Pentru ca Gheorghe Gheorghiu-Dej să fie cel mai mare
exponent al partidului comunist, a trebuit să-l doboare pe Lucreţiu Pătrăşcanu,
care, de fapt, era singurul intelectual din cele câteva sute de comunişti.
Acolo, la Cluj, când Valeriu Anania l-a întrebat pe Lucreţiu
Pătrăşcanu care este scopul comuniştilor în ţară la noi, acesta a răspuns:
“Înainte de a fi comunist, eu sunt român”. A fost singura “greşeală” faţă de
partidul comunist, pentru care Lucreţiu Pătrăşcanu a plătit cu viaţa: un singur
glonţ în ziua de 14 aprilie 1954, la Jilava. Din acea clipă, drumul lui Dej a
fost liber pentru a-şi atinge mârşava ţintă pe care o urmărea.
Aşadar, la Aiud, Gheorghe Crăciun ajunsese comandant al închisorii în urma promovării în drepturi. În perioada 1960-1964, acest satrap a organizat şi condus reeducarea în spirit ateu şi comunist a unui număr de 7.000 de deţinuţi politici intelectuali - şi spun intelectuali pentru că Aiudul concentra o categorie superioară de oameni. Mijloacele întrebuinţate în reeducarea orientată înspre Infern erau altele decât cele de la Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Jilava sau pe întinsul Canalului Dunăre-Marea Neagră. Dacă în aceste închisori, deţinuţii au fost chinuiţi prin metode diabolice şi necunoscute până atunci - în decursul istoriei încheindu-se cu schingiuirea omului până la moarte, în Aiud s-a întâmplat cu totul altfel.
*
La greva studenţească de la Cluj, din 1946, Valeriu Anania
s-a situat undeva foarte sus, dar cele ce au urmat mai târziu i-au tăiat elanul
cu care pornise şi, rostogolindu-se, a ajuns undeva într-un adânc de hău. Ani
la rând a fost secretarul particular al patriarhului Iustinian Marina, scăpând
astfel de prima arestare din 1948, iar câţiva ani mai târziu, când Securitatea
punea mâna pe el pentru a doua oară, preasfinţitul patriarh a mers personal,
smulgându-l din ghearele acesteia.
În 1958, a avut loc în România al doilea mare val de
arestări, când Securitatea, cu executanţi ceva mai răsăriţi, l-a luat pe
Valeriu Anania, ducându-l într-un oraş de provincie pentru a nu mai fi găsit cu
una, cu două. Aşa se explică faptul că, în 1960, era deţinut politic în Aiud
iar când au început reeducările, călugărul-teolog se afla în fruntea
bucatelor...
Gheorghe Crăciun s-a întâlnit cu fostul şef al studenţilor
grevişti de la Cluj şi, probabil, cei doi s-au înţeles atât de bine, încât i-a
dat mână liberă lui Valeriu Anania să conducă reeducările din Aiud.
La camera 78 din Celular, fostul student îşi avea instalată
o masă, scaun, hârtie la dispoziţie şi tot confortul ce i se cuvenea ca şef.
Marea calitate a lui Anania era o inteligenţă sclipitoare. Avea o minte
ascuţită, era foarte cult şi un excelent orator. Aş putea să afirm că şi
diavolul este foarte inteligent pentru că, iniţial, şi el a fost înger! De
această dată însă Anania şi-a aşternut inteligenţa nu la picioarele Lui Iisus,
ci la ale satanei.
Din 1960 până în 1962, reeducările din Aiud au avut un curs
lent. Se citeau cărţi, ziare sau reviste, mâncarea era bună şi suficientă.
Deţinuţii aveau voie să primească pachete de acasă, inclusiv ţigări, în celule
şi saloane se putea dormi pe saltea, pe cearşaf chiar, şi, în sfârşit, se
bucurau de o oarecare libertate. Acea scânteie de dumnezeire cu care fusese
înzestrat omul spre deosebire de regnul animal dispărea treptat în fiecare
reeducat care îşi vindea sufletul. Şi, din păcate, au fost foarte mulţi.
Iureşul cel mare a pornit în 1962 şi a ţinut până în vara
lui 1964, în această perioadă abătându-se cea mai mare tornadă a tuturor
timpurilor peste românime, doborând o lume care s-a menţinut în picioare ani la
rând, 10, 15, poate 20, poate chiar mai mult... Oameni care au rezistat în faţa
furtunii asemenea stâncii din vârf de munte, bătută de vânturi şi ploi, s-au
rostogolit cu vuiet şi trosnet... Nu ştiu ce s-a întâmplat, nu-mi dau seama
nici astăzi, după mai bine de 40 ani care au trecut de atunci. Ce puteri
născute, ce timpuri ucigaşe, ce iaduri au împins în străfunduri oameni de
măreţia unui Horea, unui Tudor Vladimirescu, unui Avram Iancu? Oameni care au
înnobilat istoria cu credinţa nestrămutată în idealurile ce i-au consacrat,
ducând cu ei flacăra libertăţii şi onoarea întregului neam atunci când poporul
nostru era în cumpăna de a rămâne pe harta lumii sau a dispărea în negura
timpurilor. Acei oameni, de măreţia celor mai sus amintiţi, s-au prăbuşit
irevocabil şi fapta lor cu greu va putea fi explicată vreodată urmaşilor sau
cititorilor acestor rânduri. Aceste căderi pot fi justificate numai de spălarea
creierului, de anumite mutaţii produse în subconştient în urma unui îndelung
coşmar sau a unui calvar continuu, a schingiuirilor fizice şi morale, a unor
suferinţe care depăşiseră cu mult supliciile chinezeşti şi care au atins pragul
disperării în toate temniţele politice.
Specific încă o dată că metoda a fost schimbată, dar cei
supuşi reeducărilor de acolo aveau în memorie un Piteşti, Gherla sau Canal care
le instalaseră groaza în toată fiinţa lor, Aiudul adăugând ultima formă de
reeducare, poate în cea mai rafinată şi elaborată manieră. Repet: dacă la
Piteşti nu s-a putut rezista, la Aiud, aşa-zisa activitate cultural-educativă
putea fi respinsă doar cu riscul de a muri în tranşee, dovadă că au rezistat
sub 1% fără să accepte reeducarea. Reamintesc adagiul filosofului Seneca: «Cine
ştie să moară nu va fi niciodată rob!»
În susţinerea celor spuse de mine, redau un fragment din
cartea lui Nistor Chioreanu, «Morminte vii», pag. 341-342:
«Din nenorocire însă, cu aceasta nu s-a terminat calvarul
mărturisirilor. A doua zi, când am coborât la cei doi prieteni, Petraşcu îmi
spune:
- Bine că ai venit! Trebuie să mergem la secţia I, unde un
deţinut, fost călugăr şi fost legionar, Valeriu Anania, s-a apucat să scrie o
carte despre păcatele Legiunii. Colonelul Iacob ne-a rugat să mergem să-l
ajutăm şi să semnăm şi noi cartea. N-avem încotro, trebuie să o facem şi pe
asta. Într-un fel e bine că putem corecta exagerările.
- Vezi, Nicolae? i-am zis, e destul să faci un pas pe coastă
la vale, ca după aceea să nu te mai poţi opri!
Nicolae a dat neputincios din umeri. Ne-am dus. Aşa l-am
cunoscut pe poetul şi scriitorul Valeriu Anania, de care nu auzisem până
atunci, un om înalt şi cu o mustaţă neagră, mare, lăsată pe o gură lacomă.
Numai a călugăr nu arăta. Toată figura lui exprima dragoste de viaţă şi lăcomie
de bucurii ieftine.
Trăgea cu pasiune din ţigară. Ne-a citit capitol cu capitol
şi, împreună cu Petraşcu, ne-am făcut observaţiile şi l-am făcut să taie multe
pagini, spunându-i că altfel nu semnăm.
În fiecare zi, se eliberau acum câteva sute de deţinuţi. La
30 iulie, trebuiau să se elibereze Petraşcu şi Orbulescu. Cu o zi înainte,
Petraşcu îmi spune că mai este o carte de formă mare, scrisă cu tuş pe hârtie
specială, pe care trebuie să o semnăm şi noi în calitate de coautori. Ea a fost
semnată înainte de toate gradele legionare aflate în Aiud. Este un pamflet.
Ne-am dus să o vedem şi tot maestrul Anania ne-a arătat-o şi ne-a întins-o s-o
semnăm.
- Eu nu semnez, am zis! Cum s-o semnez, când nici măcar nu-i
cunosc conţinutul?
- Este tot ce-am scris şi în cartea mică, domnule Chioreanu,
a zis Anania, numai capitolele sunt aşezate altfel. Aşa mi s-a cerut, aşa am
făcut.
- Daţi-mi măcar timp s-o citesc.
- Păi nu mai aveţi timp. Cartea pleacă chiar acum la
Bucureşti.
- Eu n-o semnez!, am zis.
Până la urmă, am ajuns la un compromis, eu şi Petraşcu am
semnat o declaraţie pe aceeaşi coală de hârtie, arătând că semnăm cartea din
solidaritate cu cei care au semnat-o înaintea noastră, dar noi nu-i cunoaştem
conţinutul».
Prin excelenţă, cartea cu pricina este opera «călugărului»
nostru Valeriu Anania. Acolo dădea în sinteză reeducările din perioada
1960-1964, în calitate de şef al acestor «activităţi cultural-educative». Cele
64 de persoane care formau Comitetul de reeducare îmi sunt cunoscute,
întâlnindu-le, în majoritate, de-a lungul anilor de temniţă. Caut să precizez
şi să rămână scris că primul dintre cei 64 este Valeriu Anania, iar ultimul
Cristofor Dancu, tot fost călugăr.
De fapt, din punctul de vedere al autorilor şi al
colaboratorilor trecuţi prin reeducare - şi care vrând-nevrând au semnat,
cartea tratează în mod subiectiv şi calomnios activitatea Mişcării Legionare
«Arhanghelul Mihail». De asemenea, este abordată şi «Activitatea
cultural-educativă» văzută de nişte oameni în care se produsese acea schimbare
de ordin psihic aşa încât binele devenise rău şi totul era văzut şi conceput în
culori sumbre.
Fenomenul numit Piteşti, nemaiîntâlnit până atunci în lume,
în istoria omenirii, a reuşit să-şi pună amprenta şi la această ultimă
reeducare din Aiud. Ceea ce s-a produs în Aiud însă nu poate fi luat de bază,
nu poate fi considerat un adevăr având în vedere precaritatea sănătăţii mintale
a victimelor - excepţie făcând doar cei câţiva care au condus reeducarea şi
care erau conştienţi de răul pe care îl fac. Ba mai mult, au şi întrevăzut
finalul acestei triste şi dureroase prăbuşiri a unei generaţii de elită care a
constituit crema şi, în acelaşi timp, scutul neamului românesc; s-au angajat ca
voluntari, mergând până într-atât, încât au ucis în ei până şi instinctul de
conservare.
*
Mircea Dumitriu, şi el trecut prin închisorile comuniste, a
mers cândva la Anania şi l-a întrebat pentru ce a făcut reeducările din Aiud.
Anania a păstrat o lungă tăcere, apoi i-a spus că memoriile dânsului vor fi
publicate după moarte şi atunci se vor lămuri multe lucruri.
Probabil că, dacă aş fi fost în locul domnului Mircea
Dumitriu, l-aş fi întrebat de ce nu vrea să lămurească aceste lucruri în timpul
vieţii şi de ce abia după ce dânsul va dispărea ca fiinţă. Îi lipseşte curajul
respectiv? Sau este adeptul adagiului latinesc «De mortius nil nisi bene»
(Despre morţi nimic altceva decât de bine).
Discursul prăbuşirii
Eram scoşi din Zarcă şi duşi obligatoriu în fosta sală de
mese pentru deţinuţi, unde se ţinea aşa-zisa culturalizare, care, în fapt, era
îndobitocirea unor oameni aflaţi într-o ireversibilă şi continuă cădere, înspre
afunduri.
Pentru că sala reeducării devenea neîncăpătoare când eram
duşi şi cei din Zarcă, se instalau afară mese, bănci şi scaune. Valeriu Anania,
plin de importanţă, se plimba cu mâinile la spate prin faţa noastră iar prin
discursul pe care ni-l ţinea căuta să atingă cât mai mult coarda sentimentală,
şi aşa întinsă prea mult. În afară de comandantul închisorii, de faţă erau
ofiţeri şi, bineînţeles, paznici-temniceri. S-o fi crezut, poate, un Cicero? Nu
ştiu, dar îmi aduc aminte că, după ce închideam ochii ca să nu-l mai văd, mă
prindeam cu ambele mâini de marginea băncii pe care stăteam, până când simţeam
că oasele au pătruns prin lemn... Spuneam în continuu «Tatăl nostru» şi mă
rugam lui Dumnezeu să nu mă părăsească.
- Auziţi, voi, cei din Zarcă!, spunea Anania. Afară, în
prag, o mamă bătrână, cu mâna streaşină la ochi, scrutează zarea. O soţie îşi
aşteaptă soţul. Un copil îşi aşteaptă tăticul - pe care poate nici nu-l mai
cunoaşte şi care nu se mai întoarce odată. Auzi? O vorbă bună, un cuvânt, o
şoaptă, frate drag, ce zici?
În jurul meu, simţeam pe câte unul cum se prăbuşeşte, de
obicei persoane care pentru noi reprezentau un mit. Aşa s-a întâmplat şi cu un
bun prieten, avocat, cu care făcusem D.O. în Bărăgan şi reintrasem în temniţă
cu acelaşi lot, primind şi el aceeaşi condamnare de 23 ani. L-am simţit că-i
tremură mâinile, genunchii, apoi, aplecându-se spre mine, mi-a zis:
- Grigore, nu mai pot! Iartă-mă!
În zadar l-am prins de umeri, în zadar i-am cuprins mâinile,
i le-am strâns şi i le-am sărutat, rugându-l să rămână...
- Nu mai pot, Grigore! Iartă-mă! Simt că-mi cedează
nervii...
Şi s-a dus înspre Anania! Atunci, parcă l-am văzut
prăbuşindu-se în gol, fără să mai poată să se agaţe de ceva care să-l
salveze...
*
(...)
În fosta biserică ortodoxă
În curtea secţiei I, am fost introduşi cu toţii în fosta
capelă ortodoxă. Am găsit în acest fost locaş al Domnului paturi de fier
suprapuse, saltele umplute, cearşafuri şi pături curate iar uşa ne-a fost
lăsată deschisă de dimineaţă de la 7.00, până seara la 19.00, însă calvarul
încă nu se terminase.
În faţa uşii, ni s-au adus două hârdaie cu mâncare,
consistentă şi bună. Părintele Dumitru Bejan, cu experienţa prizonieratului din
Rusia, ne-a rugat cu o voce stinsă să îl ascultăm.
- După cum vedeţi, ne aflăm în pragul libertăţii. Suntem
aici pentru refacere, dar în faţa uşii se află ultima momeală: hârdaiele cu
mâncare! Mâncaţi puţin şi cu atenţie! În situaţia în care suntem, putem face
ocluzie intestinală şi putem muri înainte de a ajunge în poarta 1. Repet:
mâncaţi puţin şi cu atenţie, în aşa fel să nu vă săturaţi.
Părintele Bejan a făcut o rugăciune de mulţumire, apoi am
spus cu toţii «Tatăl nostru» şi am cântat «Cu noi este Dumnezeu». Credeam că
sunt singurul care plâng, dar mi-am dat seama că toţi colegii mei de luptă şi
de suferinţă erau cu ochii plini de lacrimi.
În acele zile, am avut ocazia să schimb câteva cuvinte cu
Valeriu Anania. Când i-am spus că amândoi ne eliberăm aproximativ în acelaşi
timp, a tăcut un timp, ca şi când i-ar fi fost necesar să aprecieze dacă
trebuie sau nu să mă învrednicească vorbindu-mi. În cele din urmă, mi-a răspuns
ceva care nuanţa cu un regret, dar în acelaşi timp şi cu o motivaţie. A
încercat să-mi explice că, de multe ori, o intenţie bună poate să sfârşească
rău, sau, atunci când ai o responsabilitate faţă de un anumit grup de oameni,
trebuie să te laşi călcat în picioare şi pentru binele altora. Oricum, chiar şi
în această postură, nu renunţase la trufia care îl stăpânea de o viaţă şi mi-a
venit atunci în minte o zicere din popor pe care o ştiam încă de când eram
copil: «Mândrului, şi Dumnezeu îi stă în cale!»
*
În porţiunea dintre fabrică şi aripa de vis-à-vis a secţiei
I, se instalase o tribună care fusese ocupată de comandantul Crăciun, ofiţerii
şi subofiţerii care conduceau reeducările, între ei Sturza şi Gheorghe Lazăr.
Pe bănci, ne-am aşezat noi, oropsiţii scoşi la lumină din bezna celulelor, care
refuzasem orice tratative cu administraţia, urmând ceilalţi deţinuţi, circa
800-900, care, nemaiîncăpând pe bănci, stăteau în picioare, pe margine.
- Dragi tovarăşi! şi-a început Crăciun discursul. Vă spun
tovarăşi pentru că, din această clipă, toţi sunteţi liberi iar ţara şi partidul
au încredere în voi. Un ropot de aplauze şi strigăte am auzit în dreapta,
stânga şi în spatele meu. M-am uitat cu atenţie la colegii mei de suferinţă,
dar nici unul dintre ei nu aplauda şi nici nu scotea vreun cuvânt.
- Cei din Zarcă, îşi continuă Crăciun discursul, aţi învins!
În acel moment, Crăciun, care voia să vorbească în
continuare, a rămas cu gura deschisă căci oamenii din jurul nostru, care mai
erau de bună-credinţă, au tăbărât peste noi şi, prinzându-ne în braţe, toţi cu
ochii în lacrimi, ne sărutau, ne îmbrăţişau, ne mângâiau.
- Aţi învins! Aţi învins! Doamne, aţi învins!
Mi-am auzit numele şi mi-am dat seama că omul din faţa mea
care mă strângea puternic de umeri era părintele Constantin Stoicescu.
Când s-au mai potolit spiritele, Crăciun, pricepând că
făcuse o mare gafă, a adăugat:
- Cei care veniţi din Zarcă să luaţi aminte, că veţi mai
trece pe aici!
*
În ultimele zile ale
lunii iulie, de la Bucureşti au venit vreo 7-8 ofiţeri superiori pentru a
încerca să mai rupă dintre noi, eventual câţiva rezistenţi din Zarcă. Am fost
chemat şi eu de către un colonel jurist care a căutat, chiar şi în ultimele
clipe, să-mi smulgă o declaraţie precum că renunţ la poziţia avută până în acel
moment dar a renunţat văzând că am replicat foarte tranşant:
- În aceste condiţii, i-am spus, prefer să mă întorc în
Zarcă!
Când ni se întocmeau biletele de eliberare, am fost chemat
de un ofiţer superior care m-a întrebat unde mă stabilesc. Răspunsul meu a fost
că în Bucureşti. La observaţia dânsului că sunt din judeţul Neamţ şi că nu mă
pot stabili în Bucureşti cu atât mai mult că acest oraş este închis, argumentul
meu a fost că, dacă ai mei mai trăiesc, nu ştiu unde sunt stabiliţi, pentru că
fuseseră alungaţi din zona lacului de la Bicaz iar eu zăceam în temniţă de
exact 15 ani. La Bucureşti însă era fratele meu, Gheorghe Caraza, despre care
ştiam că locuieşte pe strada Sebastian. Neavând încotro, ofiţerul a trecut pe
biletul meu de eliberare adresa pe care o comunicasem.
*
Aceeaşi perioadă a sfârşitului de iulie i-a adus şi
cuvioşiei sale Valeriu Anania libertatea pentru care a jertfit verticalitatea
şi onoarea atâtor oameni deosebiţi, pe care i-a sacrificat fără cea mai mică
mustrare de conştiinţă, ba mai mult decât atât, L-a răstignit încă o dată pe
Însuşi Mântuitorul Hristos. Personal, am regretat faptul că doar cu câteva zile
înaintea mea a ieşit pe poartă. Dacă aş fi ieşit odată cu dânsul, l-aş fi
întrebat care este diferenţa privind data eliberării între mine - care veneam
de pe căi limpezite, senine şi onorabile, şi el - care se întorcea de pe
drumuri de pierzanie şi afurisenie unde se încercase îngenuncherea unui neam...
*
Apreciat fiind în mod deosebit pentru modul cum şi-a
îndeplinit misiunea de reeducare în Aiud, doar câteva luni mai târziu, adică în
februarie 1965, călugărul Anania era trimis în SUA, cu misiunea de a-l dărâma
pe episcopul Bisericii Ortodoxe Române din SUA şi Canada, respectiv, Valerian
Trifa. Uitase, probabil, că amândoi erau luptători de rang sub acelaşi drapel,
în slujba aceleiaşi credinţe în Dumnezeu.
În SUA, Valeriu Anania a dus o bătălie furibundă pentru
detronarea episcopului Valerian Trifa fără să-şi dea seama că îi era inferior
episcopului. Toată suflarea românească îl susţinea pe episcop şi îl ignora pe
Valeriu Anania, pe care îl socotea un venetic, trimis cu o misiune ingrată - de
a produce zâzanie şi dezbinare. În felul acesta, vreau să amintesc titlul unui
articol apărut sub semnătura lui Valeriu Anania, în revista “Credinţa”, din 9
septembrie 1973, intitulat “Cine-mi eşti tu Bade Ioane?”. Articolul menţionat
îi era adresat dr. Ioan Cârjă, unul dintre apărătorii episcopului, fost deţinut
politic la Aiud şi martor ocular la reeducările conduse de Anania.
La început, Ion Cârjă a făcut parte din rezistenţii din
Zarcă, dar după un timp, probabil nemaiputând rezista pârjolului la care era
supus, a primit să fie scos în fabrică, ceea ce atunci era echivalentul
acceptării reeducării. Chiar şi în ciuda acestui fapt, precizez că au rămas totuşi
oameni care, deşi în reeducări, au căutat cu străşnicie să se menţină cât mai
mult pe linia de plutire.
În replică, Ion Cârjă a publicat în periodicul “Acţiunea
Românească” articolul intitulat “Răspuns unei scrisori a lui Valeriu Anania”
(din octombrie-decembrie 1973, pag. 4 şi 5), care apărea în New York.
“Dragă frate de altădată Valeriu,
Ţi-am citit scrisoarea adresată mie, publicată în numărul
din 9 septembrie 1973 al revistei tale «Credinţa». Nu este deloc rău scrisă. Ai
meşteşugit-o cu acelaşi rar talent pe care ţi l-am admirat întotdeauna şi pe
care nu mă sfiiesc să ţi-l recunosc în public. Dacă din punct de vedere al
potrivirii vorbei (şi al respectării gramaticale - cu unele concesii
republicane, RSR - în care te-ai dovedit tot atât de copios precum «grămăticii»
de la München), sclipirile mi-au plăcut şi m-au desfătat, am fost profund
dezamăgit de eşafodajul ideilor în elaborarea trudită de Sisif, pe care te-ai
angajat disperat ca să le aşezi sub o boltă proprie, dar fără aceeaşi iscusinţă
a meşterului zidar Manole, pe urmele căruia păşeşti voiniceşte dar, din
nenorocire, bătând mereu pasul din faza pre-onirică....
«Multe sunt căile Tale Doamne» care duc la pieire, mi-am zis
în gând, înainte de a păşi să aştern acest răspuns care, dintr-o oarecare
modestie determinată, am fost obligat să îl condensez cât mai mult posibil.
(...) Desigur, o recunosc, ai suferit mult şi pe nedrept în viaţă, incomparabil
mai mult decât toţi foştii şi actualii fugari din ţară care te atacă. Îţi
mărturisesc, cu toată sinceritatea, că nimeni de aici din afara frontierelor
României, în afară de cei care am pătimit în închisorile comuniste, nu te pot
judeca şi nu ne pot judeca de ceea ce am făcut acolo. Numai noi, exclusiv noi,
care am fost închişi şi torturaţi acolo, noi între noi, da, noi ne putem judeca
şi va veni ziua, odată, când o vom face-o în ţară, unde fiecare care a greşit
va avea mare şansă să se dezvinovăţească. Şi atunci îi vom judeca şi pe aceşti
nemernici de aici care se erijează, de la ei putere, în judecători a unor
situaţii din ţară şi a martirilor. Aceştia, ţi-o spun cinstit, nu sunt vrednici
să ne dezlege nici şireturile încălţămintelor noastre! (...) Dar, nu ne este
permis, ca în numele unor suferinţe să ne luăm libertatea aici (sau în ţară) să
întreprindem tot ceea ce ne convine, în mod egoist. Întrebării tale din
scrisoare: «Nu ţi se pare că este destul?», eu îţi răspund fără ezitare: NU!
Trebuie să suferim până la capăt, dacă am fost cei aleşi pentru suferinţă. Am
trecut din faza de suferinţă a închisorilor comuniste în faza de suferinţă a
unui exil mai mult sau mai puţin dărâmat moral de veleităţi şi foşti
politicieni corupţi şi corupători din trecut, precum şi de o reţea activă de
agenţi comunişti ai Bucureştiului. Aceştia nu mai încap de noi. Aceasta pentru
că unde suntem noi, la ceea ce am suferit noi, ei nu pot să ajungă. De aceea
trebuie să ne dea la cap. Pentru noi nu este loc, numai pentru noi nu este loc.
Pentru toate secăturile care li se aliniază, politicienilor din trecut şi
agenţilor comunişti din străinătate, pentru aceia se află un loc de onoare şi
un scaun bun. Tu, Valeriu, nu ai vroit să te ridici şi aici, ca în ţară, pe
culmile ozonate ale luptătorului, unde te-am întâlnit pentru prima oară şi unde
eram fraţi de ideal. Ai mers şi te-ai scurs cu duşmanii, prin breşe, pe poteci
ocolite, pentru o onoare trecătoare şi un scaun vag de arhimandrit. A fost mai
uşor, mai simplu şi mai folositor pentru interesele tale imediate. Oare numai
cu atât ne putem umplea viaţa? (...) Nu eşti cinstit deloc, Valeriu, când
afirmi că eu nu ţi-aş fi spus că eram în cursul scrierii unei cărţi, în care
expuneam şi rolul tău din închisoarea Aiud. Ţi-am spus în repetate rânduri,
încă din vremea când locuiam pe First Avenue, în apartamentul meu, pe străzile
luminoase ale New Yorkului, oriunde aduceam vorba despre cartea pe care o
scriam. Îţi mărturiseam durerea mea despre căderile la care am asistat. Nici tu
nu ai încuviinţat faptele acelora care au siluit conştiinţe în închisori.
Dimpotrivă, le-ai reprobat şi mi-ai numit mulţi “educatori”, pe care i-ai aflat
în cartea mea ultimă. Cât despre activitatea ta, tu mi-ai declarat, fără nici o
referire specială din partea mea, că ai jucat un anumit rol în acel proces de
reeducare. (...) Mi-ai vorbit cu patos şi încălzire crescândă, (ca şi când ai
fi voit să te autoconvingi şi tu mai mult asupra tezei tale) despre misiunea pe
care ţi-ai asumat-o de a apăra creştinismul ortodox, plivind legionarismul din
sistemul de gândire teologică, disociind, cum spui tu, valoarea politică de cea
religioasă. Prin urmare, eram perfect edificat cu poziţia pe care tu pretinzi
că ai luat-o în procesul murdar al reeducării şi, mie personal, nu mi-ai spus
nimic nou. Din acest punct de vedere, tu nu ai făcut decât să rostogoleşti în
public, pe Anania din închisoare, sub o descripţie proprie, neinfamant nici
pentru “democraţii români”, nici pentru partidul comunist din ţară. (...)
Dacă nu ai fi mers prea departe cu mesalianţa ta, aşa după
cum ţi-am spus la acel timp, eram dispus să îţi arăt ce am scris. (Manuscrisul
ambelor volume era deja încheiat în anul 1966, când raporturile noastre mai
erau încă amicale, şi când doream să mijlocesc un armistiţiu între tine, pe
care te bănuiam a fi numit episcop şi episcopul Valerian, împotriva căruia
porniseşi o campanie (ofensivă) de acaparare de parohii. (...) Desigur, chiar
dacă afecţiunea noastră nu ar fi suferit deteriorări, eu totuşi nu aş fi scris
ceea ce am scris că ai întreprins în închisoare, dar nu aş mai fi avut nimic de
spus despre continuarea unor servicii pe care le faci cu mare râvnă regimului
comunist de la Bucureşti, prin filiera bisericii. (...) Chiar şi în această
ultimă “Epistolă către Ion” ai câteva tangenţe favorabile regimului.
Într-un loc, zici “Nu am ştiut dacă această teză (ateistă,
n.n.) făcea parte dintr-un plan al Administraţiei sau dacă a fost opera unor
reeducatori zeloşi (în special foşti piteşteni), şi doar însuşită de
Administraţie”. Oare chiar atât de naiv erai să nu fi bănuit ce planuri aveau
cu noi criminalii din solda ministerului de interne? Oare aşteptai tu, să ţi se
spună de către Crăciun, Nodeţ, Ivan, Chirilă, etc., ce planuri aveau cu noi
criminalii din solda ministerului de interne? Oare aşteptai să ţi se spună de
către ei, că ne dădeau spre citire Biblia pentru credincioşi şi necredincioşi -
Biblia hazlie, să ne distrăm cu ea? (...) În fine, ar mai fi să mai inserez
numai câteva rânduri la acuzaţia ta, în baza căreia eu mi-aş fi pierdut
independenţa, că nu mai sunt liber, că cineva miar fi măsluit cartea, în drumul
dintre mine şi tipografie.
Eu nu mi-am schimbat comandantul în străinătate. Am stat
mereu şi stau mereu sub un singur comandant: Neamul Românesc. Acesta nu este
personificat în străinătate în nimeni şi nimic, om politic, faţă bisericească,
mit transplantat. Nu m-am simţit atras de nimeni dintre aceia pe care i-am
aflat aici, care au sădit în decurs de trei decenii numai desbinări, dihonii,
animozităţi şi bisericuţe. Am venit cu intenţia să colaborez cu oricine l-aş fi
aflat pe o poziţie pozitivă, activă, pătruns de responsabilitatea istorică a
timpurilor pe care le parcurgem. Dar buna mea credinţă a fost rău înţeleasă şi
de aceea am ridicat Frontul Consiliului Naţional Român, care cuprinde oameni
greu încercaţi din închisori, ţărani destoinici, oameni dintr-o bucată,
nealteraţi de pizme, oameni liberi, cu picioarele pe pământ, câştigători
cinstiţi ai pâinii lor de toate zilele. Cu aceşti, pe aceeaşi redută, şi cu
alţii care ne sprijină nemijlocit, ducem aceeaşi luptă ca în securităţi unde am
fost torturaţi, la Canal unde am fost ucişi, la închisori unde am fost
batjocoriţi şi înflămânziţi. Oare nu vezi tu cum eu sunt lovit, la fel ca la
securitatea Cluj unde am fost bătut cu răngile de fier trei săptămâni la rând,
de câte trei ori la zi? Oare îmi este uşor să fiu azi surd de o ureche, din
cauza bătăilor peste cap, cu palmele, tampoane, scaune, cisme? (...)
Ce interes crezi că aş fi avut să intru în tabăra
episcopului Valerian Trifa? Oare nu acesta a contopit singura minoritate
naţională românească, insignifiantă, la cele câteva milioane de ruşi, care
întotdeauna au căutat să ne asimileze biologic, cultural, religios?
Ce interes aş fi avut să intru în tabăra episcopului tău
Victorin, care pactizează şi serveşte de strapontină tuturor agenţilor
comunişti din Bucureşti? Nu ai citit tu «Apelul unui Intelectual Român pentru
salvarea Bisericii Române Ortodoxe din America» din 25 mai 1971, semnat de dr.
Ion Cârja? Implicaţiile episcopiei misionare cu activităţile antinaţionale şi
antipatriotice ale guvernului de la Bucureşti se invederează, chiar în ultimul
timp printr-o declaraţie a mitropolitului Iustin Moisescu, făcută la Geneva.
(...)
În scrisoarea ta afirmi, de repetate ori, că vrei să separi
politica de religie. De ce, în fond, o combini mereu şi de ce atunci, faci
exclusiv politică în «exil», când ţii în braţe fariseismul unui mitropolit ca
Moisescu, care apără un regim de teroare şi intoleranţă religioasă? De ce te
fereşti să fii tu, omul de cultură, scriitorul, luptătorul naţional, fidel
liniei pe care te-am cunoscut? (...) Omului îi este drumul spre lumină, spre
libertate, spre universul larg ca cerul înstelat deasupra. Ţi-ai câştigat
libertatea, foloseşte-o din plin! Am bâjbâit destul în întuneric, unde am
viermuit. Nu mai avem timp să fim Scarabei, iubite frate de altădată, Valeriu.
Ion Cârjă».
*
În zilele de 30 şi 31 iulie, am fost duşi în Celular, unde
am stat toată noaptea cu uşile deschise, fiecare pe unde am putut să punem
capul pentru a ne odihni puţin, alţii stând chiar pe punţile din faţa
celulelor. Îl ascultam pe ofiţerul de serviciu care striga continuu numele
deţinuţilor. Cei care plecau erau urcaţi în maşini şi duşi în una din cele trei
gări, Aiud, Războieni şi Teiuş, după cum aveau trenuri. În ultima zi din iulie,
pe la asfinţitul soarelui, un ofiţer mi-a strigat numele şi mi-a înmânat biletul
de eliberare care purta numărul 100. Am mai dormit acolo încă o noapte.
Pe 1 august, Celularul era pustiu, curtea aproape goală,
Zarca la fel şi deja câteva convoaie cu deţinuţi de drept comun ocupaseră
celulele de la parterul Celularului.
Eram cu bunul meu prieten Marin Dumitrescu, din Bucureşti,
şi cu Ion Tonea, din Tiha Bârgăului, zis şi Toni, amândoi dragi şi valoroşi
camarazi de ideal şi suferinţă. Cu ei făcusem primul Aiud, D.O. şi acest al
doilea Aiud, venind cu acelaşi lot din Bărăgan. Odată cu noi, s-a eliberat şi
Sima Dimcică, macedonean din Dobrogea, care, fiind foarte bolnav şi neputând să
stea în picioare, a fost transportat pe targă de doi gardieni ce primiseră
ordin să-l însoţească până acasă.
Ultimii care mai rămăsesem am fost înghesuiţi în trei
autocamioane şi am ieşit pe poarta temniţei care, după noi, s-a închis. La
Teiuş, Mailat, unul dintre gardienii care ne-au însoţit, a avut neobrăzarea să
ne rânjească şi să ne întindă «prieteneşte» mâna. I-am întors spatele.
În tren spre Bucureşti, civilii care ne erau parteneri de
drum, înţelegând de unde venim, au alertat vagonul şi ne-au adus pâine, salam,
pălincă şi fructe. Mâncam şi-i vedeam ca prin ceaţă. Când privirile mele au
căzut pe prima pagină a unei gazete, mi-am dat seama că nu mai văd să citesc
decât titlul articolelor.
Am ajuns duminică dimineaţa, pe la ora 2.00, în Gara de Nord
şi ne-am văzut înconjuraţi de mai multe persoane care ne-au spus că de o
săptămână aşteaptă toate trenurile care vin din Ardeal. Au curs peste noi o
mulţime de întrebări şi numele celor pe care îi aşteptau dar care nu mai
soseau... Despre doi dintre ei, ştiam că muriseră în Aiud dar le-am spus că mai
sunt încă de venit... Puteam să distrugem în ei speranţa, chiar dacă ştiam că
nimeni nu a mai rămas în Aiud iar porţile închisorii au fost zăvorâte în urma
noastră?...>>
_______
Imaginile din colaj una câte una cu descrieri și linkuri către informații conexe - la această legătură
_____
1) Astăzi arhiepiscopul Clujului, Vadului şi Feleacului,
Bantolomeu Anania/ n.b.. (carte apărută în 2005 - n.n.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu