IN MEMORIAM Adrian Păunescu. Pete pe o biografie, nicidecum pe o operă!/ de Mihai Mustățea

Astăzi se împlinesc nouă ani de când nu mai este printre noi (informații publicate în 5 nov. 2019 - n.n.). S-a născut la 20 iulie 1943 în Copăceni, judeţul Bălţi, unde părinţii lui, Constantin şi Floarea, fuseseră trimişi ca tineri învăţători, spun istoriile şi dicţionarele literare; se pare, însă, că adevărul e altul, în ceea ce o priveşte pe mamă, adică n-ar fi aceasta adevărata mamă. Îşi părăsiseră toată agoniseala, când Armata Roşie reocupa Basarabia în înaintarea ei spre Berlin; e drept că din cauza aceluiaşi apostolat, pierduseră, deja, o altă gospodărie la Sălaj, în urma Arbitrajului Diktatului de la Viena. Omul nu va scăpa de anatema de proscris politic decât după 1960. Despre mama sa nu se ştiu multe, dar va avea o mamă vitregă bună, care se va ocupa, la Bârca, de copilăria lui.

Face şcoala elementară în comuna Bârca, judeţul Dolj, de unde era originară ramura dinspre tată, învăţător şi fiu al unui neam de ţărani şi învăţători din această comună. Mama se trăgea dintr-o familie de olteni din Ioneşti – Vâlcea. Şi-a început studiile medii la Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova, în 1956, a trecut la „Nicolae Bălcescu”/Sf. Sava (1957-1958) şi le-a terminat la Şcoala Medie nr. 10 din Bucureşti, în 1960 (numită, în epocă, „Zoia Kosmodemianskaia”). Este şi anul debutului şi anul în care începe să se vânture în mediile literare bucureştene, deocamdată înalt şi deşirat, prost îmbrăcat, cu piese vestimentare din vinilin (tatăl era la „răcoare”), însoţit pretutindeni de soţia sa, poetă, cu numele Constanţa Buzea, mai mare decât el cu doi ani, cu care se căsătorise, minor fiind, cu dispensă. 

S-a arătat de la început talentat şi sociabil – era ceea ce se numea un „băiat de comitet” – şi aşa va rămâne un timp, înainte de a deveni el „şef de comitet”. În jurul lui 1970, numele îi este cunoscut de cititorii de poezie din toată ţara; în jurul lui 1980 este românul despre care se vorbeşte în ţară cel mai mult, după, împreună cu, pentru, contra şi alături de cuplul Ceauşescu, iar după 1990 este cel mai anatemizat după, împreună şi alături de Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor. 

Horezu/ Vâlcea/ 1948-1989

Situaţia localităţii sub aspect economic şi cultural

Anul 1948 vine cu un control al comuniştilor în toate domeniile de activitate ale societăţii. Instaurarea regimului comunist va aduce cu sine măsuri drastice, după care se va conduce întreaga economie românească între anii 1948-1989. În domeniul industriei, prin Legea nr. 119 din iunie 1948 votată de Marea Adunare Naţională, au fost naţionalizate toate bogăţiile subsolului care nu se aflau sub proprietatea statului, precum şi întreprinderile individuale, societăţile de orice fel şi asociaţiunile particu­lare industriale, bancare, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii. Scopul acesteia a fost crearea sectorului socialist de stat şi asigurarea premiselor trecerii la conduce­rea planificată a economiei naţionale şi aplicarea politicii de industrializare forţată de mai târziu. La Horezu, trece în proprietatea statului fabrica „Tăbăcăria Românească”, evacuată din Bacău în virtutea ordinului Ministerului Economiei Naţionale nr. 201 din 24 martie 1944 şi sosită la Horezu la data de 20 iunie 19442. Aceasta era o fabrică de talpă, pielărie şi harnaşamente, care a ajuns în scurt timp o unitate economică reprezentativă a judeţului şi care, în anul 1949, a fost înglobată în cadrul Cooperaţiei Meşteşugăreşti Horezu3. În aceeaşi perioadă se desfiinţaseră obştile săteşti de pe teri­toriul comunelor Romani şi Horezu, precum şi băncile (Banca Populară „Progresul” din Horezu, Banca Populară „Văleanu” din Romani, Cooperativa „Brăduleţul” din Romani şi Cooperativa „Ţăranilor” din Horezu)4.

Vâlcea/ Proclamația din 1738 a episcopului Climent către egumeni, preoți, diaconi și pârcălabi

 - ,,să meargem cu plecăciune înaintea ostașilor Otomăneștii Înpărății” • ,,Kesariĕştia Înpărăție” abandonase Oltenia, iar provincia devenise zonă dominată de anarhie ,,controlată” de cete de haiduci și de hoți
- cu girul boierimii, din astfel de grupări s-a constituit o ,,miliție a pământului”/ ,,poteră” sub comanda lui Neagu Papură; a fost una dintre cele două situații care au dat naștere expresiei ,,Țara lui Papură Vodă” - atât de actuală și în zilele noastre... 
foto: Petrovaradin, unde Eugeniu de Savoia a învins forţele Imperiului Otoman, la 5 august 1716. Victoria a însemnat sfârşitul ameninţării turcești asupra Europei Centrale.


Contextul:

La 21 iulie 1718, prin tratatul de la Passarowitz/ Pozarevac (Serbia), Imperiul Otoman ceda Oltenia Austriei habsburgice. Avuseseră loc mai multe lupte, turcii repurtând câteva victorii asupra venețienilor, dar fiind învinși la Petrovaradin (parte din Novi Sad de azi), în 5 august 1716, de către armata habsburgică de sub comanda lui de Eugeniu de Savoia. Imperiul Otoman și-a luat, atunci, gândul de la cucerirea Europei Centrale și, totodată, au fost cedate Austriei Banatul Timisoarei, zona de nord a Serbiei și Bosniei și Oltenia de la vest de Olt.

În Kleine Walachei/ Valahia Mică, însă, austriecii nu putuseră guverna, cu atât mai puțin instaura ordinea socială, iar turcii încă nu reveniseră...

Climent a fost ultimul episcop al Eparhiei Râmnicului sub stăpânire austriacă.


Potrivit DEX, Prin Zaharea, zăhărele, s. f. (termen întâlnit în proclamație) înțelegem: (turcism învechit; și în formele zahara, zaherea) Hrană, merinde, provizii (pentru armată). Neîncetate cereri de zaherea erau cea mai mare pacoste pe care o aducea asupra țării atîrnarea ei de împărăția turcească. Camil Petrescu, O. I 66. Din limanul Brăilei, porneau în răsărit corăbiile turcilor, încărcate cu zaherele strînse cu hapca de pe mănoasele noastre ținuturi. Vlahuță, R. P. 34. S-a făcut obiceiu... ase da pe fieșce an zaharea îmbelșugată din țară, la serhaturile turcești de pe malul Dunării. Odobescu, S. I 326. (Regional) Tain pentru vite, preparat din tărîțe, sfeclă de zahăr, sare etc.; p. ext. nutreț, furaj. Eu vă dau... zahara de mîncare. I. CR. XI 51. – Variante: zaherea, zahara s. f.

Capturi de ecran cu Proclamația episcopului Climent - preluate din ProEuropeana/ Biblioteca Digitală a Publicațiilor Culturale și mai multe imagini și descrieri surse/ link-uri către alte informații - aici.

Valentin Smedescu

Primarul Iancovescu şi Consiliul Orăşenesc înființează noua Piaţă (asigurată!) și Hala, făcând exproprieri la valoarea de 2 lei mp; autoritatea locală, comercianții și oamenii simpli (și cei înstăriți) ai locului conlucrează din plin pentru interesul public...

„Printr-o întâmplare fericită, târgul anual, ţinut la 29 iunie 1869 (de Sf. Petru; se ținea în zona actualei Terase - n. V.S.), a fost vizitat de pictorul conte Amedeo Preziosi, care l-a imortalizat pe pânză, tabloul devenind un document de istorie . În prim-planul tabloului, sunt ilustrate ţărăncile din zonă, îmbrăcate în portul specific Vâlcii, podoaba capului fiind pieptănătura în conciu sau coc. Gâturile lor de marmură sunt împodobite cu bogate salbe de poli de aur sau cu şiraguri de mărgele multicolore. Negustorii ardeleni îşi fac prezenţa îmbrăcaţi în costumele lor semeţe cu chimire late şi cu pălării cu borul mare trase pe o sprânceană şi cu marfa lor pe umăr, gata de a negocia o afacere. Nu lipseşte nici „sigla” negustorului oltean, „cobiliţa”, şi nici „baniţele” purtate pe cap de femei cu multă siguranţă şi supleţe a capului. În dreapta pieţei, avem imaginea hanului Mănăstirii Franciscane care se continuă cu strada Mihai Bravu, sau, cum se mai spunea popular, „Lipscanii Râmnicului”, cu un lanţ cu magazine care serveau interesele comerciale ale orăşenilor. La poalele dealului Capela, se profilează biserica Cuvioasa Paraschiva, ridicată de Pătraşcu Voevod şi terminată de Mihai Viteazul la 1557.”

   

- regulamente proprii ale breslelor completează regulile/ dispozițiile oficiale, sunt impuse condiții de igienă, este introdus nartul, iluminatul, pavajul cu lespezi de piatră, care dirijează apele către ,,Iazul  Morilor”... 

  

- pe ,,Lipscanii Vâlcii” se găseau cele mai multe prăvălii, ateliere, dughene, cafenele, pe care le vizita I. L. Caragiale în perioada cât a funcţionat ca revizor şcolar (1882)... 

Vâlcea/ sec. XVIII-XIX/ ce se exporta (la prețuri derizorii, pe timp de pace): turme de vite și cai, sare, ceară și miere, lână, piei și blănuri...

- în drumul lor spre bâlciul de la Râureni, carele ardeleneşti de la Sibiu şi Braşov erau de multe ori atacate de bande de tâlhari (îndeosebi în depresiunea Titeştilor sau zona „Valea Rea” înainte de Malul Alb de peste Olt); din cauza tâlharilor, convoaiele erau însoţite de pază puternică

- intensul comerţ cu vite făcut cu Imperiul Otoman şi cererile mereu crescânde ale acestei pieţe l-au determinat pe Brâncoveanu să impună (anii 1689, 1704, 1707 şi 1713) ,,văcăritul”, ceea ce a creat o stare de nemulţumire generală, atât în rândul ţărănimii cât şi al boierimii

«...aflăm că suntem în ascunzătoarea culei! Aci se refugiau ai casei, femeile, copiii şi se ascundeau obiectele de preţ, pe când bărbaţii se luptau pe jos în foişoare până ce izbutiau să îndepărteze pe prădători...

Cu respiraţia oprită ne aşezăm pe patul de scânduri şi pe vatră şi ca purtaţi de vraja unor puteri nevăzute, ascultăm în taină cum se deapănă domol legenda acestor ziduri vechi...

 

«Către sfârşitul veacului al 18-lea trăiau prin aceste locuri neamul Măldăreştilor. Cel mai de seamă era dumnealui jupân Gheorghe sân Constandin Măldărescu şi dumneaei jupâniţa Eva, soţia lui, cari, cu ajutorul dumnealor Radu, Barbu şi Ion Brat, rubedenii de ale dumnealor, au pus de au ridicat biserica din sat ce se vede şi azi.
«Apoi, după ce au ridicat casa Domnului, s'au gândit să-şi ridice şi lor o casă, spre a le fi de adăpost, lor şi urmaşilor lor, şi aşa au pus de au zidit această culă.

Pr. Gheorghe Petre-Govora/ «genius loci»*/ spiritul protector al memoriei/ istoriei locului, deopotrivă și al oamenilor • binemeritată distincție ,,Drept între popoare” din partea statului Israel - în misionarism ortodox în jud. Golta/ Transnistria (1942), a ajutat/ salvat evrei din ghetourile „Crivoi-Ozero” şi „Trei Dube”...

Motto:„A cui este mâna care se întinde spre tine atunci când eşti căzut la pământ? Şi al cui este sufletul care aleargă, nestrigat, să-fi dea o fărâmă de speranţă, atunci când ştie că eşti deja pierdut? Numele bunului samarinean nu va fi trecut nici în documentele vremii, nici în manualele de istorie... Se va şterge de pe pământ, dar va rămâne mereu pe buzele lui Dumnezeu.” (3)

În dimineaţa zilei de 2 martie 2012 preotul Gheorghe I. Petre-Govora a trecut de la vremelnicie la veşnicie, la vârsta de 102 ani. Articolul de faţă prezintă câteva frânturi de gânduri şi sentimente ale părintelui, dezvăluite de el însuşi autorului acestui material, cu patru ani înainte de a deceda.