări mai favorabile, atunci şi părerile se vor schimba.

6 august 1917, ora 21.00

Astăzi a fost una din zilele cele mai fericite pentru noi. „Schimbarea la faţă” a schimbat situaţia. Artileria n-a prea fost activă. S-ar fi părut că ziua ar fi fost relativ calmă. Infanteria, însă, a fost foarte activă. A avut de luptat cu un inamic îndoit.

În sectorul Mărăşeşti (Div. 9 şi 5), Infanteria, Regimentul 51 şi 9 Vânători a avut să ţină piept la două divizii inamice.

Pe la ora 13.00, trupele noastre luptau în retragere. Dându-se, însă, un contraatac viguros, duşmanul s-a retras cu mari pierderi, făcându-se de către ai noştri, peste 300 de prizonieri.

În sectorul Diviziei a X-a, luptele au fost şi mai înverşunate. Regimentele 38, 39 şi 33 s-au luptat cu bărbăţie. Inamicul a părăsit tranşeele. S-au făcut prizonieri patru ofiţeri, 6 cadeţi şi peste 300 oameni trupă. Aceasta până la ora 15.00.

Se zice că s-ar fi făcut peste 800 prizonieri, în plus, 4 mitraliere, puşti şi diferite materiale.

D-l comandant al Diviziei a X-a, g-ral Cihoschi, a dat în această privinţă Ordinul de zi nr. 76.

Secţia noastră, împreună cu a 9-a şi a 15-a, menţin podul întins peste Siret, între Pădureni şi Nicoreşti, un pod. Acest pod e venit să înlesnească trecerea în muniţii şi alimente.

7 august, ora 13.00

La ora când scriu, afară de câteva detunături trase ici, colo, pe ambele sectoare, nimic de semnalat. Infan-teria, însă, poate că şi astăzi îşi va înscrie o faptă meritorie la activul ei. Să aşteptăm.

8 august 1917

În această noapte de 7-8 august, s-a dat un atac destul de viguros. Trupele duşmane au atacat cu violenţă. Au fost însă respinse cu pierderi. S-au făcut şi prizonieri. Sunt informat că Regimentul 39 Infanterie ar fi făcut prizonieri, ceva pozitiv nu ştiu.

Ora 10-12. Aeroplane duşmane virează deasupra noastră. Tunurile antiaeriene trag în ele. Se începe un bombardament viu din partea duşmanului. A încadrat, în dreapta Siretului, şoseaua spre Mărăşeşti. Bate fără folos. Iarăşi foc în Mărăşeşti. Până la ora 13.00, focul de artilerie din partea duşmanului n-a încetat. Ai noştri nici măcar nu au răspuns. Nu au de ce.

9 august 1917

Azi noapte a fost un formidabil atac dat de duşman. Acest atac a fost preparat de cu ziuă. A fost aşa de violent, încât nu se auzea decât o detunătură care a durat o oră şi jumătate. Duşmanul a băgat în foc alte două divizii (turci şi bulgari).

Prin focul de baraj al artileriei noastre, au fost complet nimiciţi, restul, seceraţi de mitralierele alor noştri. Nu s-a mai pomenit un atac mai viguros ca în astă noapte.

Acest atac s-a reînnoit la ora 2.00 şi a durat până la 3.30. Sunt informat că s-au făcut şi prizonieri. Din ai noştri, nu sunt decât 7-8 morţi şi vreo 300 răniţi.

Azi, toată ziua a fost ici-colo, tragere de artilerie. Pe la ora 19.00 s-a doborât un aeroplan duşman.

Secţia noastră, împreună cu secţiile 9 şi 15, ce în prezent sunt sub ordinele operative ale Batalionului de pontonieri, a făcut un pod peste Siret şi o pasarelă idem (pod pe plute), cel dintâi pentru trecerea de căruţe, cea 
de-a doua pentru trecerea infanteriei.

Suntem bivuacaţi încă de la 4 august la vest de Nicoreşti.

10 august 1917

Şi în noaptea asta a fost un atac. Nu ştiu precis din partea cui a început. Aştept. A fost la ora 14.00 un amplu duel de artilerie. Inamicul n-a mai îndrăznit să iasă din tranşee.

11 august 1917

Pe aici nu se poate trece.

Dacă au văzut nemţii că nu se poate trece, au căutat alte puncte mai slabe. Asta a fost, cred eu, cauza bombardamentului din noaptea asta, spre Focşani-Nămoloasa. Dar, ca şi aici, cred că şi acolo, s-au lovit de prezenţa trupelor ruso-române.

Sunt informat precis, că din aeroplanul doborât la 9.00 seara, au fost prinşi atât observatorul, cât şi pilotul, ambii ofiţeri. Îndată ce au aterizat, au dat foc motorului arzând întreaga lemnărie. S-a constatat că aeroplanul putea fi pus în funcţiune, şi că piesele avariate puteau fi imediat înlocuite, însă înainte de a săvârşi acest fapt, căci au încercat. Au fost înconjuraţi şi siliţi să se predea. S-au capturat şi două mitraliere.

De pe front, din linia I-a, vin multe ştiri, care de care mai fantastice. Nu pot da crezare decât următoarei de care sunt convins şi eu: că suntem în stare să ţinem piept duşmanului.

ora 17.00.Cea mai adâncă impresie mi-a produs-o faptul că, inamicul lungindu-şi ţinta, şrapnelele şi obuzele sale au căzut la 100 şi 200 m de trenul regimentar al acestei secţii. În acest moment, eu eram la jumătatea drumului de la bivuac la pod. Obuzele treceau şuierând pe deasupra capului. Au tras 7-8 lovituri, dar n-a cauzat nimic. Oamenii ce erau la bivuac, toţi au fugit. Asta înseamnă frica. D-l locot. Argeşanu, cu care am venit, le-a făcut aspre observaţii.

Şi mai nostim a fost faptul următor: d-l maior Iliescu, om foarte fricos, venind din deal din sat, în bivuac pentru a se pregăti de plecare la Statul Major al Batalionului, s-a întâmplat ca tocmai în aceste momente şi nemţii să-şi lungească tragerea. Bineînţeles, a fost numai o deviaţie a liniei lor de ochire, obiectivul fiind un pod pus peste Siret, în care au tras şi trag mereu. Cum spun, se întâmplase ca d-l maior Iliescu să se găsească aici în tabără. Mai întâi, a început a tremura, în grabă a plecat, se întâlnea cu alţi domni ofiţeri, şi, din pripă şi clănţănindu-i dinţii, dădea câteva răspunsuri.

Ce va să zică şi frica de moarte, mulţi sunt în stare să se mutileze singuri, numai pentru a nu intra în front. Asta înseamnă curată dezertare de la datoria omului că-ruia, dacă e dat să moară, moare, oricât de pază şi-ar pune.

12 august 1917

S-a întâmplat ceea ce spuneam ieri, la cei ce se mutilează singuri.

Cinci soldaţi din Divizia a IX-a, singuri s-au mutilat. Ca să se de-a exemplu, s-a poruncit să fie împuşcaţi. Nu ştiu cine este vinovatul în aceste pierderi. Şefii, că n-au fost, poate, în stare să le ridice îndeajuns moralul, sau ei că vor fi nişte trădători, nişte imbecili. Se poate întâmpla să fie şi una şi alta.

Pe front se aud focuri de armă şi mitraliere. Un atac, după cum îmi pare. Nu pot preciza, nu sunt în prima linie de bătaie.

Bombardament reciproc de tunuri pe tot frontul de la Mărăşeşti la Panciu-Ţifeşti. Pe la 16-17 s-a bombardat un drum. Nu a fost nici o victimă.

13 august 1917

Duşmanul gândise că ne sperie. Aruncă mereu proiectile de tot felul: obuze şi şrapnele, mai ales începând de la ora 13.00. Gândise, cu acest mijloc vor putea intimida pe români? Nu. Din contră, îi îndârjise şi mai rău. Azi a venit pe aici un soldat de la Batalionul 15 Pri rănit de o schijă de obuz, care ne-a povestit, între altele, că 6 evrei din Divizia 15-a au dezertat la inamic, şi de aceea, ieri şi azi bat şoselele şi satele unde sunt coloanele şi trenurile regimentare.

Iacă cine sunt evreii. Mă mir cum această ţară primitoare mai rabdă prezenţa lor. Aceşti mizerabili nu se gândesc şi nici nu s-au gândit măcar la ospitalitatea dată.

În tot timpul, eu cred că nu s-au gândit decât la trădarea cauzei noastre. Se mai spune că, cu aceşti spurcaţi, populaţia din teritoriul ocupat o duce foarte prost. Ei sunt stăpâni? Până când vor fi, nu se ştie.

14 august – nimic nou

15-16 august 1917

Am fost în delegaţie la Iaşi. A fost un teribil duel de artilerie, după cum mi s-a spus, a fost atacat sectorul rusesc de la nord (Panciu). Venind trupele române în ajutor, au fost daţi înapoi. Pe acest front, luptă numai bulgarii.

17 august 1917

Slab bombardament de artilerie. A fost mai intens dimineaţa de la ora 5.00 până la oara 5.30.

18 august 1917

A venit curierul de la Divizie. Spune că au fost capturaţi 8 prizonieri bulgari, la 4 le-a dat drumul. Aceştia din urmă, au mai venit cu 150. Mi-a mai comunicat că o schijă de obuz care a plesnit pe un deal, a venit la 3-4 paşi apropiere de d-l maior Iliescu, comandantul Batalionului 10 Pri.

E ora 8.00 când scriu. Cine ştie ce vom mai avea azi.

19 august 1917

Azi noapte, pe la ora 2-3, a început un teribil bombardament de artilerie, care a durat până azi la ora 10,30. Mai intens însă în partea de nord, spre satul Mănăstioara.

Cu două zile înainte, filogermanul dr. Raniţescu, căpitan în rezervă şi doctor în armata României, ne aduce vestea că românii au fost respinşi în sectorul Panciu, cu 4 km. Azi, însă, serg. Pârvu Petre, care venea de pe front de la postul de comandă al Batalionului 9 Pri, ne comunică că, din contră, românii ocupă cota 324 şi 356, iar nemţii, cota 323. Asta înseamnă că nu numai că n-am regresat, dar am progresat cu câţiva km. Iată nişte ofiţeri care d-au ştiri cu totul alarmante. E drept că ne descurajase cu totul modul său de a expune situaţia, pare că este nu român, ci german get-beget. Foarte trist din partea unor atari ofiţeri.

Luptele de la Mărăşeşti şi vecinătate vor ocupa pagini glorioase în istoria războaielor din istoria românilor. Faptele vitejilor noştri soldaţi au uimit nu numai pe aliaţii noştri, ci şi pe vrăjmaş. Fiecare stat îşi are eroii săi. Şi a scrie cineva impresiile după fiecare luptă, înseamnă a umple mii de pagini, lăudând virtutea, curajul, abnegaţia, eroismul soldatului român. Îmbărbătat de comandanţi destoinici şi iubitori de ţară, soldatul nostru e în stare să răstoarne şi pământul, dacă ar putea. Şi drept să spun, în aceste lupte, nu ştii cui să aduci laude: cărei unităţi, sau corp, sau cărui comandant? Toţi au fost la înălţime, toţi au fost nişte eroi, iar cei care au murit, au murit de o moarte curat vitejească. Parcă îmi vin lacrimi în ochi, parcă sufletul e aproape să iasă când citesc în cutare sau cutare gazetă fapte eroice ale soldaţilor şi comandan-ţilor lor.

Dacă şi aliaţii noştri ruşi s-ar fi purtat la fel ca românii, cu siguranţă ca n-am fi unde suntem astăzi. Ei, din contră, au trăit ca nişte trântori, nici măcar nu s-au purtat cavalereşte cu populaţia civilă. Nu. Căci, din con-versaţia avută cu un bătrân şi o femeie, refugiaţi din Mărăşeşti, nu numai că au maltratat în tot felul populaţia, batjocorind-o, dar i-au şi furat puţinul ei avut, le-au pus casele pe foc – cum s-a întâmplat la Ciuslea, azi ocupat de nemţi. Le-au luat ultima bucăţică de la gură. În fine, le-a luat şi speranţa că mai există român. Se spunea bietei populaţii civile, că românii sunt toţi prăpădiţi „prale, prale romanschi” cum zic ei.

Şi iată că românii le-au salvat cinstea. A fost o jale pe biata populaţie din apropierea frontului. Pe de o parte, ca buni români, frică de nemţi, iar pe de altă parte, jaful ruşilor i-a adus la disperare. Nu mai au nimic. Mor de foame. Iaca unde ai ajuns, scumpa mea patrie.

20 august 1917

Azi-noapte a fost un groaznic atac de infanterie în sectorul Diviziilor X şi IX. Nemţii credeau că au de lucru tot cu ruşii. Asaltul s-a dat din partea duşmanului. Ai noştri nu au ieşit de pe poziţii. Veneau grămadă, veneau valuri, valuri, însă s-au lovit de pieptul de oţel al soldatului român. Artileria îi bătea în spate, iar infanteria, cu mitraliere, în faţă. Puţini au scăpat cu zile.

Aseară a fost, poate, cel mai crâncen atac duşman. Li s-au ocupat şi tranşeele. Aici s-au găsit sticle cu diferite băuturi: coniac, rom etc., maşini de ţigări, maşini de spart nuci etc. La ora când scriu (12), artileria duşmană bate mereu.

În gara Pădureţi s-au tras 5-6 obuze grele, fără efect. Aeroplanele ne vizitează mereu.

21 august 1917

Începând de astă noapte şi până la 8 din zi, atac de infanterie din ambele părţi. Pe la ora 18.00, din cauza vântului, sau cine ştie ce cauze, un balon de observaţie e capturat, dar a scăpat. Nu ştiu dacă observatorul era în el. S-a înălţat în nori, la peste 3000 m. S-a tras cu mitraliera, puşti, tunuri. A luat drumul spre Nicoreşti-Tecuci.

22 august 1917

Pe front, nici o mişcare. Ici-colo, câte un bubuit de tun.

23 august 1917

Un mare atac s-a dat la nord. Trupele noastre au cuprins Măgura Muncelului. Luptele sunt încă în curs.

Nu ştiu cum să mai zic, mă doare sufletul când numai mă gândesc că poate de aceea vom fii daţi înapoi, din cauza aliaţilor noştri ruşi. ai noştri nu luptă numai bine, dar şi eroic.

24 august 1917

După cum însuşi comunicatul anunţa, s-a pus de către ai noştri stăpânire pe satul Muncelul.

25 august 1917

De dimineaţă, s-a ivit o escadrilă de 12 aeroplane duşmane. Mergeau în linie de tragere. Tunurile antiaeriene împroşcau în toate părţile. Au bombardat gara Adjud, aprinzând un vagon de muniţii ruseşti.

31 august 1917

În răstimpul de la 26 la 31, nu am avut nimic de înregistrat. La 26 seara din ordinul d-lui maior Iliescu, am plecat la Unceşti, spre a lua nişte geamuri. La Unceşti sunt cunoscut, ca şi cum aş fi la mine în comună. Locuitorii satului au o mare admiraţie şi stimă pentru d-l maior şi pentru mine.

Imediat ce m-au văzut, m-au şi înconjurat, punându-mi diferite întrebări relativ la sănătatea noastră.

O mare mâhnire mi-a adus zvonul intrării în război a Suediei alături de Puterile Centrale. Asta ar însemna o înfrângere, deocamdată, a aliaţilor. Iarăşi durere mi-a produs înaintarea germanilor în Rusia, cuprinderea Rigii.

Pe de altă parte, m-am consolat cu ideea că poate asta le va fi de învăţătură ruşilor, care cred lucru de glumă, războiul şi, totodată, să vadă şi ei suferinţele noastre.

3 septembrie 1917

Şi ieri noapte şi azi-noapte, trageri intense de artilerie. Patrule inamice vor să atace. Duşmanul, refăcându-şi forţele, vrea să atace. A fost însă respins.

În sectorul de la Mărăşeşti, bombardamentul artileriei a fost mai violent ca în celelalte sectoare.

14 septembrie 1917

Tot pe malul Siretului, în dreptul Mărăşeştilor, în răstimpul de la 3 şi până azi, nimic de înregistrat. La 5 septembrie seara, am plecat la Unceşti unde am ajuns în ziua de 6 dimineaţa. Am stat până la 11 sept., seara, când am plecat înapoi. În acest interval, am fost şi pe la Iaşi. Aici, nimic. La 12 septembrie vine d-l maior Iliescu aici. Eram culcat, fiind obosit şi bolnav. M-am sculat, şi cu domnia sa în automobil, am plecat la Nicoreşti-Fântânele, la nişte prieteni. Am fost invitat şi eu. Ni s-a servit must, struguri, nuci şi cafea. Am citit gazeta „Bucureştii”. Aici am văzut, după spusele lor, că ai noştri trăiesc bine, că nu sunt apăsaţi şi că primesc ajutoarele regulat.

Fi-va, oare, aşa?

D-l maior Iliescu e dintre cei mai citiţi militari, e un enciclopedist în felul de a trata orice materie. A făcut câteva observaţii la cele spuse de cucoane, căci au fost mai multe cucoane. Poate că le-a convins întrucâtva.

Ne-am întors la ora 5.00 seara, iar d-l maior a plecat la Trotuşan, unde îşi are reşedinţa.

La 13 sept., am fost la batalion cu tot ce am adus de la Unceşti. Până în prezent, a fost o linişte absolută pe întreg frontul. Ici-colo, se auzea câte un bubuit al tunu-rilor. Azi încă cu începere de astă noapte, au început bombardamentele artileriei grele din partea noastră. Când va veni pacea?

Încă de la plecarea de la Unceşti, simţeam un fel de oboseală. Am venit. Acum sunt bolnav. De umblu, o fac să nu stau. Trupul mi-a slăbit, am ameţeli, n-am poftă de mâncare. Nu mâncam decât ceai, lapte fără pâine. Sunt bolnav de icter (gălbenare). Când voi fi sănătos, nu ştiu!

21 septembrie 1917

Dragii mei,

N-am ce să vă mai scriu, şi dacă câteodată voiesc să-mi descarc conştiinţa şi dorinţa de a scrie, aici scriu, în acest carnet, prietenul meu, fratele meu. De la 14 n-am mai avut gust de nimic, sunt bolnav. După cum am spus atunci, sunt bolnav de icter – de boala de ficat – gălbena-rea, şi nu ştiu când mă voi face bine. De altfel, nici nu am avut nimic important de aşternut în acest carnet, afară de mici încăierări de patrule, slabe bombardamente de artilerie, nimic nou nu a fost de semnalat pe întreg frontul.

Voiesc să scriu ceva mai mult, mă enervează în afară exerciţiile cu grenadele. Am ajuns în cea mai deplorabilă stare, în ceea ce priveşte nervii mei. Am ajuns ca pentru fiecare lucru mic să mă supăr.

Scumpii mei, să-mi las la o parte boala şi neca-zurile mele, şi să mă duc cu gândul departe la voi şi să vă vorbesc, să vă încurajez, să vă nimicesc deznădejdea ce 
v-a cuprins sufletul.

Închid ochii, deschid ochii minţii, ai sufletului meu. Vă văd, vă văd pe toţi amărâţi, plângând, poate flămânzi, poate goi, da, iacă-vă dezbrăcaţi, desculţi şi în mână cu câte o bucăţică mică de mămăligă sau pâine. Din mult aţi ajuns la puţin, şi poate la nimic, dar răbdaţi, ceasul răzbunării popoarelor ce suferă, s-a apropiat.

Te văd pe tine, înger al suferinţei, te văd pe tine, scumpă martiră, te văd dând curaj la toţi din jurul tău. Te văd slabă, te văd bolnavă. Vă văd şi pe voi, copii: Aurelia, mai veselă, mai comunicativă, Maria, tristă şi tăcută, scurtă la vorbă, iar pe Florica o văd făcând de toate, cu degetul în gură, fără să se supere. Vă văd pe toţi în diferite lumini, prieteni şi rude, părinţi şi fraţi.

Această zi e ceva sfânt pentru mine. Am avut feri-cirea să vă văd pe toţi, să vă vorbesc la toţi. Când m-am deşteptat din această scumpă letargie, parcă nu mai eram în căruţa cu coviltir în care mă amărăsc zi şi noapte, când mă odihnesc sau când scriu, pare că eram în mari palate.

Am scris acestea vouă în urmă ca să se ţină minte.

26 septembrie 1917

Sunt bolnav. Aşa de rău am slăbit, încât picioarele îmi tremură, corpul mi se clatină, urechile îmi vâjâie şi sunt momente în care n-aud. N-am, de 20 de zile, nici o poftă de mâncare. Şi dacă mănânc câte ceva, o fac cu mare silă şi scârbă, mai mult spre a nu muri de foame. N-am ştiut până acum ce va să zică boala. Acum iacă-mă bolnav, mai bolnav decât alţii. Aş sta într-un fel de toropeală, nu m-aş scula deloc, să am o cameră unde să mă odihnesc. Afară nu te poţi aşeza la un loc.

Aeroplanele inamice trec. Tunurile noastre antiae-riene încep să le împroaşte, focoasele, după ce şi-au ajuns sau nu ţinta, cad la pământ şi de... nu prinde bine celui pe care îl loveşte. Aşa că, în continuare, trebuie să fim prevăzători. Ah, Doamne! Când să mă mai văd la casa mea, când să mă mai pot lăfăi între ai mei?

S-a împlinit anul şi noi tot nimic nu am făcut. Cât va mai dura oare acest război, care a însângerat întreaga omenire?

Fiarele de pradă, oare nu sunt sătule de sânge? Ce voiesc? Pentru ce ne-am ridicat oare noi? Ni se va împlini visul? A cui va fi răspunderea în caz de contrariu, că noi îndeajuns ne-am sacrificat. Cât timp vom mai suferi lanţu-rile robiei, cei rămaşi la vatră, soţii şi copii, părinţi şi fraţi? Când Pax vobis?

29 septembrie 1917

Astă-noapte nu am avut o clipă de odihnă. Am petrecut o noapte albă în vestita mea căruţă cu coviltir. Sufăr, pe lângă boala de icter, şi de rinichi, şi de nevralgie. Partea dreaptă a feţei, cu gură cu tot, m-a durut îngrozitor, mijlocul cu testiculele, de asemenea.

Tunurile duşmane bubuie într-una aruncând bombe la Ionăşeşti. Mitralierele de pe front dau tactul. Toate astea mă enervau şi mai mult. Aseară am primit o scrisoare de la d-ul maior Iliescu, comandantul batalionului, prin care-mi face cunoscut că regretă că sunt bolnav şi că nu mă poate vedea. Tot în acelaşi timp, primesc o altă scrisoare de la d-ul căpitan dr. Ranilescu, împreună cu doctorii şi instruc-ţiuni de modul cum să mă întreţin.

Iacă un comandant de batalion, care ştie să se impună, nu numai prin asprime, ci şi prin modul de purtare faţă de subalterni. Oameni de felul acesta ne trebuiesc pentru o Românie nouă. Nu mai pot avea loc printre noi aceia care nu au ştiut altceva decât să ne speculeze sufletul naiv. Ce fericire ar fi pe scumpa noastră patrie, dacă s-ar mai găsi oameni de talia d-lui maior, care, fără să facă gălăgie în juru-i, face pentru că trebuie să se facă, iar nu pentru a aştepta o recompensă, după cum fac mulţi. Nu i-am căutat pe aceşti oameni, s-ar găsi ei, dacă cei din fruntea statului s-ar osteni să caute în obscuritatea în care trăiesc, punându-i apoi la încercare şi răsplătindu-i după merit. După război însă, îi vom găsi noi şi îi vom lua în mijlocul nostru. Îi vom apăra, căci ei nu ştiu a se apăra. Vom face zid de oţel în juru-le, îl vom asculta.

5 octombrie 1917

Sunt tot bolnav, dar nu cum am fost. Azi a venit doctorul, un locotenent, nu ştiu cum se numeşte. M-a examinat. A voit să mă evacueze într-un spital. Am refu-zat. Am oroare de spitale. De altfel, sunt mai bine, numai că sunt slab. A început sa-mi revină şi pofta de mâncare. Mi s-a îngăduit să mănânc brânză, ouă, supă de pasăre, carne însă nu, cartofi, lapte cu orez, pâine foarte puţină. Mi s-a făgăduit să mi se dea şi un concediu când va veni d-l maior. Acest concediu mi-ar face mult bine. Aş sta liniştit, retras câtva timp. Nervii mi s-ar mai potoli. Ah, Doamne, ce bine e să fi la casa ta! Acasă aveam totul la îndemână, aici nici pe sfert. Să ceri, n-ai cui să ceri şi, de asemenea, ce să ceri. Toţi suferim, căci suntem în timpul suferinţelor. De bine, de rău, poate tot se mai găseşte câte ceva, dar nu se ştie ce va aduce ziua de mâine. Ah, cât de bună ar fi o pace cât mai repede şi favorabilă nouă. După cum se vede din ziare şi după cum constată toţi, chiar şi cei mai filogermani, nu mai au speranţa într-o victorie a Puterilor Centrale. Germanii, cu toate că ocupă o parte importantă din teritoriul ţărilor în război, totuşi sunt slabi din alte puncte de vedere: foamea îi va doborî, conştiinţa îi va omorî. Sunt în război cu întreaga lume. Ori ce se face cu industria şi comerţul lor? Şi de aceea, sunt tare încredinţat că în puţină vreme avem să vedem şi să auzim de eşuarea planurilor de război ale Germaniei. Nu e vorba nici de Austria, nici de Bulgaria, nici de Turcia, ele sunt a cincea roată de la car.

10 octombrie 1917

Mulţumesc lui Dumnezeu, azi sunt bine, cu toate că sunt slab. Tot azi am scris d-lui maior pentru şase zile permisie. Cred că are să-mi dea. Această permisie mi-ar face mult bine. M-aş mai recrea, m-aş duce să mi se facă analiza urinei, m-aş duce să consult un specialist în ceea ce priveşte reumatismul, căci văd că mi s-au umflat genunchii şi mă dor încheieturile a mâini. În special, însă, m-aş recrea, nervii s-ar mai domoli, prea au stat încordaţi în tot timpul acestui război.

Jos, bubuitul tunurilor, tosnetul armelor, clămpă-nitul mitralierelor, sus, vâjâitul aeroplanelor, mă fac să fiu din cale-afară de nervos. Nu ştiu dacă pot să dorm 4-5 ore pe noapte. Sunt nopţi în care nu pot dormi deloc. Mai ales noaptea de 8-9 octombrie a fost o noapte albă. N-am închis ochii măcar un minut, am avut şi teribile dureri de gură.

De altfel, zilele acestea n-a fost nimic important, afară de mici încăierări de patrule şi slab duel de artilerie, nimic nu s-a semnalat pe frontul de la Mărăşeşti. De altfel, printre soldaţi circulă zvonul de pace, zvon care se transmite tot de la duşmanii noştri, care, după cât îmi pare, slăbesc pe zi ce trece.

Intrarea în iarnă înseamnă pentru ei un adevărat dezastru, pe cât pentru noi, victoria finală, căci, odată cu sosirea primăverii, ne vor sosi noile forţe americane, împreună cu toate maşinăriile lor de război. Nu zic că vor veni pe frontul nostru, dar e destul că vin pe alte fronturi.

De asemenea, armata rusească poate să se reorganizeze şi, astfel refăcută, să intre în luptă. Armata japoneză e gata pentru orice eventualitate.

Aşa că, cu toate că nemţii trâmbiţează victorii noi la Riga, dacă s-ar comenta în mod serios toate aceste preparative, adăugindu-se demoralizarea trupelor duşma-ne, cum, bunăoară, revolta din marina germană şi austriacă, dezertarea etc., s-ar vedea clar deznodământul, bineînţeles de cei care pun mai presus interesul patriei decât al lor propriu.

Văd că ora nefastă pentru duşmanii noştri se apropie încet, dar sigur, căci orice manoperă ar mai întrebuinţa, oricât de dibaci ar fi în uneltiri, victoria ar fi de partea noastră, a acelora care au intrat în război pentru a întrona iarăşi dreptatea şi dreptul la o viaţă liberă şi independentă a popoarelor, pentru a întrona cinstea şi dezrobirea economică a acestor popoare, şi pentru a sfărâma o dată pentru totdeauna militarismul prusac, care ne-a ţinut în sclavie întotdeauna, mai ales pe noi, aceste popoare mici. Pentru aceste considerente şi poate pentru multe altele, astăzi, întreaga lume civilizată a declarat război barbarilor care nu visează decât teritorii ocupate prin crime, avuţii prin speculaţiune, barbarilor care poartă numele de teutoni şi cu pretenţii de cultură şi civilizaţie. Ferice de acei care, în urma acestui război vor mai supravieţui, ferice de copiii noştri, care vor apuca timpuri bune, vor începe o adevărată epocă de aur. Căci atunci, liberi şi independenţi, nefiind sclavii economici ai nici unui stat, se vor dezvolta în voie.

12 octombrie 1917

Sunt bine. Îmi place mâncarea. Mi-a sosit de la batalion şi biletul de voie pentru 4 zile. Aştept numai să vină din permisie d-l locotenent Argeşanu şi voi pleca şi eu. D-l maior Iliescu, printr-o scrisoare, mă sfătuieşte ca să-mi analizez urina, şi în cazul că se va găsi ceva, să-mi cer un serviciu mai uşor. Da. Văd bine, e un om prea bun, care se interesează, ca şef, de soarta subalternilor. Pentru aceasta, merită stima şi devotamentul tuturor. Dar mie, căruia, de la început nu i-a plăcut sedentarismul, nu-mi convine să-mi părăsesc batalionul pe motivul că sunt bolnav. Câţi, poate nu sunt mai suferinzi ca mine? Aş muri de urât în cazul când m-ar lua de aici şi m-ar da la partea sedentară.

Aici e mai bine. Aici e totul, de-aici depinde ches-tiunea de vitalitate a acestei ţări. De ce să plec? Dacă eu şi alţii ca mine ar pleca, atunci în cine s-ar mai rezema ţara aceasta amărâtă? Numai aceia care n-o iubesc, numai aceia caută din răsputeri să se codească de la treburile ei. Bunii români, adevăraţii români, pun mai presus interesele ţării decât ale lor personale. Or, pentru ce am intrat în acest război de distrugere? N-am intrat pentru înfăptuirea idealului nostru naţional? Unirea românilor sub un singur sceptru? N-am intrat pentru dezrobirea noastră economică şi culturală de sub sclavia germană? Pentru ce, dar, să mă mai codesc şi eu, când sunt destui care caută să se sustragă de la datoria sfântă de a-şi apăra patria? Ţara acum are nevoie de braţul şi înţelepciunea fiilor ei. Pentru ce s-o părăsim în aceste momente critice, sustrăgându-ne siste-matic de la datorie? Numai acela este adevărat român care îşi face datoria până la capăt. Numai acela merită să poarte numele de fiu al ţării sale, care luptă fără interes şi fără să facă zgomot în juru-i, pentru apărarea intereselor şi integrităţii ţării sale.

Să lăsăm să ni se vădească meritele, iar nu să le trâmbiţăm noi, căci atunci cu drept cuvânt ni se poate imputa că interesul ne face să lucrăm, iar nicidecum iubirea faţă de ţară.

14 octombrie 1917

În sfârşit, azi de dimineaţă a venit d-ul locotenent Argeşanu din permisie. Plec şi eu. Unde? Nici eu nu ştiu. O lună de zile de zăcere m-a plictisit, m-a enervat. Plec mai ales fiindcă mă enervează şi mai mult starea în care ne găsim. Plec, iar în aceste 8 zile, pentru cât plec, voi fi fericit, căci nu mai aud bubuitul tunurilor, clămpănitul mitralierelor, ropotul armelor, vâjâitul aeroplanelor. Poate că starea mea se va mai îmbunătăţi. De altfel, nu mai sunt bolnav. Simt însă slăbiciune. Şi poate că, astfel întremat, îmi voi continua din nou activitatea mea. Sunt bucuros tare. Mă duc la Iaşi. Ochii mei vor observa o altă lume, urechile vor auzi alte vorbe. Voi simţi altfel. Însă totuşi, nu sunt fericit. Sunt departe de ai mei. Lângă ei aş simţi adevărata mulţumire şi fericire. Când însă?

10 noiembrie 1917

Este aproape o lună de când n-am mai însemnat nimic în acest scump tovarăş. Nici acum n-aş avea nimic de aşternut pe aceste file, dar, singur, amărât în suflet, mă gândesc mereu acolo departe, unde mi-am lăsat ce aveam mai scump pradă duşmanului.

Şi mă gândesc mereu, şi mereu oftez după timpu-rile de odinioară, când casa mi-era casă, masa, masă, iar eu, ca un mareşal, îmi îndreptam privirea către toate lucrurile gospodăriei mele, agonisită cu multă trudă şi răbdare. Unde sunt acele timpuri, când le vom avea iarăşi?

S-a împlinit anul, poate se va împlini şi altul de când părinţii, fraţii, nevesta, copii stau sub jugul de oţel al duşmanului nostru, iar noi, fără nici o putere deocamdată, răbdăm. Răbdăm, pentru că aliaţii noştri, ruşii, întotdeauna şi-au bătut joc de noi, cu riscul chiar că şi ei sunt într-o stare mai dificilă ca a noastră.

Acum sunt în revoluţie, ba încă ce revoluţie, poate mai sângeroasă decât la detronarea ţarului. Maximaliştii au pus mâna pe putere. Ei vor pacea. Alţii însă nu o voiesc. Aşa că, noi, rămaşi singuri pe un front atât de lung, putea-vom rezista? Da, mai e o speranţă. Japonezii în spatele ruşilor şi în ajutorul nostru. Americanii în alianţa japone-zilor, ne vor trimite de toate, poate şi oameni. Prin urmare, stăm bine relativ. Pacea însă, o pace favorabilă, nu va întârzia, după credinţa mea.

Astă-noapte am visat ceva: „Se făcea că parcă eram tot pe aceste locuri. Plecasem la plimbare cu un camarad. Din depărtare se auzeau bubuituri de tun şi pocnete de armă. Ne întoarcem înapoi. În satul unde aveam cantonată secţia, pătrunseseră inamicii. Caut în camera mea, nu găsesc nici un fel de bagaj. Secţia plecase, iar omul meu îmi luase şi bagajul. Îmi lăsase însă albituri. Deodată văd că d-ul locotenent Argeşanu, comandantul secţiei, se iveşte. Începe să spună că suntem prizonieri. Îl întreb: ne va da drumul acasă? Întâi porunceşte să mă încing, pentru a nu preda şi lepăda şi armele. În acest timp, se făcea că erau în sat nişte case mari. Înăuntru, bolnavi şi alţi oameni care scoteau capul pe fereastră. Santinelele duşmane au tras cu o armă mitralieră de două ori. Eu nu puteam deloc să mă îmbrac şi să mă încing. În timpul acesta de chin pentru îmbrăcare, văd un furgon plin cu fân şi cu alte furaje, că mergea înainte, era de la ai noştri.

Nimeni nu l-a oprit, dar parcă am auzit pe cineva: degeaba o să-l oprească la pod.” Şi m-am deşteptat. Ce va fi oare acest vis? Ce veste ne va veni?

17 februarie 1918 – Nicoreşti. Coasta Lupii.

Trăim într-o vreme în care spiritele, pe măsură ce trece timpul, se înfierbântă. Toţi se întreabă: avem pacea? În ce condiţii această pace? Cei mai naivi doresc pace în orice fel. O pace necondiţionată. O pace de mântuială.

Cei care doresc cel puţin România ca înainte de război, doresc pacea, însă cu condiţii. Cei mai pretenţioşi doresc, după atâtea zbuciumări, o pace onorabilă, din care să nu ieşim ruşinaţi, şi nici aşa după cum am intrat. Deşi visul nostru de veacuri nu ni l-am împlinit, cel puţim să ni se dea dreptul să aspirăm. Oare duşmanii noştri nu ne cunosc? Nu cunosc, oare, cerbicia românului? Să mai şovăiască nici nu încape îndoială. Toţi ştiu destoinicia noastră, toţi ştiu cu câtă bravură şi cu cât eroism s-au luptat ostaşii noştri, atât în perioada I-a a campaniei, cât şi în perioada a II-a, în luptele de la Mărăşti, Oituz, Mărăşeşti, unde am oprit, puternica ofensivă a duşmanu-lui. Ne cunosc, deci, şi aliaţii, şi duşmanii noştri. Ar fi, deci, neomenos şi nedemn pentru poporul care ar pune stavilă aspiraţiilor noastre. În istoria acestui crâncen război mondial, se va vedea cred însemnătatea participării poporului român în acest război. Se va vedea dacă am avut sau nu dreptate să luăm parte la el, cu una sau cu cealaltă parte dintre beligeranţi. Vom fii clasaţi după merit, ocupând în scara popoarelor locul ce ni se cuvine. De asemenea, se vor vedea şi motivele, pentru care în prezent suntem sau am fost siliţi să încheiem o pace, înainte ca aliaţii noştri să fie zdrobiţi.

19 februarie 1918

Suntem ca într-un mormânt. Guvernul român n-a acceptat pacea. Ne pregătim de retragere. La ora 11.30, plecăm din Coasta Lupii. Trebuie ca la ora 6 seara, să fim la Ghidigeni, spre a încărca materialul. Trecem prin Nicoreşti, e ora 1.30. Suntem înştiinţaţi de către nişte ofiţeri, că s-ar fi reluat tratativele. Trecem prin grele clipe. La ora 6.00 suntem în Ghidigeni, unde dormim în mijlocul câmpului. Eu n-am dormit toată noaptea. E frig şi bate vântul.

20 februarie 1918

Plecăm din Ghidigeni. Pe la 4.30 suntem în Zorleni. Primim ordin să stăm pe loc. Tratativele s-au reluat.

22 februarie – Zorleni

În mare nelinişte ne găsim. Fostul guvern, în frunte cu Brătianu şi Take Ionescu, voiesc războiul. Cum? În ce fel? Mă miră mult nevrednicia acestor oameni. Referitor la cantonament: greu, în case murdare, de-abia mai respirăm. Afară e frig. Trebuie să te supui sorţii. Ce va da Bunul Dumnezeu. Prietenul Burcescu a găsit chiar un păduche. Şi pe mine mă mănâncă pielea îngrozitor.

27 fefruarie 1918 – Zorleni

În sfârşit, iacă-ne în ajunul unei păci. Un comu-nicat oficial relativ la condiţiile impuse, încă nu a apărut. Se zvoneşte că ar fi condiţii umilitoare. Dar ce trebuia să facem? Continuarea războiului ar fi adus un dezastru complet al ţării.

Înconjuraţi din toate părţile de vrăjmaşi, am fi fost întocmai ca o insulă mică în mijlocul unei mări înfuriate.

Departe de aliaţii noştri, fără nici un ajutor, am fi fost expuşi, chiar dacă nu am fi luptat în defensivă, să pierim de foame.

Noi n-am voit să fie aşa, dar ce să ne facem? Îm-prejurările şi foştii noştri aliaţi, ruşii, ne-au adus pe mar-ginea prăpastiei. Înăuntru, guvernanţi, foştii guvernanţi, 
n-au cugetat adânc asupra situaţiei, chiar de la declararea ostilităţilor. Poate nu s-au gândit decât la un câştig propriu al lor, lăsând în al doilea plan interesele vitale ale acestei ţări amărâte.

Că nu s-au gândit decât la interesele lor, s-a dovedit şi se va dovedi şi oficial. Toţi au furat, toţi au speculat, de la cel mai mare, cel mai sus pus, la cel mai mic, cel mai jos pus, fie direct, fie indirect. Nimeni nu s-a gândit că făptuieşte o faptă infamantă în detrimentul ţării şi pe spinarea sărmanului ostaş ce luptă în tranşee, incon-ştient de ceea ce şi cum se făcea.

Sărmană şi scumpă ţară, în ce jale ai ajuns! Nu te mai recunosc. Înăuntru furată, în afară trădată de înşişi fiii tăi, ruşinată de cei ce ţi-au supt sânul, deşteaptă-te!, Porunceşte fiilor tăi buni să facă dreptate, leapădă de la tine pe fiii tăi vitregi, dezmoşteneşte-i. Destul şi-au ajuns scopul. Iacă-te la ruină, nu însă la decădere. Îndeamnă-ţi fiii la muncă cinstită. Nu cruţa pe nimeni, ai voinţă de fier, numai aşa vom putea trece peste corpul trecutului, pentru a ne ajunge ţinta idealului nostru naţional la care de veacuri am aspirat. Nu deznădăjdui, căci nimănui nu-i e dat a şti ce va aduce ziua de mâine. Gândeşte şi aspiră, povăţu-ieşte-ţi fiii pentru a fi oricând gata. Numai aşa vom învinge, fie pe calea armelor, fie pe orice altă cale.

În Zorleni, deşi nu suntem aranjaţi bine, prietenului meu Burcescu îi place grozav. Motivele le poate pricepe oricine.

Suntem în casa unei gospodine de 25 de ani, bărbatul ei este mobilizat. Şi, deşi ne alimentăm singuri, totuşi, anumite alimente nu le putem găsi decât la... gospo-dina în chestie, la duduia Nataliţa. Şi cine altul decât prietenul Burcescu, care a intrat în graţiile... cinstite ale duduii, procură un atare aliment. Îi dau dreptate?! Eu, poate, prin diferite delegaţii, am avut ocazia a mă hrăni în diferite feluri, el numai cu ciorba de la cazan.

1 martie 1918 – Zorleni

Venit-a şi prima zi a plugarului român. În timp normal, se începeau arăturile de primăvară. Şi acum, acolo unde se mai găsesc braţe şi vite de muncă. Pare-mi-se, nu sunt sigur însă, a început demobilizarea? Da, bucurie că ne vedem vetrele, întristare că nu ne-am ajuns ţelul. O între-bare: cum şi de unde vom fi demobilizaţi, în ce fel se va face această demobilizare? Nimeni nu ştie, cei de la Marele Cartier cred că au luat măsuri din vreme.

O noutate de la batalion, noutate ce mă impresio-nează, avându-se în vedere starea de mizerie în care ne găsim. D-l maior Iliescu, comandantul batalionului 10 Pri, plin de energie, drept şi nepărtinitor ostaş al ţării, a găsit pe elevul Adamescu cu mai multe lucruri de îmbrăcăminte şi alimente dosite. I s-a făcut percheziţie. Şi bietul soldat suferă de frig şi foame. Bine, zice dânsul: „Dacă sub con-trolul şi sub ochii mei se fac pungăşii, dar... ce va fi?” Da, aşa e, stimate comandant, aşa e! Eşti, poate, dintre unicii care vezi lucrurile aşa. Cei mulţi şi în măsură de a o face, crezi că te vor interesa? Nu. Şi nu la cei de jos, la cei de sus trebuie dată lovitura, după cum sunt informat că se dă.

Sunt şefi de depozite, ofiţeri de intendenţă etc., care au furat cu zecile de mii de franci, unii chiar cu sutele. Te vor asculta pe dumneata, omul sfintei dreptăţi, care în tot timpul ai ştiut să-ţi menajezi soldatul, să-i impui respectul datoriei, care ai făcut morală celor răi, pentru a-i putea îndrepta? Nu cred. Tot soldatul care te-a priceput, te-a apreciat, te-a stimat ca pe un părinte bun, tot el te va înţelege. Să ne resemnăm, bunule om, şi să nu deznădăj-duim. Va veni şi timpul acela, acum sau mai târziu, se va găsi şi acel om cu voinţa de fier şi fără milă, cu al cărui scalpet să se taie partea putredă, să se cureţe cangrena societăţii noastre. Să aşteptăm.

O convorbire între camarazi:

Cel mai în vârstă este Burcescu.

– Va să zică, suntem în ajunul demobilizării. În curând, la vetrele noastre şi ne scăpăm şi de Moldova şi ea de noi.

Cel mai tânăr, Protopopescu:

– Ia lasă, barosane, c-ai trăit şi bine în acest război, ori nu-ţi aduci aminte de la Bârzeşti, ştii, colo la coana Moaşa, n-ai mâncat porcul cu voia ei, şi curcanul? Dar colo la Canton? Ha, ha, nu-ţi aduci aminte? Ce zici?

Burcescu:

– Ba, de, mă, ce să zic, biata coana Moaşa, când 
m-a văzut iarăşi viind, că ştiţi că trupa plecase la Unceşti, iar eu rămăsesem cu nişte vite jos, pe Bârlad, la Bârzeşti, n-o mai încăpea locul de bucurie, şi, cu toate că în casă erau nişte plutonieri de la Regimentul 5 Obuziere, dar tot mie mi-a dat întâietatea, iar a doua zi a poruncit să taie porcul. De, ce să-i faci, aşa sunt toate: toate trec, toate se duc.

Soldat Stiau Constantin:

– Da nu ştii, domnule sergent Burcescu, că atunci când în sat s-a ivit boala, m-ai trimis pe mine din gardă să-ţi găsesc alt cantonament? Ţi-am găsit la Cantonul de care aţi pomenit pe linia ferată. Ce mai fetişcană drăguţă era acolo! Ba, încă i-am spus că eşti şi necăsătorit, funcţionar. Şi mă credeau bieţii oameni.

Burcescu:

– Da, mă, aşa e! Şi aici am dus-o bine. Nu ştii, mi-a tăiat un miel în decembrie. Aveam toate la îndemână: pat curat, lapte în fiecare dimineaţă, dar biata fată, ce galeş se uita la mine! Când am primit ordin să vin la unitate, ne-am despărţit cu lacrimi în ochi. Biata fată răcise, era la pat când mi-am luat adio. Ochii i se înrouraseră de lacrimi, obrăjorii i se îmbujoraseră. Dar acestea au fost numai visuri de pribegie, eu gândesc tot acolo departe, acasă la Roşiori. Ssst,... că ascultă gazda de la uşă. Şi pe urmă, iacă Bulbeş scrie tot la carnet. Mai bine să tăcem toţi.

Aşa e, dar măcar aducându-ţi aminte acasă, să nu-ţi scape vreo vorbă.

În Moldova a ieşit vorba că, decât să moară un oltean şi un muntean, să moară un moldovean – zic mai ales, femeile.

Cu aceasta s-a încheiat convorbirea stimaţilor mei camarazi.

3 martie 1918 – Zorleni

Azi am primit ordinul Armatei I, de a pleca înapoi spre Păuneşti. Şi ce bine îmi pare, chiar de am mai sta sub arme câtva timp. Aici, în Zorleni, vai de noi: mizerie, boli, depravare. Niciodată, afară de când am fost bolnav, n-am fost mai supărat ca azi.

Gazda, o codoaşcă de femeie, ce răspunde la numele de Natalia, fruct a doi inşi, care în toată viaţa lor nu au ştiut ce sunt obiceiurile bune, la fel fiind şi ea, găseşte prilejul de a se amesteca unde nici uitându-se, nu pot vedea. Cauza: desfrâul. Voia femeia aceea ceea ce nu voiam eu şi ceea ce, poate, altcineva... cu voinţă a făptuit cu această descalificată a naturii.

Dar ce mai vorbesc de ea, când însăşi fata de alături, ce răspunde la numele de Maria, a găsit prilejul să se intereseze pe la bunii mei prieteni, poate pe la soldaţii naivi, de tot ceea ce am petrecut eu în campanie, dacă sunt căsătorit, dacă am avut alte iubite. De ce, fiindcă fata aspiră. Da, am zis că biata fetişcană a luat informaţii de la bunii mei prieteni şi de la soldaţii naivi.

La cei din urmă le iert naivitatea, tot ceea ce fac, ce zic, din inconştienţă o fac şi zic. Dar prietenii? Prietenia? Există? Da, de formă! De fapt şi de drept, nu. Interesul este acela care face prieten pe cineva care numai prieten nu poate fi cu un altul la care prietenia valorează mult.

N-am avut, n-am şi nu voi avea prieten în adevă-ratul sens al cuvântului. Prieteni de contrabandă, sunt mulţi. Povăţuiesc pe orişicine va citi aceste rânduri, să se ferească de atari prieteni.

După un studiu amănunţit psihologic şi timp înde-lungat, poţi lega cu cineva prietenia. Mai ales, să se fe-rească de acei cu o spoială de cultură şi caracter fals. De ţăranul naiv (vorba românului, ce-i în guşă, şi după uşă) nu trebuie să ne ferim. El e sincer în toate ale sale, de putem să-l luăm sub scutul nostru.

Şi aşa închei ziua de azi, cu o revoltă sufletească şi contra femeilor depravate, şi contra unor prietenii false. Tot amarul mi-l vărs aici, în aceste amintiri.

Uitasem să spun numele de familie al acestor două remarcabile persoane: femeia, Natalia Popa, nici bună de servitoare în casa mea, iar pretinsa fată mare, „domnişoara Maria”, un manechin cu ochii în raport cu... dar ce să mai zic!

14 martie 1918. Valea Ceregna vis-à-vis de Păuneşti – Putna

De la Zorleni primim ordin să ne înapoiem la Cartierul Diviziei, asta pe ziua de 5 martie. Pe ziua de 7 martie, ajungem în Coasta Lupii. Stăm o zi şi de aici plecăm la reşedinţa Batalionului de pionieri, care plecase la Vulpăşeşti, jud. Roman, pentru a face racordarea căii ferate Negreşti-Roman. Suntem aici. Din zi în zi, aşteptăm ceva. Cei naivi – demobilizarea, cei mai cu minte – ruşinea. Da. Cu ruşine ne-am retras din acest război mondial. Vom mai reveni? Nu se ştie. Pacea s-a încheiat în condiţii destul de umilitoare. Dobrogea fi-va tot a noastră? Tare mă tem. Totuşi, a mai fi continuat războiul, era dezastrul complet al ţării.

Înconjuraţi din toate părţile de vrăjmaşi, însuşi aliaţii noştri ruşi, dându-ne cea din urmă lovitură.

Politicienii noştri refugiaţi, făcuţi prizonieri în Rusia de către escrocul şi banditul Racovski, fără ali-mente, singuri, nemaiaşteptând nici un ajutor din nici o parte, am căutat să ne retragem, umilindu-ne.

Istoria, însă, istoria nepărtinitoare ne va judeca şi aprecia după merit.

Acum aşteptăm cu resemnare încheierea păcii şi plecarea spre căminuri, totul e sfârşit.

2 aprilie 1918

Suntem în aprilie. Afară de cele cinci divizii ce au început demobilizarea, nu s-a mai demobilizat nimic. Toţi aşteaptă cu nerăbdare să se vadă la vetrele lor, spre a-şi reîncepe munca din vremurile bune. Era vorba, ca pe 1 aprilie să se demobilizeze întreaga armată. Eram sigur de asta. Mă mir de ce se mai ţin aceşti oameni. Dar nu cred, până ce pacea nu va fi semnată definitiv. Şi cine ştie ce prăpastie va conţine acest tratat de pace?! Numai favorabil nouă nu va fi.

4 mai 1918

Suntem în ajunul plecării din satul Băltăreţu spre Tecuci, şi de aici, spre alte locuri, spre Basarabia.

Voi nota tot ce voi vedea în satele prin care trec. Mâine, 5 mai, ora 5.00, avem plecarea.

Azi am citit decretul de demobilizare al armatei şi punerea pe picior de pace pe 1 iunie. Demobilizarea începe pe 1 mai şi trebuie să se termine la 31 mai.

Iacă-ne, dar, în ajunul plecării spre cămine, după o lipsă de 2 ani. Ce vom vedea şi ce vom auzi la ai noştri, numai Dumnezeu ştie. S-au zis multe şi de toate în această privinţă, dar, până nu văd ochii, nu crede inima.

Vom vedea, ne vom resemna. De va fi rău şi ne vom pune pe muncă, căci... aşa ni se porunceşte...

Ah, sărmana ţară, ce de mai porunci ai ascultat, şi pricopsiţi tot nu ţi-ai văzut fiii? Când va veni şi vremea noastră, a celor oropsiţi, a celor care prin muncă şi sudoarea feţei noastre hrănim atâţia trântori?

Când palmele noastre cele crăpate ca scoarţa steja-rului, din cauza muncii, se vor lipi pe carnea moale a trântorilor care ne-au ruinat mica, dar bogata noastră ţară.

Sunt atâţia zeci de ani de când s-a început regenerarea neamului. Nimeni însă nu s-a interesat de soarta noastră, afară de Cuza şi Kogălniceanu.

Au făurit legi pentru ei. Iar dacă şi pentru noi au făcut ceva, niciodată nu s-a pus în aplicare ceea ce ar fi fost în folosul nostru.

Totul pentru ei, nimic pentru noi. Şi legile făurite de aceşti ce poartă numele de român, au atâtea ieşiri, atâtea căi întortocheate care aduc un folostot lor, nicicum nouă.

Dar a venit timpul secerişului, ieşi-vor secerătorii şi vor secera. Vor alege neghina pentru foc, iar grâul bun, la hambare.

5 mai 1918

Plecarea din Băltăreţu la ora 5.00 dimineaţa. Sosirea la Barcea Nouă la ora 11.30.

Impresii: am stat în acest sat până în dimineaţa zilei de 6 mai. În acest sat, case bune, la linie, oamenii, după cum am văzut, îndeobşte gospodari. Războiul n-a nimicit. Ruşii doar ce au prădat. În ceea ce priveşte moralitatea, din 50-60 fete câte se găsesc în sat, numai una s-a găsit virgină.

Femeile şi mai depravate. Sunt în poziţie critică peste 30 de femei şi fete. Bineînţeles, femeile cu cine au putut.

6 mai 1918

Plecarea din Barcea la ora 6.00 dimineaţa. Sosirea la ora 14.30. Drumul făcut pe o căldură ca în iulie.

Pe aici nu a plouat deloc. Semănăturile făcute stau în pământ ca în sac.

Locuitorii, cu ocazia războiului, în iarna trecută, 
s-au refugiat. Ruşii au pustiit tot. De altfel, şi aici, oamenii gospodari, imediat ce au sosit după două luni, au şi început să-şi refacă gospodăriile.

Îmi spunea o femeie bătrână că ruşii, ca să dis-trugă, întrebuinţau totul: furt, ardere, devastare etc. Făceau foc nu numai în camerele fără sobe, dar şi în podurile caselor. Aşa ne-au făcut prietenii noştri ruşi.

Moralitate: nulă ca şi în satele ce le-am lăsat în urma noastră.

7 mai 1918

Plecăm din Tudor Vladimirescu la ora 6.00. Timpul este frumos, cald. Parcurgem greu, până la ora 13.30, distanţa de 24 km până la satul Şerbeştii Vechi. Trecem în acest drum prin comuna Independenţa. Suntem aproape de Galaţi (14-15 km, iar la Brăila, 15 km).

În acest sat, am văzut ceea ce nu mi s-a întâmplat să văd în alte sate. Ruşii nu s-au mulţumit numai ca să distrugă în mic. În acest sat cu 50-100 de familii, nu ştiu dacă sunt 30 de case în picioare. Totul s-a dărâmat la pământ, iar lemnele au fost întrebuinţate pentru foc.

Am văzut case cu stâlpii uşilor ciopliţi pentru a face uscături pentru vestitul lor ceai.

Şi nu numai acest sat a suferit această ruină, mai rău ca făcută de obuzele tunurilor duşmane, ci şi satul vecin, „Apus”, a fost dărâmat şi mai rău. În ceea ce priveşte moralitatea, las să judece oricine după următorul caz: suntem în gazdă la un om (mobilizat). Are însă acasă o fată mare, una mai mică (12 ani), doi băieţi (14 şi 10 ani) şi împreună cu aceste fiinţe, încă o femeie din sat, dintre acelea căreia i s-a dărâmat casa. Suntem aici de maximum 4 ore. Ei bine, în acest interval de timp, s-au perindat diferiţi soldaţi. Mai pe seară, văd că vine şi un plutonier cu un sergent.

Atât gazda, cât şi cei găzduiţi, bineînţeles, nu noi, cred că vor trece prin toate bucuriile şi fiorurile ce le aduce dulceaţa tinereţii. Vorba d-lui căpitan Argeşanu, comandantul nostru: „Aici în Moldova mi-am obişnuit ochii, ca îndată ce văd o femeie şi s-o măsor de sus până jos, mai toate în poziţie critică”.

Mâine, 8 mai, zi de repaos aici.

9 mai

Plecăm din Şerbeşti (sat). Trecem prin comuna Serdaru. Nu mai sunt decât 12 km. Ajungem în Galaţi la ora 9.10. Bivuacăm în partea de vest a oraşului. Prin urmare, nu intrăm în oraş. D-ul căpitan Argeşanu e trimis ca şi curier la Bucureşti. I-am dat şi eu o scrisoare.

Dar-ar Dumnezeu să mă văd la locul meu. Văd că Divizia a II-a a început să demobilizeze. Regimentul 26 Rovine, chiar pleacă. Sunt cantonaţi vis-à-vis de noi în localul Şcolii Normale „C. Negri” din Galaţi. Nu ştiu dacă eu voi merge în oraş. Nu-mi mai vine să plec nicăieri.

10 mai 1918

Plecăm din Galaţi, iar la ora 12.00 suntem la Reni. Trecem podul peste Prut aproape de confluenţa lui cu Dunărea. La Reni am găsit şi Batalionul 10 Pri, ce venise de mai înainte. La Reni am stat până dimineaţa. În acest orăşel nu e nici o animaţie.

Se uită toţi la noi din case. Nu ştiu dacă cu voie bună sau rea. Sunt amestecaţi ruşi cu români. Şi aici totul e scump: 5 lei kg de pâine, zahăr şi ulei nu se găsesc, 50 bani o cafea etc.

11 mai 1918

Plecăm din Reni la ora 5.20, cu direcţia spre Bolgrad. Trecem prin satele: Cismé (nume turcesc) şi ajungem în satul Hagi Abdili, la ora 12.00 Aici poposim şi pentru mâine, 12 mai, când avem repaos.

În acest sat, sunt exclusiv numai români. Cei bătrâni nici nu ştiu ruseşte, afară numai de cei ce şi-au făcut armata la ruşi. Toţi ne-au primit cu voioşie. Mai către seară, s-a încins o horă straşnică, la care au participat şi băieţii şi fetele satului. Lumea aici, este cu mult simţ moral, cinstiţi şi fără vicii. Ca şi la noi, ruşii au făcut devastări, după cum ei înşişi spun. Se tem aici, că nu se dă pământ, căci, drept să spun, sunt locuitori care n-au o palmă de pământ, şi muncesc, ca şi la noi, în parte, cu proprietarul.

Ei ne cred pe noi de bună credinţă, când, după făgăduiala regelui lor, ca şi la ai noştri, li se vor împărţi pământul. Vite multe aici şi de tot felul.

20 mai 1918

Plecăm din secţie şi Batalion. Cei dintâi oameni demobilizaţi: moldovenii şi cei care voiesc a rămâne în Moldova. Nu mai au răbdare bieţii oameni.

25 mai 1918

Toţi din Muntenia îşi dau declaraţie pentru Moldova. Trebuie să plece, n-am ce le face. Le fac ordinele de demobilizare, le semnează maiorul. Dar unde vor pleca, Dumnezeu ştie. Ştiu că vor îndura cea mai mare mizerie. Cât le vor ajunge mâncarea pe trei zile? Sunt atâtea divizii care se demobilizează!

28 mai 1918

De două zile lucrez întruna pentru predarea secţiei de poduri. Toţi care mai puteau să-mi dea un ajutor cât de mic, m-au părăsit. Am oprit pe sergentul Uţă D. Ioan.

În sfârşit, azi sunt gata cu toate actele. Le prezint d-lui maior Iliescu şi, în sfârşit, mi se dă drumul.

Dacă era comandant al secţiei un ofiţer activ, poate plecam mai demult.

Mi se pune la dispoziţie o căruţă pentru a mă transporta la Bolgrad (staţia Valul lui Traian).

Plec de la secţie la ora 4.00 p.m., ajung la staţie la ora 8.00 p.m. Aici, altă dificultate: trenurile nu mai merg regulat. Ceferiştii sunt în grevă. Trebuie să aştept până a doua zi dimineaţa. Mănânc din ceea ce am luat de la secţie. Nu se găseşte nimic. Dorm unde dă Dumnezeu.

29 mai 1918

În fine, se face ziuă. Mă uit la traistă. Pâinea se terminase. Ies în dosul staţiei unde găsesc unul cu pâine. 2 lei fundul (400 gr), ceea ce vine 5 lei kg. Şi nici aceasta curată, 1/8 – mălai. Cumpăr două pâini. Este ora 6.15. Vine trenul de la Bender, merge spre Reni. Iau şi eu un loc în înghesuiala de oameni. La ora 7.00 plecăm. Ajungem în Reni-gară, la ora 12.00. Aici mai cumpăr 4 pfunzi pâine cu 10 lei. Plecăm spre Galaţi pe jos (14 km). Ajungem de-abia pe la orele 5.30. E cald. De-abia mai mergem de căldură, cu puţinul bagaj ce-l luasem, celălalt îl trimisesem în ţară, înainte, pe 25, cu o căruţă a companiei cu caii d-lui căpitan Argeşanu şi cu ai mei.

E cald foc, de-abia ne târâm. Ajungem în staţia Galaţi. Aici, de-abia ne-am aranjat spre a ne odihni şi iacă ofiţerul de gardă că începe să ia la goană, ca pe nişte dobitoace, pe bieţii oameni obosiţi. Unde-i mână, nici el nu pricepe, spune numai că nu este voie, că toţi să pără-sească peronul. Plec şi eu, şi, necunoscând pe nimeni în Galaţi, dorm împreună cu Uţă într-un vagon, pe o bancă.

La ora 6.00, plecarea spre Bârlad-Iaşi, pe linia nouă. Ce înghesuială, ce înghionteală ca să apuci un loc. Ajungem şi la Bârlad. Aici se schimbă trenul. Se lasă va-goane, se pun altele. Aşa că, trebuie să ne dăm jos. Nemaipomenit ce multă lume, peste 10 mii oameni.

6 iunie 1918

Sunt atâtea zile de când sunt demobilizat. Suferin-ţele mele încă nu s-au terminat. Sunt la Unceşti. Ieri am fost cu caii spre vânzare la Vaslui. E mare secetă. N-a plouat de multă vreme. Nu e nici o căutare, de-abia am dat unul.

Azi au plecat trei soldaţi care m-au ajutat de am adus puţinul meu, aici la Unceşti: Voicu Alexandru, Spârleanu Ilie şi Dumitraşcu Vasile. Mi-a rămas, cu con-simţământul lui, soldat Ana Vasile, pe care îl voi plăti. Cu el, pe urmă voi trece în Muntenia. În ce hal am ajuns! Doamne, Doamne, să nu fim noi stăpâni în propria noastră ţară!

Trebuie să plec şi eu odată, trebuie să se curme şi suferinţele mele. Trebuie să-mi văd casa după care oftez de doi ani. Fie bine, fie rău, trebuie să dau ochii cu ai mei.

10 iunie 1918

Sunt tot în Unceşti. Aştept acum, cum sunt liber, din zi în zi să plec. Interese contrare voinţei mele, mă reţin. Nu cred că voi mai sta mult, maximum până joi.

10 iunie 1918. Încheiere.

Din cele scrise în acest carnet, şi aşa după cum am simţit şi judecat eu, fără pretenţii literare, se vede că acest război ne-a dus la dezastru, că pacea, aşa cum s-a încheiat, e mai mult o ruşine a ţării, de altfel, nici nu se putea o pace în alt chip. Că în prezent, nimic nu mai depinde de noi, ci totul emană de la cei care ne-au dictat această pace.

Şi cauza acestui dezastru e numai şi numai, în primul rând, lipsa de prevedere a guvernanţilor noştri, şi încă înainte de a se începe acest război, a ţării noastre. Ce am câştigat noi de pe urma acestui război? Nimic. Dar de pierdut, am pierdut mult de tot. Am pierdut preponderenţa în Balcani, am pierdut independenţa economică, am pierdut din teritoriul ţării, am pierdut vaza de naţiune cumpătată şi cuminte... am pierdut mult. Am câştigat... Basarabia în ruină.

Poate o câştigam şi dacă stam pe loc, poate câşti-gam şi alte teritorii ocupate de români. Poate câştigam multe fără să pierdem atâţia oameni, atâtea muniţii care costă ţara cât s-ar fi putut trăi în 10 ani. Dacă stam locului, eram în perspectiva de a fi una dintre cele mai bogate ţări din Balcani, în bune legături cu toţi, nu ne-ar fi lipsit nimic.

Ne-am fi dezvoltat în cel mai înalt grad din toate punctele de vedere: agricol, industrial, cultural etc. N-ar mai fi fost nevoie de atâta zbucium, poate nu ar fi fost nevoie de nişte legi care lovesc în amorul propriu al ţăranului, cum e bunăoară, legea obligativităţii muncilor de tot felul.

Or, fără această lege, ţăranul nu muncea ca să se poată întreţine? Câţi cerşetori, muncitori în stare să-şi câştige existenţa s-au văzut cerşind pe la uşile celor bogaţi? Fără să fi legiferat munca, fiecare gospodar îşi avea deja programul muncilor sale şi după acest program îşi executa fiecare din munci, impuse de timp.

I s-a părut legiuitorului că poate ţăranul e leneş, nu munceşte îndeajuns, dar cine a adus ţara în gradul de înflorire economică de până înainte de începerea războ-iului? I s-a părut, poate, că va fi de acum un trândav, dar căruia dintre noi i-ar conveni să şadă, iar copiii şi toţi ai lui să huzure de foame, cerşindu-şi bucăţica de pâine?

Ţăranul român, să se ştie, nu e numai inimos, el e şi mândru de obârşia lui. Nu se dă înapoi de la nimic. Mai greu în va veni acum, când silit, îşi va face lucrul său, lucru pe care, odinioară, îl făcea de bună voie şi cu toată dragostea.

Dar nu asta a împins pe legiuitor la făurirea acestei legi, nu dorul de ţăran, nu milă că va înfometa, ci lipsa de braţe pentru lucrarea moşiilor boiereşti, şi, deci, obligarea tuturor ţăranilor de a le munci, pe de o parte, pe de alta, obligaţia luată de ţară prin Tratatul de pace, de a vinde disponibilul de cerealele învingătorilor noştri, şi, deci, de aici, revine şi impunerea acestei legi, deoarece ţăranul, bineînţeles, care duce tot greul ţării, nu îşi va lucra ogorul decât în limitele trebuinţelor familiei lui, şi nimic mai mult pentru străin, mai ales că, forţat, urmează a i se lua dispo-nibilul.

Am adus aceste ipoteze. Însă ţăranului, pentru efectuarea muncilor sale, îi trebuie bani, şi deci din prisosul său, urmează să vândă. Iar boierii ar fi bine să asculte glasul regelui: „Moşiile se vor da vouă, ţărani români, vouă, care ştiţi a muri pentru pământul ţării în care v-aţi născut.” Dar care este acel ce urmează sfatul şi pilda regelui?

Daţi pământul şi nu vă fie frică că va rămâne ne-cultivat şi nelucrat la timp. Daţi pământ şi fiţi siguri că peste maximum cinci ani, nu se va cunoaşte că această ţară a fost zdrobită. Daţi pământ şi drepturi cetăţeneşti, şi veţi vedea cum ştie ţăranul să vă mulţumească din belşug.

Până atunci, să nu vă aşteptaţi la mult.

27 iulie 1918. Sub nemţi. Acasă.

Sunt trei săptămâni de când sunt acasă lângă ai mei. Mă căiesc amarnic de ce am plecat din Moldova, ca să văd ceea ce se petrece aici. Jaf din partea nemţilor, speculă din partea celor puşi în solda lor. De nemţi n-am ce zice. Jefuiesc cu formă, jefuiesc legal. Dar ai noştri? Nu se gândesc, oare, că va veni şi ziua cea mare a judecăţii?

Pe unii dintre aceştia i-am lăsat oameni săraci, înglodaţi în datorii, îi găsesc acum bogaţi, aproape să nu mai bage în seamă pe acei care, timp de doi ani, au luptat pentru un scop. Şi cât de amărâţi sunt aceştia. Iacă pe dezertori bogaţi, iar ei, vajnicii luptători, care au înfruntat viforul luptelor cu bărbăţie, iacă-i luaţi în picioare de câţiva dezertori de la datorie, puşi în slujba nemţilor, spre a-i ruina, spre a le stoarce şi puţinul ce le-a mai rămas.

Ah, sfântă zi de dreptate şi libertate, iveşte-te spre a da în cap acestor hoţi ai neamului. Veniţi cetăţeni bel-gieni şi sârbi, veniţi preoţi şi învăţători, de vedeţi pe cetă-ţenii, preoţii şi învăţătorii noştri în ce scârnăvie se tăvălesc.

Veniţi şi voi cei care vreţi să asanaţi moravurile cetăţenilor de toate categoriile din această amărâtă ţară şi vedeţi, vă plac aceşti aleşi ai neamului? Cu aceştia vreţi să ne îndreptaţi? Înşişi, nemţii ne-au calificat de hoţi. Şi cine credeţi că, la urma-urmei vor avea dreptate? Tot aceşti mişei, tot aceste lipitori.

În câte sate am umblat, tot aşa am văzut. Nimic corect, nimic cinstit, toţi jefuiesc, toţi despoaie, toţi specu-lează.

Aşa va fi în toate satele din Muntenia şi Oltenia? Şi, ca să fiu cu conştiinţa împăcată, scriu câteva nume în carnetul meu.

Unii, rămaşi spre a face speculă, alţii, dezertori etc.

Toma Gh. Popescu, primar (preşed. Com. Int.) pus de nemţi. Cu doi ani în urmă, sărac, dator, iar în prezent se laudă cu mii de franci. Speculant ordinar.

Cu toate că nemţii au interzis fabricarea ţuicii, totuşi, el a făcut, a vândut-o cu 6-7 lei/kg.

Speculează cu mălai de la etapă: dă merticul ca cântărit 15 kg, pe când în realitate nu e decât 12-13 kg. ş.a.

Ion D. Popescu, notar:

La începutul carierei era un om cinstit. Nu era dator, dar nici bani n-avea. În prezent e asociat cu cel de mai sus.

ENE GHE. DINCĂ

Un al treilea samsar şi speculant, şi cel mai periculos. Un factotum al celor doi dinainte. El împlineşte trinitatea.

Om sărac la început, s-a înălţat prin speculă şi necinste în aceşti doi ani, însă a atins culmea.

N-ar mai trebui să i se dea nici o încredere şi nici importanţă. Trebuie dispreţuit. Prune, mere, pere şi tot felul de fructe, el le-a speculat. Lapte, ouă, brânză, unt etc., de asemenea. Şi câte altele?!

Ion T. Simion, cismar

Dezertor de pe front încă din 1916 decembrie. Necinste lui!

Gheorghe Gh. Mănuleci, tânăr

Sergent rural dezertor de pe front (în solda nemţilor).

Gheorghe I. Dole. Asemenea.

Ioan N. Stelian, contigent 1906 sau 1907.

Nu se ştie situaţia lui militară. Zdravăn, voinic. Nici nu a voit să ştie de armată. A rămas, a făcut speculă, îşi face casă, a cumpărat pământ. Iacă un tip de învăţător. În aceştia să mai avem încredere? Pe mâinile acestea să ne încredinţăm copiii?

Cu ce curaj va veni el înaintea copiilor, să le propovăduiască respectul legilor, iubirea de ţară, iubirea binelui, jertfirea pentru apărarea moşiei?

Şi la fel ca acesta, avem pe învăţătorul tânăr, Ion Albescu de la Berislăveşti, care, spre a face mai cu îndemână specula, a acceptat toate funcţiile: învăţător, primar, brigadier silvic. În prezent, la moşiile Eforiei.

Dar dl. Fl. Enăchescu, ca agent de percepţie, care în ultimul timp a avut ordin să se prezinte la unitate, de ce nu s-a prezentat, or aceasta nu e dezertare? De ce? Lucru simplu şi foarte explicabil. Se temea, bietul om, să nu-şi lase pielea gratis nemţilor, ca apoi să nu mai aibă cum face speculă şi lua în arendă moşia Dealul Boului, Mlaca, ce se caută în regim de Eforie.

De onor domn Epurescu, ca perceptor, nu mai vorbesc. Cu drept, fără drept, a rămas. De n-avea cine să strângă dajdiile nemţilor.

Vai, vai, sărmană ţară, pe ce mâini ţi-a fost dat să ajungi? Iacă-ţi fiii care te-au înjosit. E cinste lor?! Aşa se va petrece şi la alte neamuri? Iar acum să vă vedem pe voi cei care vă lăudaţi că veţi îndrepta tot răul. Îmi pare că tot cei ca mine vor fi socotiţi de răi şi hoţi.

1 august 1918. Sub ocupaţie.

Suntem în a patra lună de când s-a încheiat aşa-numita pace. Nu ştiu ce va fi fost înainte, dar, ce văd acuma, mă umple de scârbă. Era cu mult mai bine să nu fi venit din Moldova. Acolo nu vedeam, cel puţin, ceea ce văd aici.

Nemţii, pe de-o parte, ne iau ce brumă mai avem, ai noştri, români, ca şi mine, ne speculează, pe de altă parte, pentru a-şi umple buzunarele. Le e tot frică că poate pierd ocazia. Numai cei săraci duc greul, îndură mizeria, suferă amarul şi brutalităţile, şi dintr-o parte, şi din alta. De nu dai, gata amenda sau puşcăria, de dai, n-ai cu ce te hrăni. Iar cel îmbogăţit de pe urma noastră, a celor ne-voiaşi, se uită, rânjeşte, are de toate, e mulţumit în sufletul lui, văzând suferinţele semenilor săi.

Până când vom îndura toate acestea, nu se ştie. Suntem cu toţii cei amărâţi, în aşteptarea unei zile mari, ziua de scăpare şi a răfuielii. Când va veni însă? Am pierdut orice nădejde aşteptând. Tot aşteptând şi sperând multul-puţin al nostru, se duce, dispare încetul cu încetul, fie pentru a domoli foamea nemţilor, fie a umple buzunarele alor noştri, puşi în solda cotropitorilor scumpei noastre ţări.

Am ajuns de nu mai avem încredere în nimeni. Am ajuns străini în ţara naşterii noastre. Am ajuns să cerşim bucăţica de mămăligă la asupritorii noştri. Iar cei sătui, se uită la zvârcolirile de moarte ale noastre şi ale copiilor noştri şi râd, şi le pare bine de nenorocirile noastre, pentru că ei nu suferă.

Au toate din belşug, lui nu i se ia nimic, pe el nu-l jefuieşte nimeni.

Scriu aici în anul mântuirii, 1918, săse ştie de cei ce vor citi, că puţini mai sunt care mai simt româneşte.

Toţi ceilalţi şi-au pierdut orice sentiment naţional. Nu se mai gândesc la nimic, decât să-şi facă averi. În această amărâtă comună Dăngeşti, se fac cele mai mari nedreptăţi. Nu mai există autoritate. Toţi, nişte rapaci, nişte speculanţi, ocupându-se mai mult de a-şi face avere, decât de treburile comunei. Pe această comună, nefiind nimeni să-i păzească drepturile, au năpădit toţi din toate părţile şi din alte comune.

Locuitorii ei au ajuns în sapă de lemn din această cauză. Şi notaţi bine: primar T.G. Popescu, notarI.D. Popescu, preot I. Nicolescu, agent fiscal Florea Enăches-cu, învăţător la Dăngeşti, Ion Stelian, iar la Rădăcineşti, subsemnatul care scriu aceste rânduri. Care, amărât fiind, am venit de pe front, eu singurul dintre toţi din capii comunei, am fost în apărarea cinstei ţării acesteia.

Am scris, să se ştie şi să se condamne ei şi copiii lor.

Şi vom pleca. Avem un vis de împlinit. Peste capul nostru, al românilor, au trecut multe vijelii, şi nimic nu ne-a cârmit din calea noastră.

Timpuri triste, întunecoase au trecut şi mulţime de hoarde păgâne ne-au încălcat scumpa noastră ţară, dar nici timpurile grele, nici nimeni din păgâni nu ne-au putut curma şirul zilelor noastre, căci am fost şi suntem români, şi oricât timp vom putea să păstrăm acestui frumos nume, nu ne vom teme că vom pieri în mijlocul şi noianul nea-murilor cotropitoare.

Toţi zic, ca şi mine: Mai bine vom pieri cu cinste, decât să trăim cu ruşine în mijlocul neamurilor răuvoitoare nouă.

20 noiembrie 1918

În sfârşit, am scăpat. Da, am scăpat, am răsuflat. Ni s-a luat greutatea ce ne strivea corpul... şi sufletul. S-au dus nemţii. În urma lor nu a rămas decât jalea celor nevoiaşi şi râsetul celor groşi la pungă.

Fraţii noştri prin alianţă, francezi, englezi, americani, ne-au scăpat şi de această pacoste. De când ne-am demobilizat şi până acuma – sunt 6 luni –, multe am văzut şi multe am auzit.

Am văzut cum ni se duce ultima bucăţică de la gura copiilor noştri şi ultimul ou, ultima picătură de lapte. Şi de nu dai, era foc. Într-un rând, m-am opus, am spus că trebuie intervenit ca să nu mai dăm când n-avem de unde da.

Şi ce să vezi, mi-au pus în cap pe cei graşi, pe mai-marii comunei, pe cei căpătuiţi de nemţi, şi gata, gata să înfund puşcăria.

De auzit, am auzit şi mai multe: am auzit cum se înfiera purtarea românilor ce au luptat, cum ni se scoteau ochii cu vorbele „ce ne-aţi făcut, ce ne-au făcut mai marii voştri, că ne-au adus unde suntem azi”.

Se înfiera prin vorbe neomenoase faptele lui Brătianu şi Take Ionescu şi chiar a regelui nostru iubit.

Şi ştiţi de unde erau toate? De la nemţi. Şi ştiţi cine le răspândesc printre popor? Acei cărora li s-a dat toată încrederea: un Enăchescu, agent de percepţie, un Albescu, Stelian, învăţători, un Florescu, notar etc. Şi toi n-au luat parte pe front, toţi nu ştiu nimic din suferinţele şi vitejia ostaşilor noştri. Ei au ştiut numai să-şi facă averi, iar acum tot ei cer să li se dea.

 

CÂTEVA CUVINTE DESPRE

ÎNVĂŢĂTORUL ION BULBEŞ ŞI FAMILIA SA

retrospectivă biografică realizată de nepotul autorului, Florea I. Niţă


La poalele munţilor Cozia, se înşiră pe văi, între râuri şi dealuri, comuna Berislăveşti, cu satele Dăngeşti, Rădăcineşti, Robaia, Scăuieni, Stoieneşti, Brădişor şi Berislăveşti.


La începutul secolului XX, satele Dăngeşti şi Rădăcineşti formau împreună comuna Dăngeşti, iar satele Brădişor, Stoieneşti, Berislăveşti, Scăuieni, Robaia constituiau comuna Berislăveşti. Ambele comune făceau parte din judeţul Argeş. Se ştie că partea stângă a Oltului ţinea de judeţul Argeş. Şi această împărţire administrativă a ţinut până în perioada comuniştilor, când partea stângă a Oltului s-a anexat judeţului Vâlcea.


Începând din anul 1900, comunele Dăngeşti şi Berislăveşti au mai fost unificate. Eu, de exemplu, sunt născut în comuna Berislăveşti. În anul 1940, anul naşterii mele, comunele Dăngeşti si Berislăveşti erau unificate.

Începutul secolului XX, în comuna Berislăveşti-Dăngeşti judeţul Argeş, pentru ţăranii comunei a venit o mare bucurie. Statul român a trimis în această comună un învăţător, pe Ion Bulbeş. Venit în anul 1899, acesta a funcţionat în satele Dăngeşti, Rădăcineşti şi Scăuieni. Începând de acum, copiii ţăranilor săraci puteau să înveţe şi ei carte, nu numai ai celor bogaţi, prin alte localităţi.

Eu, ca nepot al lui, din datele pe care le mai am, voiesc a arăta biografia acestui învăţător, statutul lui de om cinstit, corect, patriot şi viitor erou, încă necunoscut, comunei şi ţării noastre. De ce? Voi arăta în cele ce urmează.

 

Născut la 14 iunie 1881, în comuna Cioroiu, plasa Oltul de Sus, judeţul Romanaţi, Ion Bulbeş era fiul lui Ion P. Bulbeş şi Stanca, născută Predescu, în comuna Ciomă-geşti, prin căsătorie devenită Bulbeş, ambii ţărani mijlocaşi.


Ca pregătire intelectuală, Ion Bulbeş avea 5 clase primare plus 7 clase liceale, deci o şcoală normală de învăţători. Nu am date unde a făcut şcoala normală, dar că a făcut 12 clase este menţionat în livretul militar pe care îl deţin.


În toamna anului 1899 este repartizat învăţător în comunele Dăngeşti-Berislăveşti pentru satele Rădăcineşti, Dăngeşti, Scăuieni.


Potrivit legilor de atunci, învăţătorul repartizat, pentru a rămâne în localitate, trebuia să se căsătorească. Aşadar, în data de 2 decembrie 1899, conform certifica-tului de căsătorie nr.8, Ion P. Bulbeş s-a căsătorit cu Dumitra Popescu din satul Rădăcineşti, de profesie casnică şi agricultoare.

Din căsătorie au rezultat 4 fiice: Elena, născută 27 aprilie 1901, conform certificat naştere nr.5; Maria (mama mea), născută 11 august 1902, conform certificat nr.22; Alexandra, născută 29 ianuarie 1906, conform certificat naştere nr.3; Aurelia, născută 26 aprilie 1907, conform certificat naştere nr.10

Ca învăţător, funcţionează până în anul 1925, când este ucis mişeleşte de o mână criminală, datorită cinstei şi corectitudinii lui.


Ca învăţător, până în 1916, în afara serviciului militar şi concentrărilor, îşi face conştiincios munca de învăţător, are o atitudine cinstită şi corectă, iar pe linie administrativă face şi munci extraşcolare pentru propăşirea comunei Dăngeşti, aşa cum o dovedesc certificatele de bună purtare morală cu nr. 442, din 19 iunie 1908 şi nr. 84, din 11 martie 1915, eliberate de primăria Dăngeşti.


În perioada 1899-1916, ca învăţător a format multe generaţii de elevi, absolvenţi a cinci clase primare, care mai târziu unii au devenit oameni de bază în comună, morali, corecţi, cinstiţi şi cu frică şi credinţă în Dumnezeu.


Tatăl meu, Niţă Andrei Ion (zis Bălteanul), i-a fost elev, iar mai târziu i-a devenit ginere prin căsătorie cu Maria Bulbeş, mama mea. Ca elev, tatăl meu a primit educaţia de la Bulbeş Ion, învăţătorul lui. Toată viaţa a fost un om corect, cinstit şi patriot, după modelul învăţătorului său.


Conform livretului militar nr.166, din anul 1903, învăţătorul Ion Bulbeş este încorporat în armată la Regimentul 1 Geniu SM (săpături-minări) compania 6, cu sediul în Curtea de Argeş. Depune jurământul pe 1 decembrie 1902, iar pe 5 octombrie 1905, este lăsat la vatră.


În anul 1916, este mobilizat pentru Războiul de Reîntregire al Neamului Românesc, tot la acest regiment. Pleacă cu trupele speciale de geniu spre teatrul de luptă, care urma să se desfăşoare la Mărăseşti, Oituz.


În perioada 1916-1918, ca administrator şi contabil al Regimentului de genişti, ţine evidenţa contabilă, dar totodată scrie şi un Jurnal privitor la evenimentele petre-cute pe front, precum şi câteva impresii după demobili-zare. Descrie amănunţit traseul parcurs, caracterizează oamenii din localităţile prin care trece sau unde staţionează. Face portretul comandanţilor şi camarazilor lui. Arată eroismul şi munca soldaţilor genişti care făceau podurile peste râuri sau refăceau şoselele. Descrie vitejia soldaţilor români în luptele de la Mărăşeşti, Oituz, Mărăşti. Descrie trădarea aliaţilor ruşi, laşitatea lor, primitivismul lor privind comportarea cu populaţia civilă.


După terminarea războiului, pe drumul de întoarcere spre casă, descrie ororile războiului, care a distrus localităţi, case, drumuri, arătând cum erau şi cum au ajuns după război.


Revenit acasă, după anul 1918, îşi reia slujba de învăţător, dar continuă a-şi scrie impresiile în jurnal. Aceste impresii sunt asupra conducătorilor comunei Dăngeşti şi Berislăveşti. Este indignat cum aceştia au ajuns aşa de bogaţi. Arată că a fost informat de consăteni că aceşti conducători ai comunei, în timpul ocupaţiei germane au colaborat cu agresorii, atunci când nemţii au ocupat ţara Loviştei prin vechiul drum Tiţeşti, Perişani, Sălătruc, Curtea de Argeş, atunci când de frica nemţilor, populaţia din Berislăveşti-Dăngeşti s-a refugiat în comuna Blidari-Schei.


Aceşti conducători rămaşi în comună, pe lângă colaborarea cu nemţii, şi-au însuşit şi bunurile rămase ale consătenilor refugiaţi. Consecinţe ale acestor fapte au fost că cârciumarii şi funcţionarii care până la război erau săraci, cinstiţi şi corecţi, după război au devenit imorali, necinstiţi, corupţi şi foarte bogaţi.


Ideile de dreptate ale învăţătorului i-au adus soarta teribilă ce o voi relata mai jos. Cele ce mi-au rămas despre el sunt Jurnalul, câteva acte şi documentele privind cercetarea crimei săvârşite asupra sa, documente ce le am de la tatăl meu, Ion Niţă, ginerele lui. Nu s-a mai găsit nici un document privitor la viaţa şi activitatea învăţătorului Ion Bulbeş, din 1899 şi până în 1925.


După 1925, figurează ca învăţător în Dăngeşti, Rădăcineşti d-l G. Angelescu, deşi îmi spuneau părinţii mei că dânsul venise în Rădăcineşti înainte de 1925, împreună cu I. Tudor şi Ion Stelian. Din cercetările arhivelor celor trei şcoli, nici unul din aceştia nu mai figurează în Cataloagele şcolare, pentru că nu mai există nici un catalog. Singurele acte rămase sunt cele păstrate de tatăl meu. Tot la Rădăcineşti şi Scăieni, după 1920, au fost repartizaţi ca învăţători Ite Niculescu cu soţia, nici ei nefigurând în cataloage până în 1925.

Din ceea ce am reţinut de la mama mea, mama lui Ion Bulbeş se numea Stanca. Ea s-a născut în comuna Ciomăgeşti, judeţul Argeş, având numele de familie Predescu. Din căsătoria cu Ion P. Bulbeş, au rezultat zece copii: Ion, Tudor, Alexandru, Marin, Maria, Petre, Alexandra, Stanca, Ilie, Glafira.


Al doilea fiu a fost înfiat de o soră din partea mamei şi a primit numele Predescu. Acesta a plecat în oraşul Craiova şi s-a angajat la un patron de hotel, numit Slătineanu. Acest patron, văzând în Tudor un băiat isteţ, corect şi harnic, l-a înfiat dându-i numele de Tudor Slătineanu.


Cu îngăduinţa părinţilor, Tudor şi-a atras toţi fraţii şi surorile lui în Craiova, găsindu-le serviciu la toţi. A rămas o singură fată acasă cu părinţii, Glafira. Tudor, spunea mama, a fost şi el căsătorit şi a avut o singură fiică, a absolvit medicina şi ar fi fost apoi profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Ilie, mezinul, ar fi fost şi el pilot, dar a fugit din ţară în Argentina, după cum spunea mama. Aceste informaţii le mai aveau părinţii mei până la Războiul din 40-44. După război, a venit comunismul şi am pierdut orice legătură cu ei.


Părinţii bunicii mele s-au numit Leana şi Dumitru Popescu. Au avut patru copii: Dumitra, fiica cea mare, care s-a căsătorit cu Bulbeş Ion în anul 1899, Ion Dumitru Popescu, poreclit „Soi”, a avut în mod alternativ funcţiile :funcţionar, notar, primar, asta până în al doilea război mondial; Samoilă Popescu, funcţionar şi poştaş al comunei; Alexandra Popescu, casnică.


Îmi amintesc, pe vremuri, când mama îmi povestea despre rudele ei din comuna Cioroiu, jud. Olt: de bunicii mamei mele, Ion şi Stanca Bulbeş, precum şi unchii şi mătuşile plecate din Cioroiu şi stabiliţi în Craiova. Pe toţi aceştia mi-i arată într-o fotografie făcută în oraşul Craiova la nunta unchiului ei Tudor. După cum îmi reamintesc, caut şi eu să îi descriu cât mai explicit. Privind poza de la dreapta spre stânga, vedem: primul din dreapta, Samoilă Popescu, fratele bunicii şi unchiul mamei mele (în costum popular şi cu pălărie pe cap). La dreapta lui stau bunicul Ion Bulbeş cu bunica Dumitra. La dreapta bunicului stă Alexandru, angajat militar, lângă el, mama mea, Maria Bulbeş, la 17 ani, ţinută de umăr de către Marin, apoi Maria, sora lui Marin. Primul din stânga este Petre, funcţionar, apoi Alexandra, Stanca, Glafira şi Ilie. Urmează părinţii bunicului, Stanca şi Ion Bulbeş din Cioroiu, iar jos, Tudor şi soţia lui, a doua zi după nuntă.


După spusele părinţilor mei, îmi reamintesc că, după ce s-a întors acasă, bunicului nu i-a plăcut corupţia ce exista în Berislăveşti, şi drept urmare o critica. Având vederi democratice, a intrat consilier al primăriei din partea P.N.Ţ., cu intenţia de a stârpi specula şi corupţia din administraţie. Însă această intenţie cinstită şi corectă l-a costat viaţa deoarece adversarii lui politici, care promovau corupţia erau nemulţumiţi de ameninţarea ce o reprezenta Bulbeş. Aceştia treceau în funcţie de noile oportunităţi ce se iveau, când la P.N.L., când la P.N.Ţ., dar bunicul, ca să-i demaşte, trecea împreună cu ei de la un partid la altul. Având aceste idei de a-i demasca pe cei necinstiţi, ce colaborau cu oricine şi făceau orice, pentru a-şi asigura bunăstarea materială, fiind mereu în poziţii fruntaşe în conducerea comunei, nu era agreat de aceştia.


Având în vedere vederile democratice ale bunicului meu, adversarilor săi corupţi le era destul de greu să-l înlăture din consiliu. Oportunitatea de a fi înlăturat s-a ivit odată cu crima săvârşită asupra lui.


Iată ce povestesc părinţii mei despre această crimă: În noaptea de 3-4 mai 1925, învăţătorul Ion Bulbeş venea de la un cerc pedagogic pe jos de la gara Jiblea. Când a intrat în satul Rădăcineşti, s-a întâlnit cu paznicul comunei. Mergând pe drum spre casă, au ajuns în dreptul Primăriei, cu sediul în Rădăcineşti. Au văzut o lumină în incinta Primăriei. Bunicul, fiind un om voinic şi curajos, a intrat în Primarie, uşile fiind deschise, iar la biroul notarului Ion Popescu era un individ. Bunicul l-a luat în braţe şi a ieşit afară cu el strigând: „Săriţi, oameni buni, am prins hoţul! Este Ion al Tomii!” Aşa cum au declarat martorii care au auzit strigătul şi din declaraţiile fraţilor de la Craiova date la Curtea de Apel Piteşti, reiese că banditul care avea un cuţit în mână, cu care l-a lovit pe bunicul meu în multe locuri (12 lovituri), până ce acesta a murit la 50 m de Primărie. Paznicul comunei şi pădurarul, care veniseră şi ei între timp, nu au avut curaj să se apropie de criminal, care striga în gura mare să nu se apropie, că îi omoară şi pe ei, cum l-a omorât pe Bulbeş, iar dacă spun despre crimă, nu vor scăpa din mâna lui.


După cum îmi povesteau părinţii mei, criminalul Ion al Tomii, notar în comuna Câineni, dar dorea postul de notar de la Primăria Dăngeşti, unde era notar Ion Popescu. Modul prin care vroia să ajungă aici era distrugerea actelor administrative ale comunei Dăngeşti, pentru ca Ion Popescu să ajungă la închisoare iar el să ajungă notar aici, unde primar era chiar tatăl lui, Toma Popescu.


O precizare: în satul Rădăcineşti existau în timpul acela (1925) trei familii Popescu (prima familie nu este implicată în această crimă), a doua familie fiind Toma Popescu, a treia, deşi se numea tot Popescu, nu avea legături biologice cu a doua, dar Ion Popescu era rudă prin încuscrire cu ei, mai exact soacra lui Ion Popescu, Paraschiva, era sora lui Toma Popescu, iar Elisabeta era nepoata lui Toma Popescu. În anul 1925, Toma Popescu era primarul comunei Dăngeşti, iar ginerele surorii lui Paraschiva, Ion Popescu, era notarul comunei. De asemenea, Ion Popescu era şi cumnatul lui Ion Bulbeş, deci Dumitra Bulbeş era bunica mea.


După crimă, au fost făcute multe cercetări pentru pedepsirea criminalului. Tatăl meu, împreună cu fraţii bunicului, au luptat doi ani în procese pentru acest lucru. Martorii care ştiau de crimă erau sub tăcerea criminalului, fiindu-le frică să vorbească. Primarul comunei îngreuna mereu cercetările poliţiei, pentru că nu vroia ca fiul lui, Ion Popescu, să fie condamnat. La Curtea de Apel Piteşti, era în acel timp judecător Mamulea, care l-a condamnat pe criminal cu suspendare, dat fiind şi faptul că bunica mea l-a iertat. Ţin minte când tata îmi povestea acest episod, spunea că mult timp a fost supărat pe bunica pentru acest lucru, mai ales din cauza faptului că doi ani şi jumătate s-a luptat să condamne criminalul, timp în care s-au cheltuit mulţi bani cu aceste procese care în final s-au dovedit a fi inutile, deoarece în final a fost iertat.

Tatăl meu, Ion Niţă, a continuat lupta începută de bunicul meu, tot ca şi consilier, până la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, deşi totul s-a dovedit a fi zadarnic. În primărie, începând cu anul 1925, nu mai existau decât oameni corupţi, cărora le-a mers destul de bine după acea crimă. Aceştia, având instituţiile Primăriei şi şcolile în subordinea lor, au distrus toate actele privitoare la viaţa şi activitatea învăţătorului Bulbeş. Ca nepot, mulţi ani am cercetat arhivele şcolilor unde acesta a funcţionat, însă fără nici un folos, peste tot spunându-mi-se: „Războiul a distrus tot.” Concluzia mea, pe mi-o spunea şi tatăl meu este următoarea: conducătorii comunei, de după 1925, aceiaşi care au fost implicaţi în crimă, au distrus totul.


La întrebarea „De ce învăţătorul Ion Bulbeş ar trebui declarat erou?”, răspunsul este simplu: de când a fost repartizat în comuna Berislăveşti-Dăngeşti ca învăţător, până în anul 1916, a fost un om corect, cinstit şi patriot.


Când a început războiul, el nu s-a sustras îndatoririlor ostăşeşti, ci a mers la război cu trupele speciale de geniu, relatând în jurnalul lui absolut tot ce s-a întâmplat în cei doi ani petrecuţi pe front (1916-1918).


După război, a intrat în politică în calitate de consilier, luptând împotriva celor corupţi şi nedrepţi aflaţi la conducere în acea perioadă. După crima săvârşită asupra lui, frământările politice ale vremii, războiul şi apoi comunismul, l-au trecut în negura uitării, amintirea sa rămânând încă vie doar în inima familiei. Evenimentele petrecute după anul 1925 şi-au lăsat amprenta privind atestarea activităţilor lui, iar Jurnalul şi viaţa lui nu au reuşit să fie cunoscute şi puse la loc de cinste aşa cum ar fi meritat.


Ţara noastră are mulţi eroi ce au luptat de-a lungul istoriei pentru un scop nobil, pentru demnitate, libertate şi mândrie naţională. Patriotismul eroilor noştri – cunoscuţi şi necunoscuţi – a fost descris cu multă dragoste de marii noştri istorici. Printre ei, printre eroii necunoscuţi, se găseşte şi învăţătorul Ion Bulbeş.


Prin această carte, împreună cu documentele ce le deţin, caut să fac cunoscută lumii soarta unui adevărat patriot, erou şi luptător pentru întregirea neamului nostru şi libertatea lui, nu în ultimul rând luptător împotriva necinstei, corupţiei şi a tuturor relelor ce stau în calea unei democraţii sănătoase, democraţie pentru care, în final, avea să plătească preţul suprem... însăşi viaţa lui. Şi asta doar din dorinţa de a împiedica un jaf care ar fi dus la condamnarea unui om cinstit şi drept.


Patriotismul este dat de acei oameni care luptă pe orice cale şi prin orice mijloc pentru independenţă, unitatea şi bunăstarea unei ţări. Doar din oameni patrioţi se nasc eroii popoarelor, iar aceşti oameni patrioţi contribuie la câştigarea libertăţii poporului respectiv. Naţiunea noastră s-a format în decursul a douăzeci de secole, prin luptele eroice ale bravului popor român, ce dorea ca ţara noastră să devină liberă, independentă şi stăpână pe soarta sa. Au fost oameni care şi-au dat viaţa în războaie, care s-au luptat politic, arătând naţiunilor mari cum s-a format poporul român. Pe aceşti patrioţi, istoria i-a numit eroi, despre ei marii istorici scriind astfel încât amintirea lor să rămână vie permanent în memoria neamului nostru. Ţara noastră se mândreşte şi îi cinsteşte, ei în cursul vieţii lor fiind corecţi, cinstiţi şi cu multă credinţă în Dumnezeu. Adevăraţii eroi sunt patrioţi, şi nu se sustrag îndatoririlor ostăşeşti, ci, dimpotrivă, îi ajută pe cei aflaţi în nevoie şi sunt în stare să-şi dea viaţa pentru patrie şi pentru semenii lor, având credinţă în Dumnezeu. Necredinciosul, ateul şi indecisul, neavând asemenea valori morale, nu pot să-şi dea viaţa sau să lupte pentru o cauză, lor nepăsându-le decât de bunăstarea lor. Aceştia nu pot fi eroi şi nu pot fi luaţi ca modele de popor, pentru că nu au fost şi nu sunt patrioţi. Este dovedit istoric că toţi cărturarii care au dus o politică de înlăturare a feudalismului, începând din sec XVIII şi până în prezent, au avut şi au credinţă. Ei, în discursurile lor nu au minţit şi nu pot să mintă poporul, fiind numiţi eroi ai neamului.


Din păcate, începând cu secolul XX, acei eroi sunt tot mai puţini. Nu mai este patriotism în adevăratul sens al cuvântului, la fel şi credinţa în Dumnezeu. Majoritatea oamenilor politici din aceste vremuri fiind interesaţi doar de bunăstarea lor personală, ei nevrând o democraţie în adevăratul sens al cuvântului, ci anarhie şi haos.


Pentru a scoate la lumină lupta pentru dreptate a bunicului meu, am încercat, încă din 1970, a da publicităţii acest Jurnal. Am vorbit încă de atunci cu unii profesori, istorici şi ziarişti. L-am dat să-l citească, dar toţi m-au sfătuit să nu-l mai arăt la nimeni şi nici să nu-l dau să-l citească nimeni, pe motiv că bunicul are o atitudine duşmănoasă faţă de poporul rus, acolo unde scrie despre comportamentul trupelor ruseşti pe frontul din Moldova, din Primul Război Mondial.

După anul 1990, am intrat în legătură cu d-l profesor director al Muzeului de Istorie din Rm. Vâlcea. Dânsul m-a sfătuit să-l scriu, dar originalul să nu-l dau la nimeni. Dar am avut iarăşi ghinion, dânsul murind de o boala necruţătoare.


Mulţumesc, în schimb, pe această cale, d-lui profesor Ion Topolog, consătean al meu, acum trăitor în Braşov, care m-a înţeles şi mi-a ascultat rugămintea, asumându-şi răspunderea de a tipări această carte.


În încheiere, aş vrea să mai scriu câteva cuvinte despre biografia tatălui meu şi a mea.


Tatăl meu, Ion Andrei Niţă, zis Bălteanul, s-a născut în anul 1893, fiind fiul Dumitrei şi al lui Andrei Niţă. Născut în satul Dăngeşti, comuna Berislăveşti, judeţul Argeş. S-a căsătorit în anul 1922 cu fiica lui Ion şi Dumitra Bulbeş, numită Maria, din căsătorie rezultând trei fii: Virgil (născut în 1922, în prezent decedat), Gheorghe (născut în 1927, în prezent decedat) şi Florea (sub-semnatul, născut în 4 iulie 1940).


Tata a învăţat cinci clase primare şi a fost unul dintre primii elevi ai învăţătorului Ion Bulbeş, promoţia 1899. Şcoala era în Dăngeşti, într-o casă mai mare a unui om înstărit. A copilărit acasă, ajutându-l pe tatăl său, Andrei Niţă, la meseriile de dogărie şi tâmplărie. A făcut armata în 1913, participând la Războiul de Reîntregire al neamului din 1916-1918, la infanterie, şi având comandant pe colonelul Vlădoianu (după război ajungând ministrul domeniilor publice). Tata a fost rănit de două ori şi a primit opt decoraţii.


După război, a primit 2 ha de pământ. După 1920, fostul lui comandant era directorul Regiei Monopolului Statului la fabrica de tutun din Bucureşti. În 1920, colonelul Vlădoianu l-a căutat şi l-a luat la moşiile lui din Valea Călugărească, pentru că ştia că era om corect şi cinstit, având ocazia acolo să-l ajute cu câteva lucrări de tâmplărie. După 6-7 luni, l-a luat în Regie la fabrica de tutun şi l-a pus ca maistru tâmplar, acolo lucrând aproape 2 ani, dar, la începutul anului 1920, s-a dus pe la Rădăcineşti în concediu şi la cârciuma lui Florescu, la horă, s-a întâlnit cu Maria Bulbeş, cu care s-a căsătorit.


După cum îmi spuneau părinţii, au avut unul faţă de altul dragoste sinceră şi au hotărât să se căsătorească. Învăţătorul Bulbeş, atunci când tata s-a dus să o ceara pe mama, a fost de acord, pentru că îl ştia de mic copil, de când îi era elev. După căsătorie, tata nu s-a mai dus la Bucureşti, deşi directorul Vlădoianu a venit de două ori după el.


După anul 1923, tata a intrat în politică, devenind consilier al Primăriei Dăngeşti-Berislăveşti, luptând împreună cu socrul său împotriva corupţiei din administraţia comunei.


În cel de-Al Doilea Război Mondial 1940-44, deşi avea 47 de ani, a fost şi el încorporat. După război, odată cu venirea comunismului, s-a angajat la Întreprinderea Forestieră şi a muncit la pădure.


Îmi amintesc că prin anul 1949-1950 a avut un accident vascular. A venit personal domnul doctor Aurel Ştefănescu (Tuţu) ca să îl trateze şi l-a dus direct la Spitalul din Rm. Vâlcea. Îl cunoştea bine pe tata, pentru că lucrase tâmplăria la conacul tatălui său, domnul magistrat Mitică Ştefănescu.


În anul 1951, s-a îmbolnăvit şi mama. A făcut trei operaţii în următorii doi ani.


Ca fiul cel mai mic, am fost oprit acasă, pentru a-mi îngriji părinţii. Am muncit ca agricultor, ajutându-i a muncile agricole, iar la 15 ani (anul 1955) m-am angajat la pădure, ca muncitor forestier, totodată ajutându-i pe părinţii bolnavi, cu care am rămas împreună şi după căsătorie cu părinţii. Boala tatălui meu s-a înrăutăţit, iar în anul 1970, după o tăcere de vreo 4-5 luni, a decedat.


Eu, Niţă Ion Florea, zis Fănică, am făcut patru clase primare (între 1947-1951) şi am avut ca învăţătoare pe doamna Maria Oncete, o învăţătoare cu adevărat doamnă, exigentă şi corectă, care m-a învăţat, atât pe mine, cât şi pe ceilalţi colegi, cinstea şi corectitudinea. Mulţi dintre colegii şi colegele mele care au avut şansa de a-şi continua studiile, au ajuns oameni de vază în societate. În clasă am avut colegă pe fiica doamnei Maria Oncete, şi anume Rodica Oncete. În clasele I-IV, ea a avut premiul I, eu premiul II. Rodica a mers mai departe şi, într-un final, a terminat stomatologia, stabilindu-se în oraşul Băileşti, judeţul Dolj, fiind medic stomatolog, acum probabil pensionară. De când ne-am despărţit (ea conti-nuându-şi studiile, eu rămânând acasă), nu ştiu dacă a mai venit vreodată acasă, în afară de când a decedat mama ei.


Începând din anul 1951, anul când eu am terminat cele patru clase primare, viaţa mea a început să se desfăşoare ca o tragedie. Boala părinţilor mei a fost pentru mine o catastrofă. Cheltuielile cu doctorii erau foarte mari pe atunci şi chiar dacă ar fi vrut părinţii mei să continui şcoala mergând la gimnaziu, nu ar fi avut banii necesari pentru acest lucru, dar nici eu nu puteam să plec, ştiind că tata era bolnav şi mama operată. Am zis adio şcolii şi am rămas să-mi îngrijesc părinţii bolnavi. Fraţii mei mai mari aveau familiile lor, greutăţile lor, iar eu, mezinul, trebuia să rămân acasă. La împlinirea vârstei de 15 ani, m-am angajat ca şi muncitor forestier sub supravegherea fratelui meu mai mare, Virgil. Când a venit vremea să mă înrolez în armată, tata s-a dus la Comisariat cu actele lor, cerând să nu fiu înrolat pentru a putea rămâne să-i îngrijesc în continuare, aşa că am fost reformat cu livretul militar „întreţinător de familie”, tata între timp pensionându-se medical.


Gândul de a face şi eu gimnaziu nu-mi dispăruse, însă nu puteam pleca de acasă ştiind că părinţii mei sunt bolnavi. Ei m-au sfătuit să mă căsătoresc, astfel încât să poată rămâne cineva acasă cu ei, iar eu să merg în oraşul Rm. Vâlcea să mă angajez şi să-mi fac gimnaziul. M-am căsătorit şi, după vreo 3 ani, întreprinderea forestieră m-a trimis la o şcoală de scurtă durată de mecanici forestieri. După terminarea şcolii, am fost trimis ca mecanic funicularist în munţii din Făgăraş. Lucram deja de un an acolo, când am avut un grav accident de muncă, ce mi-a marcat, din perspectiva sănătăţii, toată viaţa. Internările la spitalul militar de neuro-chirurgie şi la spitalul judeţean din Rm. Vâlcea, m-au vindecat parţial, însă medicamen-tele care am fost nevoit să le iau apoi, mi-au distrus alte organe. Am continuat însă să muncesc tot ca funicularist. Apoi alt necaz m-a marcat: soţia m-a părăsit din cauză că eram bolnav, eu rămânând cu fiica noastră, care avea atunci un an şi opt luni. După divorţ, fiica a rămas cu mine iar eu a trebuit să-mi găsesc altă soţie. La scurt timp, bunul Dumnezeu m-a ajutat, deoarece mi-am găsit o fată cuminte, cinstită şi cu multă credinţă în Dumnezeu. M-am căsătorit cu ea şi, începând cu anul 1965, ea mi-a fost şi îmi este o adevărată soţie. I-a îngrijit pe părinţii mei fără nici o împotrivire, iar pe fetiţa mea a crescut-o nefăcând diferenţa între ea şi cei doi copii pe care i-am avut cu ea. Din căsătoriile mele au rezultat trei copii: Mariana (născuta în anul 1963, crescută de cea de-a doua soţie), Iuliana (născută în anul 1968) şi Ion (născut în anul 1970).


După căsătorie, am continuat a munci tot la pădure. În anul 1968, m-am transferat la o întreprindere de construcţii din Rm. Vâlcea, ca mecanic. Acolo am făcut cele patru clase gimnaziale la şcoala nr.5 .


După moartea tatălui meu, în 1970, mama mea s-a îmbolnăvit mai rău. În anul 1975, am fost nevoit a mă transfera la Călimăneşti, unde lucram în schimburi, ca să pot îngriji de mama mea care era foarte bolnavă. Munca în schimburi şi nopţile nedormite, mi-au agravat starea de sănătate. Necazurile m-au doborât fizic şi m-am îmbolnăvit foarte rău. În anul 1978, am fost pensionat medical. Nu am mai reuşit a mă reface total, aşa că am rămas pensionat până în ziua de azi, însă mulţumesc lui Dumnezeu că toate aceste necazuri nu mi-au afectat mintea şi memoria este încă limpede. Ca să uit de cele întâmplate, am început să citesc tot felul de cărţi: literatură, ştiinţă, istorie, istorie a religiilor, Biblia, aceste cărţi formându-mă mult intelectual.

Soţia mea a doua, Niţă Elena, a fost şi este o soţie harnică şi înţeleaptă. Toate necazurile şi suferinţele mele nu au făcut-o să mă părăsească, având cu ea o căsnicie fericită, trecând împreună prin toate încercările ce ne-au fost date de această viaţă. Am crescut bine trei copii, ce acum se află toţi la casele lor, noi fiind iubiţi şi respectaţi de ei.


Sursa: Jurnal de front: 1916-1918, Ediţie realizată de: Florea Niţă, Ion Măldărescu, Gabriela Daraban, Ion Topolog, Editura Dealul Melcilor, Braşov, 2010,  ISBN 978-973-1707-11-2.

Notă: Versiunea electronică a volumului ne-a fost donată de către dl. Florea I. Niță, deținătorul Jurnalului original, moștenit de la bunicul Ion Bulbeș.


 



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu