(Râmnicu) Vâlcea – Perioada lui Mihai Viteazul

Prin defileul Oltului au trecut acei 6000 de oşteni olteni de sub comanda fraţilor Buzeşti, care s-au unit cu armata lui Mihai la 26 octombrie 1599, cu două zile înainte de bătălia de la Şelimbăr, ce avea să deschidă porţile Transilvaniei. Domnul a intrat triumfal la 1 noiembrie 1599, în Alba Iulia, ca să treacă munţii în mai 1600 şi să devină “domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi Moldovei”,înfăptuind cele două mari aspiraţii ale Poporului român; independenţa şi unitatea politică a tuturor teritoriilor româneşti4.

Printre centrele ecleziastice care au contribuit la acest măreţ act se numără şi mănăstirea Cozia, care a acordat domnului sub formă de împrumut “20.000 aspri şi plumb foarte mult”5.

După 20 octombrie 1600, domnul îşi aşează tabăra la Ruda, reşedinţa moşiilor lui Teodosie Rudeanu, punct strategic important deoarece aici se întâlnesc drumurile ce merg spre Râmnic, Curtea de Argeş şi pe Topolog, unde va încerca o ultimă rezistenţă6.

Hotărârea lui Mihai Viteazul de a desprinde Ţara Românească din sistemul politico-economic otoman și creşterea planurilor sale de mărire pe măsura victoriilor realizate a impus boierimii eforturi pe care nu era dispusă să le facă, obişnuită fiind să tuteleze domni nevrednici şi să nu asculte dispoziţii autoritate. Un conflict acut s-a deschis între domn şi o parte a boierimii, au căzut unele capete răzvrătite, iar alţi boieri uneltitori şi-au găsit salvarea pribegind prin ţările vecine.

Aceştia au căutat sprijin străin împotriva domnului, ţesând intrigi care să-i slăbească puterea să-i aducă prăbuşirea, între nemulţumiţii din ţară şi cei pribegiţi se menţin legături şi împreună acţionează pentru înlăturarea lui Mihai, a căror autoritate, interpretată de ei ca o adevărată “tiranie” devenea de neîndurat. Dar sabia lui Mihai a făcut pentru un moment inoperante uneltirile îndrăzneţului său plan ’’pohta ce-am pohtit hotarul Ardealului, Moldova şi Ţara Românească7. Titlu pe care şi l-a atribuit Mihai Viteazul în urma cuceririi Transilvaniei şi Moldovei, de domn al Ţării Româneşti, şi al Ardealului şi a toată Moldova” crearea unei peceţi cu stemele reunite ale celor trei ţări române, ca şi baterea unei monede de aur, care avea pe revers chipul lui Mihai Viteazul”, făceau evidenţă cristalizarea în spaţiul românesc a unui stat puternic . Prin strângerea la un loc sub aceiaşi conducere a ţărilor române, se realiza un important program politic ce avea să fie validat de istorie după câteva secole. Ne aflăm în toamna anului 1600 Mihai Viteazul, după ce nu a putut să învingă oastea moldovo-polonă la Bucovel, s-a retras apoi spre apus la Curtea de Argeş până la satul Ruda, azi în comuna Budeşti- Localitatea este menţionată documentar în 1525 şi a aparţinut puternicii familii de boieri patrioţi Rudeanu. Aici a ajuns Mihai Viteazul pe la 10 octombrie 1600, unde şi-a organizat tabăra militară ce cuprindea mai mult de 10000 soldaţi. Domnitorul a stat peste o lună până la 16 noiembrie 1600. Ruda se află la circa 10 km de Râmnicu Vâlcea, unde se afla trecerea peste râul Olt, de-a lungul căruia se putea ajunge la Turnu Roşu, în Transilvania unde se afla tabăra imperială. Acest sat era reşedinţa Rudenilor, familie din care făcea parte şi marele logofăt Teodosie Rudeanu, care în septembrie a fost trimis de către Mihai Viteazul la împăratul Rudolf al Il-lea. În acest sat de pe Valea Oltului, s-a pregătit marele voievod să dea o nouă bătălie hotărâtoare cu trupele poloneze ale lui Ian Potoski şi cu cele moldovene ale domnului Simion Movilă. Mihai a trimis o avangardă condusă de banul Udrea Băleanul spre Curtea de Argeş pentru a organiza o ambuscadă adversarului care venea din Piteşti. Din păcate slujitorii lui de mare încredere l-au părăsit, printre care şi banul Udrea Băleanul care, după o luptă la Curtea de Argeş, a trecut în slujba lui Simion Movilă împreună cu alţi mari dregători. În noaptea de 15 spre 16 noiembrie, ultimii mercenari polonezi au părăsit tabăra de la Ruda9. La 25 noiembrie 1600 Mihai Viteazul trecea Oltul10 şi se îndrepta spre Craiova, apoi înainte de 25 noiembrie intra în Ardeal – prin pasul Vulcan11.

Un document de o deosebită valoare pentru istoria acestor plaiuri este cel de la sfârşitul lui octombrie 1600, prin care Mihai Viteazul a cumpărat satul Costeşti de la megieşii de acolo şi neavând bani suficienţi, în acest moment când voia să plece spre Viena, în speranţa obţinerii unor ajutoare din partea imperialilor, a strâns suma trebuincioasă şi din soldele oştenilor care-1 însoţeau, cu consimţământul acestora, dăruindu-1 mănăstirii Bistriţa spre a fi de ajutor lăcaşului12. Documentul menţionează că satul Costeşti a fost cumpărat de către Mihai Viteazul “atunci la ieşirea din ţară, şi “era la mare strâmtoare şi supărare din toate părţile şi la împuţinarea strângerii de bani. Şi aPoi, după aceia s-a gândit să întărească mai sus-zisa mănăstire Şi de acolo, din puţinii bani pe care îi mai avea domnia lui, iarăşi pentru leafa unor ostaşi…care cu glas mare, au fost de acord13 .

În ziua de 9 august 1601 este asasinat mişeleşte în cortul său din Câmpia Turzii, din ordinul generalului Basta14. Căderea lui a dus la prăbuşirea temporară a tot ce a întreprins. Cronica ţării consemnează “Şi rămaseră creştinii mai vârtos Ţara Românească, săraci de dânsul “Mişelească uciderea nu i-a putut înmormânta neîntrecutului şi faptele, aşa cum credeau şi doreau călăii15.

În a doua jumătate a sec. al XVI-lea, trăia în orăşelul de la gurile Ialomiţei frumoasa Teodora, destinată a intra nu numai în legendă dar şi în cronicile ţării. Bătând drumurile ţării, voievodul Pătraşcu cel Bun (1554-1557) a întâlnit-o pe cea care a tulburat istoria şi aşa de zbuciumată a Ţării Româneşti. Mihai Viteazul s-a născut orfan, iar mamei sale Teodora nu i-a fost uşor în lupta zilnică cu viaţa. Ajunsă la neputinţa bătrâneţilor, se afla la mănăstirea Cozia, luând cinul monahal de Theofana, când fiul său Mihai era în Transilvania, învăluite în mister cele din urmă zile ale sale le-a închinat călugăriei, unde şi-a găsit adăpost trupesc şi sufletesc. Ea a primit pe neaşteptate “o veste cruntă şi cutremurătoare, de săvârşirea zilelor drag fiului meu Mihai Voievod”. De dorul acestui fiu, plângea în singurătatea modestei sale chilii: ziua şi noaptea durerea de mamă”16.

Doamna Stanca, ce sosise în Transilvania cu mare alai cu o suită de trei care poleite şi trase de 48 cai, după asasinatul de la Câmpia Turzii, avea să cunoască umilinţele înfrângerii, fiind oprită ca zălog cu fiul ei, Nicolae Pătraşcu, în cetatea de la Făgăraş17.

De un mare dramatism a fost întâlnirea cu soacra sa maica Theofana, în anul 1602 la care erau şi nepoţii ei Nicolae şi Florica. Aici la mănăstirea Cozia, “mare plângere şi suspin fu între ei, de jale fiului meu Mihai şi pentru patima lor, ce au pătimit prin ţări străine”. Maica Theofana i-a spus nurorii sale că atunci când a aflat de cele întâmplate “am petrecut cu mult foc, de moartea fiului meu şi de jalea domniilor voastre18. În această măreaţă pace, plină de sufletul strămoşilor, o linişte se aşează peste zbuciumata sa viaţă, adormind liniştită întru domnul. O piatră îngustă aşezată în partea dreaptă din incinta bisericii lângă mormântul lui Mircea cel Bătrân acoperă ţărâna celei care a dat naştere celui mai viteaz domn din toată istoria noastră. Piatra a fost pusă de cei doi nepoţi şi poartă o inscripţie simplă “Aici odihneşte Maica Theofana, călugăriţă leat 160519.

În primăvara anului 1603, după călătoria întreprinsă la Viena, cu ajutorul lui Radu Şerban (1602-1610), doamna Stanca şi fiica sa Florica s-au reîntors în Ţara Românească, imperialii dându-le asigurări că vor acorda sprijin lui Nicolae Pătraşcu. Zona Râmnicului, spre care se îndreptau, era contaminată de ciumă. Epidemia a început la sfârşitul anului 1602, boala fiind adusă şi propagată de trupele aflate în trecere, cât şi de locuitorii care se deplasau de o parte şi de alta a Carpaţilor.

Documentele vechi amintesc de urmările molimei asupra populaţiei şi este posibil ca boala să se fi generalizat şi să fi afectat pe mulţi20. După ce a sosit în urbea de la Râmnic, doamna Stanca s-a îmbolnăvit de ciumă. Aici, pe patul de suferinţă, ea avea să fie vegheată de Florica fata sa şi Teofana soacra sa, îngrijorate că le lipsesc banii în împrejurări atât de grele. In ajutor le-a venit Calea din Brâncoveni, fiica vornicului Danciu cel care a murit la 1595 la Alba Iulia, unde a fost înmormântat prin grija şi cu cheltuiala doamnei Stanca21.

Acum, în 1603, aceea datorie de 8000 aspri, era cerută, dar până la sosirea Calei la Râmnic, zbuciumata viaţă a doamnei se încheiase. Ea a dat banii lui Balea spătarul, nepotul celei ce se sfârşise aici, care se ocupa cu organizarea funerarilor22.



Doamna Stanca a fost înhumată în curtea Episcopiei Râmnicului, cu cinstea cuvenită fiind condusă pe ultimul drum de rudele sale, de mulţimea de boieri mari şi mici, de orăşeni ţărani din împrejurimi, foşti oşteni ai lui Mihai Viteazul23.

Înmormântarea înfăptuită sub cârmuirea episcopului Efrem, cu câteva zile înainte de 28 decembrie 1603, actul din această zi menţionând că s-a cheltuit cu această ocazie suma de 8000 aspri. Împrejurările au făcut ca mormântul soţiei voievodului de la Episcopia din Râmnic ca şi altele, să fie jefuite şi distruse în timpul războiului din 1736-1739. Fragmente ale unei pietre funerare ce ar aparţine doamnei Stanca, s-au depistat de curând în colecţia mănăstirii Cozia, aduse de la Episcopie24.

Una din personalităţile cele mai de seamă ale epocii, de fel din Ruda, dar trăitor aici la Râmnic, a fost Teodosie Rudeanu25. Om energic şi diplomat abil, marele logofăt a întocmit şi cronica oficială a ţării pe perioada 1593-1597, care ni s-a transmis printr-o prelucrare latină. Teodosie Rudeanu îl însoţeşte pe Mihai Viteazul în campania din Transilvania, având aceiaşi funcţie de mare logofăt pentru ambele ţări26. Făcând parte din divanul de la Alba Iulia îndeplineşte diferite sarcini militare, diplomatice, administrative şi financiare“27. Prin defileul Oltului se reîntorc ostaşii domnitorului care aduc pe ultimul drum, capul domnitorului iubit, spre a-1 depune în racla de la mănăstirea Dealul, de paharnicul Turturică şi Radu Buzescu.

Plămădit din vatra strămoşească, fiu viteaz al tuturor românilor, el apare ca un simbol al realizării dorinţei de veacuri a neamului: Unirea Ţării Româneşti, Moldovei și Transilvaniei .28

O problemă încă controversată este în legătură cu contribuţia marelui domn la isprăvirea bisericii “CuvioasaParaschiva” din Râmnicu Vâlcea, rămasă neterminată din cauza decesului prematur al lui Pătraşcu cel Bun. Cutoate că Nicolae Iorga înclină să atribuie lui Mihai Viteazul desăvârşirea construcţiei, documentele nu confirmă acest fapt.29

Sfinţirea bisericii “Cuvioasa Paraschiva” din Râmnicu Vâlcea s-a făcut peste 34 de ani, de către episcopul Teofil I al Râmnicului în 1593, când Mihai Viteazul era deja domn al Ţării Româneşti.

Insă tradiţia vâlceană, trecută din generaţie în generaţie a păstrat neatinsă amintirea marelui viteaz şi i-a atribuit terminarea acestui lăcaş de cult, începută în domnia tatălui său Pătraşcu cel Bun30.

O altă legendă care circulă în zonă, arată că bisericuţa din Proieni este locul unde s-a celebrat în anul 1584 căsătoria “banului” Mihai cu doamna Stanca, frumoasa nepoată a postelnicului Dracul din Măneşti31.

In oraş are loc înfiinţarea unei “mori de postav pe Uliţa”32. Marfa se comercializează pe piaţa internă, pentru o categorie de orăşeni, datorită calităţilor sale fiind mai ieftină decât cele din străinătate. Moara care funcţiona în 1598, în timpul domniei lui Mihai Viteazul, se pare că exista şi în timpul domniei lui Matei Basarab33.

Primul document dat de Mihai Viteazul unui locuitor din Râmnic este cel conferit lui Oancea, la 3 mai 1594, prin care domnul întăreşte ocine, vii şi o casă la Voinigeşti, cumpărate de la diferiţi locuitori34. Un alt act se referă apoi la conflictul dintre Dumitru al Anghiloaiei din Râmnic şi episcopul Teofil, care restituie acestuia suma de 300 aspri, pentru ocine zălogite la Voinigeşti, amestecate cu cele ale mănăstirii Cornet35 . Judecata Divanului are loc la 25 aprilie 1597, la Strejeşti. în acest an domnul împuterniceşte pe Anghel logofăt din Sărăcineşti să restituie banii orăşenilor din Râmnic, care au cumpărat moşie în Buneşti deoarece “n-au fost a lui Neagoe de moştenire”36, vânzarea fiind nelegală.

Mihai Viteazul va interveni la 5 iulie 1598 şi conflictul de exista între egumenul de la Cozia şi conducerea oraşului Râmnic, în legătură cu modul ilegal de percepere a birului de către orăşeni asupra vecinilor din Uliţă. Domnul, în cadrul judecăţii, a cercetat cărţile din timpul lui Mircea Voievod cel Bătrân şi a altor domni, hotărând ca mănăstirea sâ- şi păstreze proprietatea pe vechiul hotar “de la moara de postav pe Uliţa cu ţiganii şi până la Mişei şi cu Licura toată şi cu tot hotarul”. Hrisovul lui Mihai Viteazul ne permite să conturăm cu aproximaţie întinderea moşiei Coziei din Râmnic pe locul unde astăzi se dezvoltă cartierele 1 Mai şi Petrişor de peste râul Râmnic. Domnul dă un avertisment conducerii municipalităţii “Pentru aceasta şi tu judeţule şi 12 pârgari din oraşul domniei mele de la Râmnic, de vreme ce veţi vedea această carte a domniei mele, iar voi căutaţi să lăsaţi vecinii sfintei mănăstiri în pace să nu trageţi pe vecinii la voi la bir, ci să dea domniei mele bir cu ţara, pentru că aşa am judecat”37.

Conducerea oraşului întăreşte la 5 septembrie 1600 lui Ghinea din Râmnic “o vie în sat, cu case şi cu silişte în Bujoreni de la Badea fiul lui Radul a lui Ratea”, cumpărată cu 12000 aspri, precum şi un “ogor în câmp la Fântâna Episcopului şi o silişte în sat” cu 1200 aspri. La întocmirea vânzării au participat martori din Bujoreni, Râmnic şi Voinigeşti38 .

Unirea săvârşită de Mihai Viteazul în 1600 reprezintă o pagină memorabilă a trecutului românesc. Fulgerarea scurtă de lumină pe care domnitorul Ţării Româneşti, a împlinit-o la începutul secolului al XVII-lea, prin unirea sub un singur sceptru a celor trei principate în lupta comună împotriva contopirii otomane, a dovedit că poporul român şi-a putut realiza unitatea statală39.

Faptele lui Mihai Viteazul, transmise prin scris şi prin tradiţia orală, au căpătat în timp valoarea mesajului de continuitate, ele au fost dătătoare de învăţături şi au întărit voinţa poporului român de a se uni şi de trăi într-o naţiune liberă puternică şi prosperă. Mihai Viteazul – eroul de la Călugăreni şi de la Şelimbăr, cu sfârşit tragic pe câmpia de la Turda – a intrat în conştiinţa românească, în conturi aureolate, personificând ideea de unitate şi de unitate statală 40.

Sursa: Tamaș, Corneliu- Istoria Municipiului Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, Editura CONPHYS, 2006, p. 107-116.

Note bibliografice



1.Ştefan Ştefănescu, Unirea Ţărilor Române prin geniul militar şi arta diplomatică a lui Mihai Viteazul, în Opinia Naţională, nr. 301 din 26 martie 2001, p.2

2.Comeliu Tamaş, Istoria Râmnicului, Rm. Vâlcea, 1994, p.65

3.Comeliu Tamaş, Mihai Viteazul în conştiinţa vâlcenilor, în Orizont nr. 1763 din 23 mai 1973, p.3

4.Comeliu Tamaş, Drăgoeşti. Locul de naştere a lui Mihai Viteazul în Accent nr. 17 din 9-15 iulie 2003, p.3

5.Documenta Romaniae Histórica (D.R.H.) B. Ţara Românească voi. XI, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975, p. 583

6.Comeliu Tamaş, Istoria Râmnicului.p.3

7.Comeliu Tamaş, Tabăra militară a lui Mihai Viteazul la Ruda, în Accent nr. 17 din 9-25 ianuarie 2004, p.3

8.Ştefan Ştefănescu, op. cit., p.2

9.Comeliu Tamaş, Tabăra militară…, p.3

10.Comeliu Tamaş, Istoria Râmnicului, p.65

11.Comeliu Tamaş, Tabăra militară, p.3

12.D.R.H., B, T.R, voi. XI, p.583

13.Ibidem

14.Comeliu Tamaş, Istoria Râmnicului, p.66

15.Comeliu Tamaş, Şi rămăseseră săraci de dânsul ”în

Monitor de Vâlcea nr. 65 din 10 august 2001

16.Comeliu Tamaş, Bocetul unei mame, în Monitorul de

Vâlcea nr. 72 din 18 august 2001, p.12

17.Comeliu Tamaş, Istoria Râmnicului, p.66

18.Comeliu Tamaş, Bocetul unei mame, p.12

19. Ibidem

20.Lia Lehr, Factori determinanţi în evoluţia demografică în Ţara Românească în secolul al XVII-lea, în Studii şj materiale de istorie medie, VII/1974, p.190

21.D. Todiţă, Pătraşcu cel Tânăr, fiul lui Mihai Viteazul Bucureşti, 1982, p.76

22.Arh Naţ., Bucureşti, Mănăstirea dintr-un Lemn XVII/2

23.Comeliu Tamaş, Istoria Râmnicului, p.67

24.Fragmentul a fost descoperit de specialişti ai Oficiului Patrimoniul Cultural Vâlcea, de această problemă s-a ocupat şi cercetătorul Paul Florea.

25.Aurelian Sacerdoţeanu, Originea şi condiţiile social- economice ale dezvoltării vechiului oraş Râmnicu Vâlcea în Buridava 1/1972, p.53

26.Comeliu Tamaş, Smarand Ţana, Judeţul Vâlcii şi prefecţii lui, Rm. Vâlcea, 2004, p.56

27.Carmen Laura Dumitrescu, Mănăstirea Căluiul şi câteva precizări despre ctitorii ei şi despre Mihai Viteazul, în Mihai Viteazul, Bucureşti 1975, p.247

28.D.R.H., B. Ţ.R., voi XI, p.412

29.Veronica Tamaş, O moară de postav la Râmnic în timpul lui Mihai Viteazul, în Studii Vâlcene, VI/1983, p.8f

30.D.R.H., B, Ţ.R., vol. XI, p.63-64

31.Idem p. 289-299

32.Idem p. 300-30

33.Idem p. 412

34.Idem p.567. Din Râmnic au fost martori; popa Tudor, Radul Mustea, Oprea al lui Dima, Tudor al lui Oprea, Mitre a lui Ceapă, Gheorghe al lui Nete.

35.Comeliu Tamaş, Istoria Râmnicului, p.68

36.Academia Română, Istoria Românilor, vol. IV, p.639