<<...Dreptul consuetudinar sau cutumiar (jus consuetudinale), adică dreptul nescris (obiceiul pământului), dar consacrat prin uz, datină, reprezintă toate normele de drept nescrise, cu putere de lege, care s-au aplicat din cele mai îndepărtate timpuri până la apariţia legilor scrise.
Cutuma a fost şi la geto-daci
principalul izvor al dreptului, principala formă prin care s-au instituit norme
obligatorii pentru întreaga societate. În timp, obştea gentilică şi cea
familială s-au transformat în obştea sătească, ce presupunea proprietatea
comună asupra pământului, apelor, păşunilor, etc. Existau şi forme ale
proprietăţii private asupra cirezilor de vite, a robilor şi chiar asupra unor
loturi mai mici de pământ. Cu timpul, oamenii liberi s-au diferenţiat şi au
apărut oamenii bogaţi. Şi după retragerea stăpânirii romane din Dacia, au existat
în obştile săteşti, „oamenii buni şi bătrâni”.
Aceste „obiceiuri juridice” îşi au
rădăcinile nu numai la valahii de la nord de Dunăre, ci şi la „cuţo-vlahii” sau
aromânii de la sud de Dunăre.
Strămoşii îndepărtaţi ai valahilor,
trăiau după un cod de legi numit “Belagi- ne” sau „Legile frumoase”.
Unii scriitori antici au menţionat că
Burebista a elaborat unele legi, mai ales cu caracter religios. Ele consfinţeau
drepturile şi libertăţile dacilor. Strabo spune că Burebista a fost un bun
conducător al dacilor prin „cumpătare şi ascultare de legi”.
Deceneu, urmaşul lui Burebista şi marele
preot al lui, a transcris aceste legi, preocupat de cultivarea supuşilor săi,
aşa cum scrie Herodot. Belaginele au devenit legile „obiceiului pământului”,
numit în documentele istorice „Jus Walachiae, voloski zakon, Lex Valachorum
sau Jus et Consuetudo, Antiqua Valachorum”; în Ungaria s-a numit “Lex et
Consuetudo Valachorum” .
Obştea era alcătuită din „moşi” (oameni ce descindeau dintr-un „neam”) care stăpâneau pământul în devălmăşie38.
„Sfatul bătrânilor înţelepţi” conducea
obştea, fiind păstrătorul legilor străvechi, transmise din generaţie în
generaţie, numindu-se rânduieli. Cea mai importantă lege este cea care reglementa
„neînstrăinarea pământului unui neam” - instituţie constituită din membrii
înrudiţi prin sânge.
Obştea avea deci o instanţă de judecată,
alcătuită din „Oameni buni” adică oameni de bună-credinţă, consideraţi de
comunitate, imparţiali şi de o probitate morală incontestabilă, această
instituţie asigurând şi martorii.
Domnitorii şi Boierii recunoşteau această instanţă a
bătrânilor, care s-a păstrat şi în Transilvania sub Imperiul Habsburgic.
Membrii Sfatului Bătrânilor nu puteau fi judecaţi decât de Domn.
Moşia nu se putea înstrăina fără încuviinţarea rudelor nici
pe timpul stăpânirii Valahiei Mici (Oltenia de azi) de către austrieci,
încuviinţare consemnată expres în documente. Şi acum trebuie să vedem originea
cuvintelor: moştenire, ocină, ohabă. „Moştenire” vine de la cuvântul „moş”-
proprietatea este transmisă din tată-n fiu, din moşi-strămoşi, iar „ocină” de
la sl. „ocina, din oticina - patrimoniu, patrie, oticinu - părintesc, otîcî,
otecî, otecu - tată, moştenire de la tată, drept de a stăpâni pământul cu
aceleaşi drepturi cu care-l stăpâneau cei de la care-l moşteniseră.
Proprietarii de pământuri, ca vecini de moşie în acelaşi hotar sau hotare
apropiate, erau „megiaşi”, şi ca proprietari prin moştenire ai ocinelor lor, se
numeau „dedini, moşteni sau moşneni”. „Ohabă” înseamnă înlăturarea oricăror
pretenţii din partea terţilor asupra proprietăţii întărite de Domn, de regulă,
ereditară, inalienabilă şi scutită de impozite şi de prestaţii.
Dacă legile străvechi scrise prevedeau pedepse pentru cei
care nu le respectau, din Evul Mediu până în secolul al XIX-lea se folosea
blestemul asupra celor din neam care ar revendica vreodată ceea ce s-a vândut
cu consimţământul rudelor. Practica blestemului asupra urmaşilor care nu vor
respecta dorinţele înaintaşilor este întâlnită şi în actele de proprietate date
de Domnitori.
Blestemul ţinea loc de lege scrisă, dar avea mai multă
autoritate decât aceasta.
Majoritatea proprietăţilor se dobândeau prin moştenire „le
sunt vechi şi drepte ocine, dedine”39. Un exemplu de dobândire a
proprietăţii, prin slujbă credincioasă, este hrisovul dat de Vlad Voievod, din
1 aprilie 1492, prin care fraţii Craioveşti obţin drept de proprietate asupra
Potelului cu gârla şi Cuşmiţa cu toate seliştile Jupanului Barbul Ban,
Jupanului Pârvul Vornic şi Jupanului Danciul Mare Vornic „pentru că le-a
dobândit jupanul Barbul Ban şi fraţii săi cu bună şi dreptcredincioasă slujbă
la domnia mea” 40.
Multe din proprietăţi se dobândeau prin defrişarea
pădurilor. Exemplificăm cu documentul din 7 aprilie 1518, prin care Domnitorul
dăruieşte „slugilor domniei mele jupan Danciul cu fiii săi şi jupan Oprea
Spătar cu fiii săi.. .şi încă câţi le va da D-zeu şi lui Ivul cu fiii săi, să
le fie lor loc din ocina Aninoasa, în toată pădurea de jos”, urmând stabilirea
hotarelor din valea Runcului până în dealurile din împrejurimi, „pentrucă au
cerut dela domnia mea, această ocină, pădurea toată, ca să cureţe acel loc cu
foc şi cu securea”41.
De fiecare dată, Domnii întăreau proprietăţi după legea „bătrână”, apelând la cărţile de judecată ale predecesorilor lor, majoritatea acestora stipulând sancţiunea blestemului. Deci, un Domnitor îi dădea acte de proprietate unui nobil (Boier), respectiv unor nobili, pentru una sau mai multe moşii, iar Domnitorul, care-i urma la domnie, i-o întărea adică i-o confirma sau i-o lua pentru „hiclenie”.
Dreptul acestei etape a fost un drept cutumiar,
agrar-funciar, numit „jus va- lachiae”, antica lex, adică dreptul Valahiei sau
legea veche; cnezii, „majore terrae” sau „potentes” şi-au transmis ereditar
pământurile, transmiterea ereditară a pământului premergând eredităţii în
funcţiile politice.
Foarte important a fost aşa numitul „drept cnezial al
cnejilor”42, numit şi jus cnezatus sau jus keneziale, în care mulţi
cercetători au inclus şi judecata (ju- decia, sudstvo), „Judecia” fiind o
instituţie a vechiului drept valah. Din rândul cnejilor s-au ridicat nobiles
knezi, de aceea jurământul lor a fost echivalat în faţa instanţelor cu cel al
nobililor. În Valahia, (cnejii) cnezii care judecau au fost ajutaţi de „Sfatul
oamenilor buni şi bătrâni”. Faptul că în documente apar alături termenii
„cneaz” şi „jude”, dovedeşte importanţa atribuţiilor judecătoreşti ale
cnezilor (cnejilor).
Din punct de vedere al formei de exprimare şi aplicare, şi
dreptul Evului Mediu a fost un drept cutumiar. Cutuma sau obiceiul juridic
(denumit în documentele din Valahia şi Moldova, „pravo”, „zakon” şi „obiceai”,
iar în Transilvania, „ritus”, „lex”, „jus”, „lex olahorum”, a constituit
izvorul principal al dreptului în această perioadă. Chiar şi atunci când au
fost elaborate şi aplicate legi scrise, cutuma a avut un rol dominant, fiind
invocată înaintea legii scrise. Tot în Evul Mediu, legea scrisă a fost denumită
în Valahia şi Moldova pravilă, iar în Transilvania „lege”, „constitutio”,
„decret”, „statut”, etc. Pravilele nu au detronat însă obiceiurile juridice de
pe primul loc. Este necesar să amintim câteva obiceiuri juridice care s-au
aplicat înaintea legislaţiei scrise pe care le găsim în hrisoavele domneşti.
Aşa cum am arătat mai sus, şi în Evul Mediu, Domnul şi
dregătorii recunoşteau „Sfatul oamenilor buni” sau „Sfatul de bătrâni”, ori
„Sfatul oamenilor buni şi bătrâni”. Aceştia îi ajutau pe trimişii Domnului în
cercetările pentru care primiseră răvaşe domneşti. Tot ei judecau pricini
simple, cu caracter local, privind administrarea moşiilor, mici furtişaguri,
certuri etc.
„Obiceiurile juridice”, „obiceiul pământului”, „le droit
coutumier” din Valahia, sunt întâlnite în hrisoavele pe care le cercetăm.
Acest „obicei al pământului” cuprindea reguli sau principii juridice ce se treceau în hrisoave domneşti sau boiereşti, prin care se consemnau anumite dispoziţii de drept civil sau penal, ca de exemplu: dreptul de revendicare al imobilelor rurale de la străini de către descendenţii vânzătorului, dacă dovedeau că nu s-a adresat mai întâi lor să le cumpere; împroprietărirea ostaşilor în urma războaielor victorioase; înfrăţirea, adică doi proprietari „se prindeau fraţi” şi se moşteneau, dacă nu aveau copii; dreptul de proprietate asupra moşiei de baştină la formarea numelui sau a poreclei de familie începând cu secolul al XVII-lea; dreptul de moştenire egal între bărbaţi şi femei; dreptul de a testa în favoarea străinilor, când nu aveai copii; dreptul de zălogire; dreptul de a răscumpăra pe-deapsa cu bani; dreptul de iertare în materie penală; jurătorii; talionul; „prădalnica să nu fie”, adică „să nu se ia de Domnie”, etc. Toate documentele din secolele XI-XV arată că exercitarea dreptului de proprietate se manifesta prin stăpânirea în comun a satelor şi ocinelor în devălmăşie, iar în secolul al XV-lea, aceşti stăpâni devălmaşi purtau numele de megieşi, adică vecini de hotar. Ei erau chemaţi să delimiteze părţile celui care urma să iasă din devălmăşie, la cumpărarea unei părţi de moşie (a unei părţi din stăpânirea comună) şi tot ei erau chemaţi ca jurători în caz de litigiu sau ca martori pentru a întări o înţelegere.
Astfel, prin documentul nr. 258 din 30 decembrie 1640,
Matei Basarab întăreşte lui Danciul Logofătul din Pârăiani, satele Mileştii de
Sus şi Mileştii de Jos, judeţul Dolj, văzând şi ţinând cont şi de cărţile vechi
ale lui Petru Voievod din 1566 şi Mihnea II Turcitul Voievod, fiul lui
Alexandru Voievod cel Bătrân43.
O foarte interesantă procedură de judecată, asemănătoare cu
o instanţă de recurs ca mod de judecată, însă având în fapt în fiecare speţă
rolul unei instanţe de fond, erau judecăţile în care reclamanţii veneau
înaintea Domnitorului şi „pârau” sau aduceau la cunoştinţa acestuia un fapt
deja petrecut şi judecat de predecesorii Domnului, în speranţa că de data
aceasta vor avea câştig de cauză. Din aceste tipuri de procese observăm cum
instanţa domnească primea recla- maţia „... iar întru aceasta domnia mea am cercetat
şi am judecat după dreptate şi după lege, cu toţi cinstiţii dregătorii domniei
mele...” şi făcea cercetări cu privire la faptul reclamat. În condiţiile în
care hotărârea anterioară era corectă, domnia o recunoştea şi o întărea, în
unele cazuri chiar prin carte de blestem. Dacă se dovedea că hotărârea
anterioară se bazase pe acte furate, false, distruse sau pe cercetări injuste
ale jurătorilor, atunci se dădea altă soluţie44.
Soţia aducea zestrea într-o familie. La căsătorie se
încheia un fel de contract matrimonial în care erau cuprinse toate situaţiile
materiale ale viitoarei perechi. Fiicele se înzestrau cu moşii, obiecte de
podoabă, de îmbrăcăminte, de amenajare a locuinţei, ţigani, etc45.
Existau situaţii când o moşie sau o parte din aceasta se vindea rudelor pentru
a se înzestra fata, altfel moşia nu se împărţea.
În cazul decesului prematur al tatălui, fiii se ocupau de zestrea surorilor lor. În cazul decesului soţului înaintea soţiei şi în lipsa copiilor, în Valahia exista obiceiul ca averea să se întoarcă la familia sau la rudele lui. Şi în cazul decesului prematur al soţiei, în situaţia când cei doi nu aveau copii, soţul supravieţuitor împreună cu familia lui trebuia să plătescă zestrea fostei soţii, zestre ce se stabilea şi se consemna în contractul dinaintea încheierii căsătoriei.
Când jupâniţele rămâneau văduve, reprezentau familia în
faţa autorităţilor. Şi fiii şi fiicele aveau drept de moştenire.
Femeile, la fel ca bărbaţii, aveau dreptul de a testa,
adică dreptul de a lăsa prin testament sau diată averea rudelor sau locaşelor
de cult. Un document convingător în acest sens este diata jupâniţei Marga din
30 august 158746, fiica lui Matei, şi a jupâniţei sale, Stanca,
nepoata Margăi celei bătrâne, fiica lui Craiovescul Pârvul, Mare Ban al
Craiovei. Aceasta lasă prin testament Mânăs- tirii Glavacioc jumătate din
satele Drencea, Caracalul, Comoştenii şi ţiganii, jumătate din Comoşteni şi
jumătate din ţigani mamei ei, jupâniţa Stanca, cu condiţia, ca după moartea
acesteia, aceste proprietăţi să rămână tot Mânăstirii Glavacioc. Mai lasă
surorii sale, jupâniţa Caplea, trei sălaşe de ţigani, „iubitului ei bărbat”,
Ivan Postelnicul, doi ţigani şi verişoarei ei, jupâniţa Rada, o familie de
ţigani. Acest testament are şi o clauză, adică, în situaţia în care sora ei din
Ţara Turcească va reveni în Valahia, aceasta să procedeze în felul următor:
„satele, ţiganii şi toate celelalte bunuri să le împartă frăţeşte şi pentru
jumătatea ei să hotărască după bunul plac, iar partea testatoarei să rămână
sfintei Mânăs- tiri Glavaciocul”. În încheiere sunt trecuţi martorii, printre
ei fiind şi Hamza Banul din Dobroieşti, sat în fostul judeţ Romanaţi.
Lucrarea lui Neagoe Basarab „Învăţăturile lui Neagoe
Basarab către fiul său Theodosie”, numită de B. P. Hasdeu „falnic monument de
literatură, politică, filozofie şi elocvenţă”, este un manual de educaţie
morală şi politică şi în acelaşi timp un testament pentru urmaşi, cuprinzând
sfaturi, norme de conduită şi poveţe ale Domnitorului Neagoe Basarab pentru
fiul său şi urmaşii acestuia la tronul Valahiei.
Cele mai importante capitole sunt acelea care tratează
modul în care Domnul trebuie să-i cinstească pe Marii Boieri sau să-i
pedepsească în anumite cazuri, principiile de alegere a dregătorilor şi
îndepărtarea lor din funcţii, regulile de comportare la masă, problemele
soliilor şi ale războaielor, dar şi maniera în care Domnul trebuie să-i judece
pe supuşii săi.
Cartea scoate în evidenţă o întreagă tehnică a stăpânirii
de sine şi avertismente faţă de comportamente ce ar pune în primejdie
prestigiul Domnului şi puterea sa.
În ceea ce priveşte metodele de ocârmuire, Voievodul pledează împotriva hotărârilor luate după bunul plac al Domnului şi a uciderilor fără judecată ori a judecăţilor superficiale, concepând guvernarea după legi, care să aibă ca scop îndreptarea oamenilor şi nu după acelea care să arate cum să fie supuşi aceştia.
Sfaturile lui Neagoe Basarab dovedesc o îndelungată experienţă a vieţii, conturând norme de conduită pentru Domnitorul situat în fruntea ierarhiei politice a vremii.
Înţeleptul Domn îl sfătuieşte aşa pe urmaşul său la tron:
„Iar domnul care va judeca pe dreptu, acela-i domn adevărat şi unsul lui
Dumnezeu..iar domnul care nu va judeca pre dreptate şi pe legea lui Dumnezeu,
acela nu iaste domn. şi unsul lui Dumnezeu. şi pentru făţărnicia lui nici faţa
lui Dumnezeu nu o va vedea.drept aceea şi tu, fătul meu, şi dumneavoastră
fraţilor, cu ce dreptate veţi judeca săracii într-această lume, cu aceea vor fi
judecate şi faptele voastre la împărăţia cerească. Când veţi şedea să judecaţi
în Divan, să şază lângă voi tot oameni buni şi aleşi. Şi să fie şi Boieri mai
tineri lângă voi, ca să ia toţi învăţătură bună”. Acest citat, pe lângă
valoarea artistică de sensibilizare a sufletelor urmaşilor lui la tron, îi
îndeamnă pe viitorii conducători cum să-şi aleagă în Sfatul Domnesc oameni care
să judece cu dreptate, pentru că altfel vor fi pedepsiţi de divinitate. De
asemenea, să fie înconjuraţi de oameni nobili, cinstiţi, atât vârstnici cât şi
tineri, pentru ca aceştia din urmă „să înveţe” trăsăturile morale ale unui
dregător din cea mai fragedă vârstă.
Dimitrie Cantemir în lucrarea sa „Descriptio Moldaviae”,
precizează că în Sfatul Domnesc, judecăţile aveau la bază „jus non scriptum”,
adică legea nescrisă şi „jus scriptum”, adică legea scrisă.
Litigiile judecate de Domn împreună cu Sfatul Domnesc, erau
definitive. Voievodul, ca şi Împăratul bizantin, era unicul legiuitor,
recunoscut ca reprezentant al voinţei lui Dumnezeu pe pământ. El îmbina
autoritatea sacră, dobândită prin „ungerea ca Domn”, cu cea rezultată din
jurământul de credinţă dat în faţa Marilor Boieri ai ţării. Domitorul avea
dreptul să judece în ultimă instanţă, orice pricină, să o întărească prin
blestem, să pronunţe pedepse şi să-i certe pe cei vinovaţi, având competenţă
generală atât teritorială cât şi materială. Hotărârea domnească era definitivă,
irevocabilă şi executorie, asupra căreia nu exista nicio cale de atac.
Pentru a soluţiona pricinile şi a lua decizii, Voievodul se
consulta cu Sfatul Domnesc, care din a doua jumătate a secolului al XVII-lea,
s-a numit şi Divan.
Sfatul Domnesc nu era o instanţă de judecată, însă membrii acestuia, fiind Marii Boieri ai ţării, îl ajutau pe Domn în cercetarea faptelor, în vederea stabilirii adevărului şi a judecăţii corecte, iar în cărţile şi hrisoavele domneşti apăreau în calitate de martori, întărind semnătura Domnului. Aici, putem să dăm exemplu hrisovul din 20 ianuarie 1640, prin care Matei Basarab Voievod întăreşte Mânăstirii din Crasna, judeţul Gorj, partea lui Hamza cel Bătrân. Martorii din Divan, Teodosie, Mare Ban al Craiovei, Hrizea, Mare Vornic, Miho, Mare Logofăt, Radul, Mare Vistier, Radul, Mare Spătar, Dragomir, Mare Clucer, Socol, Mare Sfetnic, Radul, Mare Comis, Vucina, Mare Paharnic şi Constantin, Mare Postelnic nu au putere decizională. Domnitorul avea o putere absolută, de origine divină, împricinaţii trebuind să-şi arate respectul faţă de judecătorul suprem. Chiar şi Marii Boieri, dacă erau împricinaţi, trebuiau să apară în faţa Domnitorului, arătând respectul cuvenit judecăţii şi judecătorului. Dimitrie Cantemir scrie că judecata era aşa de înfricoşătoare şi lipsită de părtinire încât „însuşi Marele Logofăt dacă ar fi pârât şi de un ţăran, îndată ce aude că se face chemarea numelui, trebuie să se scoale de la locul său şi până ce procesul a fost dezbătut, să stee la stânga ţăranului”.
Al doilea organ de judecată a fost constituit din
dregători: cei a căror funcţie a determinat şi o asemenea activitate, ca de
exemplu Marele Vornic ori Marele Logofăt, şi cei care au primit de la Domn
dreptul de a judeca. Cu timpul, dregătorii au primit de la Domni tot mai multe
atribuţii judecătoreşti, iar Reforma lui Mavrocordat a ierarhizat mai bine şi
mai precis atribuţiile judecătoreşti.
Au mai avut drept de judecată şi boierii asupra ţăranilor
aserviţi, obştea prin reprezentanţii ei asupra ţăranilor liberi, iar primarii
şi pârgarii în oraşe şi starostele în cadrul breslei.
Studiind cu atenţie documentele, ne dăm seama că litigiul se numea „pricină”, „gâlceavă”, reclamantul se numea „pârâş” (el pâra, adică reclama), „jăluitor”, iar „pârâtul” era cel învinuit. Părţile aflate în proces, erau obligate să se prezinte în persoană, iar mai târziu, prin reprezentanţi legali (Vătafi, Ispravnici). Plângerea adresată Domnitorului se numea „pâră sau jalbă”. Domnul asculta sau citea plângerea şi fixa un termen de judecată. Pentru amânarea termenului, Domnul „dădea carte de volnicie”, iar pentru împricinatul care nu se prezenta la proces, Domnul dădea cartea unui Armaş pentru a-l executa silit, urmând să plătească cheltuielile, numite „treapăd”. În administrarea probelor se recurgea la mărturisire, adică la recunoaşterea de către cel învinuit a afirmaţiilor făcute de jălbar, iar în lipsa acesteia se recurgea la jurământ, adică responsabilitatea penală în faţa lui Dumnezeu. De multe ori, în faţa dregătorilor, jurămintele se desfăşurau în biserică cu mâna pe Evanghelie, simbolizând sancţiunea divinităţii în viaţa de dincolo sau cu lumânări aprinse şi, apoi, stinse repede în apă cu blestemul „aşa să li se stingă neamul dacă nu vor arăta adevărul”. Alt mijloc de probă era stabilirea rudelor apropiate ca martori principali. Se mergea pe considerentul că aceştia susţineau fapte pe care le cunoşteau foarte bine. În afară de rude care prestau jurământ de credulitate sau de moralitate, megieşii depuneau jurământ de veritate ori de adevăr, ca vecini. Când nu se puteau face probe cu martori, se recurgea la jurători. Instituţia jurătorilor era instituţia juridică, derivată din obşte, în care 6, 12, 24 sau 48 de oameni erau aleşi sau numiţi de Domn, adică luaţi pe răvaşe domneşti. De regulă, numărul lor era stabilit prin lege, în funcţie de gravitatea faptelor, cercetau litigiul civil sau penal şi expuneau hotărârea lor, depunând jurământ. În caz că Domnul nu era de acord cu hotărârea luată, trimitea alţi jurători, de obicei un număr dublu. Documentele arată că jurătorii trebuiau să fie „oameni buni”, adică oameni cu experienţă, cinstiţi, drepţi, de bunăcredinţă, alcătuind un juriu de onoare. Jurătorii nu erau instanţa de judecată, ci erau numai parte în proces, jurând şi susţinând ceea ce a declarat partea reclamată.
Jurământul era impus de Domn, fiind luat în Sfatul Domnesc
sau Divan în faţa mai multor Boieri sau megieşi şi întărit, apoi, prin blestem.
Au fost şi cazuri când în proces s-au adus mărturii mincinoase, faţă de care
Domnul a luat măsurile de rigoare. Celui care pierdea procesul i se spunea „a
rămas de lege şi de judecată”. Jurământul Boierilor jurători, desemnaţi prin
răvaşe domneşti, era valabil numai dacă era întărit de Domn. Dacă partea
nemulţumită afirma că jurământul a fost strâmb, atunci Domnul numea tot prin
răvaşe domneşti, un număr dublu de Boieri, de regulă douăzeci şi patru, iar,
în cazuri speciale, patruzeci şi opt. Cei ce nu respectau hotărârea definitivă
dată de Domn, plăteau amendă numită „gloabă”, în numerar sau în natură: boi,
cai, ovine.
Înainte de secolul al XVII-lea, dreptul de protimis sau
drept real de preferinţă aparţinea rudelor, până la gradul III-IV, şi
vecinilor unui vânzător de imobile. În documentele cele mai vechi, se spune că
vânzarea „s-a făcut cu ştirea rudeniilor şi megieşilor din sus şi din jos”.
Această instituţie a apărut ca o atenuare a inalienabilităţii imobilelor din
vremuri mai vechi care trebuia să dispară odată cu dezvoltarea comerţului şi
însemna dreptul de revendicare a imobilelor rurale de la străini, dacă descendenţii
vânzătorului dovedeau că nu li s-a adresat lor mai întâi să le cumpere. Chiar
dacă aveau consimţământul rudelor, până la un an, una din rude putea înapoia
banii cumpărătorului străin de familia respectivă în schimbul imobilului vândut
acestuia.
Atunci când familia bazată pe rudenie lipsea, se constituia
artificial o familie prin adopţii şi înfrăţiri pe moşii. Exemplificăm prin
documentul dat de Voievodul Radul cel Mare, „dă domnia mea....slugilor mele,
lui Toma şi lui Mihail, şi lui Stan, şi lui Cârstiian, şi verilor lor, lui
Roman, şi lui Dan, şi lui Radul, şi lui Micul, şi lui Muşat, ca să le fie în
Miceşti (Mirceşti, judeţul Argeş), pentru că a venit mătuşa acelor oameni şi
fiul mătuşei, Toma, înaintea domniei mele şi s-au unit cu Mihail şi cu Stan, şi
cu Cârstiian, şi cu Roman, şi cu Dan, şi cu Radul, şi cu Micul, şi cu Muşat
peste Miceşti, ca să fie fraţi nedespărţiţi în veci.
Şi Roman să ţină pe Neag, cumnatul mătuşei şi pe fiul ei,
Toma, şi să-i cinstească... şi să-i.. .hrănească, cât vor trăi..”47.
Existau şi înfrăţiri mai solemne „pe cruce”. Au existat şi situaţii când
părinţii „au înfrăţit, pe moşie, fetele cu fraţii lor”.
Hrisoavele ne mai arată că Domnul sau Banul Craiovei trasa
mai multor persoane misiunea de a hotărî într-o contestaţie sau într-un proces.
Acest juriu era o adevărată instanţă ca „judices recuperatores”. Mai existau şi
alte obiceiuri: martori cu traiste de pământ, pământ în spate sau brazdă pe
cap în timp ce se mergea pe semnele sau hotarele cele adevărate ale moşiilor,
responsabilitatea rudelor pentru faptele membrilor familiei.
Duşegubina - răscumpărarea în bani sau vite pentru
comiterea unui omor, a unui adulter, pentru răpirea unei fete era plătită de
toţi membrii obştei, mai ales când avea loc o crimă.
Uneori, Domnitorul emitea acte de proprietate privind moşii
sau ţigani, pentru merite sau servicii deosebite aduse Domniei, proprietăţile
nefiind prădalnice.
Prin hrisovul din 27 februarie 1487, Vlad Vodă confirmă lui
Ştefan cu fiii lui şi lui Ion cu fratele său Neagul şi cu fiii lor, stăpânire
peste 1/7 din Leleşti şi din muntele Coarnele, jumătate să fie stăpânite de
Ştefan şi jumătate de Ion cu frate-său, şi „prădalnica să nu fie până ce se va
găsi la vreunul din ei fată”, adică dacă vor avea băieţi moştenitori, moşia
revenea acestora, iar dacă unul dintre ei ar avea moştenitor o fată, partea
aceluia va fi luată de Domnie. Să luăm alte exemple pentru a înţelege mai bine
cele afirmate anterior. Prin documentul din 5 aprilie 1485, Domnitorul Vlad
Călugărul confirmă lui Danciul cu fiii şi lui Laţco cu fiii, o moşie. „pentru
aceasta le-am dat şi Domnia mea ca să le fie moşie şi ohabă şi oricărui s-ar
întâmpla mainainte moarte, moşia să fie celor rămaşi, şi prădalnica să nu fie
şi de către nimeni nezăticnită (oprită, împiedicată), după cuvântul Domniei
mele”. Prin actul din 9 martie 1502, fraţilor Vlastelinului, Ticuci, Radul şi
Petru, li se întăresc mai multe moşii. Dintre acestea, U din Bârseşti şi U din
Băbeni se vor stăpâni de nepoţii lui Radul şi Petru, anume Danciul şi Radul,
cât vor trăi, iar dacă aceştia nu vor avea fii, moşiile să nu fie
„prădalnice”, dar să fie ale unchilor lor, Radul şi Petru. Deci, Domnul
îngăduie ca, dacă Danciul şi Radul ar muri fără moştenitori, în lipsa
descendenţilor direcţi ai acestora, moştenirea să treacă la unchii lor.
Din cele trei acte domneşti rezultă că, în cazul în care
unul dintre părtaşi ar muri fără moştenitori direcţi, partea lui nu se va lua
de Domnie, ci va rămâne celorlalţi coproprietari. Intervenţia Domnului ar fi
posibilă numai în cazul abaterii de la „obiceiul pământului” adică respectarea
dreptului de a vinde, fără încălcarea dreptului de preemţiune al rudelor şi de
la ieşirea din indiviziune.
În 1586, în timpul unui proces între urmaşii Craioveştilor,
Neagoe Basarab, Pârvul Banul şi Radul Postelnic, moşiile lui Pârvul Banul au
rămas Margăi, ale lui Radul Postelnic lui Nica Armaşul, iar satele moştenite de
Neagoe Vodă au devenit proprietate domnească, pentru că nu a avut moştenitori
direcţi, deşi a avut rude colaterale. Moşiile Elenei Năsturel, soţia
Domnitorului Matei Basarab au rămas, după moartea acesteia, în proprietate
domnească, deşi fuseseră cumpărate şi avea nepoţi de frate. Ulterior,
Domnitorul Grigore Ghica i-a retrocedat moşiile lui Radul Năsturel.
Domnul îi putea pedepsi pe supuşii săi şi pentru „hiclenie”. Cuvântul „hiclean” adică „viclean” în forma actuală, este de origine maghiară. Hitlen = necredincios, a avut şi înţelesul de „infidel”, „trădător”. Faţă de asemenea vinovăţie, Domnitorul aplica pedepse aspre: aplicarea de amenzi, confiscarea moşiilor, terorizarea, condamnarea la moarte. Măsurile nu se refereau numai la pierderea moşiilor de către cei vinovaţi, ci atingeau şi alte venituri ale vinovatului şi chiar securitatea persoanei sale. Trebuie precizat că moşiile aduse zestre de soţiile celor acuzaţi de „hiclenie” nu puteau fi confiscate.
Toate legile importate din Occident ca, de exemplu, Codul Napoleon, introdus de Cuza-Vodă, nu au fost adaptate la vechiul nostru „obicei al pământului”, ci aplicate literalmente...>>
Sursă selecție: «Pârâienii Valahiei», autori Constanța Badea, Petronela Badea, Mihai Pârâianu, Editura Intol Press, Râmnicu Vâlcea 2017.38 Paul Stahl, Satele devălmaşe româneşti şi europene. Studii introductive, Ed. Cartea
Românească, 1998
39 Ocină-moşie moştenită de la părinţi, dedină-moşie moştenită din moşi-strămoşi, prin
împărţire, schimb, donaţie, cumpărare şi „dreaptă slujbă faţă de domnie”
40 DRH, I, B, pag. 142.
41 Ibidem, pag. 134.
42 Eminescu aprecia documentele publicate de istoricul Nicolae Densuşianu în revista
lui B.P. Haşdeu, „Columna lui Traian”: „ Mai mult decât interesant este studiul domnului Nicolae Densuşianu…care citează un vraf de izvoare, dovedind că deja sec. al XIV-lea al lui Mircea cel Bătrân e plin dincolo de munţi de Cnezii et Seniores Olachales, de districte române, de verii nobiles, adevăraţi nobili, între care întâlnim chiar Basarabi, de posseniones valachales, având veche şi aprobată lege proprie şi autorităţi elective din oameni oneşti şi nobili. Ba chiar a înnobila se chema boeronisare, a boeri. Din acest studiu se vede mai mult: identitatea instituţiilor române de pretutindeni, o unitate a poporului românesc, preexistentă formaţiunii statelor dunărene ce cuprinde în unele priviri şi pe românii de peste Dunăre”.
43Arh. Nat. St., Catalogul documentelor Ţării Româneşti, vol. V, p. 122-123.
44 În 9 octombrie 1609, Radu Vodă Şerban îi dă poruncă „lui Bălan de la Pârăiani” să-şi ia cărţile de moşie de moştenire de la locuitorii Prodea şi Calea din Zătreni, comună vecină la nord cu satul Pârâieni; cărţile îi fuseseră furate ( Arhivele Olteniei, nr. 86-88, p. 400).
Prin actul din 7 februarie 1721, administraţia austriacă a Olteniei confirmă mănăstirii Polovragi, în urma cercetărilor făcute de Dositei monah Brăiloiul, Staicul Bengescul, Gr. Băleanul biv Vel Logofăt, Constantin Strâmbeanul, stăpânire peste moşia Polovragi, deoarece oamenii cu care se judeca mânăstirea falsificaseră iscăliturile şi peceţile lui Danciul Pârăianul şi ale Boierilor din Câineşti (Boierii Pârâieni), în actele de răscumpărare de rumânie, dar fără moşie.
45 Vom da exemplu o foaie de zestre a Mariei Logofetesa Lăcusteanca, din familia Zătrenilor, dată fiicei sale Bălaşa (Arh. Olteniei, sept-oct., 1928, pag. 295):
«Fă doamne mila ta spre noi, precum am nădăjduit spre tine. Făcutu-s-au această foaie de zestre ce s-au dat ficei mele Bălaşi precum scrie în jos, anume să fie întru cea mai de pre urmă însciiţare şi încredinţare la cei ce s-ar cuveni, întărim cu iscălitura mea şi cu a mărturiilor ce s-au întâmplt la această tocmeală.
-Un rând de haine de atlas cu flori de fir, cu blana de sangeap (sângeap=blană de jder sau de veveriţă siberiană).
-Un rând de haine de atlas cu flori de fir, îmblănit cu cacom. (cacom=blană de hermină).
-O giubea ghermesut (ţesătură fină de mătase, voal) cu flori de fir cu blana de cacom.
-O rochie de tulpan (ţesătură fină, transparentă; muselină), cu antereu ei (haină
scurtă, ţesută din fire de lână subţire, ornată cu şnururi împletite tot din fire de lână).
-Un rând de haine de şaliu (stofă de lână vărgată, produsă în Angora), îmblănit cu sângeap.
-O pereche de cercei de aur cu zamfir (safir).
-Un inel de aur cu zamfir.
-200 talere (monedă de argint austriacă), adecă două-sute pentru mărgăritari.
-600 talere, adecă şease-sute bani gata.
-3 suflete ţigani.
-8 boi de jug.
-8 vaci cu lapte.
-15 eape (iepe) fătătoare.
-20 oi cu miei.
-Partea mea de moşie din Locusteni.
-Partea mea de moşie din Predeşti.
-Partea mea de moşie din Urecheşti.
-Moara jumătate din Predeşti.
-6 zile de moară din Greaca.
-5 zile din moara Popei.
-1 (loc rupt în original)… lanu lor de sârmă.
-O malotea (haină lungă, căptuşită cu blană scumpă, cu guler şi manşete de
blană) cu crasac (casac=haină bărbătească).
-Casele din Craiova jumătate.
-Viea de la Locusteni (Lăcusteni, judeţul Vâlcea) jumătate.
-12 tipsii de cositor.
-12 taiere de cositor.
-12 perechi de cuţite, cu lingurile lor.
-Un lighean cu ibricul lui.
-Un covor de Ţarigrad.
-Un bocealâc de nun. (boccealâc=pachet cu haine şi rufe pe care mireasa le
dăruia mirelui, nunei şi soacrei).
-2 mese mari.
-22 şervete.
-2 mărămi de obraz (maramă=şal din ţesătură fină de borangic).
-2 mărămi de mâini.
-2 scoarţe de pat.
-5 cămăşi borangic femeieşti.
-2 ii cu fir.
-2 cu mătase.
-2 cămăşi cu margine voiniceşti.
-O cămaşă cusută voinicească.
-Un cearşaf de borangic.
-Aşternutu dupe obicei.
-Şi a treilea parte ce i se cuvine de la răposatu ginere meu Nicolae Mărgăritescu, dupe cum se cuprinde în comisionul ce este făcut de d-lui Cluceru Băbeanu (loc rupt)
Logofetu Constantin Târnăveanu ce sunt primiţi i erocriţi.
Maria Locusteanca Logofeteasa.
D. Viişoreanu, Armaşu, martor.”.
46 Arhivele Olteniei din 1936, iulie/dec., pag. 406 .
47 DRH, I, B, pag. 422.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu