,,cântăreață” în dramă, teatru de revistă, film, romanțe; și în marele ,,Concert al popoarelor” (muzică uşoară a Ansamblului de estradă)
de unde (i-a venit) inspiraţia compozitorului Henry Mălineanu*, pentru „Dragi mi-s cîntecele mele" momentele cu #MihailSadoveanu și #GalaGalaction; recunoașterea din partea autorităților comuniste de vârf ale vremii... Nicuşor (Nicolae) Constantinescu**: „Maria este o drăcie a lui dumnezeu!”; ,,— Pe tine, Mario, n-am ce să te învăţ. Nu-mi pierd vremea degeaba cu tine. Tu ştii să faci exact ceea ce trebuie şi... peste aşteptările mele! Munca mi-o dăruiesc celor care au nevoie de mine, ca să-i îndrumez. Tu, tu, Mărie ai geniu şi eu cred în infailibila ta intuiţie, în surprinzătoarele tale găselniţi interpretative! Pe cei dăruiţi astfel n-am ce să-i învăţ, pentru că ei descoperă regizorilor unele modalităţi de interpretare, pe care nici cei mai desăvîrşiţi directori de scenă nu le pot bănui...”(urmare carte în foileton)
&&&
CAPITOLUL IX
CRESTATURI PE RĂBOJ
Alhambra Broadway
După turneul întrerupt, Maria îşi ia două luni de odihnă.
În octombrie 1944, compania „Alhambra" fuzionează cu ansamblul artistic de la fostul teatru „Baraşeum", montînd revista „Alhambra Broadway". Textul îl semnează Nicolae Vlădoianu, Nicu Kanner şi Jack Fulga. Direcţia de scenă: Sandu Eliad.
Revista — axată pe tema antifascistă — are în distribuţie pe artistul de azi al poporului Al. Giugaru, H. Nicolaide, Agnia Bogoslava, Giovanny (care creează un autentic tip de gunoier în cupletul „Hai gunoi!“) etc.
Revista nu străluceşte totuşi prin vreo calitate deosebită. Umorul nu depăşeşte sfera mediocrităţii. Spectacolul este însă salvat de însuşirile interpreţilor. Maria Tănase spune un cuplet în care se autosatirizează: „Cariera mea e mult prea mare". Cu privire la interpretarea Măriei Tănase, scriitoarea Lucia Demetrius ţine să sublinieze următoarele: „Maria Tănase, acest strălucit, fierbinte astru al scenei — fără de care revista bucureşteană ar fi rămas în mediocru şi cîntecul românesc, lipsit de cea mai adevărată şi adîncă expresie a lui, a fost admirabilă într-un text sărac... pentru că domnia-sa cîntă, se mişcă, rosteşte orice perfect, subliniind cu inteligenţa, cu farmecul, cu umorul şi tragicul ce îi sînt proprii, acoperind toate golurile". („Revista familiei" — 29.X.1944).
În aceeaşi formaţie se montează revista „Ca la noi la nimeni". Cu acest prilej debutează Mircea Crişan.Apare pe scenă Elena Burmaz, cunoscută şi apreciată pe urma numeroaselor succese, repurtate la „Cărăbuş".
Maria Tănase, într-un duo cu Al. Giugaru, interpretează „Parodie la tragedia Oedip" şi un cuplet în idiş.
În fruntea distribuţiei se situează (cum afirmă revista „Spectator" din 31.XII.1944) „Maria Tănase, pentru darul ei deosebit de a strecura cu un zîmbet aluzia şi poanta cupletului".
„Cadavrul viu" la Teatrul Municipal
În octombrie 1944, compania „Alhambra" fuzionează cu ansamblul artistic de la fostul teatru „Baraşeum", montînd revista „Alhambra Broadway". Textul îl semnează Nicolae Vlădoianu, Nicu Kanner şi Jack Fulga. Direcţia de scenă: Sandu Eliad.
Revista — axată pe tema antifascistă — are în distribuţie pe artistul de azi al poporului Al. Giugaru, H. Nicolaide, Agnia Bogoslava, Giovanny (care creează un autentic tip de gunoier în cupletul „Hai gunoi!“) etc.
Revista nu străluceşte totuşi prin vreo calitate deosebită. Umorul nu depăşeşte sfera mediocrităţii. Spectacolul este însă salvat de însuşirile interpreţilor. Maria Tănase spune un cuplet în care se autosatirizează: „Cariera mea e mult prea mare". Cu privire la interpretarea Măriei Tănase, scriitoarea Lucia Demetrius ţine să sublinieze următoarele: „Maria Tănase, acest strălucit, fierbinte astru al scenei — fără de care revista bucureşteană ar fi rămas în mediocru şi cîntecul românesc, lipsit de cea mai adevărată şi adîncă expresie a lui, a fost admirabilă într-un text sărac... pentru că domnia-sa cîntă, se mişcă, rosteşte orice perfect, subliniind cu inteligenţa, cu farmecul, cu umorul şi tragicul ce îi sînt proprii, acoperind toate golurile". („Revista familiei" — 29.X.1944).
În aceeaşi formaţie se montează revista „Ca la noi la nimeni". Cu acest prilej debutează Mircea Crişan.Apare pe scenă Elena Burmaz, cunoscută şi apreciată pe urma numeroaselor succese, repurtate la „Cărăbuş".
Maria Tănase, într-un duo cu Al. Giugaru, interpretează „Parodie la tragedia Oedip" şi un cuplet în idiş.
În fruntea distribuţiei se situează (cum afirmă revista „Spectator" din 31.XII.1944) „Maria Tănase, pentru darul ei deosebit de a strecura cu un zîmbet aluzia şi poanta cupletului".
„Cadavrul viu" la Teatrul Municipal
În ianuarie 1945, Ion Manolescu, director al Teatrului Municipal, o angajează pe Maria Tănase în „reprezentaţie"; i se încredinţează rolul Maşa din celebra dramă a lui Lev Tolstoi. Rolul principal, Fedia Protasov, este interpretat de Ion Manolescu.
Revista „Cortina" din 12.1.1945 relevă că punctul de atracţie al noului spectacol, ce se montează pe scena Municipalului, îl constituie prezenţa Mariei Tănase. Dacă va accepta, finalmente, să joace dramă, faimoasa cîntăreaţă — scrie revista — va face dintr-odată un salt impresionant în teatrul serios, devenind pe neaşteptate partenera marelui actor Ion Manolescu.
Cei ce au văzut drama tolstoiană îşi amintesc că subiectul se axează pe existenţa unui ins care, spre a divorţa, simulează o sinucidere cu intenţia de a evita opreliştile în materie de divorţ ale legilor ruseşti din epoca ţaristă. Faptele sînt însă descoperite de poliţie; Fedia, sinucigaşul simulat şi soţia lui, care — de bună credinţă se recăsătoreşte, socotindu-şi soţul mort, urmează să fie pedepsiţi cu deportarea în Siberia. Înţelegînd nenorocirea ce îi ameninţă — îndeosebi pe nevinovata-i soţie — Fedia, „cadavrul viu", se sinucide de astădată realmente.
Decorurile — în care se desfăşoară de-a lungul celor 10 tablouri puternica dramă a romancierului rus — sînt realizate de pictorul scenograf Ştefan Norris. Regia e încredinţată regretatului Ion Şahighian, unul din marii noştri oameni de teatru de la care Maria Tănase — de astă dată ascultătoare ca o elevă — a deprins desluşirea problemelor dramaturgiei.
Debutul Măriei Tănase în dramă, cum se accentuează în cronica dramatică din ziarul „Momentul", este o revelaţie:
„A înţeles pe Maşa, aşa cum a văzut-o Tolstoi: pură şi dreaptă. Va fi doamna Maria Tănase o artistă mare? Noi credem că da, dînd acum un elocvent examen".
Sfinxul
După succesul obţinut în drama lui Tolstoi, Maria Tănase alcătuieşte un ansamblu propriu, închiriază sala de jos a Ateneului, unde montează „Sfinxul din Hollywood", comedie muzicală în trei acte de Ralph Benatzchi.
Piesa se jucase sub numele de „Axel la porţile raiului" şi înregistrase mari succese pe scenele din Austria şi din Ungaria.
Textul este prelucrat şi adaptat de cunoscutul revuist şi dramaturg Nicu Kiriţescu, autorul unor piese de succes ca: „Un erou" şi „Ion al Vădanei", iar muzica este revizuită şi întregită cu romanţa „Amintiri" de Nicolae Kirculescu.
Conducerea muzicală este încredinţată lui Sergiu Malagamba, care îşi începe atunci cariera de dirijor.
Versiunea românească a textului o realizează basul de la Opera Română Rudolf Steiner, cel ce a tradus majoritatea operelor wagneriene, jucate la noi.
Tema piesei se axează pe cariera unei mari „vedete" americane, Gloria Mils, care îşi îngăduie toate capriciile şi năzbî- tiile. Autorul schiţează astfel o şarjă satirico-umoristică izbutită pe socoteala acestor „vedete năbădăioase" în teatru şi în film.
În distribuţie: Colea Răutu, Emil Popescu, George Haşganu, Dorel Urlăţeanu, Florin Raba, Ricardo Colberti. Elemente feminine: Aurora Şotropa în rolul unei cameriste mulatre; Margareta Lascu şi Nelly Sterian — de la Teatrul Naţional — în rolul unei aristocrate fandosite.
Actorul Aurel Munteanu — tot de la Teatrul Naţional — în principalul rol masculin, dovedeşte — pentru a cîta oară? — complexitatea desăvîrşit armonizată a unor daruri artistice, ce i-au îngăduit să atace, cu mereu înnoit succes, toate genurile : comedie, revistă, dramă, operă („Werther") şi operetă.
Despre creaţia Mariei Tănase, socotim inutil să reiterăm elogiile unanime ale cronicarilor muzicali şi dramatici din acea epocă.
În vremea cînd se desfăşoară seria succeselor „Sfinxului" pe scena Ateneului, Maria cîntă în fiecare seară, după spectacol, la localul „Paris d’hiver" de pe strada Ştirbei-Vodă, unde atunci debutează şi compozitorul de astăzi Florentin Delmar ca... pianist şi dizeur.
În februarie 1946, „Sfinxul" porneşte intr-un lung turneu de 93 zile, străbătînd oraşele şi tîrgurile ţării. Aurel Munteanu se desprinde însă din ansamblu, rolul lui preluîndu-l tînărul Titu Vedea, care are astfel prilejul să-şi afirme realele posibilităţi artistice, înregistrînd succes pe toate scenele din provincie. În rolul jucat de Margareta Lascu apare Rica Martinescu.
O secetă cruntă se abate asupra ţării. Urmările războiului sînt astfel agravate de recolta proastă a doi ani consecutivi.
În ziua spectacolului de la Tg. Jiu — ne povesteşte dirijorul Sergiu Malagamba — Maria ia de la casier o sumă importantă de bani şi porneşte în oraş după cumpărături: hăinuţe, jucării, o albie de spălat şi scăldat, o rochie etc. Zărise pe stradă, în faţa unei case din marginea oraşului, doi copii în zdrenţe, slabi şi murdari.
Le aduce tîrguielile acasă, îi îmbracă pe ei şi pe maica lor, le dă jucăriile, albia şi pachetul cu de-ale mîncării, le urează noroc şi pleacă fericită spre teatru. Parcă ar fi cîştigat la loterie lozul cel mare! Şi se întîmpla deseori să rămînă fără nici un ban în poşetă, cerînd apoi celor din trupă să-i plătească maşina sau birja pînă la gară!
Pretutindeni cîntă
Piesa se jucase sub numele de „Axel la porţile raiului" şi înregistrase mari succese pe scenele din Austria şi din Ungaria.
Textul este prelucrat şi adaptat de cunoscutul revuist şi dramaturg Nicu Kiriţescu, autorul unor piese de succes ca: „Un erou" şi „Ion al Vădanei", iar muzica este revizuită şi întregită cu romanţa „Amintiri" de Nicolae Kirculescu.
Conducerea muzicală este încredinţată lui Sergiu Malagamba, care îşi începe atunci cariera de dirijor.
Versiunea românească a textului o realizează basul de la Opera Română Rudolf Steiner, cel ce a tradus majoritatea operelor wagneriene, jucate la noi.
Tema piesei se axează pe cariera unei mari „vedete" americane, Gloria Mils, care îşi îngăduie toate capriciile şi năzbî- tiile. Autorul schiţează astfel o şarjă satirico-umoristică izbutită pe socoteala acestor „vedete năbădăioase" în teatru şi în film.
În distribuţie: Colea Răutu, Emil Popescu, George Haşganu, Dorel Urlăţeanu, Florin Raba, Ricardo Colberti. Elemente feminine: Aurora Şotropa în rolul unei cameriste mulatre; Margareta Lascu şi Nelly Sterian — de la Teatrul Naţional — în rolul unei aristocrate fandosite.
Actorul Aurel Munteanu — tot de la Teatrul Naţional — în principalul rol masculin, dovedeşte — pentru a cîta oară? — complexitatea desăvîrşit armonizată a unor daruri artistice, ce i-au îngăduit să atace, cu mereu înnoit succes, toate genurile : comedie, revistă, dramă, operă („Werther") şi operetă.
Despre creaţia Mariei Tănase, socotim inutil să reiterăm elogiile unanime ale cronicarilor muzicali şi dramatici din acea epocă.
În vremea cînd se desfăşoară seria succeselor „Sfinxului" pe scena Ateneului, Maria cîntă în fiecare seară, după spectacol, la localul „Paris d’hiver" de pe strada Ştirbei-Vodă, unde atunci debutează şi compozitorul de astăzi Florentin Delmar ca... pianist şi dizeur.
În februarie 1946, „Sfinxul" porneşte intr-un lung turneu de 93 zile, străbătînd oraşele şi tîrgurile ţării. Aurel Munteanu se desprinde însă din ansamblu, rolul lui preluîndu-l tînărul Titu Vedea, care are astfel prilejul să-şi afirme realele posibilităţi artistice, înregistrînd succes pe toate scenele din provincie. În rolul jucat de Margareta Lascu apare Rica Martinescu.
O secetă cruntă se abate asupra ţării. Urmările războiului sînt astfel agravate de recolta proastă a doi ani consecutivi.
În ziua spectacolului de la Tg. Jiu — ne povesteşte dirijorul Sergiu Malagamba — Maria ia de la casier o sumă importantă de bani şi porneşte în oraş după cumpărături: hăinuţe, jucării, o albie de spălat şi scăldat, o rochie etc. Zărise pe stradă, în faţa unei case din marginea oraşului, doi copii în zdrenţe, slabi şi murdari.
Le aduce tîrguielile acasă, îi îmbracă pe ei şi pe maica lor, le dă jucăriile, albia şi pachetul cu de-ale mîncării, le urează noroc şi pleacă fericită spre teatru. Parcă ar fi cîştigat la loterie lozul cel mare! Şi se întîmpla deseori să rămînă fără nici un ban în poşetă, cerînd apoi celor din trupă să-i plătească maşina sau birja pînă la gară!
Pretutindeni cîntă
În februarie 1945, Maria este solicitată, încîntă tovărăşia lui H. Nicolaide, să-şi dea concursul la o serbare organizată la sediul coloniei greceşti din Bucureşti.
Acompaniată de doi chitarişti greci, cîntă — în greceşte — trei bucăţi. Interpretarea Măriei Tănase, care într-un timp record şi-a însuşit corecta pronunţie grecească, creează o atmosferă de adevărată sărbătoare în mijlocul asistenţei care o aplaudă, entuziasmată de surprinzătoarea performanţă realizată de cîntăreaţă.
Acompaniată de doi chitarişti greci, cîntă — în greceşte — trei bucăţi. Interpretarea Măriei Tănase, care într-un timp record şi-a însuşit corecta pronunţie grecească, creează o atmosferă de adevărată sărbătoare în mijlocul asistenţei care o aplaudă, entuziasmată de surprinzătoarea performanţă realizată de cîntăreaţă.
Ca şi altă dată la Istanbul, Maria îşi aminteşte de spusele folcloristului şi profesorului de muzică londonez.
Cu umorul şi spontaneitatea improvizaţiei, întotdeauna spirituală, Nicolaide spune dteva fragmente cupletistice şi povesteşte un şirag de anecdote.
În cursul anilor 1947—48, Maria cîntă prin fabrici, la serbări şcolare, la asociaţiile de prietenie cu alte popoare etc.
Pretutindeni, unde o cheamă cei setoşi să audă melodiile româneşti, cîntăreaţa, fără mofturi, este prezentă.
Manifestările de simpatie ale spectatorilor şi mulţumirile călduroase ale conducătorilor diverselor asociaţii şi instituţii o însoţesc peste tot, unde îşi desfăşoară neostenita-i activitate.
Aceleaşi vii mulţumiri vin din partea asociaţiei Los Amigos de la Espana Democratica, prezidată de regretatul scriitor N. D. Cocea.
Am un miliard și vreau să-l beau!
Cu umorul şi spontaneitatea improvizaţiei, întotdeauna spirituală, Nicolaide spune dteva fragmente cupletistice şi povesteşte un şirag de anecdote.
În cursul anilor 1947—48, Maria cîntă prin fabrici, la serbări şcolare, la asociaţiile de prietenie cu alte popoare etc.
Pretutindeni, unde o cheamă cei setoşi să audă melodiile româneşti, cîntăreaţa, fără mofturi, este prezentă.
Manifestările de simpatie ale spectatorilor şi mulţumirile călduroase ale conducătorilor diverselor asociaţii şi instituţii o însoţesc peste tot, unde îşi desfăşoară neostenita-i activitate.
Aceleaşi vii mulţumiri vin din partea asociaţiei Los Amigos de la Espana Democratica, prezidată de regretatul scriitor N. D. Cocea.
Am un miliard și vreau să-l beau!
În vara anului 1947 — în plină inflaţie — la grădina fostului restaurant „Luxandra“ (str. Doamnei nr. 9) se montează revista în două acte „Am un miliard şi vreau să-l beau !“ de Ion Vasilescu, Nicu Kanner, H. Mălineanu şi Eugen Mirea.
În distribuţie: Virginica Popescu, care realizează una din cele mai izbutite apariţii artistice ale carierei sale; George Groner, Mara Milton, N. Gărdescu, Paula Georgescu, Puiu Şerbu, dansatoarea Violette Taylor cu partenerul ei N. Bazaca, Aurora Atanasiu, Costel Zaharia, Eugenia Gheorghiu, I. Cap- saly, Miky Manolescu şi Maria Tănase.
Alături de ei în reprezentaţie — sînt angajaţi şi doi invitaţi din străinătate: Rozsi Barszoni şi Oscar Denes, care puteau fi auziţi pe scenele de la Viena şi Budapesta înainte de război.
Acest cuplu vedetist cu faimă internaţională, ne-a plăcut atunci, fără însă „să ne dea gata“, pentru că un spectator aparţinînd ţării care în teatrul de operetă şi revistă, în perioada 1910—1930, a dat actori şi cîntăreţi ca: Marioara Cinsky, Nicu Leonard, Constantin Tănase, Achile Popescu, Flo- rica Cristoforeanu, Vladimir Maximilian, Elena Mavrodi, Marilena Bodescu, Virginia Miciora, Florica Florescu, Elena Zamora, Nae Niculescu-Buzău, Nicu Kanner, Gogu Carussy, Nae Ciucurette ş. a. — un asemenea spectator nu se poate entuziasma decît în prezenţa unor elemente artistice, care să depăşească sau, cel puţin să egaleze, talentele autohtone. Or, cu toată faima mondială şi însuşirile artistice deosebite ale cuplului Barszoni Denes, publicul românesc — „extrem de exigent", cum l-a caracterizat marele tenor Tito Schipa — n-a renunţat nici de astădată la criteriul aprecierii obiective.
Dîndu-şi seama de atitudinea spectatorilor, cuplul vedetist internaţional cere intervertirea ordinei, lăsînd pe Maria Tănase în ultima apariţie. Experienţa atîtor succese pe scenele mondiale îi instruise că niciodată nu este prudent să apari în final după un interpret, ale cărui mijloace artistice te depăşesc.
Direcţiunea spectacolului împlineşte dorinţa oaspeţilor, restabilind echilibrul „prestigiilor" pe scenă.
Paralel cu apariţia de la revistă, Maria continuă „să-şi deshame caii" pe estrada crîşmei „Pajura neagră".
Acolo, cîntăreaţa prezintă în fiecare seară, după spectacolul „Miliardului", noutăţile repertoriului său folcloristic neîncetat îmbogăţit cu cîntece adunate în peregrinările prilejuite de turneele sale prin tîrgurile şi satele din ţară.
Lidia Lipkovska despre Maria Tănase
La revista „Am un miliard şi vreau să-l beau" a asistat şi soprana de celebritate mondială Lidia Lipkovska. După spectacol, am întovărăşit-o la grădina „Pajura neagră" să luăm masa şi s-o auzim pe Maria în repertoriul ei de muzică populară.
Născută la Chişinău, partenera lui Carusso, Şaliapin, Tita Ruffo, De Luca, Tito Schipa, cunoştea perfect limba română, în timpul mesei, marea cîntăreaţă ne-a împărtăşit părerea ei despre Maria.
— Am cîntat pe toate scenele de operă ale lumii. Treizeci de ani am colindat prin metropolele globului şi am cunoscut marii artişti alcătuind galeria glorioasă din primele decenii ale veacului acestuia. La teatrele de revistă, music-hall, „boatele Parisului", am auzit în repetate rînduri pe Ivette Guilbert, Damia, Maurice Chevalier, Rosita Serano, toţi cu meritată faimă mondială; n-am să vă vorbesc acum despre excepţionala lor artă interpretativă. Vreau să vă mărturisesc astă-seară, după ce am ascultat-o de atâtea ori pe Maria Tănase, că nimeni n-a reuşit să mă impresioneze aşa de profund cu interpretarea cîntecelor populare şi a pieselor de muzică uşoară ca această femeie. Cîntecul ei pătrunde în mine, mă răscoleşte, mă tulbură aşa de puternic încît totdeauna plec ameţită de parcă aş fi degustat o băutură magică; nu mă mai simt stăpînă pe mine! Un demon mînuind toate vrăjile, mă poartă cu el zile de-a rîndul, un demon cu ochii verzi ca ai Măriei şi glasul ei ca o şoaptă adîncă.
Cu cobzarul la examen
Născută la Chişinău, partenera lui Carusso, Şaliapin, Tita Ruffo, De Luca, Tito Schipa, cunoştea perfect limba română, în timpul mesei, marea cîntăreaţă ne-a împărtăşit părerea ei despre Maria.
— Am cîntat pe toate scenele de operă ale lumii. Treizeci de ani am colindat prin metropolele globului şi am cunoscut marii artişti alcătuind galeria glorioasă din primele decenii ale veacului acestuia. La teatrele de revistă, music-hall, „boatele Parisului", am auzit în repetate rînduri pe Ivette Guilbert, Damia, Maurice Chevalier, Rosita Serano, toţi cu meritată faimă mondială; n-am să vă vorbesc acum despre excepţionala lor artă interpretativă. Vreau să vă mărturisesc astă-seară, după ce am ascultat-o de atâtea ori pe Maria Tănase, că nimeni n-a reuşit să mă impresioneze aşa de profund cu interpretarea cîntecelor populare şi a pieselor de muzică uşoară ca această femeie. Cîntecul ei pătrunde în mine, mă răscoleşte, mă tulbură aşa de puternic încît totdeauna plec ameţită de parcă aş fi degustat o băutură magică; nu mă mai simt stăpînă pe mine! Un demon mînuind toate vrăjile, mă poartă cu el zile de-a rîndul, un demon cu ochii verzi ca ai Măriei şi glasul ei ca o şoaptă adîncă.
Cu cobzarul la examen
În septembrie 1947 are loc „revizuirea” celor aproape 1500 de actori de diverse genuri, care nu au diplomă de conservator sau şcoală echivalentă de specialitate.
Comisia de revizie, prezidată de Nicky Atanasiu, îşi desfăşoară activitatea în sala teatrului „Alhambra”.
Această verificare se face pe temeiul organizării ansamblurilor artistice — iniţiată de stat — care asigură astfel slujitorilor artei o salarizare continuă şi corespunzătoare în cadrul colectiv. Noua organizare scoate profesiunea de actor de sub semnul incertitudinilor, al vieţii mizere „la voia întîmplării şi a norocului “ — caracteristice vechii concepţii despre artă şi despre existenţa actorilor.
Prin faţa comisiei trec personalităţi consacrate ale scenei noastre care n-au... „diplomă”: Grigore Vasiliu-Birlic, Dina Cocea, G. Timică, G. Groner, Silly Popescu, G. Dendrino, Al. Giovanny, Virginica Popescu, Florica Demion, Nataliţa Pavelescu, Marilena Bodescu, Lizica Petrescu, Ion Antonescu- Cărăbuş, Lulu Savu, Virginica Romanovsky, Gică Petrescu, Puiu Şerbu, Nutzy Pantazi, Tanţi Căpăţînă, Ion Lucian, Horia Căciulescu, Victoria Medeea, Radu Beligan ş. a. Examinarea acestora este doar o simplă formalitate (ziarul „Ultima oră44, 10.IX.1947).
La un moment dat apare la revizie şi Maria Tănase, trăgînd după ea un cobzar:
— Onorată comisie, vin cu unul din cei de la care am învăţat şi eu cîte un cîntec! Vă rog să-i îngăduiţi să mă acompanieze!
În sală, intervenţia întotdeauna originală a Măriei creează bună dispoziţie. înveselită, comisia invită cîntăreaţa să-şi treacă „examenul”.
Maria zice două cîntece; candidaţii prezenţi o aplaudă îndelung. Felicitată de comisie, îşi ia cobzarul de după gît şi părăseşte sala de examen.
Noul contract colectiv — spune celor prezenţi preşedintele — ca şi opera de largă asistenţă socială vor feri de acum înainte pe actori de degradările morale ale compromisurilor de tot soiul şi de pînda continuă a mizeriei.
În 1948—1949 Maria şi alţi cîntăreţi îşi unesc eforturile în vederea fundării „Teatrului de estradă". În această perioadă de adevărat pionierat, Maria cîntă împreună cu H. Mălineanu, Mara Ianoli şi cîţiva instrumentişti pe estrada cinematografelor şi apoi apare pe estrada crîşmei („Unchiul" (fostă („Nepotul"), situată într-un colţ al străzii Buzeşti, vis-â-vis de grădina bisericii Duşumea.
De a doua zi, ne povesteşte Mălineanu, sala restaurantului se dovedeşte neîncăpătoare: clientela, dornică s-o asculte pe Maria, dă năvală în jurul meselor.
Iar schimbă decorul
În 1949 simte că o apasă pereţii locuinţei... din str. Pictor Verona; o plictisesc şi casa, şi cartierul, şi mobila.
Scara i se pare prea înaltă. Vrea alt decor.
Se mută în str. Brezoianu 18 într-un bloc, la etajul VII.
Din nou: curăţenie generală, zugrăvit şi... schimbarea mobilei. Cumpără de ocazie nişte dulapuri şi o sufragerie în stil florentin.
Are vecină pe Tereza, cunoscuta casieriţă de la Teatrul Naţional, cea care 30 de ani la rînd vînduse bilete spectatorilor cu graţie şi voie bună, lăsînd întotdeauna impresia că îşi plasează clienţii... în cele mai bune locuri din sală!
Veche admiratoare a Mariei, mărturiseşte, evocîndu-i amintirea, că ori de cîte ori a ascultat-o eîntînd, a avut senzaţia că interpreta se găsea chiar în locul de unde a izvorît cîntecul, chiar în mijlocul satului de unde îl culesese ! Maria — ne spune casieriţa, cu vocea-i de violoncel — nu cînta, ci îşi sculpta melodiile ca un basorelief pe brîul unui monument.
Urmărindu-i neastâmpărul care n-o slăbeşte o clipă, dorul de ducă şi de înnoire a decorului, vecina îi strecoară într-o zi :
— Draga mea, să ştii că tu porţi, de când te-ai născut, un blestem care se ţine scai de tine; să nu-ţi găseşti niciodată liniştea !
Plimbîndu-se amîndouă la şosea, pe marginea înverzită a lacului ondulîndu-işi apa în umbrele visului, Maria îşi strînge prietena de braţ şi o îndeamnă să se aşeze cu ea pe iarbă. Se porneşte apoi să caute printre firele lungi, stropite de soare.
— Ce cauţi ? o întreabă Tereza.
— Ce să caut, ţaţă ! N-am nici un ban şi astăzi e ziua omului meu. Nu-i pot duce flori. Vreau să-i găsesc, ţaţo, un trifoi cu patru foi, să i-l duc la prînz acasă. Ştiu c-o să-l fac fericit!
Marea ei bucurie: trifoiul cu patru foi!
Şi ştie că bucuria aceasta o împărtăşeşte întreagă şi cel cu care-şi împletise viaţa şi năzuinţele ei artistice.
Revelionul cu Neaţă
În noaptea de revelion 1949—1950, Maria era invitată la o familie prietenă oare locuia pe Bulevardul Republicii. Cîntăreaţa era angajată atunci la restaurantul „Aro“ din Calea Dorobanţilor.
În seara respectivă, la bufetul de alături, petrecere şi haz mare: un căruţaş, înveselit de vinul bun şi mult, îşi deshămase căluţul alb şi-l strecurase lîngă el la masa de la intrare.
Animalul, blînd şi trist ca un om necăjit, copleşit de muncă, culege bucăţelele de zahăr din mîna aspră a stăpînului şi bea şpriţ din găleata servită de bufetier la comanda căruţaşului. La aceeaşi masă, vioristul localului, bietul Neaţă, mîhnit şi soios, îngînă pe dibla-i numai cu două coarde, refrenul unui cîntec bătrînesc, pe care-l zice şi din gură, repetîndu-l fără încetare şi fără să ostenească.
Căruţaşul îngrijeşte de băutura şi gustările celor doi tovarăşi de masă. Căluţul, prins şi el în lanţul chefului înteţit, ridică din cînd în cînd capul şi priveşte lăcrimînd şi ciulind urechile cînd spre căruţaş, cînd spre omul cu dibla.
La miezul nopţii, Maria îşi încheie programul la restaurant, îmbracă vestita-i caţaveică verde şi dă să plece.
Ecoul veseliei tumultuoase de la bufet îi reţine însă atenţia.
Deschide uşa.
Spectacolul o ţintuieşte locului.
Bagă în buzunarul căruţaşului cîteva bancnote şi spune apoi vioristului:
— Hai cu mine!
Ca împins de un „tainic resort", Neaţă saltă de pe scaun :
— Să trăiţi, coană Mario, gata sînt !
Clienţii îşi strigă în cor bucuria:
— Să ne trăieşti, coană Mario ! Să ne trăieşti ! Zi-ne şi mata un cîntec, că murim dacă nu te auzim!
Maria îşi descheie caţaveica verde şi, rezemată de gîtul căluţului care o sprijină grijuliu, începe a cînta:
Mama mea cînd m-o făcut,
Butelcuța me!
Mî-g legat sticla de gît
Şi mi-o zis cu giurămînt,
Butelcuţa me!
Să n-o desfac de la gît,
Butelcuţa me!
E aplaudată cu vehemenţa caracteristică marilor satisfacţii. Maria rîde fericită, mingîie blajinul animal, îşi ia vioristul de braţ, urcă cu el în maşină şi pornesc să întîmpine noul an.
Cînd apare în cercul invitaţilor, îmbrăcată în splendida-i rochie de seară, braţ la braţ cu Neaţă, cuplul pare de domeniul fanteziei.
— Vă prezint pe amicul meu Neaţă... Dă-i drumul, „maestre”! Şi zi-i un cîntec din „vastul" tău repertoriu, să se veselească întreaga „onorată" asistenţă!
Şi pînă dimineaţă, „surpriza Măriei" se joacă pe cele două coarde cîntînd acelaşi cîntec, antrenând invitaţii şi aducînd la petrecere şi pe vecinii de la celelalte etaje.
Maria rîde de se prăpădeşte ca un copil, de „figura" cu violonistul ei.
Pînă la 9 dimineaţa, buzunarele lui Neaţă se înţeasă de cadourile celor prezenţi, vioristul plecînd fericit cu dibla subsuoară şi cu un geamantan plin de lucruri de îmbrăcăminte, îşi înnoise „garderoba", ca altădată ţipulkistul de la Istanbul, care o acompaniase pe scena de la „Taxîm".
Concertul popoarelor
Concertul de muzică uşoară al Ansamblului de estradă, organizat la Bucureşti în cadrul Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor, înseamnă o categorică afirmare a creaţiei autohtone aparţinând acestui gen.
Pe lângă piese originale, solişti talentaţi prezintă şlagărele muzicii uşoare străine din acea vreme: Dita Pavel (nemţeşte); Mara Ianoli (franţuzeşte); Lavinia Slăveanu (spanioleşte); Gaby Angelescu (italieneşte); Rodion Hodovansky (nemţeşte: „Clopotele"); Luigi Ionescu (franţuzeşte); Ecaterina Ban (ungureşte); Cornelia Teodosiu (ruseşte); Miţa Păun-Atlantista (ţigăneşte). Prezentarea spectacolului: Aurora Ciubotariu.
Maria zice un cîntec din folclorul turc, alt cîntec grecesc şi lansează apoi „Dragi mi-s cîntecele mele", mozaic alcătuit din fragmente folclorice, alese din repertoriul ei şi orchestrate de H. Mălineanu, care a compus şi refrenul acestui potpuriu.
— Vibraţia — ne spune Mălineanu — la care a putut să aducă sala Maria Tănase în momentul cînd a interpretat „Dragi mi-s cîntecele mele" reprezintă una din performanţele artistice pe care am înregistrat-o vreme de 365 zile, seară de seară, cu aceeaşi intensitate şi dăruire. Nici un elogiu, nici un cuvînt de mulţumire nu-s îndestulătoare, spre a exprima omagiul meritat de Maria pentru arta desăvîrşită, cu care a stabilit atunci preeminenţa cîntecului românesc între aitîtea şlagăre de circulaţie mondială ale creaţiei de muzică uşoară de peste hotare.
Maria confirmă încă odată că dăruirea unui mare temperament poate valorifica însuşirile inegalabile ale folclorului nostru şi poate stabili prestigiul cîntecului românesc din repertoriul muzicii uşoare pe arena întrecerii cu producţia melodică din întreaga lume.
„Unicatul Măriei Tănase", subliniază H. Mălineanu, se poate desluşi şi înţelege, numai dacă ne dăm seama de puternica-i legătură cu glia românească.
Dacă toate caliităţileni artistice le întregim cu nobleţea şi generozitatea sufletului, cu dispreţul total pentru trivialitate şi exhibiţionism, cu ascuţita-i inteligenţă, simţul proporţiilor, uşurinţa de disoernămînt şi mai ales năvalnicu-i temperament, personalitatea ei unică în viaţa noastră artistică îşi află coordonatele necesare unei explicaţii, care să-i definească locul singular ce şi l-a făurit în muzica şi teatrul românesc.
De unde inspiraţia compozitorului în „Dragi mi-s cîntecele mele":
Dragi mi-s cîntecele mele
Pe lângă piese originale, solişti talentaţi prezintă şlagărele muzicii uşoare străine din acea vreme: Dita Pavel (nemţeşte); Mara Ianoli (franţuzeşte); Lavinia Slăveanu (spanioleşte); Gaby Angelescu (italieneşte); Rodion Hodovansky (nemţeşte: „Clopotele"); Luigi Ionescu (franţuzeşte); Ecaterina Ban (ungureşte); Cornelia Teodosiu (ruseşte); Miţa Păun-Atlantista (ţigăneşte). Prezentarea spectacolului: Aurora Ciubotariu.
Maria zice un cîntec din folclorul turc, alt cîntec grecesc şi lansează apoi „Dragi mi-s cîntecele mele", mozaic alcătuit din fragmente folclorice, alese din repertoriul ei şi orchestrate de H. Mălineanu, care a compus şi refrenul acestui potpuriu.
— Vibraţia — ne spune Mălineanu — la care a putut să aducă sala Maria Tănase în momentul cînd a interpretat „Dragi mi-s cîntecele mele" reprezintă una din performanţele artistice pe care am înregistrat-o vreme de 365 zile, seară de seară, cu aceeaşi intensitate şi dăruire. Nici un elogiu, nici un cuvînt de mulţumire nu-s îndestulătoare, spre a exprima omagiul meritat de Maria pentru arta desăvîrşită, cu care a stabilit atunci preeminenţa cîntecului românesc între aitîtea şlagăre de circulaţie mondială ale creaţiei de muzică uşoară de peste hotare.
Maria confirmă încă odată că dăruirea unui mare temperament poate valorifica însuşirile inegalabile ale folclorului nostru şi poate stabili prestigiul cîntecului românesc din repertoriul muzicii uşoare pe arena întrecerii cu producţia melodică din întreaga lume.
„Unicatul Măriei Tănase", subliniază H. Mălineanu, se poate desluşi şi înţelege, numai dacă ne dăm seama de puternica-i legătură cu glia românească.
Dacă toate caliităţileni artistice le întregim cu nobleţea şi generozitatea sufletului, cu dispreţul total pentru trivialitate şi exhibiţionism, cu ascuţita-i inteligenţă, simţul proporţiilor, uşurinţa de disoernămînt şi mai ales năvalnicu-i temperament, personalitatea ei unică în viaţa noastră artistică îşi află coordonatele necesare unei explicaţii, care să-i definească locul singular ce şi l-a făurit în muzica şi teatrul românesc.
De unde inspiraţia compozitorului în „Dragi mi-s cîntecele mele":
Dragi mi-s cîntecele mele
Că simt ţara mea în ele.
Păi, cînd îi zici foaie verde, frunzişoară,
Parcă simţi c-o rupi de-aici, din inimioară;
E de-a ta, ai crescut cu ea
Şi la bune şi la rele!
Şi cînd auzi
Una de-a noastră, zisă binef Parcă simţi
Cum saltă pietrele sub tine!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Gala Galaction și fiica sa Marioara
Păi, cînd îi zici foaie verde, frunzişoară,
Parcă simţi c-o rupi de-aici, din inimioară;
E de-a ta, ai crescut cu ea
Şi la bune şi la rele!
Şi cînd auzi
Una de-a noastră, zisă binef Parcă simţi
Cum saltă pietrele sub tine!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Gala Galaction și fiica sa Marioara
În primăvara anului 1953, Maria cunoaşte pe fiica scriitorului Gala Galaction, Marioara Ţuculescu.
Este una din puţinele întâlniri ale cântăreţei, care îi dăruiesc o adevărată prietenă. între ele se împleteşte legătura sufletească, făurind climatul înţelegerii, dăinuind pînă în clipa din urmă a Măriei.
Marioara Ţuculescu ne mărturiseşte că, dintru început, a încercat vraja personalităţii cîntăreţei, pe care a simţit-o arzînd ca o coloană de flăcări din cap pînă-n tălpi.
Cînd îi deschidea uşa, de dimineaţă, avea impresia că dă năvală înăuntru un stol de păsărele albe, ciripind, fluierând ca cintezoii. Maria îi povestea toate întâmplările de peste zi, colorîndu-le viu cu iz amar, sau anecdotică hazlie, mereu înnoită şi spontană în vorbă, în gest, subliniindu-le cu accentul luminilor jucăuşe ale ochilor iscoditori.
Curînd, Marioara Ţuculescu o prezintă marelui prozator Gala Galaction.
Stînd de vorbă în repetate rînduri cu Maria, părintele, suferind, se destăinuia fiicei sale:
— Ori de cîte ori vine fata asta, am senzaţia că mă aflu în faţa unei năzdrăvane apariţii. Intră pe uşă un vîrtej de viaţă şi de lumină oare mă înviorează în tristeţea suferinţei mele!
Impresionată de boala chinuitoare a scriitorului, Maria îi aduce un fotoliu larg; aşezîndu-l între pernele lui, îi spune, şoptit:
— Părinte Gala, de cîte ori te văd, te asemui cu unul din patriarhii bisericii desprinşi de pe zidurile mănăstirilor noastre din Bucovina — ctitorite de Ştefan Vodă — venit să ne împărtăşească înţelepciunea şi să se odihnească în mijlocul nostru.
Ultimii ani de lungă şi grea suferinţă fizică, bătrânul scriitor îi trece ca un heruvim obosit, cu aripile frînte, în fotoliul Măriei.
Airam
Întorcîndu-se dintr-un turneu prin satele, târgurile şi oraşele bănăţene, Maria aduce prietenei un smochin înfipt cu rădăcinile într-un ciubăr mare încărcat cu pămînt. Marioara Ţuculescu îl botează Airam.
Smochinul Măriei trăieşte şi astăzi, purtând în crengi, în frunzele legănate de vânt şi alintate de soare, surîsul şi şoapta cîntăreţei.
— Mi-e dor de voi, Marioară, de cei care m-aţi iubit şi aţi ostenit să mă înţelegeţi! Dorul meu fierbinte îţi înfloreşte smochinul cu seva vrerilor neîmplinite. Mi-e dor de ţărâna pămîntului nostru, de glina lui în toamnă şi primăvară. Nu-mi pot opri lacrimile.
Fiica părintelui Galaction o simte, ca şi pe taică-său, trăind mai departe. Se plimbă cu ei în lumea amintirilor şi stă de vorbă cu amîndoi... Firul cântecelor Măriei se toarce şi acum în suflet!
Îşi aminteşte că de cîteva ori cîntăreaţa n-a găsit-o acasă. Atunci s-a apucat singură să-i spele rufele copiilor şi le-a întins pe frânghie, în curte. Pînă să sosească Mărioara, i-a săpat şi straturile cu flori, le-a udat cu stropitoarea.
Venind acasă, o aude stînd de vorbă ou florile, mîngîindu-le...
Între degetele Măriei — povesteşte prietena — florile se înfiorau de plăcere şi-d strecurau fiorul vieţii, izvorînd din adâncurile fără capăt ale pămîntului. Maria le privea înduioşată şi, cu gestul firescului, le alinta, îngemănîndu-şi puritatea sufletului cu trăirea candidă a florilor!
— Cine n-a văzut-o visând trează — ne spune Marioara Ţuculescu ou braţul plin de bujori sau trandafiri, nu va izbuti niciodată să desluşească ceva din tulburătoarea ei făptură!
Revelionul din 1954, Marioara Ţuculescu şi soţul ei, împreună cu câţiva prieteni, îl sărbătoresc la restaurantul „Rucureşti“ (fost Capşa).
După ce-şi încheie turneul invitaţiilor oficiale, către ora 3 dimineaţa apare şi Maria sănşi găsească prietenii. Asistenţa o primeşte cu spontană şi zgomotoasă manifestare de simpatie.
Se opreşte în mijlocul sălii surîzînd şi rotindu-şi privirea la toate mesele; acompaniată apoi în surdină de cîţiva instrumentişti în frunte cu Titi Niculescu, concert-maestrul Teatrului „Constantin Tănase”, Maria răspunde acestei manifestaţii de simpatie cu trei cîntece populare, zise cu elanu-i caracteristic, în aplauzele comesenilor.
Retrăind clipa de atunci, Marioara Ţuculescu şopteşte:
— Cîntînd, Maria părea o sondă în erupţie, cuprinsă de flăcări, urcînd spre cer prin tavanul topit al clădirii!...
Sculptorul Gheorghe Anghel
Smochinul Măriei trăieşte şi astăzi, purtând în crengi, în frunzele legănate de vânt şi alintate de soare, surîsul şi şoapta cîntăreţei.
— Mi-e dor de voi, Marioară, de cei care m-aţi iubit şi aţi ostenit să mă înţelegeţi! Dorul meu fierbinte îţi înfloreşte smochinul cu seva vrerilor neîmplinite. Mi-e dor de ţărâna pămîntului nostru, de glina lui în toamnă şi primăvară. Nu-mi pot opri lacrimile.
Fiica părintelui Galaction o simte, ca şi pe taică-său, trăind mai departe. Se plimbă cu ei în lumea amintirilor şi stă de vorbă cu amîndoi... Firul cântecelor Măriei se toarce şi acum în suflet!
Îşi aminteşte că de cîteva ori cîntăreaţa n-a găsit-o acasă. Atunci s-a apucat singură să-i spele rufele copiilor şi le-a întins pe frânghie, în curte. Pînă să sosească Mărioara, i-a săpat şi straturile cu flori, le-a udat cu stropitoarea.
Venind acasă, o aude stînd de vorbă ou florile, mîngîindu-le...
Între degetele Măriei — povesteşte prietena — florile se înfiorau de plăcere şi-d strecurau fiorul vieţii, izvorînd din adâncurile fără capăt ale pămîntului. Maria le privea înduioşată şi, cu gestul firescului, le alinta, îngemănîndu-şi puritatea sufletului cu trăirea candidă a florilor!
— Cine n-a văzut-o visând trează — ne spune Marioara Ţuculescu ou braţul plin de bujori sau trandafiri, nu va izbuti niciodată să desluşească ceva din tulburătoarea ei făptură!
Revelionul din 1954, Marioara Ţuculescu şi soţul ei, împreună cu câţiva prieteni, îl sărbătoresc la restaurantul „Rucureşti“ (fost Capşa).
După ce-şi încheie turneul invitaţiilor oficiale, către ora 3 dimineaţa apare şi Maria sănşi găsească prietenii. Asistenţa o primeşte cu spontană şi zgomotoasă manifestare de simpatie.
Se opreşte în mijlocul sălii surîzînd şi rotindu-şi privirea la toate mesele; acompaniată apoi în surdină de cîţiva instrumentişti în frunte cu Titi Niculescu, concert-maestrul Teatrului „Constantin Tănase”, Maria răspunde acestei manifestaţii de simpatie cu trei cîntece populare, zise cu elanu-i caracteristic, în aplauzele comesenilor.
Retrăind clipa de atunci, Marioara Ţuculescu şopteşte:
— Cîntînd, Maria părea o sondă în erupţie, cuprinsă de flăcări, urcînd spre cer prin tavanul topit al clădirii!...
Sculptorul Gheorghe Anghel
Acasă, la Marioara Ţuculescu, Maria cunoaşte pe artistul poporului Gheorghe Anghel, regretatul sculptor, care locuia pe atunci în aceeaşi curte cu noua ei prietenă. Vechi şi statornic admirator al cîntăreţei, o invită să-i viziteze atelierul. Impresionat de spontaneitatea comentariului original pe marginea operelor sale, o roagă stăruitor să-i îngăduie încercarea de a-i dăltui portretul. Trei luni de zile Gheorghe Anghel se străduieşte cu înfrigurare să surprindă trăsăturile caracteristice complexei sale personalităţi. Pe urma acestei munci încordate, 12 busturi — fiecare exprimînd note dominante — îi împodobesc atelierul. Nici una din aceste realizări nu-l mulţumeşte însă. Şi — cu toată înclinarea Măriei pentru două dintre ele, în care îşi recunoaşte „ceva“ din frămîntarea-i lăuntrică — maestrul, cuprins de deznădejdea neîmplinirii viziunii sale, într-o dimineaţă le sfarmă pe toate.
Gîndul de a turna în bronz imaginea cîntecului românesc întrupat în Maria nu-l părăseşte însă. Febrila activitate şi peregrinările continue ale artistei îl împiedică însă să-şi realizeze proiectele.
Dealul Piscului
Toată viaţa, Maria şi-a dorit o casă ţărănească, durată din bîrne aşezate pe temelii de piatră, în Dealul Piscului din mahalaua Cărămidarilor...
Dealul Piscului, care domină priveliştea tăcerii din Valea Plîngerii şi către miazăzi lunca Dîmboviţei pînă departe, acolo, unde dispar malurile înalte, tăiate pieziş, iar apa i se limpezeşte, şerpuind ca un fir argintat printre ogoarele întinse ca nişte cergi vopsite în verde şi înflorate cu tot soiul de minuni !...
Maria cumpără de la o bătrînă o mie de metri pătraţi pe vîrful cel mai ascuţit al dealului. Hotărîndu-se să înceapă zidirea cuibului visat, îşi vinde aproape întreaga mobilă din Brezoianu 18 şi se mută într-o singură cameră pe bulevardul Coşbuc. Pentru casa cea nouă, întrezărită pe Dealul Piscului, plănuieşte o mobilă în stil ţărănesc.
În fiecare săptămână îşi vizitează locul, stă de vorbă cu arhitecţi prieteni ; pe unii dintre ei îi aduce cu maşina să vadă dealul şi să-i schiţeze casa plănuită.
N-a reuşit însă să-şi împlinească visul şi este nevoită să schimbe iar decorul, trecând de astădată în „spaţiul" prietenului Petre Ştefănescu-Goangă, locuind pe vremea aceea în str. Lucaci.
Dealul Piscului, legănând visul Măriei, casă ţărănească înfiptă pe culmea lui, cu grădină înmiresmată de flori şi pomi roditori, cu fîntînă în ograda cîrîind de orătănii. Ca şi alte piscuri către care năzuise giîndul şi simţirea ei, Dealul Piscului visează singuratic, bătut de vânturi şi spălat de ploi, fără casa Măriei şi fără încununarea în neuitare cu zidirea ei de piatră şi de bîrne...
Concert de muzică muzică uşoară la Dalles
Dealul Piscului, care domină priveliştea tăcerii din Valea Plîngerii şi către miazăzi lunca Dîmboviţei pînă departe, acolo, unde dispar malurile înalte, tăiate pieziş, iar apa i se limpezeşte, şerpuind ca un fir argintat printre ogoarele întinse ca nişte cergi vopsite în verde şi înflorate cu tot soiul de minuni !...
Maria cumpără de la o bătrînă o mie de metri pătraţi pe vîrful cel mai ascuţit al dealului. Hotărîndu-se să înceapă zidirea cuibului visat, îşi vinde aproape întreaga mobilă din Brezoianu 18 şi se mută într-o singură cameră pe bulevardul Coşbuc. Pentru casa cea nouă, întrezărită pe Dealul Piscului, plănuieşte o mobilă în stil ţărănesc.
În fiecare săptămână îşi vizitează locul, stă de vorbă cu arhitecţi prieteni ; pe unii dintre ei îi aduce cu maşina să vadă dealul şi să-i schiţeze casa plănuită.
N-a reuşit însă să-şi împlinească visul şi este nevoită să schimbe iar decorul, trecând de astădată în „spaţiul" prietenului Petre Ştefănescu-Goangă, locuind pe vremea aceea în str. Lucaci.
Dealul Piscului, legănând visul Măriei, casă ţărănească înfiptă pe culmea lui, cu grădină înmiresmată de flori şi pomi roditori, cu fîntînă în ograda cîrîind de orătănii. Ca şi alte piscuri către care năzuise giîndul şi simţirea ei, Dealul Piscului visează singuratic, bătut de vânturi şi spălat de ploi, fără casa Măriei şi fără încununarea în neuitare cu zidirea ei de piatră şi de bîrne...
Concert de muzică muzică uşoară la Dalles
În sala Dalles, la un concert de uşoară se aliniază pentru executarea programului câteva din elementele care se afirmaseră cu deosebit succes în interpretarea acestui gen muzical.
În program figurează printre altele şi piese de de Marius Mihail, o mare speranţă a muzicii uşoare româneşti. Cu acest prilej debutează şi tînărul cîntăreţ de muzică uşoară Nicolae Niţescu din Ansamblul C.C.S.
Acompaniată la pian, Maria Tănase cîntă o doină din Transilvania, „Cocoşul" de Nicolae Valeriu şi „Cîntec din Ţara Oaşului".
În cadrul unui concert de muzică uşoară, înlănţuire de şlagăre cu vogă mondială, cîntecele ţărăneşti ale Măriei dezlănţuie o furtună de aplauze.
Criticul muzical J. V. Randelescu (în ziarul „Universul", 1.VI.1953) face aceste aprecieri:
„Despre interpretare, al cărui rol îl socotim dintre cele mai importante, se poate spune că în general a fost bună, sobră, decentă. Maria Tănase este neîntrecută în tălmăcirea cîntecului nostru popular. Ea are acel „viers" inimitabil, acele intonaţii specific populare, cu rădăcinile adine împlântate în cîntecul nostru românesc".
În aceeaşi formaţie, concertul de muzică uşoară de la Dalles porneşte într-un turneu de 60 zile prin ţară, întîmpinat pretutindeni de manifestările entuziaste ale spectatorilor.
Cinci ani de la înfiinţarea Institutului de folclor
La sfîrşitul lunii mai 1954, Institutul de Folclor îşi sărbătoreşte cinci ani de la înfiinţarea sa. Invitată la această festivitate — care a avut loc în sala C.C.S. din str. Lipscani — după cuvîntarea compozitorului Sabin Dragoi, directorul Institutului, Maria cîntă trei doine.
Maestrul Sabin Dragoi îi mulţumeşte călduros pentru participarea ei la serbare:
— Prezenţa dumitale printre noi, la muncă dar şi la sărbătorire, arată dragostea ce o porţi cîntecului popular şi celor ce se străduiesc să-l culeagă şi să-l valorifice. Aplauzele deosebit de calde, cu care au primit cei ce au participat la festivitatea noastră cîntecele dumitale, dovedesc preţuirea folclorului muzical românesc şi a uneia din cele mai de seamă interprete ale lui.
Într-o vreme, cînd unii critici muzicali socoteau că repertoriul cîntecelor noastre populare trebuie alcătuit numai dintre cele cu conţinut „optimist", eliminînd astfel din comoara noastră folclorică doinele şi baladele, cristalizând în stihurile lor suferinţa de veacuri a poporului nostru în cursul zbuciumatei lui istorii, Maria demonstrează prin interpretarea celor trei doine strălucirea inestimabilă a acestor creaţii.
Seară închinată compozitorului Ion Vasilescu
Uniunea compozitorilor, în colaborare cu Filarmonica de Stat „George Enescu", organizează la 23 aprilie 1957 o „seară de cîntece Ion Vasilescu" în sala Dalles.
Alături de Maria Tănase şi-au dat concursul la sărbătorirea maestrului Ion Vasilescu: Ioana Radu, Dorina Drăghici, Gică Petrescu, Nicolae Niiţescu şi Gaby Pascu.
Maria cîntă două din şlagărele compozitorului, lansate de ea cu aproape două decenii în urmă: „Habar n-ai tu" şi „Mi-am pus busuioc în păr".
Horia
Pe tema marii răscoale ţărăneşti din Transilvania de la 1784, Mihail Davidoglu scrie drama „Horia“, care se montează pe scena Teatrului Municipal (astăzi Teatrul Lucia Sturza Bulandra) sub direcţia de scenă a regizorului Dan Nasta. Scenografia se datoreşte tot strădaniei creatoare a regizorului, care apare şi în rolul împăratului losif II; Toma Dimitriu în rolul Horia, Septimiu Sever în Cloşca şi Titus Lapteş în Crişan, dublaţi apoi de Septimiu Sever în Hotria, Mircea Albulescu în Cloşca şi Sorin Gabor în Crişan.
În principalul rol feminin — Maria Paven — este distribuită Maria Tănase, angajată în reprezentaţie.
Revista „Teatru" din 5.X.1956, sub semnătura criticului Florin Tomea, scrie:
„Mărturisesc că aprehensiunile ce nutream la gîndul că Maria Tănase, maestră în mlădierea viersului popular, a fost chemată să joace rolul Măriei Paven, s-au topit în surpriza unei satisfacţii. Covîrşitoare în scena bocetului, Maria Tănase a cucerit şi după aceea centrul dramatic al scenei, cu o nebănuită ştiinţă de a îmbina fermitatea caldă cu accentele dure, cerebrale ale neîndurării virile“.
Prezent în sală la premieră, maestrul Tudor Arghezi — după scena bocetului de la sfîrşitul actului I — se ridică în picioare, dînd, entuziasmat de jocul Măriei, semnalul aplauzelor.
Victor Eftimiu, amintindu-şi de creaţia Măriei, scrie aceste rânduri în „Contemporanul“ :
„N-am să uit niciodată accentele tragice pe care, în rolul unei ţărănci bătrîne, le-a scos admirabila cântăreaţă în drama istorică „Horia“ a iui Mihail Davidoglu, jucată mai acum cîţiva ani la „Municipal". înfăţişa o mamă carenşi plînge copilul. Cîteva replici numai, câteva bocete de o mare intensitate, care te străpungeau. Era vibraţia unei coarde de violoncel, pe care o făcea să freamăte un arcuş magic, o prelungire în auz şi în suflet, o melopee obsedantă, pe care mi-a fost rareori dat s-o aud la cele mai mari tragediene".
În treacăt amintim că directoarea Teatrului Municipal din acel timp, artista poporului Lucia Sturza Bulandra, o cheamă pe Maria acasă la ea, în epoca repetiţiilor piesei „Horia", ca să-i dea unele indicaţii interpretative.
Ca de obicei, Maria ascultă cu interes şi luare aminte sfaturile manei artiste, îşi ia note, dar, la spectacol face ca întotdeauna tot ce simte şi-o sfătuieşte înnăscutu-i har. Directoarea înţelege că nu-i urmase indicaţiile, însă artista realizase o puternică şi originală creaţie, cu mijloacele de interpretare personale, pe care nici Lucia Sturza Bulandra — cu toată lunga-i experienţă pedagogică — nu le putuse bănui.
Impresionată de apariţia Măriei Tănase în rolul Măriei Paven, directoarea de Ia Municipal îi propune atunci să o angajeze, tot „în reprezentaţie", pentru rolul principal din „Mutter Courage", piesa lui Bertholt Brecht.
Împrejurări neprielnice n-au îngăduit însă montarea piesei programate de conducerea Teatrului Municipal.
După moartea Luciei Sturza Bulandra, noul director, artistul emerit Liviu Ciulei o invită pe Maria să interpreteze rolul principal feminin — Jenny Speluncă — din altă piesă a lui Brecht, .„Opera de trei parale". Artista începe repetiţiile în toamna anului 1962 ; intervenind însă cumplita-i boală, proiectul iniţiat de Liviu Ciulei nu se poate realiza.
Artistă emerită In decembrie 1955 i se decerne Măriei
Tănase titlul de laureată a Premiului de Stat pentru „interpretarea cîntecelor româneşti".
Cu cîţiva ani înainte, pentru - „merite deosebite în interpretarea muzicii populare", preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale din acea vreme, Dr. Petru Groza, îi înmî- nează Ordinul Muncii.
Ecoul acestor evenimente însemnate din viaţa Măriei răzbate pretutindeni unde se află prietenii ei.
Ziarul „Românul american" (S.U.A.) din 8.XI.1956 publică un elogios articol, din care desprindem aceste rînduri:
„Maria Tănase a fost decorată cu Ordinul ide Stat al Muncii. Vocea doamnei Tănase este de multă vreme cunoscută şi dincolo de hotarele României. Discurile şi cîntecele ei sînt ascultate şi preţuite în America".
În 1957 i se acordă titlul de „Artistă emerită" ca o consacrare a i„meritelor deosebite în activitatea artistică".
In ansamblul de estradă
În principalul rol feminin — Maria Paven — este distribuită Maria Tănase, angajată în reprezentaţie.
Revista „Teatru" din 5.X.1956, sub semnătura criticului Florin Tomea, scrie:
„Mărturisesc că aprehensiunile ce nutream la gîndul că Maria Tănase, maestră în mlădierea viersului popular, a fost chemată să joace rolul Măriei Paven, s-au topit în surpriza unei satisfacţii. Covîrşitoare în scena bocetului, Maria Tănase a cucerit şi după aceea centrul dramatic al scenei, cu o nebănuită ştiinţă de a îmbina fermitatea caldă cu accentele dure, cerebrale ale neîndurării virile“.
Prezent în sală la premieră, maestrul Tudor Arghezi — după scena bocetului de la sfîrşitul actului I — se ridică în picioare, dînd, entuziasmat de jocul Măriei, semnalul aplauzelor.
Victor Eftimiu, amintindu-şi de creaţia Măriei, scrie aceste rânduri în „Contemporanul“ :
„N-am să uit niciodată accentele tragice pe care, în rolul unei ţărănci bătrîne, le-a scos admirabila cântăreaţă în drama istorică „Horia“ a iui Mihail Davidoglu, jucată mai acum cîţiva ani la „Municipal". înfăţişa o mamă carenşi plînge copilul. Cîteva replici numai, câteva bocete de o mare intensitate, care te străpungeau. Era vibraţia unei coarde de violoncel, pe care o făcea să freamăte un arcuş magic, o prelungire în auz şi în suflet, o melopee obsedantă, pe care mi-a fost rareori dat s-o aud la cele mai mari tragediene".
În treacăt amintim că directoarea Teatrului Municipal din acel timp, artista poporului Lucia Sturza Bulandra, o cheamă pe Maria acasă la ea, în epoca repetiţiilor piesei „Horia", ca să-i dea unele indicaţii interpretative.
Ca de obicei, Maria ascultă cu interes şi luare aminte sfaturile manei artiste, îşi ia note, dar, la spectacol face ca întotdeauna tot ce simte şi-o sfătuieşte înnăscutu-i har. Directoarea înţelege că nu-i urmase indicaţiile, însă artista realizase o puternică şi originală creaţie, cu mijloacele de interpretare personale, pe care nici Lucia Sturza Bulandra — cu toată lunga-i experienţă pedagogică — nu le putuse bănui.
Impresionată de apariţia Măriei Tănase în rolul Măriei Paven, directoarea de Ia Municipal îi propune atunci să o angajeze, tot „în reprezentaţie", pentru rolul principal din „Mutter Courage", piesa lui Bertholt Brecht.
Împrejurări neprielnice n-au îngăduit însă montarea piesei programate de conducerea Teatrului Municipal.
După moartea Luciei Sturza Bulandra, noul director, artistul emerit Liviu Ciulei o invită pe Maria să interpreteze rolul principal feminin — Jenny Speluncă — din altă piesă a lui Brecht, .„Opera de trei parale". Artista începe repetiţiile în toamna anului 1962 ; intervenind însă cumplita-i boală, proiectul iniţiat de Liviu Ciulei nu se poate realiza.
Artistă emerită In decembrie 1955 i se decerne Măriei
Tănase titlul de laureată a Premiului de Stat pentru „interpretarea cîntecelor româneşti".
Cu cîţiva ani înainte, pentru - „merite deosebite în interpretarea muzicii populare", preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale din acea vreme, Dr. Petru Groza, îi înmî- nează Ordinul Muncii.
Ecoul acestor evenimente însemnate din viaţa Măriei răzbate pretutindeni unde se află prietenii ei.
Ziarul „Românul american" (S.U.A.) din 8.XI.1956 publică un elogios articol, din care desprindem aceste rînduri:
„Maria Tănase a fost decorată cu Ordinul ide Stat al Muncii. Vocea doamnei Tănase este de multă vreme cunoscută şi dincolo de hotarele României. Discurile şi cîntecele ei sînt ascultate şi preţuite în America".
În 1957 i se acordă titlul de „Artistă emerită" ca o consacrare a i„meritelor deosebite în activitatea artistică".
In ansamblul de estradă
„Ansamblul de Estradă" din sala Savoy, sub direcţia de scenă a lui Teodor Brudiu, organizează un concert de muzică uşoară românească, avînd în (distribuţie: Maria Tănase, Gică Petrescu, Virginica Popescu, Sergiu Mailagamba, Luigi Ionesou, Dorina Drăghici, Florin Dorian, Gaby Angelescu ş.a. Libretul îl semnează Eugen Mirea şi Mircea Pavelescu.
Maria cîntă două cuplete satirice: „Deh!“ şi „Zi-i Mărie, zi-i“, ambele de H. Mălineanu şi Eugen Mirea:
. . . . . . . . . . . . . .
Ai, ai, ai, Maria.
Că tot sînt zurlia;
Ce-am în guşe şi-n căpuşe
Asta mi-e mîndria !
Şi de am de spus ceva
Şi de am de spus ceva
O trag româneşte aşa,
N-o iert nici pe soru-mea !
Tot în aceeaşi formaţie se montează — în cinstea Festivalului Tineretului de la Varşovia — în sala din Calea Victoriei 174, sub conducerea muzicală a lui Sergiu Malagamba, concertul-spectacol „Călătorie pe note", în două acte.
În distribuţie, pe lîngă componenţii de la concertul de muzică uşoară românească, apar: trio Grigoriu, I. Antonescu- Cărăbuş, Luchi Mihăescu.
Programul conţine o serie de şlagăre internaţionale: „Curi-curi“ (argentinian), interpretat de trio Grigoriu; un potpuriu de melodii populare chineze; apoi bucăţi de muzică uşoară poloneză, cîntece din creaţia muzicală a negrilor americani etc.
Şeful trenului acestei „Călătorii pe note", Ion Antonescu-Cărăbuş, se afirmă expert fără cusur în manevrarea spirituală, fără accidente, a voiajului muzical.
În finalul actului I, Maria lansează „Ciuleandra", prelucrare şi text propriu, orchestrată de Temistocle Popa şi Sergiu Malagamba. În actul al doilea cîntăreaţa interpretează, în primă audiţie, „Prima poezie" a compozitorului Nicolae Kirculescu.
Nicuşor Constantinescu despre Maria Tănase
N-o iert nici pe soru-mea !
Tot în aceeaşi formaţie se montează — în cinstea Festivalului Tineretului de la Varşovia — în sala din Calea Victoriei 174, sub conducerea muzicală a lui Sergiu Malagamba, concertul-spectacol „Călătorie pe note", în două acte.
În distribuţie, pe lîngă componenţii de la concertul de muzică uşoară românească, apar: trio Grigoriu, I. Antonescu- Cărăbuş, Luchi Mihăescu.
Programul conţine o serie de şlagăre internaţionale: „Curi-curi“ (argentinian), interpretat de trio Grigoriu; un potpuriu de melodii populare chineze; apoi bucăţi de muzică uşoară poloneză, cîntece din creaţia muzicală a negrilor americani etc.
Şeful trenului acestei „Călătorii pe note", Ion Antonescu-Cărăbuş, se afirmă expert fără cusur în manevrarea spirituală, fără accidente, a voiajului muzical.
În finalul actului I, Maria lansează „Ciuleandra", prelucrare şi text propriu, orchestrată de Temistocle Popa şi Sergiu Malagamba. În actul al doilea cîntăreaţa interpretează, în primă audiţie, „Prima poezie" a compozitorului Nicolae Kirculescu.
Nicuşor Constantinescu despre Maria Tănase
Terminînd liceul în 1923, Nicuşor Constantinesou, astăzi maestru emerit al artei, se prezintă tenorului Nicu Leonard cu un manuscris, conţinînd textul unei reviste:
„Cui o spui?“ Tînărul autor roagă pe celebrul artist să-i citească opera.
Încântat de textul revistei, Leonard o pune în repetiţie şi, după două săptămâni, avînd în fruntea distribuţiei pe marele comic regretatul G. Tunică, o joacă la grădina Oteteleşeanu în cadrul ansamblului de operetă.
Deşi autorul este necunoscut marelui public, spectacolul de revistă înregistrează un neaşteptat succes.
Cu acest prilej se consacră, de la debut, ca autor revuistic Nicuşor Constantinescu, care nu împlinise încă 19 ani!
Tot în acea împrejurare debutează cu mare brio o tînără, spirituală şi frumoasă actriţă, Silvia Dumitrescu, relevîndu-şi autenticitatea unui robust talent, verificat apoi de-a lungul strălucitei sale cariere, în interpretarea personajelor de comedie.
La „Alhambra“ şi „Gioconda“ şi mai apoi la „Teatrul satiric muzical. Constantin Tănase", Nicuşor Constantinescu colaborează, ca director de scenă şi autor de revistă, cu Maria Tănase, care deţine capul de afiş în majoritatea spectacolelor reprezentate pe scena noului ansamblu, din care fac parte cele mai înzestrate elemente artistice de revistă şi comedie muzicală din vechea gardă şi din generaţia tînără.
Nicuşor Constantinescu ne evocă, într-o serie de convorbiri, amintiri legate de personalitatea artistică a Măriei Tănase.
„De cum am văzut-o şi urmărit-o evoluînd pe scenă încă din 1938, am rămas uimit de ineditul apariţiei ei. Am caracterizat-o de la început: „Maria este o drăcie a lui dumnezeu!“ Cînd începe să cînte, directorului de scenă i se pare că aude freamătul pădurilor, şopotul izvoarelor, strigătele ţăranilor la horă, la nuntă, blestemele lor. Încearcă întotdeauna vedenia unei mese sub umbra unui nuc, într-un sat al pămîntului românesc.
Mărturiseşte că prezenţa Măriei îi încurcă socotelile regizorale şi că este nevoit deseori să-i spună cântăreţei, deschis, că indicaţiile lui sînt de prisos:
— Pe tine, Mario, n-am ce să te învăţ. Nu-mi pierd vremea degeaba cu tine. Tu ştii să faci exact ceea ce trebuie şi... peste aşteptările mele! Munca mi-o dăruiesc celor care au nevoie de mine, ca să-i îndrumez. Tu, tu, Mărie ai geniu şi eu cred în infailibila ta intuiţie, în surprinzătoarele tale găselniţi interpretative! Pe cei dăruiţi astfel n-am ce să-i învăţ, pentru că ei descoperă regizorilor unele modalităţi de interpretare, pe care nici cei mai desăvîrşiţi directori de scenă nu le pot bănui.
Cînd o aude zicînd propriile-i texte din cuplete, se minunează el însuşi de ceea ce izbuteşte să scoată Maria din creaţia lui: „Chiar bucăţile de valoare mediocră obţineau succese cînd erau cîntate de ea!“
Nicuşor Constantinescu stăruie asupra variaţiilor interpretative, pe care Maria izbuteşte să le dea aceluiaşi cuplet sau cîntec de muzică ţărănească pe toată durata spectacolelor.
Maria nu cîntă niciodată la fel acelaşi cîntec. Păstrîndu-i autenticitatea, de fiecare dată însă imprimă melodiei o altă vibraţie, o altă culoare.
Directorul de scenă se duce seară de seară la spectacol numai ca s-o audă pe Maria în noua variantă interpretativă. Şi întotdeauna pleacă buimăcit de nesfîrşita gamă inventivă, desfăşurată de artistă.
— De altfel, Maria a posedat — cum ne spune tot Nicuşor Constantinescu — o forţă artistică cu posibilităţi unice. Dintr-un cîntec trist, ea îşi putea îngădui să realizeze în chip desăvârşit o variantă veselă şi, deopotrivă, o piesă veselă să o transfigureze — cu surprinzătoarele-i resurse interpretative — într-o variantă de jale, impresionînd puternic prin accentul dramatic, căzînd firesc pe vers şi pe jocul melodic.
Orice spectacol, ca să cîştige adeziunea entuziastă a spectatorilor, trebuie să aibă „panaşul său“. În toate spectacolele prezenţa Măriei aducea — ne mărturiseşte Nicuşor — „panaşul nobleţei artistice şi îi asigura succesul“.
La repetiţii pare insignifiantă, ştearsă, lipsită de elan, fără vibraţie, inexpresivă. Cei ce n-o cunosc o privesc miraţi, nedescoperindu-i nici o calitate deosebită. Unii dintre partenerii naivi sau „sceptici“ îi scontează chiar insuccesul la premieră...
Stă tăcută, urmărind tot ce se întîmplă şi-şi notează impresiile. Acasă se confruntă cu ea însăşi; citeşte şi reciteşte textul, îl adânceşte, îl modifică, subliniază pasajele a căror valorificare socoteşte util s-o realizeze, folosind recitativul. Gestica, mimica nu le verifică niciodată în oglindă, nici nu-şi cronometrează paşii, mişcările pe scenă. Acestea se armonizează firesc cu exprimarea prin grai pentru că sînt dictate de vocaţia-i artistică.
În seara primului spectacol, se produce însă miracolul: neînsemnata actriţă de la repetiţie redevine Maria Tănase.
Spectatorii — ca un imens catalizator — o transfigurează; cîntăreaţa serveşte tuturor, întotdeauna, marea surpriză, realizînd încă o nouă creaţie.
— În cîntecele ei — subliniază Nicuşor Constantinescu — sufletul poporului a răsunat ca o trîmbiţă a suferinţei şi a nedreptăţilor încercate de-a lungul vremurilor de răstrişte.
Revista ...58
În „Revista ...58“ montată la Teatru satiric muzical „Constantin Tănase“, Mariei i se încredinţează două cuplete scrise de Nicuşor Constantinescu şi George Voinescu.
Unul din ele, zvîrlind săgeţi satirice, dezlănţuie în sală hazul unanim al spectatorilor, datorită chipului original în care îl prezintă şi îl zice cîntăreaţa:
Unul din ele, zvîrlind săgeţi satirice, dezlănţuie în sală hazul unanim al spectatorilor, datorită chipului original în care îl prezintă şi îl zice cîntăreaţa:
. . . . . . . . . . . . . . . .
Ala de pe bulevard,
Tu, cu cioc de ţap
Şi pantofi de leopard
Şi frizură „cicero”,
Ţintuit la pantalon
Cu piuneze la bazon,
Lasă fata, dumneata,
Şi nu te lega de ea!
Uite, mă, că ţi-am cobit!
Şi nu te lega de ea!
Uite, mă, că ţi-am cobit!
Cu umbrela te-a plesnit
Şi-ai rămas „avara-mu”
Şi cu ochiu vînătu!...
. . . . . . . . . . . . . . . .
Bucureşti 500
Bucureşti 500
Cu prilejul aniversării a 500 de ani de la fundarea Bucureştilor, în cadrul festivităţilor organizate, Teatrul satiric muzical „Constantin Tănase“ montează concertul-spectacol „Bucureşti 500“, care repurtează atît în Capitală, cît şi în turneu un binemeritat succes.
Textul îl semnează tot Nicuşor Constantinescu şi George Voinescu. îşi aduc contribuţia muzicală compozitorii: Gherase Dendrino, N. Kirculescu, Elly Roman, H. Mălineanu, Nicolae Patrichi, Aurel Giroveanu, Temistocle Popa şi Sergiu Malagamba.
În acest spectacol, Maria cîntă „Clopotele Bucureştilor":
Clopotele vechi din Bucureştiul de-altădată,
Clopotele, veacuri după veacuri, au sunat
Textul îl semnează tot Nicuşor Constantinescu şi George Voinescu. îşi aduc contribuţia muzicală compozitorii: Gherase Dendrino, N. Kirculescu, Elly Roman, H. Mălineanu, Nicolae Patrichi, Aurel Giroveanu, Temistocle Popa şi Sergiu Malagamba.
În acest spectacol, Maria cîntă „Clopotele Bucureştilor":
Clopotele vechi din Bucureştiul de-altădată,
Clopotele, veacuri după veacuri, au sunat
Glasuri de aramă, ce purtau în zarea toată Vuet nesfîrşit şi-ndurerat...
Clopotele vechi din Bucureştiul de-altădată!
Clopotele vechi din Bucureştiul de-altădată!
. . . . . . . . . . . . . . . .
Ori de cîte ori venea rădvanul Să aducă noul domnitor,
Alt noian de rele, alte biruri grele Clopotele toate le vesteau...
Ori de cîte ori venea rădvanul Să aducă noul domnitor,
Alt noian de rele, alte biruri grele Clopotele toate le vesteau...
. . . . . . . . . . . . . . . .
Dar veni o zi, cînd domnul Tudor Falnic în cetate a intrat,
Atunci pentru mulţime,
Pentru sărăcime
Dar veni o zi, cînd domnul Tudor Falnic în cetate a intrat,
Atunci pentru mulţime,
Pentru sărăcime
Clopotele altfel au sunat!...
. . . . . . . . . . . . . . . .
Revista „Bucureşti 500“ izbuteşte, în actul I, să redea în culori vii — prin mănunchiul de cîntece interpretate de ansamblul teatrului — aspectele variate ale climatului de viaţă din oraşul Capitală de-a lungul vremii:
. . . . . . . . . . . . . . . .
Revista „Bucureşti 500“ izbuteşte, în actul I, să redea în culori vii — prin mănunchiul de cîntece interpretate de ansamblul teatrului — aspectele variate ale climatului de viaţă din oraşul Capitală de-a lungul vremii:
Cîntecul clopotului, Cîntecul poştalionului, al surugiului, al haimanalei, al păpuşarului, al Coanei Chiriţa, Cîntecul lui Barbu Lăutaru, cîntecele bătăilor cu flori, „al fălcii umflate", al societăţilor de binefacere, al pianului mecanic etc.
În actul II, autorii prind în obiectivul revuistic cetatea de azi a legendarului Bucur ciobanul: Cărţi poştale ilustrate, Paleta Bucureştiului, Paleta dragostei, Spre o viaţă mai bună, Cîntecul Ateneului, Cîntecul tobei, Cîntece pentru fruntaşi în muncă etc.
În temă folclorică, Maria închină, în actul al doilea, un cîntec oraşului sărbătorit:
. . . . . . . . . . . . . . . .
Zi-i, Zi-i, Zi-i, Zi-i, Zi-i
În actul II, autorii prind în obiectivul revuistic cetatea de azi a legendarului Bucur ciobanul: Cărţi poştale ilustrate, Paleta Bucureştiului, Paleta dragostei, Spre o viaţă mai bună, Cîntecul Ateneului, Cîntecul tobei, Cîntece pentru fruntaşi în muncă etc.
În temă folclorică, Maria închină, în actul al doilea, un cîntec oraşului sărbătorit:
. . . . . . . . . . . . . . . .
Zi-i, Zi-i, Zi-i, Zi-i, Zi-i
Din Bicaz pînă la Jii
Numai zvon de bucurii!
Din Siret la Dunăre
Ţara-i numai cîntece.
Din Banat pînă-n Oaş
Din Siret la Dunăre
Ţara-i numai cîntece.
Din Banat pînă-n Oaş
Nu-i cătun şi nu-i oraş
Să nu-ţi cînte, Bucureşti,
Tinereţea ce-o-mplineşti...
Şi-apoi nu puteam lipsi
Tinereţea ce-o-mplineşti...
Şi-apoi nu puteam lipsi
Azi, cînd te-om sărbători,
Măi bădie,
Frăţioare,
Să-ți aduc în dar şi eu Inima,
Doru-n cîntec învelit,
Ca-ntr-un fir de borangic,
Tot dorul...
Că, de pe ziua mea din copilărie,
Măi bădie,
Frăţioare,
Să-ți aduc în dar şi eu Inima,
Doru-n cîntec învelit,
Ca-ntr-un fir de borangic,
Tot dorul...
Că, de pe ziua mea din copilărie,
Rătăcită-n colţ de mahala
Eu ţi-am îngînat întîiul cîntec ţie,
Prins în zbor, tot din suflarea la.
Şi de-atunci, îţi cînt mereu,
Că-s a ta şi tu al meu !
Măi bădie,
Frăţioare,
Și cît oi fi pe pămînt
Că-s a ta şi tu al meu !
Măi bădie,
Frăţioare,
Și cît oi fi pe pămînt
Am să-ţi cînt!
. . . . . . . . . . . . . . . .
Romanţele Mariei Tănase
. . . . . . . . . . . . . . . .
Romanţele Mariei Tănase
În 1960—1961, Teatrul satiric muzical „Constantin Tănase" montează ooncertul-spectacol „Vitamina M ...Muzica" pe libretul lui Eugen Mirea.
Muzica o semnează: Ion Vasilescu, George Grigoriu, Florentin Delmar, Aurel Giroveanu, Mişu Iancu, Sergiu Malagamba şi Gelu Solomonescu. Direcţia de scenă: Riţu Fălticeneanu. Dirijor: Gelu Solomonescu. Prezentarea: Horia Şerbănescu şi Radu Zaharescu.
În actul I al spectacolului, Maria cîntă două bucăţi, creaţii proprii — de inspiraţie populară — pe teme melodice olteneşti orchestrate de Temistocle Popa: „Dacă ai bărbat" şi „Hăulita de la Gorj“.
Puţini sînt cei ce ştiu că Maria Tănase nu-i numai o mare interpretă a melosului popular, ci şi a romanţelor româneşti.
În repertoriul ei figurează: „Bătrîneţe, haine grele”, „Dorule, dorule” — Anton Pann; „Trubadurul” — Băjescu Oardă; „Aş dori” — N. Cavadia; „îţi mai aduci aminte, doamnă” — Cincinat Pavelescu etc.
Dar, nu numai atît ! Maria Tănase este autoarea unor romanţe, ale căror stihuri şi melodii le-a făurit prelucrînd materialul selecţionat din muzica populară.
Între acestea cităm:
„Am început să-mbătrînesc”:
Am început să-mbătrînesc...
Păreri de rău nu mă încearcă
Străluce mai puternic parcă
Lumina care nu s-a dus,
Cînd ziua lunecă-n apus.
. . . . . . . . . . . . . . . .
Şi „Romanţa Măriei Tănase” (intitulată iniţial „Romanţa bănăţeană”), lansată în actul al doilea al revistei „Vitamina M ...Muzica”;
În fereastra casei mele
Cînd ziua lunecă-n apus.
. . . . . . . . . . . . . . . .
Şi „Romanţa Măriei Tănase” (intitulată iniţial „Romanţa bănăţeană”), lansată în actul al doilea al revistei „Vitamina M ...Muzica”;
În fereastra casei mele
E un plop înalt;
Şi din el o păsărică mi-a cîntat.
Parc-ar spune
Cu gingaşu-i ciripit
Fericit e cel ce-n lume n-a iubit!
Azi, în zori am ascultat
Şi din el o păsărică mi-a cîntat.
Parc-ar spune
Cu gingaşu-i ciripit
Fericit e cel ce-n lume n-a iubit!
Azi, în zori am ascultat
Şi-am întrebat:
Ce dureri sau bucurii ai adunat?
Şi să-mi spui, să-mi spui
Ce dureri sau bucurii ai adunat?
Şi să-mi spui, să-mi spui
De ce-ai întîrziat,
Să-mi dai sfat atît de greu după păcat!
Mi-a răspuns tot cu gingaşu-i ciripit
Să-mi dai sfat atît de greu după păcat!
Mi-a răspuns tot cu gingaşu-i ciripit
C-a putut de mult să-mi spună
Dar n-a vrut!
Dacă dinainte greul l-ar vesti,
Niciodată oamenii n-ar mai iubi!...
Zboară, zboară păsărică şi te du!
Zmulge-mi, rogu-te păcatul şi ia-l tu !
Du cu tine sufletu-mi îndurerat,
C-a-ndrăznit flori din spini a adunat.
Şi să-mi cînţi, să-mi dinţi
Dacă dinainte greul l-ar vesti,
Niciodată oamenii n-ar mai iubi!...
Zboară, zboară păsărică şi te du!
Zmulge-mi, rogu-te păcatul şi ia-l tu !
Du cu tine sufletu-mi îndurerat,
C-a-ndrăznit flori din spini a adunat.
Şi să-mi cînţi, să-mi dinţi
De dragoste şi dor...
Inima să mi se frîngă şi să mor;
Inima să mi se frîngă de păcat,
C-a iubit ce-n lume
Inima să mi se frîngă şi să mor;
Inima să mi se frîngă de păcat,
C-a iubit ce-n lume
Nu i-a fost iertat!...
. . . . . . . . . . . . . . . .
„Romanţa“ a făcut de atunci o glorioasă carieră.
Trebuie să ne exprimăm regretul că datorită atitudinii inadecvate a unor funcţionari care au socotit-o „pesimistă"' în conţinutul ei, această frumoasă romanţă nu a putut fi imprimată, deşi Maria a stăruit continuu, atît la Radio, cît şi la Casa de discuri Electrecord, spre a fi înregistrată.
Noroc, însă, că romanţa — cu puternic răsunet în rîndurile ascultătorilor — a fost imprimată în concert public şi păstrată împreună cu alte 86 piese selectate din bogatul ei repertoriu, pe bandă de magnetofon. Fără această fericită împrejurare, s-ar fi pierdut una din bucăţile originale ale Măriei.
Revista ...62
„Romanţa“ a făcut de atunci o glorioasă carieră.
Trebuie să ne exprimăm regretul că datorită atitudinii inadecvate a unor funcţionari care au socotit-o „pesimistă"' în conţinutul ei, această frumoasă romanţă nu a putut fi imprimată, deşi Maria a stăruit continuu, atît la Radio, cît şi la Casa de discuri Electrecord, spre a fi înregistrată.
Noroc, însă, că romanţa — cu puternic răsunet în rîndurile ascultătorilor — a fost imprimată în concert public şi păstrată împreună cu alte 86 piese selectate din bogatul ei repertoriu, pe bandă de magnetofon. Fără această fericită împrejurare, s-ar fi pierdut una din bucăţile originale ale Măriei.
Revista ...62
În „Revista ...62“, două acte de Nicuşor Constantinescu şi George Voinescu, reprezentată de asemenea pe scena Teatrului satiric muzical „Constantin Tănase“, Maria cîntă cupletul „Cosmonaut" pe melodii, selectate din repertoriul ei folcloric :
E zarvă mare printre stele,
De cînd rachetele-au pornit
E zarvă mare printre stele,
De cînd rachetele-au pornit
Să ducă oamenii spre ele
În primul drum spre infinit.
Mă văd într-o grădină fermecată,
Mă văd într-o grădină fermecată,
Într-o lume de visare şi argint
Şi mai cred s-ajung şi clipa minunată,
Cînd rachetele ne vor purta spre stele
Cînd rachetele ne vor purta spre stele
Şi o să zbor şi eu odată printre ele.
. . . . . . . . . . . . . . . .
Cu racheta o să sui în tăria cerului
Cu racheta o să sui în tăria cerului
Şi fac haltă de-ajustare
Doar la cele două „care".
Eu mă urc în ,,Carul mic”
Eu mă urc în ,,Carul mic”
Şi cu-n fir de borangic
Trag cu mine la plimbare
Tot tarafu-n „Carul mare"...
Mihail Sadoveanu despre Maria Tănase
Mihail Sadoveanu despre Maria Tănase
Pe Mihail Sadoveanu, genialul nostru prozator, Maria îl cunoaşte tîrziu, deşi marele scriitor se rînduise de multă vreme printre admiratorii cîntăreţei, socotind-o „ca cel dintîi autentic rapsod al acestui pămînt“.
În 1956, după acordarea Premiului de Stat, Maria se duce să-i mulţumească pentru distincţia conferită — maestrul Sadoveanu fiind pe atunci vicepreşedintele Prezidiului Marii Adunării Naţionale a R.P.R.
Cu acest prilej, între ei se angajează — ne povesteşte Laurenţiu Sadoveanu — o discuţie despre folclor, despre poezie, despre forţele latente, spirituale, nemăsurate ale poporului nostru în toate domeniile de creaţie. Maria scoate din poşetă caietul ei gros, cuprinzînd cîntecele culese şi prelucrate de ea de prin satele, de prin tîrgurile şi oraşele pe unde colindase fără odihnă.
Sadoveanu este surprins şi impresionat adînc de personalitatea originală a cîntăreţei, de spontaneitatea inteligenţei ei şi de opiniile juste, formulate simplu, folosind ironia, anecdota uşoară, sugestivă în caracterizarea „interpreţilor nepricepuţi care nu izbutesc să desluşească valorile neasemuite ale cîntecului nostru ţărănesc.
Convorbirea dintre ei — subliniază Laurenţiu Sadoveanu — „a fost revelatoare pentru unchiul meu“. Cei de faţă atunci păstrează şi acum vie în amintire frumuseţea-i tulburătoare şi semeaţă, răspunsurile ironice — fantaste uneori — uşoare ca o plutire de fulg, alternînd cu judecăţi profunde, sănătoase.
În toamna aceluiaşi an, mergem împreună să-l revedem. Îl găsim pe maestru în mijlocul familiei, alături de soţia şi colaboratoarea sa Valeria şi de fiica sa Profira.
Maria sărută mîna scriitorului, care o îmbrăţişează :
— Fii binevenită, ca întotdeauna, în casa noastră, Mărie! Discuţiile gravitează în jurul unei lucrări privind opera istorică a lui Vasile Pîrvan, prieten apropiat şi coleg la Academie cu Mihail Sadoveanu.
Trecînd în revistă unele aspecte din zbuciumata istorie a românilor, îl surprindem lăcrimînd.
Cu vocea-i catifelată, gravă, ne spune în şoaptă:
— Eu n-am avut niciodată la îndemînă o amplă documentare a obîrşiei neamului nostru; dar întotdeauna am simţit în adîncul meu că nici o cotropire străină n-a putut altera — de-a lungul veacurilor — structura spirituală originară a poporului românesc. Vezi, dumneata - cînd o aud cîntînd pe Maria, glasul şi cîntecele ei le intuiesc venind din străfundul milenarei plămade thracice. Mă regăsesc, cu tot ce-i mai bun în mine, în stihurile şi melodiile interpretate de ea.
În vara anului 1959, marele prozator o invită pe Maria să se odihnească cîteva zile la Mănăstirea Neamţului. Mihail Sadoveanu şi familia îşi petreceau vacanţa în vila pe care o ocupau în mijlocul bătrînului codru nemţean, lîngă Vovidenie.
Într-o după amiază, cîntăreaţa aduce un taraf de lăutari din partea locului şi le cîntă „Doina de Dolj“, „Astă noapte te-am visat“ şi „Hai, maico, la iarmaroc".
Între oaspeţi, în ziua aceea, se găsesc şi cîţiva călugări bătrîni, cu figuri de ceară şi cu trupuri firave, uitaţi parcă între cei vii din vremea lui Alexandru cel Bun! În peisajul măreţ al Moldovei legendare şi în climatul făurit de cîntecele Măriei, mănunchiul de făpturi din jurul maestrului, sugerează una din nenumăratele scene ale trecutului poporului nostru,, evocate în romanele lui istorice.
— Coane Mihai ! — întrerupe Maria vraja prelungitei tăceri — nu ştiu dacă izbutesc să pun cum trebuie accentul moldovenesc în cîntecele mele, adunate de pe aceste meleaguri.
— Ascultă, Mărie ! Cine pune accent cu furca nu-i moldo- van şi nici artist nu-i ! Să ştii !
în primăvară, Maria dăruieşte maestrului un pui de căprioară pe care i-1 adusese, tot în dar, artista Ioana Matache. Familia adoptă sălbatica minune, zveltă, sprintenă, mereu trează şi bănuitoare, purtând în sînge spaima atâtor generaţii hăituite de gonaci şi pîndite de glonţul nemilos al vânătorului.
Blândeţea şi dragostea din juru-i izbutesc însă, după un răstimp, să-i liniştească oarecum neastîmpărul, alungîndu-i uneori cabrarea neîncrederii.
Căprioara Măriei — botezată Kira de Mihail Sadoveanu — are îndrăzneli familiare: îşi îngăduie, de pildă, să mănînce crizanteme sau să ciupească din pachetele cu ţigări de pe masă, din buzunarele fumătorilor şi să consume... tutun, „zîmbind“ mirată parcă de nedumerirea şi hazul celor din casă!
Cînd se face mai mare, părinţii adoptivi o dau să crească şi să-şi desăvîrşească educaţia la ...cerbărie.
Splendida sălbăticiune e mare acum şi trăieşte laolaltă cu surorile ei la „pensionul" statului.
Mihail Sadoveanu şi Maria Tănase odihnesc în pămîntul binecuvîntat al patriei...
În tresăririle-i fără leac, şi-o fi amintind căprioara de luminile ochilor buni care au smuls-o din negura împînzită de primejdii a pădurilor?
Cîntecul Mioarei în nr. 11. 1961 al revistei „Viaţa Românească", Mihail Sadoveanu publică un fragment din noul roman, „Cîntecul Mioarei", pe care moartea nu i-a îngăduit să-l sfîrşească. Unul din apropiaţii maestrului, Constantin Mitru — coautorul scenariului filmului „Neamul Şoimăreştilor" — ne informează că tema acestei opere i-a fost inspirată marelui prozator de cîntecele şi personalitatea artistică a Măriei Tănase. Cîntăreaţa Paraschiva din roman, care „suia din cînd în cînd la peşteră..." care ştia „să descînte dureri" şi să potolească „cu bocetele inimii bîntuite", este întruchiparea interpretei melosului popular românesc.
Mihail Sadoveanu dezvoltă în această lucrare teza sa asupra genezei şi păstrării cîntecelor ţărăneşti: „Femeile acestea, care zîmbesc primăverii şi plîng întristările toamnei sînt depozitarele unei anumite poezii, de o anumită sensibilitate. Se ştie că, în munţi, femeile prezidează datinele; lor le datorăm păstrarea bocetului şi deseîntecelor... Mamele noastre au călăuzit familiile, pe cînd bărbaţii pribegesc cu oile. Ca nişte preotese între zeii lari, au cîntat fragilitatea naturii noastre omeneşti. Cîntăreţilor bărbaţi li se datoreşte altă serie a repertoriului, serie mai aspră şi mai brutală".
Cu vocea-i catifelată, gravă, ne spune în şoaptă:
— Eu n-am avut niciodată la îndemînă o amplă documentare a obîrşiei neamului nostru; dar întotdeauna am simţit în adîncul meu că nici o cotropire străină n-a putut altera — de-a lungul veacurilor — structura spirituală originară a poporului românesc. Vezi, dumneata - cînd o aud cîntînd pe Maria, glasul şi cîntecele ei le intuiesc venind din străfundul milenarei plămade thracice. Mă regăsesc, cu tot ce-i mai bun în mine, în stihurile şi melodiile interpretate de ea.
În vara anului 1959, marele prozator o invită pe Maria să se odihnească cîteva zile la Mănăstirea Neamţului. Mihail Sadoveanu şi familia îşi petreceau vacanţa în vila pe care o ocupau în mijlocul bătrînului codru nemţean, lîngă Vovidenie.
Într-o după amiază, cîntăreaţa aduce un taraf de lăutari din partea locului şi le cîntă „Doina de Dolj“, „Astă noapte te-am visat“ şi „Hai, maico, la iarmaroc".
Între oaspeţi, în ziua aceea, se găsesc şi cîţiva călugări bătrîni, cu figuri de ceară şi cu trupuri firave, uitaţi parcă între cei vii din vremea lui Alexandru cel Bun! În peisajul măreţ al Moldovei legendare şi în climatul făurit de cîntecele Măriei, mănunchiul de făpturi din jurul maestrului, sugerează una din nenumăratele scene ale trecutului poporului nostru,, evocate în romanele lui istorice.
— Coane Mihai ! — întrerupe Maria vraja prelungitei tăceri — nu ştiu dacă izbutesc să pun cum trebuie accentul moldovenesc în cîntecele mele, adunate de pe aceste meleaguri.
— Ascultă, Mărie ! Cine pune accent cu furca nu-i moldo- van şi nici artist nu-i ! Să ştii !
în primăvară, Maria dăruieşte maestrului un pui de căprioară pe care i-1 adusese, tot în dar, artista Ioana Matache. Familia adoptă sălbatica minune, zveltă, sprintenă, mereu trează şi bănuitoare, purtând în sînge spaima atâtor generaţii hăituite de gonaci şi pîndite de glonţul nemilos al vânătorului.
Blândeţea şi dragostea din juru-i izbutesc însă, după un răstimp, să-i liniştească oarecum neastîmpărul, alungîndu-i uneori cabrarea neîncrederii.
Căprioara Măriei — botezată Kira de Mihail Sadoveanu — are îndrăzneli familiare: îşi îngăduie, de pildă, să mănînce crizanteme sau să ciupească din pachetele cu ţigări de pe masă, din buzunarele fumătorilor şi să consume... tutun, „zîmbind“ mirată parcă de nedumerirea şi hazul celor din casă!
Cînd se face mai mare, părinţii adoptivi o dau să crească şi să-şi desăvîrşească educaţia la ...cerbărie.
Splendida sălbăticiune e mare acum şi trăieşte laolaltă cu surorile ei la „pensionul" statului.
Mihail Sadoveanu şi Maria Tănase odihnesc în pămîntul binecuvîntat al patriei...
În tresăririle-i fără leac, şi-o fi amintind căprioara de luminile ochilor buni care au smuls-o din negura împînzită de primejdii a pădurilor?
Cîntecul Mioarei în nr. 11. 1961 al revistei „Viaţa Românească", Mihail Sadoveanu publică un fragment din noul roman, „Cîntecul Mioarei", pe care moartea nu i-a îngăduit să-l sfîrşească. Unul din apropiaţii maestrului, Constantin Mitru — coautorul scenariului filmului „Neamul Şoimăreştilor" — ne informează că tema acestei opere i-a fost inspirată marelui prozator de cîntecele şi personalitatea artistică a Măriei Tănase. Cîntăreaţa Paraschiva din roman, care „suia din cînd în cînd la peşteră..." care ştia „să descînte dureri" şi să potolească „cu bocetele inimii bîntuite", este întruchiparea interpretei melosului popular românesc.
Mihail Sadoveanu dezvoltă în această lucrare teza sa asupra genezei şi păstrării cîntecelor ţărăneşti: „Femeile acestea, care zîmbesc primăverii şi plîng întristările toamnei sînt depozitarele unei anumite poezii, de o anumită sensibilitate. Se ştie că, în munţi, femeile prezidează datinele; lor le datorăm păstrarea bocetului şi deseîntecelor... Mamele noastre au călăuzit familiile, pe cînd bărbaţii pribegesc cu oile. Ca nişte preotese între zeii lari, au cîntat fragilitatea naturii noastre omeneşti. Cîntăreţilor bărbaţi li se datoreşte altă serie a repertoriului, serie mai aspră şi mai brutală".
Imaginile din colaj una câte una cu descrieri și mai multe informații, la această legătură.
Va urma.
__________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #JudetulValcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #memorialistica #muzicapopulara #FolclorRomanesc #MariaTănase #teatrulderevista #teatru #Alhambra #AlhambraBroadway #ConstantinTanase #satirapolitica #romanțe #MihailSadoveanu #GalaGalaction
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu